Veritabilul derby Poli -„U” are un X după 44 ani, şi tot în octombrie!

Aseară, 22 octombrie 2010, s-a repetat pentru prima dată de la inaugurarea duelului Politehnica – Universitatea în elită ca rivalele studenţeşti să-şi împartă punctele pe Bega. Într-un derby sub semnul tradiţiei, unicul fapt netradiţional era remiza.

Dar ca şi în 2 octombrie 1966, în prima ediţie de campionat în care grupările din Timişoara şi Cluj trecuseră de la aceeaşi denumire, Ştiinţa, la cele actuale, şi acum a fost egal: 2-2. Atunci a fost 1-1, noua Politehnica încheind ultima sezonul, pe 14, şi retrogradând pentru câţiva ani buni. Ca o coincidenţă, numai atunci s-au mai întâlnit în octombrie! Iar de la reluarea duelului, în 1973-1974, n-a mai fost urmă de egal la Timişoara între cele două…

După ce cu neruşinare ni s-a împuiat capul despre falsul derby Dinamo – Steaua, de fapt o faţetă evidentă a imposturii ce a generat tragedia postbelică românească, Poli Timişoara – „U” Cluj s-a prezentat ca un veritabil duel de tradiţie al fotbalului nostru, în fond una dintre cele mai longevive încleştări din arena carpatină şi totodată cu un iz cândva demn, dat de trecutul dizident al celor două grupări fost „studenţeşti”. Lucrurile s-au mai schimbat dar nostalgia altor vremuri dă o notă aparte acestui joc bănăţeano-transilvan.

„50.000 oameni la Poli – U în Divizia B” remarca www.diviziasport.ro , siteul online al Radio Timişoara, adăugând un clişeu de arhivă de la acel joc de 4-1 în favoarea Timişoarei, în primăvara lui 1984, important în economia luptei pentru repromovare. Alb-violeţii aveau să revină atunci în elită.

Interesant, ultimii ani buni n-au găsit Universitatea în elită, aşa încât consemnăm un unic 3-0 în 5 aprilie 2008, pe „Dan Păltinişanu” din Timişoara, precedentul duel Poli – „U” pe Bega datând din 3 mai 1997: tot 4-1.

În ordine cronologică, iată meciurile jucate în prima ligă sub actuala lor denumire la Timişoara între bănăţeni şi „Şepcile Roşii” în ultimele peste patru decenii, pornind chiar de la acel 1-1 în octombrie ´66…

2 octombrie 1966….. 1-1

9 septembrie 1973… 1-0

26 martie 1975…….. 0-2

28 martie 1976…….. 2-0

Etapa a 24-a, în 1979-´80… 2-0

7 martie 1981………. 3-2

20 martie 1982…….. 2-0

27 aprilie 1986…….. 1-2

28 noiembrie 1987.. 1-0

25 martie 1990…….. 4-1

9 decembrie 1990…. 4-0

7 noiembrie 1992…. 0-1

18 decembrie 1993.. 1-0

Etapa a 23-a, în returul 1995-´96… 2-0

La unele dintre cele mai bune clasări ale poliştilor, în 1976 respectiv în ´91, locurile 5 şi 4, alb-violeţii au învins la zero nişte alb-negri care aveau să încheie acele ediţii pe locul 18, ultimul. Memorabil este şi un alt 4-1, cel din martie 1990, într-unul dintre primele jocuri după lovitura de stat globalistă din România, când Timofte II semna o dublă.

Nou-promovata „U”, venită pe Bega de pe un loc superior concitadinei campioane CFR, i-a barat Timişoarei calea spre primul loc, rămas Galaţiului. De ceea ce i-a fost frică lui Cosmin Contra, Poli n-a scăpat. Când îi era lumea mai dragă, şi într-un duel în general de „1”, gazda pe val s-a înecat în faţa unui club ce nu mai remizase pe Bega din 2 octombrie 1966.

EXCLUSIV DIN LONDRA… Berna are treabă cu Basel, nu cu Grasshopper

Nici o şansă. Tottenham – Young Boys cu casele închise. SOLD OUT. Câte 55 lire pe biletele pe White Hart Lane, mai mult decât dublu celui din tur de la Berna, au plătit David, 23 ani, Fabian, 21, „veteranul” de 25 ani Cristoph, care debuta la 5 anişori pentru galben-negrii dungaţi orizontal, la un joc cu Lucerna, şi Dominic (22), amici studenţi ce sperau că vor fi răsplătiţi cu o remiză pentru risipirea a 500 lire pe 4 nopţi de cazare în Londra.

Cei 4 fani ai lui Young Boys din largul contingent de elveţieni descinşi la Spurs

Într-o engleză trădând dialectul german uzitat în „Cantonul Urşilor”, elveţienii s-au declarat amărâţi de calificarea marii rivale Basel, nepăsându-le în schimb dacă Grasshopper ar întoarce acel 0-1 cu Steaua. „Young Boys a fost fondată de studenţi, pentru că exista o Old Boys Basel, iar rivalitatea s-a perpetuat”, mi-a spus Dominic, adăugând că doi dintre ei au fost şi la Istanbul, între cei 100 fani, la surpriza 1-0 cu Fener. „Am învins pentru că ne-au luat de sus, lucru pe care ne bazăm şi la Spurs, chiar dacă ne lipseşte în dublă manşă înaltul fundaş central argentinian Dudar”.

Avea să fie 4-0, cu Crouch autor al primului hat-trick european pentru Spurs după 49 ani, dar studenţii ştiu că se întorc la bine în canton: „Abonamentul anual redus ne-a costat doar 170 franci şi biletul e niţel mai mult decât unul de cinema. De aceea şi vin 25.000, dintre care 5.000 suntem <sufletul>, împărţindu-ne şi pentru echipa de hochei pe gheaţă”.

La intrarea în Leicester Square dinspre Piccadilly se află pe lângă Crucea Cantoanelor şi "Ceasul Elveţian"

Iar „Tinerii băieţi” şi au ceva bani, dându-l scump la TSKA Moscova pe dublul golgeter al ligii helvete, ivorianul Seydou Doumbia, înlocuit cu Bienvenu. Şi finanţele nu-s oricum o problemă în ţara campioanei mondiale sub 17 ani, uriaşa cruce cu emblemele celor 26 cantoane fiind donată Londrei, în faţa orologiului elveţian din piaţa Leicester. Unde i-am şi pozat pe studenţi, stoici cu o seară înainte, la un West Ham – Oxford 1-0 decis în minutul 90, şi convinşi că aducerea lui Hitzfeld plus naturalizările unor Behrami ori Xhaka vor da şi alte roade, „poate chiar în preliminariile astea, contra lui Capello!”

Unica lor consolare după 0-4 e că fanii Spursilor i-au elogiat în drumul de întoarcere cu metroul, spre oraş, pentru modul candid în care şi-au susţinut favoriţii. Acum dorinţele lui Christoph şi a amicilor studenţi se leagă de un succes al CFRului clujean în dauna lui Basel. S-ar putea să sfârşească dezamăgiţi şi în faza grupelor, după eliminarea cu Young Boys din play-off…

Timişoara desfiinţată, nu Clujul campion: un ultim surâs pentru CFR

În ŞUTURI ÎN ZID, editorialul din Fotbal vest, am pomenit de abandonul din <B> al feroviarilor timişoreni, cândva vicecampioni ai ţării, dar acum dispăruţi într-un acelaşi sezon în care omologii vişinii din Cluj-Napoca, CFR din KVSC după Marea Unire, şi-au recâştigat titlul naţional… Iar cu trupa de la Gara Mare se risipesc şi venerabilii ei fani. Au mai ramas doar amintirile.

