Posts Tagged ‘Benitez’

„Mai bine la Beirut decât să împartă cu Liverpool!”

Septembrie 16, 2010

"Anfield a fost casa lui Everton FC din 1884 în 1892. Primul ei joc aici a fost în 27 septembrie 1884, un 5-0 cu Earlstown FC", e scris pe placheta înmânată de rivala albastră Everton clubului vecin Liverpool FC, şi care e expusă în muzeul de la Anfield al "Cormoranilor".

Deşi constrânse financiar în ultimii ani, Liverpool FC şi Everton nu pot depăşi ascuţişul rivalităţii lor locale pentru a se uni în ridicarea unei noi arene „comune”, în ciuda faptului că „albaştrii” au jucat 8 ani pe teren propriu la Anfield Road, în secolul XIX. „Mai bine la Beirut decât să împartă cu Liverpool”, e explicaţia jurnalistului Paul Wilson vizavi de dogmatismul favoriţilor săi, Everton, de a rămâne de sine stătători, de cealaltă parte a parcului Stanley. Căci da, Goodison şi Anfield sunt despărţite doar de o întindere verde…

Mai mult, în vremuri demult apuse, cele două rivale din Liverpool şi-au împărţit şi… hârtia programului de meci, având unul comun timp de peste trei decenii, după cum relevă un panou explicativ de pe frontul stradal al arenei Goodison Park.

"Unicul program oficial editat cu împuternicirea lui Everton şi Liverpool" e scris pe panoul turului istoric al lui Goodison, menţionând că rivalele au avut un program de meci la comun din 1904 şi până în 1935!

Şi tot în periplul istoric de la Goodison Park e prezentată o fotografie de grup a suporterilor celor două rivale, pozând fericiţi împreună după un 1-1 pe acea arenă între „Caramele” şi „Cormorani”, în 1948, în faţa unei asistenţe record de 78.299 spectatori. Remarcabil în clişeu e spiritul deschis, voios, al fanilor rivalelor, acea camaraderie a breslei iubitorilor de fotbal, fără aere ori rivalităţi prost înţelese. Oamenii erau nevoiaşi, mult mai în nevoi decât în zilele noastre, însă mai uşori la suflet, mai bogaţi la inimă, neînvrăjbiţi sau cu aroganţa tembelă din zilele noastre. Erau uniţi de pasiunea pentru fotbal. De fapt, atât în Liverpool cât şi în Manchester chibiţii de fotbal, deşi ţineau cu una dintre echipe, obişnuiau în anii postbelici să meargă la meciurile de-acasă ale ambelor cluburi, parcă într-o solidaritate locală.

Cu naturaleţe şi bun simţ, fanii de-atădată ai rivalelor locale nu erau încă învrăjbiţi şi segregaţi pe criterii gen tricouri colorate la purtător... Pur şi simplu iubeau fotbalul

Aşadar rivalele şi-au împărţit cândva Anfieldul iar ulterior programul de meci, fanii având largheţea sufletească să facă front comun pentru bezele fotografice. Au trecut doar 60 de ani şi realitatea e alta… Iar Liverpool, fie şi de va defila în Grupa K a Stelei, tot în Europa League va evolua, ca şi anul trecut, când era redirecţionată din Liga Campionilor, handicap faţă de marile rivale United, Chelsea ori Arsenal ce o trage în jos în acest fotbal devenit ultracomercial, al mileniului III.

Chiar şi aşa însă, cele două din Liverpool nu se pot pune de acord în privinţa unui… „Stanley Park” comun, cu consecinţele de rigoare, de ce explicându-mi Paul Wilson…  

Aşadar Everton a incasat un croseu teribil în 2009, guvernul britanic blocand proiectul „albastrilor” de a demara construirea unui nou stadion, in orasul satelit Kirkby. Vechiul Goodison Park e demodat si incorsetat de sirurile de case din zona, ce nu-i permit extinderea, in vreme ce arena de la Kirkby ar fi putut constitui un nou inceput pentru gruparea detinuta de Bill Kenwright.

Liverpool, la rândul ei, pare acum a se lovi cu atat mai mult de aspectul financiar, complicat in urma „retrogradării” în UEFA Europa League, în tentativa ridicării trâmbiţatului Stanley Park.

Lasand la o parte ca ambele cluburi ar avea nevoie stringenta de o crestere a veniturilor din vanzarea de bilete, pentru a tine pasul la acest capitol cu Manchester United si Arsenal, care si-au extins respectiv reconstruit arenele, problema a devenit cu atat mai arzatoare cu cat zilele trecute conurbatia Liverpool si-a inaintat laolalta cu alte 14 orase din Albion aplicatia si dovada de creditare in vederea gazduirii Campionatului Mondial din 2018, a carei candidatura Anglia si-a lansat-o.

Conform dosarului celor din Liverpool, orasul ar propune ca arene gazda atat preconizatul Stanley Park, viitor stadion cu 60.000 locuri al „Cormoranilor”, dar a carui constructie a fost amanata datorita turbulentelor financiare si stramtorarii creditarii, cat si amintitul stadion din Kirkby, devenit la ora actuala un proiect mort in fasa. Cu alte cuvinte, la cum stau lucrurile, Liverpool ar putea ramane pe dinafara daca Albionul ar castiga intr-adevar dreptul de organizare al C.M. din 2018. O eventualitate deprimanta pentru cluburile locale si ale lor numerosi simpatizanti.