Am pierdut primul gol al Mondialului. N-am văzut reuşita lui Tshabalala împotriva Mexicului, întorcându-mi capul la o conversaţie despre „oile noastre”, despre Poli şi CFR. În fond, divizia din care feroviarii timişoreni au aruncat prosopul avea să tragă cortina abia într-a doua zi de meciuri din Africa de Sud. O altă dovadă, dacă mai era nevoie de vreuna, că fotbalul ferefisto-lepefist n-are nici un Dumnezeu, nici o treaba, nici un cadru, nici o limită…

De la Cici Manolache continuându-şi cariera în Congoul african, discuţia a sărit la Lone Nedelcu şi a poposit în curtea arenei de la Gara Mare. Desigur, s-a vorbit mai ales de acele mai candide alte vremuri când până şi aranjamentele erau mai „naturale” şi se făceau „pe două lăzi de bere”. Rememoram anii când „majoritatea jucătorilor soseau în Timişoara ca studenţi la Poli şi abia apoi erau cedaţi ca angajaţi la C.F.R.” Aceasta era ordinea ierarhică a fotbalului local.

Pe-atunci, mama lui Iosif Kiss nu pierdea nici un meci al vişiniilor, la Gara Mare şi în orice deplasare: „În majoritatea sezoanelor CFR mergea la cam aceleaşi echipe de B dar când a retrogradat, mama a ajuns după echipă şi pe la Corabia, Calafat şi Câmpulung Muscel, într-una din cele 4 serii de C. Nu erau multe din zona noastră de B în liga a treia…”

Anii au trecut dar flacăra arzând pentru fotbal nu s-a stins, doamna Kiss urmărind fenomenul în întregul său în ciuda imploziei de la Gara Mare. A vizionat finala Cupei României, CFR Cluj – FC Vaslui, decisă la lovituri de departajare, s-a bucurat nespus la succesul celorlalţi feroviari, şi a plecat dintre noi în somn, în acea noapte, cu „zâmbetul pe buze”. 81 de ani trăiţi în mare parte conectată intens la pasiunea pentru fotbal. Şi pentru CFR-ul timişorean fondat în 1933…

Ascultându-l pe Iosif Kiss, am mai înţeles încă o dată că simplitatea fermecătoare a jocului, a „tribului fotbalului”, s-a pierdut iremediabil, mai ales în România. Într-o familie cu inima vişinie, „tata nu era nici sponsor, nici conducător la club, nici om de fotbal, ci pur şi simplu ceferist. Ţinea cu băieţii. După meciuri ne strângeam pe Corso la Palace, la fiul lui Androvici, cu Reiter, cu Csiki Bacsi, mai venea şi ziaristul Hârşova de la Drapelul Roşu, şi discutam fazele jocului.”

Tatăl său, director la DCA, a ajutat cum a putut echipa, dintr-o postură în care, în zilele noastre, „oameni de fotbal” infiltraţi interesat în fenomen îşi atrag capital social, economic şi etichete gen „sponsor principal”. Altădată, simpatizanţii ajutau dezinteresat pentru că erau adevăraţi pătimaşi suporteri. „Dar n-a mai rămas nimic din nucleul vechilor ceferişti. Sunt bătrâni iar mulţi au murit. Erau mari fani. Stăteau grupaţi, în stânga şi-n dreapta tribunei principale, şi sufereau pentru echipă. Erau ceferişti, nici măcar Leoparzi, cum i-am văzut porecliţi peste ani în revistă”.

„Atunci se tăiau nişte porci pentru înţelegeri şi se aranja şi pe simpatii”. Boemia parcă inocentă a altor vremuri a fost mitraliată însă de „actuala mafie atotcuprinzătoare. Are multe tentacule, pe piaţa pariurilor sau de exemplu a agenţilor de jucători. Păi cât rău n-au făcut fotbalului românesc fraţii Becali! Nişte securişti… Mari probleme şi cu arbitrii…” Chiar aşa… Vizionăm Mondialul şi ne amintim de un Nicolae Rainea ori Ioan Igna.

Dar cum de-am ajuns să lipsim cu desăvârşire!? Noi, strălucitorii… Păi deloc de mirare, cauză şi efect, un declin previzibil, şi o vorbă înţeleaptă. Peştele de la cap se împute. „Şi pe-atunci exista o reţea incluzând echipe aservite iar unul ca Pădureanu îţi aranja cu un telefon ploile, aproape indiferent de meci, chiar dacă nu era implicat clubul lui. Din acel sistem s-a ridicat Mitică, atât de influent până şi azi încât la zbârnâitul telefonului stau drepţi chiar şi cei care nu-l plac” a mai spus Iosif Kiss.

Un fotbal controlat şi dirijat înainte de 1989 a devenit în zilele noastre o maşină de spălat bani. Motivaţia e alta dar jocul e un acelaşi paravan pentru putere şi influenţă. „Acele cluburi din sistemul socialist, fiinţând pe lângă fabrici, existau ca principiu şi pentru o angajare, pentru o carte de muncă şi vechime.” Odată unităţile de producţie sacrificate voit în favoarea multinaţionalelor într-o lume reorientată tot mai mult şi mai mult spre industriile de servicii sau eventual a altor tehnologii avansate, şi cluburile tipice din ceauşism au sucombat în favoarea celor ale „miliardarilor de carton”. 

Căderea producţiei manufacturiere stă paradoxal la baza prăbuşirii şi a fotbalului dintr-un oraş predominant universitar ca Timişoara, tot aşa cum şi şcolile superioare în sine au fost private de fondurile de cercetare încasate în alţi ani de la fabrici „în foc continuu”. Industrializată forţat în perioada socialistă, capitala Banatului a avut suficiente cluburi pe lângă întreprinderi, în B şi C, care şi-au pierdut recent borcanul cu miere. UMT şi Electrica ar fi exemplele proeminente.

Dar CFR? Într-o cauzalitate mai complexă, pe de-o parte alb-vişiniii au plătit tribut ineficienţei unui minister aproape în stare de avarie, dovada fiind că şi campioana ceferistă clujeană a prosperat nu din proptele MT ci pe banii unor infiltraţi care i-au păstrat doar numele, însă a avut şi „ghinionul” locaţiei arenei de la Gara Mare într-o zonă prea centrală a oraşului pentru a nu stârni majore lupte de interese, într-o perioadă influenţată şi de sforăriile dezvoltatorilor imobiliari, într-o mai mică măsură resimţind şi scurtcircuitul polist.

Fără îndoială, cum îşi aminteşte şi Iosif Kiss, Poli şi CFR au fost mai ales rivale: „Şi când am promovat neaşteptat în <A>, în 1970, cu acel ultim joc asigurat, la Gara Mare tot se strângeau doar vreo 12.000 oameni, dintre care destui erau poliştii ce huiduiau CFR-ul, studenţi miştocari. Timişoara nu s-a raliat cu CFR-ul, deşi Poli rămăsese în <B>. Dar nici ceferiştii sadea nu ţineau cu Poli.”

Însă diferenţa de divizii, menţinând doar o rivalitate locală dar nu şi reală, a ţintuit-o pe CFR nu doar în inferioritate faţă de alb-violeţi ci şi într-o oarecare vasalitate deşi, la urma urmei, ca palmares, Poli n-a fost vreodată vicecampioană a României, o performanţă atinsă la Gara Mare. Iar vasalitatea a indus o oarecare intercorelare, cu feroviarii preluând jucători cerniţi de sita polistă şi cu iubirea alb-violetă a Banatului racolând crema vişinie. Un Surdan, un Chimiuc, un Cotec.