In aceste conditii, intrebarea vine de la sine… Liverpool, incotro? Si aici nu e vorba doar de „Rosii”, ci si de „Caramele” si de orasul port in general.

Goodison are aceeaşi problemă ca şi Anfield... O arenă învechită, sufocată de şiruri la fel de vechi de case. Fără scăpare... Sau?

Istoria, cu înaintaşi ca Dixie Dean goleador cu capul, e mândria lui EVERTON, dar realitatea forţată de globalismul fără scrupule impus de alde Roman sau Emirates ori Etihad o împing pe făloasa Everton la apă. Înoţi cu curentul sau te cureţi... O problemă de moralitate, ce ar schimba la o adică albia istorică a grupării înfiinţate în 1878...

In martie 2007, la ora dialogului cu Paul Wilson, ziarist localnic semnand editoriale in duminicalul londonez The Observer, un fel de supliment de weekend al cunoscutului cotidian stangist The Guardian, conducerea lui Everton n-ar fi agreat deloc o eventuala impartire a unui nou stadion cu rivala Liverpool.

Wilson, fan Everton, imi explica cum stateau lucrurile: „Nici vorba ca suporterii ori clubul sa fi dorit asa ceva si, oricum, Liverpool nu s-ar fi sinchisit nici ea. Marea majoritate a fanilor n-ar fi fost de-acord, chiar in conditiile in care Goodison Park este si el invechit, unica varianta fiind mutarea inafara orasului, la Kirkby, parte a unui complex comercial. La fel, linia oficiala a clubului e ca mai bine ar juca la Beirut, decat sa imparta cu Liverpool. Opinez ca solutia cea mai practica ar fi fost ca Everton sa se mute tocmai la Anfield Road, care inca e un stadion bun, incat te doare sufletul ca va fi demolat, decat sa ridice si ea o arena abstractizata, dar asta nu se poate intampla nici intr-un milion de ani. Pe de alta parte, stiindu-i pe americani intreprinzatori cum sunt, m-as fi asteptat ca noii investitori de la Liverpool sa faca un ban din impartirea Stanley Park cu Everton. Dar n-au fost interesati.”

Ei bine, doi ani si jumatate mai tarziu, lucrurile sunt incremenite cel putin in privinta impartirii stadionului. Insa cu o mentiune. Daca Liverpool FC ramane ferm pe pozitie, reiterand cu fermitate ca nu doreste construirea la comun a noii arene, Everton Liverpool s-a sucit brusc in urma esuarii proiectului de la Kirkby, cel putin la nivelul conducerii clubului, batand saua sa priceapa iapa ca i-ar surade mutarea intr-un stadion municipal. Asa cum se practica in nordul Italiei de exemplu. Ar fi insa o premiera in Albion.

De la Gary Lineker, adus la Goodison,...

... şi până la Rooney, pe panoul din dreapta, format şi lansat aici, EVERTON a avut mereu meseriaşi, cum s-a văzut şi în recentul 3-3 cu United. Dar deficitul financiar nu i-a permis să fie cu adevărat mare în ultimele două decenii...

Si oare ar fi Liverpool dispusa, in conditiile constrangerilor financiare, sa renunte la linia sa traditionala si sa devina o pioniera in insula, impartind arena cu clubul considerat mai mic, desi atragand mai multi suporteri localnici? Extrem de putin probabil, desi – lasand mandria la o parte – o logica de ordin geografic ar sugera o reevaluare a prioritatilor.

E bine stiut ca Anfield Road si Goodison Park sunt despartite doar de o intindere verde, Stanley Park, o pajiste avand si un lac in preajma arenei lui Everton. In Liverpool, un oras destul de intins, ambele stadioane sunt amplasate asadar in acelasi cartier, fapt ce ar sugera o unire a fortelor, daca barierele traditiei si rivalitatii n-ar sta in cale.

Insa Liverpool, care doreste inadins sa-si pastreze suprematia in oras, stie ca in plan financiar Everton ar fi mai interesata de o asemenea reuniune a fortelor, datorita capacitatii si mai reduse a arenei Goodison Park, incet-incet o adevarata relicva a fotbalului englez. Ca istoric, Goodison e fantastic. Insa realist vorbind, stadionul cu o biserica intr-un colt al sau numai pretabil fotbalului din 2010 nu mai este…

Asta pe cand Liverpool, proiectand noul Stanley Park aproximativ pe locul lui Anfield Road, oarecum rotit si putin deplasat, ar ramane suverana in zona.

Totusi, grijile lui Liverpool se ingroasa, proiectul deja contramandat fiind franat nu doar de lipsa creditarii pentru demararea constructiei, Cuiul lui Pepelea pentru americani, ci de-acum si de pierderile financiare rezultate din eliminarea din Liga Campionilor. In aceste conditii, o clasare de la locul 5 in jos la finele actualei editii de Premier League, echivalenta cu necalificarea in Champions League, ar complica si mai mult situatia, implicit decalajul fata de triunghiul fruntaselor fiind in pericol sa se mareasca simtitor.

În sezonul 2008-2009, Liverpool incasa 23,2 milioane euro din prezenta in Champions League, opt milioane venind din optimea cu Real, spulberata cu 5-0, si sfertul de finala pierdut in fata lui Chelsea. Acum, scurtcircuitata in grupa, Liverpool a ramas cu o gaura in buzunar. Deloc placut, tinand cont de datoriile de sute de milioane ale clubului, renegociate vara trecuta, dar cu scadenta la ora Mondialului sud-african, o situatie noua pentru „Rosii”, condusi vreme de decenii cu mare precautie financiara, nicicand pe… rosu.

Everton, desi nu e imprumutata masiv la banci, n-a adus profit si este unicul club „cu firma” care realmente jongleaza pe un fir de ata, nepermitandu-si vreun lux banesc.

Albastra placă istorică menţionează că biserica din colţul nord-vestic al lui Goodison Park a fondat Everton Football Club. De-atunci, lăcaşul de cult şi casele enoriaşilor, plasate peste îngustele drumuri de tribune, au rămas încremenite în timp, nepermiţând lărgirea arenei lui Everton. Care a tot pierdut teren în plan financiar...

Clişee de pe Goodison Park care certifică faptul că Everton a fost fondată în 1878 drept St. Domingo FC, pe lângă biserica locului, jucând pe Stanley Park...

Liverpoolul fotbalistic n-a fost de decenii bune sub nori atat de sumbri si amenintatori. Problema stadioanelor si implicit a candidaturii orasului in cazul reusitei insularilor de a obtine dreptul de gazduire peste opt ani amplifica grijile suporterilor, dezamagiti de imposibilitatea cresterii veniturilor cluburilor si mai recent de rezultatele negative.

In plan economic, orasul Liverpool n-o duce pe roze iar sugrumarea creditarii si implicit a investitiilor in infrastructura fotbalistica nu-i ajuta deloc cauza. Vechile stadioane sunt amplasate intr-o intinsa zona rezidentiala, cu case insa modeste si multe dintre ele abandonate, cu grilaje la geamuri, intregi strazi fiind chiar parasite si in decadere. Este asteptat buldozerul. Cam aceasta este realitate in preajma parcului Stanley si cat rezultatele bune au curs iar planurile cu americani bogati si potentiale noi stadioane au fost trambitate sus si tare, lacunele majore au fost date uitarii. Dar evenimentele recente au aratat pericolul in care se regaseste orasul fotbalistic Liverpool, intr-o imagine de ansamblu a jocului in Albion.

Anfield Road e încorsetat în spatele tribunei principale de un şir de case părăsite. Mai tot cartierul e aşa...

Celălalt capăt al şirului de case, dinspre peluza Kop, aceeaşi părăsire... GAS OFF.

E de prisos asadar sa mai reamintim ca ultimul titlu national al „Cormoranilor” dateaza din 1990 iar al „Caramelelor” din ’87. Iar ultimele trofee, din 2006 pentru Liverpool, Cupa Angliei la penaltyuri, respectiv din ’95 pentru Everton. Tot FA Cup. Cate n-au strans alde Manchester United, Chelsea ori Arsenal de-atunci, e motiv de depresie puternica pe Mersey…

The Official England Squad Medal Collection: Capitanul

Iunie 6, 2010

Stema cu cei trei lei

Este cosmarul oricarui selectionabil. E clipa pe care nici un international nu si-o doreste vreodata. E secunda in care un vis de vara, inchipuit vreme de patru ani, se naruie in dureri si suferinta. Cupa Mondiala si-a pierdut deja cateva vedete, ce nu vor aparea pe scena sud-africana datorita accidentarilor, si parca nu trece zi in care un alt convocat sa sfarseasca pe mana medicilor. Printre jucatori, cativa ce figureaza in spoturi publicitare ale marilor corporatii.

Rio Ferdinand, capitanul ales de Fabio Capello, a incheiat si el un antrenament in carje, fiind inlocuit cu Dawson, fundasul lui Spurs, ce a zburat de pe-o zi pe alta de la Londra, intrand in paine in lotul Albionului. Implicit, banderola de capitan a fost pasata mijlocasului Steven Gerrard, metronom al lui Liverpool venit dupa un sezon asa si asa la nivel de club.

Capitania, centrul de forta al Angliei, s-a mutat in linia mediana, unde Gerrard e acompaniat de vice-capitanul Frank Lampard Jr., omul lui Chelsea. Desi sunt destule voci care contesta pana si selectionarea lui Gerrard, in baza prestatiilor in 2009/2010, Capello va miza mai mult ca sigur pe experienta la nivel international a baiatului crescut in cartierul de blocuri din suburbia Huyton.

De-acolo, Gerrard a sfarsit pe moneda francata cu ocazia participarii Angliei la EURO 2004, in Portugalia, cand insularii erau eliminati la lovituri de departajare de tara gazda, in sferturile de finala. STEVEN GERRARD MIDFIELD e gravat pe capul monedei, pajura reliefand emblema The Football Association, cu cei trei lei suprapusi si mentiunea The Official England Squad Medal Collection.

Gerrard, titular in trupa lui Eriksson, a devenit capitan de circumstanta al lui Capello

La vremea respectiva, cand mi-a fost cadorisita moneda din colectie, Stevie G nici nu intorsese rezultatul in finala Champions League de pomina contra „Diavolului” milanez. Anii au trecut iar Gerrard a condus-o pe Liverpool in doua ultime acte in fata Milanului, preluand acum banderola, la capatul poate celui mai sters sezon al sau de la sosirea lui Benitez pe Merseyside. Desigur, nici macar Gerrard nu poate fi bucuros de circumstantele in care s-a ales cu banderola pe mana iar un intreg Albion se teme ca mijlocasul din Liverpool nu e omul de forta, de coeziune, care sa imbarbateze la o adica si cu un strigat si sa stranga randurile echipei, mai ales la greu.