Ei bine, să fie oare doar o simplă coincidenţă că mai micile cluburi timişorene s-au afundat nu doar pe seama derapajului industriei ci şi în urma pierderii busolei de către o Poli înfundată pe la Bragadiru? Fotbalul timişorean al ultimelor decenii a existat ideologic prin şi pentru Poli, a pompat mai toate resursele logistice, strategice şi sufleteşti în utopia unei înălţări alb-violete, şi a suferit in corpore la rătăcirea „fratelui mai mare”, cu efecte devastatoare pentru „vasale”. Chit că erau mai degrabă înghiontite şi dezavantajate pe piaţa transferurilor de Poli, celelalte cluburi locale au dus-o şi pe principiul agrar că dacă nu curge, atunci picură. De la Poli.

Astăzi, Timişoara a rămas şi fără Poli, şi minte cu armuri cu vizieră, pe cal, sub numele F.C., iar restul e praf. Fără reprezentare în B şi C, cu CFR-ul retras şi bătrânii fani risipiţi sau luând în ceruri amintirea unor deplasări la Corabia după un ultim surâs smuls de CFR-ul deturnat al altora. Care măcar l-au deturnat bine, direct la titlu şi cu Cupa în poală…

Fotoreportaj la Şcoala de Fotbal Marcel Baban, un club Leu

În editorialul ŞUTURI ÎN ZID m-am inspirat din curtea Şcolii de Fotbal a fostului atacant polist şi rapidist Marcel Băban, un jimbolian ce a investit cu suflet acasă, în propria bătătură, întru depistarea, creşterea şi lansarea junilor fotbalişti din Banat. Momentul l-am ales intenţionat la startul unui Mondial fără România, şi într-un oraş la graniţa cu Serbia „5-0”, pentru a amplifica mesajul că foşti jucători ca Marcel, nişte slujitori ai Sportului Rege cam din generaţia unor mai renumiţi alţi investitori în fotbalul „mic”, ca Popescu şi Hagi, sunt licărul de speranţă al revigorării acestei discipline sportive. Nu „Maybach” cheltuind pe mercenari împing lucrurile înainte, nu aceea e politica necesară, chiar dacă „dă bine” în fotbalul globalizat al Uniunii Europene. Reţeta e şi în curtea lui Băban, la marginea Jimboliei… Poftiţi.

Tribuna se umple de părinţi la jocurile Şcolii...

Roşcovanul piticot, simbol al fotbalistului de mâine...

Un gazon calitativ pentru nivelul Diviziei D. Ce va fi flancat de o tabelă electronică

Leul Jimbolian e gata de luptă...

A inlocuit un antrenor strain cu un altul tot de peste hotare, a folosit 22 de “stranieri” din totalul celor 32 jucatori utilizati si a cucerit titlul de campioana. In plus, a incheiat cu opt straini in teren prelungirile finalei Cupei Romaniei, in fata unui club catarat in ultima clipa pe podium cu 18 fotbalisti “de-afara” in lotul de 31.  

Prin prisma rezultatelor lui CFR Cluj si FC Vaslui si a acestor numere, reteta de a racola jucatori de peste hotare pare a da roade. Drept un alt exemplu, FC Timisoara a patruns si ea din nou in eurocupe cu aproape jumatate dintre componentii lotului straini.

Ziarele duduie de alte asemenea transferuri, caimacul bugetelor fruntaselor e probabil conferit “mercenarilor” iar pe toboganul diviziilor in jos aud zgomotul unei motocoase. Pasesc spre teren printre statuile de teracota, fotbalisti “piticot” in rosu-negru ce dau si mai mult suflet si culoare gospodariei jos palaria de la stadionul Scolii de Fotbal Marcel Baban. “Micutii” ne reamintesc ca aici nu-i doar “casa” unei divizionare D-Timis oarecare, ci o pepiniera cu trei grupe de varsta, 1994, 1996 si chiar cu pusti de scoala primara, cu totii batand la portile fotbalului.

Initiativa lui Marcel Baban, intors la vatra in Jimbolia, inclusiv dupa trei perioade la Poli, e la fel de curajoasa si incisiva ca sarjele sale de altadata spre gol, in alb-violet, ba mai mult, demna de toata admiratia si lauda. Politica sa este la polul opus, unul pozitiv, celui de mercenarizare a fotbalului romanesc, oferind samanta sperantei unor altfel de seri decat acea sambata de 0-5 la Beograd. Chiar… Aici, la Jimbolia, granita cu sarbii e la o aruncatura de bat.

Cat e de greu sa cheltui bugete de milioane pe achizitii din Slovacia si pana peste mari si tari? Cat e de usor sa lupti pentru a creste din putin si a incerca sa lansezi niste baieti stransi din zona Banatului la Scoala de Fotbal dintr-un orasel de frontiera? Motocoasa amuteste si Vasile Handa, ajutorul administratorului Tibor Boros, isi sterge sudoarea: “E cu mult mai greu, de exemplu daca ai compara cu sprijinul oferit fotbalului in anii in care aparam si eu. O faceam pe patru salarii”.

Vasile Handa, portarul de altădată, om priceput şi de nădejde la stadion

Baban a selectat si inrolat la Scoala sa tineri in devenire din imprejurimi, sa zicem din Clarii Vii, ori localnici jimbolieni, ca Ionut Puica, numarul 5, dar si de pe raza intregului judet sau chiar din Timisoara, ca de exemplu sesarul Radu Domsa, ba si tocmai de la Resita. Recruti de prin alte parti carora le asigura cazarea la internat, cu casa – masa si transportul la domiciliu.

Baietii sunt in crestere si mananca pe rupte. Ideal pentru dezvoltarea lor, o problema insa pentru punguta investitorului. Dar unde e pasiune si dragoste de fotbal, sunt si idei. O cladire in constructie, in spatele portii dinspre intrare, isi asteapta peste vara noua bucatarie cu cantina pentru juniori, alipindu-i-se o sala de forta, adaugiri cu economisiri pe termen lung la o baza sub semnul leului ridicat pe picioarele din spate, stema clubului. Da. Scoala de fotbal ia avant, capata aripi. Club de fotbal.

Si de ce n-ar fi sperante? Cazna si priceperea unei maini de sufletisti inmugureste rodul, portarul Eduard Pap si treiarul Florin Ardelean cochetand in aceasta primavara cu lotul national de juniori. Binoclez pe Google un mesaj cu majuscule dezvaluind munca depusa la Scoala lui Marcel Baban: “Sunt sigur ca cei de la Poli l-au monitorizat pe Eduard Pap, pentru ca ar fi pacat sa-l racoleze alte echipe!!! Atentie mareeeee Poli Timisoara!!!” A carei poarta a fost aparata candva de Calin Frunza, acum ajutorul lui Octavian Popescu la aceasta cea mai tanara garnitura din Divizia D-Timis.

Vestiare curate, bine dotate. Tineri ca reşiţenii Totu, Popescu şi Mitru, ori ca "uriaşul" Chitucea, sunt instruiţi şi cu magneţi de marcatorul în eurocupe de altădată, Octavian Popescu...

Momentan, in vestiarul “luna” si cu tabla magnetica, parte a cladirii incluzand sala cu bazin si sauna, 1. Eduard Pap isi are cuierul sau. Dar initiativa, investitia si munca de la Jimbolia pot da curand rod, pe merit. “Batatura” lui Baban de la marginea Jimboliei e un mic plaman sanatos al fotbalului nostru. E un exemplu pozitiv.