Dar cu Terry balacarit de presa pe motive extrafotbalistice, Capello nici nu mai avea prea multe optiuni, aspect dovedit de insasi numirea initiala a lui Rio Ferdinand, la urma urmei un alt ex- baiat de cartier, est-londonez, ce a luptat la randul sau cu demonii alcoolului, drogurilor si implicit a impulsivitatii fara astampar.

In Africa de Sud, ca un facut, noul capitan Gerrard il va avea aproape pe parca eternul coleg de club, un alt „Liverpudlian”, Mister Liverpool Football Club in carne si oase, Jamie Carragher, fundasul reaparut pe scena echipei nationale dupa cativa ani buni si o aruncare de prosop ce n-a fost uitata de carcotasi. Capello l-a reactivat, tot pe motive circumstantiale derivate din accidentarile altora, si Jamie s-a alaturat capitanului si colegului fundas dreapta de la Anfield, Glen Johnson.

Ca o remarca, ocupanta locului 4 in Premier League, Tottenham Hotspur, ofera cinci selectionabili in lotul lui Capello, campioana Chelsea laudandu-se cu 4 pentru Anglia iar vicecampioana Manchester United cu doar doi jucatori, Carrick si Rooney. Cat despre Arsenal, nici macar Walcott. Cu alte cuvinte, mai mult de jumatate dintre fotbalistii italianului in Africa de Sud provin dinafara noului „careu de asi”. Cu o vorba buna in special pentru West Ham United, care aprovizioneaza lotul cu doi selectionabili plus alti sase care si-au lansat carierele la Upton Park.

Iar in fruntea tuturor, Stevie G. Mijlocas.

Liverpool campioana, United pe 13

Martie 24, 2010

Am citit ultimul ‘Foglia seca’ al colegului aradean Florin Matei, ce a consultat in weekend starea relativ precara a unor pacienti in decadere in anii de pe urma, gen „U” Cluj, Petrolul sau Sportul Studentesc, si rasfoind la randul meu arhive de-pe-aici am dat de niste remarcabile rasturnari de ierarhii, mult mai radicale decat ne-am putea imagina.

Si anume a se citi sase cluburi actualmente in ligi inferioare, chiar si esalonul cinci, clasate in fata campioanei la zi Manchester United acum nici 20 de ani, la finele editiei 1989-1990. Cat de mare e schimbarea poate fi remarcat si in acest sugestiv reportaj de la un meci in vechea Division 1, din 1989, intre o Wimbledon si Villa pe opt respectiv vicecampioana in amintitul ’90, jucat pe o arena rasa de pe harta fotbalului, Plough Lane, unde cabine portabile tineau loc de sediul clubului si vestiare…

Erau zilele lui The Crazy Gang, gasca nebuna de la Wimbledon, cu ai sai Vinny Jones si golgeterul cu centura de karate John Fashanu… Peste doi ani, incredibil dar adevarat, „durul” Jones devenea campion national in Anglia, cu Leeds United, medaliei adaugandu-i un tatuaj pe piele cu trandafirul alb, simbol al comitatului Yorkshire si al clubului sau de top.

Wimbledon, incheind pe locul 8 in 1990, la egalitate de puncte cu Southampton, a pierdut in ultimul joc, disputat acasa, cu 0-2 in fata lui Barrow, micsorandu-si sansele sa prinda un loc de baraj pentru promovarea in liga a patra. La randul ei, Southampton, desi joaca in fata unor asistente respectabile pe St. Mary’s, are sanse mici sa prinda acelasi baraj pentru accederea in liga a doua.

De fapt, de la locul 7, ocupat in ’90 de Southampton, si pana la pozitia a 12-a, s-au regasit doar cluburi ce actualmente se regasesc inafara Premier League. Pe noua se clasa Nottingham Forest, ce pare a-si fi acontat un loc in barajul de accedere in elita, fiind urmata de Norwich City, acum lidera ligii a III-a, si QPR si Coventry City.

In urma lor, surprize surprize, tocmai Manchester United, pe 13, cu linia de clasament 13  9  16  46-47  48p, in ceea ce s-a dovedit ulterior a fi ultima clasare a „Diavolilor rosii” in a doua jumatate a ierarhiei. Asadar Alex Ferguson a trecut si prin asemenea incercari inainte de a deveni Sir, multiplu campion al Albionului si dublu cuceritor al Champions League.

Insa in vreme ce United a tot urcat de la acea modesta clasare in ’90, nu mai putin de 12 cluburi participante in respectiva editie a elitei, Division One, au luat-o pe panta la vale, astazi regasindu-se inafara Premier League. Si anume cele sase clasate deasupra celor de la Old Trafford, incluzand-o pe surprinzatoarea Wimbledon, pe opt, de altfel unica trupa inafara campioanei de-atunci Liverpool ce a suferit mai putin de 10 esecuri de-a lungul campaniei, plus Crystal Palace, Derby County, Luton Town, Sheffield Wednesday, Charlton si Millwall, ultimele doua din Londra, si care recent s-au duelat intr-un derby local al ligii a treia. Iar „Palarierii” de la Luton, clasati pe locul 2 in esalonul cinci, inca spera la promovarea automata in dauna liderei Stevenage.