Nu multi sunt fostii fotbalisti care au luat in piept anevoiosul urcus de a creste si lansa tinere talente. Atacanti ca Giuchici si Baban sau, daca e sa amintim lideri de generatie, Popescu si Hagi, sunt reali slujitori ai fotbalului – si nu falsi “oameni de fotbal” – care au inteles ca singura sansa de a-l ajuta cu adevarat este sa recladeasca la bazele sale, sa insamanteze la radacini.

Iar efortul unora ca Marcel Baban ori Miodrag Giuchici e cu atat mai remarcabil cu cat investitia initiala n-a avut aportul substantial al sumelor agonisite de cei doi Gica in fotbalul mare. A face din putin bici implica sacrificiu. A urma un plan viabil de afaceri implica inevitabil la inceputuri si pierderi. Roadele, profitul, peste ani de rabdare…

Desigur, a arunca in focuri generatia ’94 in competitia Diviziei D, in paralel cu meciurile de la juniori, atarna si mai greu pe umerii tuturora la Jimbolia. Insa modelul propus de Marcel Baban poate oferi acel altceva atat de necesar unui fotbal sufocat la varfuri de tendinta de a achizitiona straini cu lopata, drept un alt semn al desavarsirii unei piete de desfacere de mana a doua in Romania, fie ea… Billa sau Kone, intru croirea peste noapte a celui mai lesne drum spre eurocupe.

La vestiare, inclusiv bazin si sauna!

Distribuitor oficial Saller, ce imbraca si UTA, Marcel Baban a reinvestit in juniorii si copiii fotbalului de maine. Bravo! A facut-o probabil cu nostalgia acelor glorioase jocuri de pomina de altadata. Remember 4-3 cu Ceahlaul, prin zloata, pe lapovita. Marcel, eroic...

De pe aceasta banca de rezerve s-ar putea ridica prim-divizionari de maine... Timpul le va lamuri pe toate

Obsesia bolnava a mass-media cu lupta oarba din prima jumatate a Ligii 1, dusa deseori cu straini si in care doar Galatiul pare a marsa pe tineri din zona, pierde din vedere necesitatea incurajarii “fotbalului mic”, unul insa mai vital in marea schema a lucrurilor decat ar putea parea la prima vedere. Nu-i greu de intuit ca declinul selectionatelor nationale a fost exacerbat de invazia “stranierilor”, pe fondul penuriei de talent autohton veritabil. Si atunci nu si asemenea scoli de fotbal pot fi rotitele benzii rulante a regenerarii fondului de jucatori “interni”?

Dar in baza sportiva “luna” a Jimboliei, proaspat vopsita si cu gust amenajata, nici cati ai numara pe degete nu sunt cei care si centreaza, si dau cu capul. Oare vor si marca intr-o buna zi? Instinctul de antreprenor l-a ajutat pe Marcel Baban sa infloreasca atat Ro-Sport-Saller-Baban, firma de distributie de echipament sportiv “made in Germany” pe taram romanesc, cat si conlucrarea cu alti sponsori si autoritati locale, Jimbolia ajutandu-l de exemplu cu cheltuieli de regie la stadioane, si scriu la plural pentru ca ingrijitorul Handa imi arata si terenul de antrenament “de la plopi”, unul pare-se cu gazonul “chiar mai bun”. Iar cel de la stadion imi pare mai in palma decat Wembleyul…

Motocoasa zbarnaie din nou, tunzand totul in spatele portii si-n lateralul tribunei. Marcel si mana de sufletisti de la scoala-club insamanteaza fotbalul din putin, fara timp de lamentari prin presa nationala, ca pe la curti mai mari, ca de exemplu Timisoara nu sprijina, “face” ori merita. La Jimbolia, “piticotii” lui Marcel nu se pierd in iarba iar fostul varf pune bob la radacina fotbalului. Cu ceva mai multi entuziasti ca Baban si mai putini Copos sau “Maybach” Becali, o mult mai restransa natiune ca Serbia ar putea fi candva invinsa in drumul spre Mondiale.

Jose inapoi la pod… Spania sapte si Anglia sase; Romania cat Red Bull Salzburg

E ora unui prim bilant in cupele europene, unde ierarhiile au fost in mare masura respectate, Anglia si Spania tragandu-si partea leului si doar Liverpool si Juventus dintre numele sonore cazand prada furcilor caudine ale grupelor UEFA Champions League. (tabelul tragerii la sorti a optimilor si 16-imilor, la finalul postarii…)

Cu exceptia celor doua bombe, petarda a detonat-o Unirea Urziceni, redirectionata de pe locul 3 spre UEFA Europa League cu o linie de clasament simetrica si golaveraj 8-8. In rest, status-quo, chiar si calificarea lui CSKA Moscova in fata lui Wolfsburg fiind de domeniul normalului daca ne reamintim de triumful din 2005 al clubului rusesc in Cupa UEFA, pe cand „Lupii” doar visau sa ajunga sa reprezinte Bundesliga in eurocupe, in vreme ce reculul lui AZ Alkmaar dovedeste ca a fost doar o invingatoare de circumstanta in sezonul trecut din Olanda. 

In noua UEFA Europa League, jos palaria pentru Red Bull Salzburg care, castigand si la Villarreal, a inregistrat un procentaj 100% intr-o grupa in care lazialii au cazut victime. Strangand 18 puncte, campionii din 2007 si 2009 ai Austriei au adunat tot atatea cat cele 4 reprezentante ale Romaniei la un loc, un alt fapt care ar putea explica si clasarea „tricolorilor” in urma fostei gazde a Campionatului European din 2008.

Paisprezece natiuni si-au vazut emisarele calificate in primavara celei de-a doua competitii europene, cu Shakhtar Donetk drept unic sol al fotbalului din fostul bloc sovietic, pastrandu-si blazonul de castigatoare la zi a defunctei Cupa UEFA. In rest, a surprins oarecum Hapoel Tel-Aviv, drept castigatoare a grupei C, in dauna lui Hamburg, si pe undeva chiar Fulham Londra, o inedita reprezentanta a Albionului in Europa, dar misterul se dezleaga daca ne gandim la Roy Hodgson.

Desigur, redirectionarea unor Liverpool ori Juve in UEFA Europa League vor da o mai mare greutate competitiei si un stimulent in plus de a se reafirma unora ca Shakhtar sau Red Bull. Austriecii, din acest sezon cu Huub Stevens la carma, au incasat doar doua goluri, amintindu-si de forma din 1994, cand, trecand printre altele de Sporting CP, dupa prelungiri, si mai apoi Eintracht, in sferturile de finala ale Cupei UEFA, la penaltyuri, au ajuns sa joace finala competitiei, 0-1 si 0-1 cu Internazionale.

Austria de atunci, si nu Red Bull din aceste ultime editii, avea sa fie razbunata tocmai de Stevens, un fost international olandez, fundas castigator ca jucator al Cupei UEFA, cu PSV Eindhoven, care avea sa o conduca pe Schalke in 1997 la cucerirea aceleiasi Cupe UEFA tocmai in dauna Interului, la lovituri de departajare. Asadar Lucescu sau Benitez n-au drumul tocmai lin spre finala de la Hamburg, antecedentele sugerandu-ne insa ca tot pe taram german, in 2001, avea sa fie obtinut si ultimul succes insular in aceasta competitie, tocmai gratie „Cormoranilor”, 5-4 cu golul de aur, la Dortmund, contra Alavesului lui Contra. Greu de crezut insa ca alti romani vor onora ultimul act al UEFA Europa League. 

Wolfsburg, „cazand” din Liga Campionilor in poala verisoarei mai modeste, a marit la patru numarul reprezentantelor Bundesligii, superior Spaniei si Olandei, cu cate trei, plus Angliei si Belgiei, cu cate doua plus una, adica o a treia venita si ea din competitia numarul unu. 

Despre cluburile romanesti, doar atat… O reconfirmare a nivelului valoric scazut al primei ligi carpatine. Steaua, altfel obisnuita cu intrecerile europene, se regaseste printre cele doar 5 cluburi fara macar o victorie in grupe, inscriind numai 3 goluri. Dinamo, CFR Cluj si Timisoara au marcat cate patru, doar ultima scuturand plasa si invingand in ultima runda de jocuri, si inca in deplasare. Linia la comun a careului, patru succese, sase remize, 14 esecuri, 15-37, spune totul.

Defalcat, Timisoara, „cazuta” din play-offul Ligii Campionilor, a salvat aparentele cu o ultima buna impresie la Zagreb, la chiar 20 de ani dupa un 17 decembrie insangerat pe Bega, castigand un prim joc dintr-o aventura europeana de 10 dispute, inceputa la Donetk, si tocmai eliminarea castigatoarei Cupei UEFA ii ofera per total un ascendent in fata Clujului de exemplu, al carei regres fata de cele patru puncte smulse anul trecut in grupele UEFA Champions League e mai mult decat evident. Cat despre Dinamo, in caracteristicile-i tipare, o subtire sansa de a rasturna calculele calificarii scufundandu-se in mocirla de pe Spirou Louis.

De fapt, Timisoara a adunat in grupe mai multe puncte decat alte 9 cluburi plus cele doua conationale Steaua si CFR, cu toate in general mai unse cu alifii pe cai europene, asa incat Ioan Ovidiu Sabau poate fi trecut, alaturi de Dan Petrescu, care si-a atins obiectivul calificarii, intre antrenorii de prespectiva ai noului val. Dintre cei consacrati, Mircea Lucescu asteapta cu trepidatii tragerea la sorti si un drum cat mai lung, pe care inca se afla si invinsa sa din ultima finala, Werder. 

Intre cele 16 primavaratece din UEFA Champions League, cate 3 din Anglia, Spania si Italia, cate doua din Germania si Franta, plus CSKA, Olympiacos si Porto.

In optimile din februarie, cu cluburile de pe locul secund in grupe jucand prima mansa pe teren propriu: VfB Stuttgart v Barcelona; Olympiacos v Bordeaux; Inter Milano v Chelsea; Bayern Munchen v Fiorentina; CSKA Moscova v Sevilla; Lyon v Real Madrid; Porto v Arsenal; AC Milan v Manchester United.

Intre cele 32 din UEFA Europa League, 4 din Bundesliga, cate 3 din Olanda, Spania, Belgia si Anglia, cate doua din Franta, Italia, Portugalia si Turcia, plus o unica echipa din Israel, Grecia, Austria, Ucraina, Danemarca, Cipru, Rusia si, da, da, Romania. Unirea a ramas pe metereze. Bravo ei, la debut…

In 16-imile UEFA (18, 25 februarie): Rubin Kazan v Hapoel Tel Aviv; Athletic Bilbao v Anderlecht; FC Copenhagen v Marseille; Panathinaikos v AS Roma; Atletico Madrid v Galatasaray; Ajax v Juventus; FC Bruges v Valencia CF; Fulham v Shakhtar Donetk; Liverpool FC v Unirea Urziceni; Hamburger SV v PSV Eindhoven; Villarreal v VfL Wolfsburg; Standard Liege v Red Bull Salzburg; Twente Enschede v Werder Bremen; Lille v Fenerbahce; Sporting CP v Everton; Hertha Berlin v Benfica SL. In optimile din martie, invingatoarea dintre LOSC Lille si Fenerbahce va da de Liverpool ori Unirea…

Tricolorul romanesc in generic

Magnatul ucrainean cu trofeul mult ravnit, antrenorul echipei fluturand fericit steagul tarii sale. O revarsare de bucurie aleasa drept generic al transmisiilor in direct din serile de UEFA Europa League.

Lucescu, prin talentul si profesionalismul sau, magnetizase trofeul pentru cei din Donetk, preferand insa sa celebreze reusita, acolo, in tumultul tribunei din Istanbul, prin a ridica deasupra capului si a agita tricolorul romanesc intr-o exuberanta bucurie adolescentina. Spune multe.

Joi, sub acelasi generic, pe itv4, Roma – Fulham 2-1 si Everton – Benfica 0-2. Nu multi telespectatori britanici stiu cine este fericitul dar nici putini cei care, sesizand trofeul, intuiesc ca trebuie sa fie vorba de ultimii castigatori ai defunctei Cupa UEFA. Mircea Lucescu a facut mai mult bine Romaniei, dinafara granitelor tarii, ridicand tricolorul pe cel mai inalt catarg in a doua competitie intercluburi a continentului, decat fac toate reprezentantele fotbalului romanesc luate la un loc.

Patru cluburi din liga lui Dumitru Dragomir, patru esecuri. O castigatoare la zi, Shakhtar, patru victorii din tot atatea jocuri. De fapt, unica grupare cu procentaj maxim in UEFA Europa League, calificata deja, la pas, si insotita mai departe conform calculului matematic de Werder Bremen, invinsa sa in finala din mai, si Galatasaray, demolatoarea lui Dinamo Bucuresti.  

Dinamo plus Steaua plus CFR plus vicecampioana Timisoara, zero puncte joi seara. Dinamovistii si clujenii, invinsi chiar acasa. Per total, 4-12. Praf si pulbere. Remiza Unirii, 1-1 cu Glasgow Rangers, poate fi cu atat mai mult vazuta cu ochi buni, clubul din Urziceni strangand 5 puncte in grupa de UEFA Champions League si pastrandu-si locul secund. Iar la cum merg lucrurile, cele mai mari sanse de calificare, dintre gruparile romanesti, pare a le avea tocmai Unirea lui Dan Petrescu, ce isi fixase initial ca obiectiv pozitia a treia si implicit prinderea unui loc in UEFA Europa League, acolo, in competitia in care Lucescu a inaltat tricolorul.

Unirea lui Petrescu n-are nici macar privilegiul sa evolueze pe teren propriu, ci in orezaria din Ghencea, si cu asta am spus totul despre circumstantele cu totul aparte ale clubului picat ca de pe alta planeta in casa de nebuni a inertei ligi a lui Mitica, aducand cu sine un aer fresh, o alta abordare, altceva… Dar, din nou, unde e talent, pasiune si profesionalism, orice handicap poate fi surmontat. In contrast izbitor, alde matusalemicele Dinamo ori Steaua, atat de roase de conflictele interne aidoma unui cancer din fotbalul nostru, sunt deconspirate in fotbalul „mare”.

De vazut cine-si va oferi un frumos cadou de Craciun.

Petrescu da sperante de viitor… polistilor

Succesele in deplasare ale campioanelor Romaniei in grupele UEFA Champions League sunt cadouri surpriza in octombrie, insasi oportunitatea de a da piept cu grupari mai puternice din Europa si de a invata mai ales din esecuri primenind incet-incet competitivitatea in fruntea fotbalului romanesc de club. 