12 din 20, aceasta e schimbarea la fata a Premier League, in mai putin de doua decenii… Cat despre Liverpool, ei bine ea a fost campioana in acel mai ’90, cu un avans de 9 puncte in fata vicecampioanei Aston Villa respectiv cu 16 in fata lui Spurs, urcata si ea pe podium in ceea ce avea sa fie ultimul sezon cu numai doua puncte acordate la victorie.

Insa de cand s-a trecut la 3 puncte la victorie, altele au profitat si-au luat coronita, „Cormoranii” devenind cel mult vicecampioni, de fapt in doar trei randuri, si anume in sezonul imediat urmator, 1990-1991, dupa niste „Tunari” cu un unic esec, apoi in 2002 si anul trecut, in urma lui United. Dar pe cand in editia trecuta echipa lui Benitez ii spulbera pe cei din Manchester pe Old Trafford, cu 4-1, un semn al reculului este esecul din weekend, 2-1, ce i-a subtiat spaniolului sansele de a-si pastra intact portofoliul de calificat cu regularitate in Champions League. In 2005, triumful de la Bosfor l-a salvat pentru acel loc 5 in campionat, dupa Everton, dar acum nimic altceva decat o recolta mai consistenta decat ale contracandidatelor Spurs, Manchester City si Villa, l-ar putea readuce in liga asa-zis a campionilor.

Derby: Liverpool si Everton, incotro?

Noiembrie 27, 2009

Derbyul de duminica, Everton – Liverpool, e al orgoliilor ranite, dupa o saptamana trista pe estuarul lui Mersey.

Gazda Everton a incasat un croseu teribil, guvernul britanic blocand proiectul „albastrilor” de a demara construirea unui nou stadion, in orasul satelit Kirkby. Vechiul Goodison Park e demodat si incorsetat de sirurile de case din zona, ce nu-i permit extinderea, in vreme ce arena de la Kirkby ar fi putut constitui un nou inceput pentru gruparea detinuta de Bill Kenwright.

Oaspetii, Liverpool, au fost eliminati din UEFA Champions League, pentru prima oara in gestiunea lui Rafael Benitez, iar planul lor de a construi trambitatul Stanley Park pare acum a se lovi cu atat mai mult de aspectul financiar, complicat in urma redirectionarii spre UEFA Europa League.

Lasand la o parte ca ambele cluburi ar avea nevoie stringenta de o crestere a veniturilor din vanzarea de bilete, pentru a tine pasul la acest capitol cu Manchester United si Arsenal, care si-au extins respectiv reconstruit arenele, problema a devenit cu atat mai arzatoare cu cat zilele trecute conurbatia Liverpool si-a inaintat laolalta cu alte 14 orase din Albion aplicatia si dovada de creditare in vederea gazduirii Campionatului Mondial din 2018, a carei candidatura Anglia si-a lansat-o.

Conform dosarului celor din Liverpool, orasul ar propune ca arene gazda atat preconizatul Stanley Park, viitor stadion cu 60.000 locuri al „Cormoranilor”, dar a carui constructie a fost amanata datorita turbulentelor financiare si stramtorarii creditarii, cat si amintitul stadion din Kirkby, devenit la ora actuala un proiect mort in fasa. Cu alte cuvinte, la cum stau lucrurile, Liverpool ar putea ramane pe dinafara daca Albionul ar castiga intr-adevar dreptul de organizare al C.M. din 2018. O eventualitate deprimanta pentru cluburile locale si ale lor numerosi simpatizanti.

In aceste conditii, intrebarea vine de la sine… Liverpool, incotro? Si aici nu e vorba doar de „Rosii”, ci si de „Caramele” si de orasul port in general.

In martie 2007, la ora dialogului cu Paul Wilson, ziarist localnic semnand editoriale in duminicalul londonez The Observer, un fel de supliment de weekend al cunoscutului cotidian stangist The Guardian, conducerea lui Everton n-ar fi agreat deloc o eventuala impartire a unui nou stadion cu rivala Liverpool.

Wilson, fan Everton, imi explica cum stateau lucrurile: „Nici vorba ca suporterii ori clubul sa fi dorit asa ceva si, oricum, Liverpool nu s-ar fi sinchisit nici ea. Marea majoritate a fanilor n-ar fi fost de-acord, chiar in conditiile in care Goodison Park este si el invechit, unica varianta fiind mutarea inafara orasului, la Kirkby, parte a unui complex comercial. La fel, linia oficiala a clubului e ca mai bine ar juca la Beirut, decat sa imparta cu Liverpool. Opinez ca solutia cea mai practica ar fi fost ca Everton sa se mute tocmai la Anfield Road, care inca e un stadion bun, incat te doare sufletul ca va fi demolat, decat sa ridice si ea o arena abstractizata, dar asta nu se poate intampla nici intr-un milion de ani. Pe de alta parte, stiindu-i pe americani intreprinzatori cum sunt, m-as fi asteptat ca noii investitori de la Liverpool sa faca un ban din impartirea Stanley Park cu Everton. Dar n-au fost interesati.”