“Bilete? Vrea cineva bilete de meci? Nu-i vorba in acest caz de oferta unui vanzator stradal ilicit, ci a unui posesor de abonament anual la Arsenal, intrebandu-se daca ar fi doritori printre colegii sai de la Daily Telegraph pentru jocul cu Olympiakos de pe Emirates. Sorry old boy, dar ma spal pe cap la ora jocului”.

Astfel incepea Kevin Garside, desemnat in noiembrie 2008 redactor-sef pe sport la Daily Telegraph, editorialul publicat exact acum o luna sub titlul “Michel Platini omoara vise aruncand stridiile marilor pesti”,  ziaristul glumind in continuare ca “nu exista un motiv evident de a nu pune mana pe sampon oriunde pe continent” in serile meciurilor din grupe, faze incipiente pe care le considera balonate, “invaluite de inertie”.

O “bomba” gen Barcelona – Rubin 1-2 nu e nici primul, nici ultimul rar soc si poate nici nu va genera improbabila calificare a “buturugilor mici” in dauna favoritelor, care intr-adevar, intr-o covarsitoare majoritate, finalmente se redreseaza, insa dovedeste anumite merite ale formatului competitiei in viziunea presedintelui UEFA.

Lasand la o parte tachinarile lunare intre editorialisti insulari si Platini, la urma urmei un… francez, este fortata pretiozitatea respectivilor formatori de opinie de a atribui scena Ligii Campionilor doar “elitelor prestigioase”, carora le-ar cadea nasul prin “fundaturile estului Europei”, pentru a-l cita pe acelasi jurnalist, care a adaugat: “Va puteti imagina fata lui Jose Mourinho cand Inter a cazut in aceeasi grupa cu Rubin Kazan?”

Ei bine, n-avem imaginatie ci doar am vazut fata lui Guardiola martea trecuta, aducandu-ne aminte ca Rubin e campioana tarii semifinalista la C.E. 2008 si care a dat Europei castigatoarele Cupei UEFA in 2005 si 2008, CSKA respectiv Zenit, triumfuri ce au inaltat Rusia in ultimii 5 ani in ierarhia coeficientilor UEFA pe locurile, in ordine, sapte, iarasi 7, zece, patru si din nou 7. Comparativ, Albionul a pus tot de doua ori mana pe Cupa UEFA in ultimii 28 de ani, prin Spurs in ’84 si Liverpool in 2001 dar mai sugestiva e treapta urcata cu hotarare de Sevilla, o recenta dubla castigatoare a competitiei “verisoare”, ce acum troneaza in grupa Unirii.

Din insula si alte cateva campionate puternice, grupele par plictisitoare. Dar Platini a intuit ca prin formatul cu iz populist ofera outsiderelor mai multe sanse sa se puna la incercare cu “greii” si implicit sa castige experienta competitionala la cel mai inalt nivel, daca nu cumva chiar si puncte aducatoare de venituri, eventual chiar si de calificari, sume ce ar putea fi reinvestite in cresterea valorica a loturilor reprezentantelor, ridicand stacheta competitiei interne.

Daca tot a alterat initial formatul democraticei Cupa Campionilor Europeni, dand Cezarului cate 3 si 4 reprezentante in Liga Campionilor, forul european incearca macar sa dreaga busuiocul cu zaharele financiare pentru nevoiase, la masa bogatilor. S-a scris despre paguba facuta de Poli lui Shakhtar, eliminand-o din drumul spre grupe, “gaura” sugestiva in privinta foamei unor cluburi suficient maturizate pentru a lua Europa de coarne macar pentru un an, doi.

Rangers, creditata de bookmakers cu 7/1 sa castige cu 3-0 finala Cupei Scotiei din mai 2009, pe care o transa cu 1-0 contra lui Falkirk, nu si-ar fi putut imagina ca va sfarsi umilita pe Ibrox de necunoscuta din Urziceni, Romania. Europa Centrala, adaug...

Timisoara nu e inca in respectiva categorie dar succesele campioanelor CFR si Unirea la Roma respectiv Glasgow ofera speranta ca o invingatoare pe drept a competitiei interne, fie ea si a Romaniei, poate nadajdui la ceva puncte si bani in plus pe drumuri europene si mai ales creste importanta castigarii unui loc de acces in UEFA Champions League si intensifica disputa la varf. Cu efecte pozitive infiltrandu-se in josul ierarhiei. Deci mai ales in campionat e o paine de mancat, prioritatea revenirii macar in calificari, daca nu direct in grupele competitiei, fiind mai mult decat evidenta.

Iar victoriile si fiecare banut in plus cucerit de alde CFR, Unirea sau Timisoara le intaresc incet-incet in disputa deseori inegala cu Triunghiul Bermudelor bucurestean. Triumful lui Dan Petrescu cu 4-1 acasa la finalista de anul trecut a Cupei UEFA este si un raspuns indirect ignorantei mai sus amintitului editorialist, care, folosind numele Urziceni drept corolar al deranjului cu “fundaturile”, “inertia” si “balonarea” din grupe, a intrebat ironic daca “este Urziceni acea acceptabila contractie, Michel?” Contractia are aceeasi functie ca si abrevierea, in limba franceza in particular mentinand fluenta sunetului.  In fond, Kevin, Urziceni e doar un nume ca oricare altul, si-atat, nu-i asa? Un nume de oras… Aproape impronuntabil de presa insulara dar… urzica a dat furnicaturi vicecampioanei Scotiei.   

Franta, cap de serie la baraj, fata in fata cu Given, o data invingator si alta data invins in noiembrie la baraje        

Si vorbind de surprize in grupele cu finaluri totusi previzibile, de urmarit confruntarile de baraj, care pe care in dubla mansa, ce au suferit modificari de format pe ultima suta de metri, prin introducerea de catre FIFA a capilor de serie. Se va infaptui vrerea oficialilor, de a le vedea calificate in noiembrie pe europenele mai bine clasate in ierarhia forului mondial, sau revolta verbala a unuia ca Shay Given va naste oarece surprize?

In 18 noiembrie, la Paris, portarul Irlandei ar putea stropi egalarea la 102 selectii in nationala a recordmanului “verzilor”, Steve Staunton, cu eliminarea Frantei, desemnata cap de serie, din drumul barat de sarbi spre Africa de Sud. Given, un scolar pe cand acum doua decenii, in 15 noiembrie ’89, Irlanda se califica in premiera la Campionatul Mondial, cu un 2-0 in Malta, a fost insa in poarta la mansele de baraj pentru descinderea la Coupe du Monde ’98 respectiv in Coreea de Sud si Japonia.     

Mai intai, in 15 noiembrie ’97, rata prezenta in Franta cu un esec la Bruxelles, 1-2 cu Belgia, venit dupa un 1-1 la Dublin. Apoi, in 15 noiembrie 2001, se califica pentru mondialul asiatic la Teheran, desi dupa un esec cu Iran: 0-1. Fusese insa 2-0 in Irlanda…

Cert e ca irlandezii i-au dat prompt credit septuagenarului Giovanni Trapattoni, confirmat in post pana la finele urmatorului turneu preliminar, iar Signor i-ar putea surprinde pe vicecampionii mondiali asa cum ii “intindea”, chiar si cu baieti “doar” de la Stoke ori Boro, si anume Lawrence, Whelan si St. Ledger, pe campionii lumii.

Mingea rotunda poate asculta si tineri antrenori de “buturugi mici” in Champions League, si seniori ai nationalelor non-cap de serie la baraj, si se poate rostogoli nastrusnic fie si in ultimele nici 15 secunde ale minutului 90, cum se intampla odata la Paris, intr-un 17 noiembrie, in ’93, cand Kostadinov rapunea “Cocosul galic” la finele “snurului” desirat dintr-o lovitura libera de Ginola in coltul opus de teren, uluiala ce se rasfrangea pe ecran cu eroarea Franta – Bulgaria… 2-1, Platini fiind eliminat dintr-un drum spre SUA acontat la aceeasi ora de micuta Irlanda, cu un 1-1 in Nord.

Si-atunci, sa dai o potentiala surpriza pe-un spalat pe cap!?! Sfidare.

Contra lui Dan, Rangers nici macar cu… armata

La sud de Zidul lui Adrian, jocul de pe Ibrox a fost sub radarul chibitilor de fotbal din Albion. Barurile anuntau in geam difuzarea duelurilor AZ Alkmaar – Arsenal si Liverpool – Lyon dar nu si a meciului de la Glasgow.

Intorcand insa rezultatul, Unirea lui Dan Petrescu a atras priviri si si-a facut simpatii. Nu doar intre fanii rivalei lui Rangers, alb-verzii lui Celtic, ci si intre englezi, care nu uita un jucator bun si in general zambesc cu subinteles la pasi gresiti ai fotbalului scotian.

Petrescu a facut cariera in Anglia dupa US World Cup, exceland la Sheffield Wednesday si Chelsea, unde e inca amintit cu afectiune. Fanii lui Southampton si Bradford, desi cu un nod in gat, vor recunoaste si ei ca pe la clubul lor a trecut un international la final de cariera.

Iar Petrescu s-a intors pe insula, acum la carma echipei sale, si a excelat si in postura de antrenor. Un 4-1 in deplasare spune totul, indiferent de circumstantele marcarii golurilor ori a declinului gazdei Rangers, de la rangul de finalista a Cupei UEFA in mai 2008 la cel de recenta invinsa acasa cu 4-1 de spaniola Sevilla.

Succesul Unirii merita salutat ca atare, mai ales in conditiile in care tribunele partizane cu Rangers si vremea ploioasa s-au constituit in alte handicapuri pentru „buturuga mica”, trupa cu mult mai mica experienta competitionala internationala decat gruparea lui Walter Smith, un gentleman al jocului beneficiind printre altii de unul ca Weir, veteran cu zeci de meciuri la nationala.

Sa nu uitam ca Unirea nici n-a beneficiat de suportul altfel normal in aceasta faza a competitiei al unui numar insemnat de sustinatori, majoritatea alocatiei de bilete a clubului oaspete fiind cedata organizatorilor, care le-au redistribuit fortelor armate britanice, ce au gasit peste 1.200 amatori intre purtatorii de uniforma. Chiar si cu acestia in tribuna, Unirea a amutit Ibroxul, care s-a golit incet si sigur, cu fiecare alta lovitura libera exploatata favorabil de baietii lui Petrescu. „Albii” au jucat cu „spatele la zid”, de fapt cu… negrele, si au iesit spectaculos din corzile inclusiv ale unui penalty, salvat de Tudor la 1-1.

Bonus la succes, mijlocasul Pedro Mendes a iesit accidentat si prezenta sa in albastrul lui Rangers este sub semnul intrebarii in urmatoarele saptamani, un amanunt deloc de neglijat in conditiile in care, vorba unui suporter scotian intervievat la Ibrox, echipa ar fi una mai mult decat oarecare fara lusitanul si Bougherra in alcatuire.

Formatul grupelor, cu 6 meciuri ce decid calificatele si redirectionata spre Europa League, este insa aidoma lamei cu doua taisuri pentru outsidere gen Unirea Urziceni. Un succes, fie si in deplasare, nu asigura neaparat calificarea, ceea ce a constatat si CFR Cluj toamna trecuta. Vorba lui Sir Alex Ferguson, 10 puncte asigura 100% calificarea. Asa incat Unirea a castigat spectaculos o batalie dar nu inca si razboiul. Mandria cluburilor cu o mai mare reputatie, si scuturate in primele confruntari, ar putea sa-si intre in rol si in general s-a dovedit ca favoritele finalmente s-au calificat iar ierarhiile, cu mici exceptii, au fost respectate.

Daca Unirea isi va depasi conditia si o va lasa intr-adevar in urma pe Rangers, vicecampioana a Scotiei, atunci si fotbalul romanesc, prin campioana sa, poate spera incet – incet la mai bine. Un lucru e cert… Ca insularii au invatat sa mai pronunte un nume necunoscut lor pana mai ieri si ca l-au regasit pe Dan Petrescu, un jucator admirat in Albion in deceniul trecut, acum un antrenor promitand o ascensiune chiar si in conditii de adversitate, la carma unui club cu putini fani si fara luxul de a avea voci puternice si unite sustinandu-l din peluzele Europei.

Dan chiar a reusit un mic miracol pe o insula unde se consacra candva absolut in albastrul lui Chelsea. Acum antrenorul Petrescu a decolorat albastrul lui Rangers, care Rangers, desi i s-a parut tehnicianului roman mai periculoasa pe Ibrox decat in iesirile europene, conform unei declaratii data de Dan inaintea jocului, are insa totusi la activ niste succese surprinzatoare in ultimii ani in niscaiva deplasari pe continent. Returul se anunta de foc si Petrescu simte probabil ca atunci e de mancat o paine, mai mult decat la Stuttgart ori la vizita Sevillei…

Cununie la 12:34 si 56 secunde, in 7 a 8-a din ’09

Un cuplu de indragostiti a spus da la ora lor exacta. 12:34’56”, pe ziua de 7 din luna a opta, in 2009. O vineri speciala. Cu cateva minute inainte, in Elvetia, si clubul fanion al Timisoarei, mandria Banatului, traia momentul sau special, de glorie, o premiera in istoria sa de aproape noua decenii, numele sau fiind extras din urna tragerii la sorti si afisat pe panoul fazei play-off a UEFA Champions League. Cununii si imperecheri.

Politehnica Timisoara, cum este denumita de BBC Sport in editia sa virtuala, in prezentarea tabloului competitional al jocurilor imediat urmatoare din UEFA Champions League, a fost asadar imperecheata cu „svabii” de pe Neckar. Faini copii, cei de la BBC, cu ceva staif de moda veche. In rest, in mass-media, iti tot sare in ochi FC Timisoara. E bine ca unii, din greseala ori omisiune, n-au inlocuit denumirea adevarata a clubului timisorean cu surogatul atribuit noilor galben-negri. Dar asta e alta poveste.

Esential e ca „Poli” s-a aflat in urna, multumita calificarii in dauna detinatoarei la zi a editiei cantec de lebada a Cupei UEFA. Saltul facut de gruparea timisoreana e urias, de la o eliminare lipsita de glorie anul trecut, din Cupa UEFA, in fata belgradenei Partizan, la o calificare in UEFA Champions League. Ascensiunea e evidenta! De la acea dezamagire cu alb-negrii din capitala Serbiei, la un loc 2 in competitia interna, ce a aruncat-o in valtoarea Ligii Campionilor. Si pentru prima data, indiferent de restul convulsiilor de la club din ultimii ani, noua conducere trebuie judecata prin prisma acestui spectaculos progres. Sa-i dam Cezarului ce i se cuvine, sa aplaudam reusita!

Marian Iancu si intregul staff de la gruparea timisoreana merita calde felicitari pentru reusita de a se fi aflat la un pas de a da piept cu alde Arsenal London sau Olympique Lyonnais. Nu e de ici, de colo. A iesit din urna VfB Stuttgart, la randul ei o finalista de Cupa UEFA. „Poli” e la 180 de minute distanta de grupele UEFA Champions League, care, cu toata gretoasa ei poleiala comercialist-publicitara, e totusi marea scena a fotbalului de club european, e taramul ravnit pentru incasarile ce pot propulsa cluburi oarecare pe orbita performantei si a succesului financiar, apanaj doar al marilor forte continentale.