Ei bine, doi ani si jumatate mai tarziu, lucrurile sunt incremenite cel putin in privinta impartirii stadionului. Insa cu o mentiune. Daca Liverpool FC ramane ferm pe pozitie, reiterand cu fermitate ca nu doreste construirea la comun a noii arene, Everton Liverpool s-a sucit brusc in urma esuarii proiectului de la Kirkby, cel putin la nivelul conducerii clubului, batand saua sa priceapa iapa ca i-ar surade mutarea intr-un stadion municipal. Asa cum se practica in nordul Italiei de exemplu. Ar fi insa o premiera in Albion.

Si oare ar fi Liverpool dispusa, in conditiile constrangerilor financiare, sa renunte la linia sa traditionala si sa devina o pioniera in insula, impartind arena cu clubul considerat mai mic, desi atragand mai multi suporteri localnici? Extrem de putin probabil, desi – lasand mandria la o parte – o logica de ordin geografic ar sugera o reevaluare a prioritatilor.

E bine stiut ca Anfield Road si Goodison Park sunt despartite doar de o intindere verde, Stanley Park, o pajiste avand si un lac in preajma arenei lui Everton. In Liverpool, un oras destul de intins, ambele stadioane sunt amplasate asadar in acelasi cartier, fapt ce ar sugera o unire a fortelor, daca barierele traditiei si rivalitatii n-ar sta in cale.

Insa Liverpool, care doreste inadins sa-si pastreze suprematia in oras, stie ca in plan financiar Everton ar fi mai interesata de o asemenea reuniune a fortelor, datorita capacitatii si mai reduse a arenei Goodison Park, incet-incet o adevarata relicva a fotbalului englez. Ca istoric, Goodison e fantastic. Insa realist vorbind, stadionul cu o biserica intr-un colt al sau numai pretabil fotbalului din 2010 nu mai este…

Asta pe cand Liverpool, proiectand noul Stanley Park aproximativ pe locul lui Anfield Road, oarecum rotit si putin deplasat, ar ramane suverana in zona.

Totusi, grijile lui Liverpool se ingroasa, proiectul deja contramandat fiind franat nu doar de lipsa creditarii pentru demararea constructiei, Cuiul lui Pepelea pentru americani, ci de-acum si de pierderile financiare rezultate din eliminarea din Liga Campionilor. In aceste conditii, o clasare de la locul 5 in jos la finele actualei editii de Premier League, echivalenta cu necalificarea in Champions League, ar complica si mai mult situatia, implicit decalajul fata de triunghiul fruntaselor fiind in pericol sa se mareasca simtitor.

Sezonul trecut, Liverpool incasa 23,2 milioane euro din prezenta in Champions League, opt milioane venind din optimea cu Real, spulberata cu 5-0, si sfertul de finala pierdut in fata lui Chelsea. Acum, scurtcircuitata in grupa, Liverpool a ramas cu o gaura in buzunar. Deloc placut, tinand cont de datoriile de sute de milioane ale clubului, renegociate vara trecuta, dar cu scadenta la ora Mondialului sud-african, o situatie noua pentru „Rosii”, condusi vreme de decenii cu mare precautie financiara, nicicand pe… rosu.

Everton, desi nu e imprumutata masiv la banci, n-a adus profit si este unicul club „cu firma” care realmente jongleaza pe un fir de ata, nepermitandu-si vreun lux banesc.

Si in acest context are loc derbyul de duminica de pe Goodison Park, lasand la o parte probleme celor doua echipe in acest sezon. Pe de-o parte, pierzand miercuri si la codasa Hull City, Everton s-a scufundat de-a binelea, intrand in hora retrogradarii. Incredibil dar adevarat. Indisponibilitatile recente nu-i ajuta cauza, capitanul Phil Neville adaugandu-se listei cam lungi ce-i da batai de cap scotianului David Moyes.

Nici in UEFA Europa League „albastrii” nu mai defileaza, ca in primele doua jocuri, castigate, fiind in schimb pusi la colt de Benfica, 5-0 la Lisabona si 2-0 pe Goodison Park. De fapt, combinand ultimele 20 de rezultate ale lui Everton si Liverpool, rezulta doar 3 victorii. Da, trei!

Liverpool vine dupa remize acasa cu Birmingham City si Manchester City, ambele 2-2, iar unicul punct smuls in 3 jocuri cu Lyon si Fiorentina au aratat ca Benitez nu mai exceleaza nici in Europa, teren propice spaniolului. Capitanul Gerrard abia a revenit dupa o accidentare iar Torres a fost menajat in Ungaria, „Cormoranii” lasand impresia ca schiopateaza iar unul ca Mascherano dand de inteles ca perioada de transferari din ianuarie i-ar putea servi despartirii de Merseyside. Nici Babel nu e departe, despartirea in vara de Xabi Alonso generand pare-se un efect de domino odata cu scurgerea sezonului. Influentului iberic i se simte tare mult lipsa pe Anfield Road.

Parca niciodata in ultimii ani un derby local in Liverpool n-a avut loc sub nori atat de sumbri si amenintatori. Problema stadioanelor si implicit a candidaturii orasului in cazul reusitei insularilor de a obtine dreptul de gazduire peste opt ani amplifica grijile suporterilor, dezamagiti de imposibilitatea cresterii veniturilor cluburilor si mai recent de rezultatele negative.