Ce-a fost a fost iar acum Timisoara traieste istorie. E drept, sublim ar fi fost ca niste jucatori in alb-violet, evoluand sub numele Politehnica Timisoara, sa fi reusit eliminarea lui Shaktar Donetk. Incurcate sunt caile istoriei si asa i-a fost dat Timisoarei, ca sub alt nume si culori, cu jucatori stansi care de pe unde, sa reuseasca o performanta neatinsa in istoria precedenta a Politehnicii. Dar, cum am spus, ce-a fost e la timpul trecut. Remarcabila e metamorfoza rapida si intrarea intr-un cerc select.

Iar calificarea in dauna lui Shaktar e cu atat mai remarcabila cu cat pe cand Lucescu jubila in luna mai, la cucerirea Cupei UEFA, Timisoara nu stia cu ce antrenor va pleca in pregatiri.  Lucescu a avut cativa ani la dispozitie sa cladeasca, pe cand Ioan Ovidiu Sabau a trebuit sa struneasca de pe o zi pe alta o echipa inchegata de Uhrin Jr. si tinuta apoi in priza de Balint si inlocuitorii sai. Prin prisma acestor circumstante, reusita e aproape incredibila si tocmai de aceea toti cei de la club sunt de carat pe umeri, pe brate. Felicitari!

In alta ordine de idei, merita subliniat ca Timisoara n-ar fi avut aceasta oportunitate pe care altfel ar fi meritat-o cu prisosinta, daca nu s-ar fi intors pe Bega cele 6 puncte. Cu alte cuvinte, noroc cu decizia TAS, ce a oferit inapoi niste puncte trudite in teren dar furate cu nonsalanta de corupti de la centru. S-a dovedit inca o data, daca mai era nevoie, ca pastorii fotbalului mioritic sunt impotriva intereselor fotbalului nostru, actionand pe criterii cooperatist-clientelare. Ma intreb ce-ar fi reusit Dinamo impotriva lui Shaktar si raspunsul e lesne. Trebuie doar studiat palmaresul european asa-zis post-revolutionar al clubului din Bucuresti, pentru a ne imagina un scenariu ce, spre binele tuturora, a fost evitat. Cred c-au fost destule fete lungi la surpriza furnizata zilele trecute de Timisoara si imi vine in minte chipul lui Ionut Lupescu.   

Comparativ cu startul editiei trecute, Timisoara si-a depasit deja conditia. E ca si cum si-ar fi asezat stacheta la 5 metri si jumatate si ar fi sarit peste sase. Totul tine acum de consolidarea pozitiei atinse. Un memorabil traseu european, cu drumuri in grupele fie din Champions League, fie din Europa Cup, este bomboana de pe tort, insa cuvantul de ordine e mentinerea pozitiei arvunite in competitia interna, cu drept de calificare in UEFA Champions League, atat de ravnita de rivale de la centru si ale lor sustinatori printre conducatorii federali partizani. Caci din prinderea Champions League vine malaiul, care implicit poate fi turnat la fundatia unui lot tot mai competitiv.

Jocurile cu VfB Stuttgart sunt de tipul acum ori niciodata, cu sansa de a accede in grupele Champions League, ascensiune jack-pot ce ar face sa curga banetul, cu un an in avans. Dar pe termen mediu, poate mai importanta e campania interna, care de s-ar sfarsi cu o noua pozitie de Champions League, ar oferi o baza solida, o declaratie de intentie a unui oras lovit crunt in plan fotbalistic, dar care s-a regasit la momentul potrivit, in plina deruta a tartorelor Steaua si Dinamo. Roata s-a intors si Timisoara trebuie sa profite de moment. Minunat ar fi sa aibe parte de experienta visiniilor clujeni, cu un succes in grupa la Roma si o remiza contra lui Chelsea, dar parca mai grozav ar fi sa nu copieze reculul pe plan intern al CFR-ului, care, din club campion in 2008, se regaseste acum doar in Europa Cup.

Ziua 175. Nu tu Politehnica sau kung-fu, ci Eric pe marile ecrane

Faini copii, englezii de la The Sunday Times, un duminical. Nu degeaba marele cotidian e cu nuante conservatoare. Lecturand rezultatele din weekend, mi-a sarit in ochi mentionat cel al finalei Cupei Romaniei. CFR Cluj – Politehnica Timisoara 3-0. Scris negru pe alb. Asadar s-au referit la Politehnica, si nu la FC, dintr-un reflex la timpul trecut. Decenti baieti! Doar ca de data asta, neactualizand numele de imprumut al clubului si pastrandu-l pe cel furat cu japca, ziaristii i-au facut un deserviciu bunei „Poli”. Nu de alta dar apare ca invinsa cu un scor de forfait in finala de sambata. 

Sar de la finala de pomina de pe Jiu la o noua lansare cinematografica abordand teme fotbalistice. Eric Cantona este in rolul principal al productiei britanicului Ken Loach, „Looking for Eric”, si joaca rolul unui personaj imaginar care ii umple viata singuratica a unui postas din Manchester. Respectivul om intre doua varste traieste numai pentru fotbal, rememorand fazele si meciurile vazute, trezindu-se comentand de unul singur crampeie din jocuri ale lui United si purtand dialoguri imaginare cu francezul, rasarit ca din senin in dormitorul englezului.

Eric nu mai e „cocosul galic” de altadata, marcand cu larghete in tricoul rosu al carui guler il avea mereu ridicat, ori efectuand o saritura de kung-fu, peste panourile publicitare, pentru a-l reduce la tacere pe un fan al lui Crystal Palace cu gura prea mare si opinii tipic londoneze. Ci e un bonom, vorbind chibzuit, cu masura.

La lansarea filmului „Looking for Eric”, „Uitandu-ma dupa Eric”, a fost adaugat un scurt metraj, „Dreaming of Zinedine Zidane”, care ne aduce aminte de filmul „mut” al evolutiei lui Zizou intr-un joc pentru Real Madrid. Evolutia sa intr-un meci pentru clubul spaniol si nimic mai mult. „Visand la Zidane” are si un motto, legat de amintiri batause. Eric prin kung-fu, Zizou cu capul in figura. Temperament latin, pe care insularii, crezandu-se mai „cool”, pe naiba, abia asteapta sa-l scoata in relief.

In rest, incepe Euro de tineret si toata natia e cu ochii pe Walcott. Iar si junii englezi sub 19 ani sunt la turneul final european din vara, celelalte natiuni care sunt reprezentate la ambele categorii de varsta fiind Spania si Serbia. Si chiar asa, unde sunt Olanda, Portugalia ori Franta, altadata favorite la Euro under-21? Nicaieri. Ce se-ntampla la Clairefontaine ori cu banda „de productie” a Ajaxului. Pacat. Cat despre natiuni altadata surprinzator de eficiente, pugiland deasupra centurii, gen Belgia sau Danemarca, parca au cazut de pe harta. Nici o vorba despre Romania, sa nu-i suparam pe federali, care au probleme mai importante de rezolvat decat prezenta tinerilor „tricolori” acolo unde sarbii de exemplu sunt pe doua fronturi. De exemplu sa excluda cluburi finaliste din Cupa Romaniei. Dar chiar asa? Pe care-o vor exclude? Pe Poli pe care au furat-o de toate cele sau pe FC?