In plan economic, orasul Liverpool n-o duce pe roze iar sugrumarea creditarii si implicit a investitiilor in infrastructura fotbalistica nu-i ajuta deloc cauza. Vechile stadioane sunt amplasate intr-o intinsa zona rezidentiala, cu case insa modeste si multe dintre ele abandonate, cu grilaje la geamuri, intregi strazi fiind chiar parasite si in decadere. Este asteptat buldozerul. Cam aceasta este realitate in preajma parcului Stanley si cat rezultatele bune au curs iar planurile cu americani bogati si potentiale noi stadioane au fost trambitate sus si tare, lacunele majore au fost date uitarii. Dar evenimentele recente au aratat pericolul in care se regaseste orasul fotbalistic Liverpool, intr-o imagine de ansamblu a jocului in Albion.

E de prisos asadar sa mai reamintim ca ultimul titlu national al „Cormoranilor” dateaza din 1990 iar al „Caramelelor” din ’87. Iar ultimele trofee, din 2006 pentru Liverpool, Cupa Angliei la penaltyuri, respectiv din ’95 pentru Everton. Tot FA Cup. Cate n-au strans alde Manchester United, Chelsea ori Arsenal de-atunci, e motiv de depresie puternica pe Mersey.

Un derby pe care gazdele il vor aborda din jumatatea gresita a ierarhiei iar Liverpool doar de pe locul 7. Orgoliul ranit ar putea insa genera implicit o si mai incrancenata rivalitate locala. Un meci demn de urmarit.

Recesiunea sa-i fi facut sa schimbe tacul!?

Noiembrie 2, 2009

E noiembrie si nici un manager n-a fost inca demis in Premier League. O remarcabila nota de normalitate, contrastand puternic cu abordari si decizii impulsive din precedente editii. Ce sa-i fi facut oare pe diriguitorii gruparilor din elita Albionului sa fie atat de rabdatori, atat de calmi? Sau poate ca performantele angajatilor lor nu le-au dat apa la moara. Rezultatele s-or fi incadrat intre parantezele asteptarilor.

Daca e sa ne legam de strangerea pungii si chivernisirea mai judicioasa a resurselor, as inclina sa cred ca in alte conditii economice Portsmouth l-ar fi pus deja pe faras pe Paul Hart. In orice alta campanie, din anii precedenti, cand norii negri ai recesiunii nu amenintau imediat decolorarea veniturilor clubului, probabil ca Hart n-ar fi supravietuit unui start cu 5 esecuri la rand pe teren propriu. Dar vremurile s-au schimbat si cei mai nevoiasi sufla si-n iaurt.

O lectie a fost predata anul trecut, cand Newcastle United nu s-a gandit de doua ori in privinta demiterii lui Kevin Keegan, nu doar un fost Mesia al locului, atat ca jucator cat si ca antrenor, dar si un om intors cu putin timp inainte la vatra de pe St. James’ Park, dupa cativa ani inafara fotbalului, la startul carora declarase ca a rupt-o cu jocul. Ashley l-a poftit pe usa din dos si ce a urmat stie toata Europa. „Cotofenele” au retrogradat. Poate ar fi facut-o si cu King Kev, debarcat in septembrie, dar aceasta ramane doar o supozitie.

Cert e ca decizia de-atunci l-a haituit pe Ashley si dupa retrogradare, United trebuind acum sa-i achite demisului despagubirea cu sapte cifre. Un contract retezat abrupt si urmarile de rigoare. Ultima lovitura ce i-ar mai fi trebuit impovaratului descins in fotbal.

Ashley s-a ars si altii asteapta inainte sa demita un manager ce va pretinde despagubiri contractuale. Nu mai sunt atatia bani de aruncat pe fereastra iar acest fapt ar putea sa cantareasca in incetinirea caruselului antrenorilor. Asta pe de-o parte.

Altfel, nu multi manageri au calcat in strachini in acest debut de sezon. Lasandu-l la o parte pe Hart, o exceptie in fruntea unui club decimat de exodul jucatorilor sai de baza, majoritatea n-au deziluzionat. Nici macar Phil Brown, care dupa un prim sezon adus la liman cu chiu cu vai, mai degraba gratie startului ca din pusca, a revenit la locul ce-i era din start atribuit lui Hull City. Undeva la retrogradare. E pe undeva pacat de antrenorii ce reusesc promovarea si apoi isi prind beregata in latul elitei, mai ales fiind la carma unor „buturugi mici”, dar acesta e mersul lucrurilor. Iar cum un mai renumit Roy Keane a impartasit soarta antrenorului cu o promovare la activ dar care sa plateasca pretul pierderii busolei in Premier League, zilele lui Brown par cu atat mai numarate. De la Brown, realist vorbind, nu se asteptau prea multe. Cele doar 3 succese in 2009 in Premier League sunt in ton cu asteptarile. La urma urmei, in august 2008, cand „Tigrii” lui Hull debutau in premiera in elita fotbalului din Albion, mai toata lumea ii credita cu repetarea contraperformantei lui Derby County, o lamentabila nou-promovata recenta, strangand in jurul a 20 de puncte. Supravietuirea hocuspocusata de Brown a fost un succes in sine…

Soarta lui Brown ar putea fi totusi decisa in urmatoarele zile, eventual in functie de deznodamantul jocului cu Stoke City, o alta  promovata in 2008, pe care City o va primi in vizita la Hull. Iar postura lui Brown depinde si de felul cum vede lucrurile Adam Pearson, noul presedinte executiv al clubului, tocmai numit in post. La o schimbare manageriala, sunt sanse si pentru una pe banca tehnica. Bookmakers nu se sfiesc sa-l coteze pe Brown drept primul antrenor demis in elita in actualul sezon.

Cine a dezamagit putin, a fost Rafael Benitez. Si asta relativ la aspiratiile mereu majore ale „Cormoranilor”. In fond, ibericul a reconfirmat faptul ca succesele din editia trecuta contra rivalei United n-au fost intamplatoare, insa alte coji de banana, ce i-au furat practic titlul si in campania precedenta, au fost din nou Nemesisul rosilor. Cam devreme in cursul sezonului, asemenea deranjante derapaje. De aici senzatia ca spaniolul si-a pierdut nitel clarviziunea si prospetimea intuitiei, pe langa esecul de a-l pierde pe Xabi Alonso, oarecum speriat si de cota de impozitare de 50%. Ce sa-i faci, daca era regeste recompensat.

Cine dezamageste prin constanta de a nu mai cuceri trofee e Arsene Wenger, fara un triumf din 2005. Dar alsacului tocmai ajuns la 60 de ani i se accepta aceste neajunsuri, devenind un evergreen foarte stimat si respectat la Emirates. Cu o alta conducere, francezul ar fi platit poate pretul saraciei de trofee. Dar politica de transferari, consecventa sa si stilul de joc, etica „Tunarilor”, sunt colacii de salvare ai sperantei care moare intotdeauna ultima. Iar tinerii sai sunt deja in sferturile Cupei Ligii. Poate in februarie, in finala Carling Cup…

Cine-ar putea fi scrutinizat prin prisma uriaselor investitii e galezul Mark Hughes. Noroc ca nababii arabi de la carma lui Manchester City inteleg ca Roma nu a fost ridicata peste noapte, lasandu-l pe fostul jucator al lui United sa unga angrenajul cu atatea piese noi, sosite de pe-o zi pe alta. Insa altceva decat un traseu care sa o ghideze spre cupele europene, deci macar UEFA Europa League, s-ar putea sa-l coste pe vels.

In rest, destui sunt oarecum noi in post, deci scutiti momentan de griji, navigand in general in limitele asteptarilor. Iar daca rezultatele n-o vor lua razna, s-ar putea sa avem un sezon fara multe victime, copiind apele mai calme din chiar prima editie de Premier League, 1992-’93, cand doar Ian Porterfield era trimis la plimbare, de Chelsea. Mai precauti, presedintii se gandesc si la consecintele pe termen mediu, nu doar la urmarile imediate.

Dar lumea antrenorilor din Premier League ramane pe acelasi patinoar alunecos, fie sau nu in recesiune. Vorba unora ca Billy Davies ori Paul Ince, intervievati dupa demiterea recenta a lui Gareth Southgate de la Boro. Daca antrenorul unei echipe tragand la promovare e pus pe liber dupa un succes cu 2-0 acasa, ce mentine clubul in frunte, atunci ce-ar mai fi de zis?

E drept, Boro nu prea joaca iar transferurile grele ale lui Southgate au cazut in nas, insa decizia patronului Gibson spune multe despre jocul primejdios in care sunt implicati antrenorii cochetand cu ideea performantei in Premier League. La urma urmei, Gibson a fost poate prea rabdator in a simti gustul amar al retrogradarii cu acelasi antrenor care era parca sortit sa coboare pe tobogan la carma alb-rosilor. Si-atunci nu e mult mai importanta decizia investirii antrenorului potrivit in locul potrivit, deci optiunea initiala!?! Ba bine ca nu.

Dar foarte putini triumfa in aceasta loterie. Insa si daca o fac, se pot alege cu un antrenor pe vreo 25 de ani. Si imbogatind cabinetul cu trofee.

Arsenal v Liverpool. Watt & Vela contra Ngog?

Septembrie 26, 2009

Tragerea la sorti a optimilor Cupei Ligii le-a adus fata in fata, pentru disputa eliminatorie in mansa unica din 27 si 28 octombrie, pe Arsenal si Liverpool. Cam vremelnic, vor spune unii. Un duel demn de finala Carling Cup din februarie, de pe Wembley.

Da si nu. Afirmativ, prin prisma calibrului cluburilor, a traditiei lor in competitia „verisoara mai mica” a F.A. Cup, Cupa Angliei. Negativ, tinand cont de numele aruncate in focuri de Wenger si Benitez. Antrenorii isi exerseaza in Cupa Ligii garnitura secunda, incercand tineri jucatori, rodandu-i in rare confruntari oficiale. E un obicei de ani de zile al francezului, care s-a incapatanat in a folosi tineri fotbalisti chiar si ajuns la un pas de finala Cupei Ligii.

In turul precedent, Tunarii au trecut de retrogradata acum fruntasa in liga a doua, West Brom, prin reusitele lui Sanchez Watt si Carlos Vela. E greu de crezut, in ciuda magnitudinii duelului cu Cormoranii, ca Wenger va renunta la serviciilor promitatorilor tineri. Ii va rasplati, conferindu-le o noua sansa sa se afirme.

La fel, Liverpool s-a calificat la Leeds gratie unicului gol reusit de David Ngog. E de presupus ca Benitez va mentine in echipa macar cativa tineri de perspectiva.

Din aceste considerente, disputa se anunta atractiva, plina de dinamismul si avantul tineresc, dar – per total – competitia in sine va suferi de pe urma nealinierii starurilor de calibru. Cupa Ligii ramane un laborator experimental, de incercare, iar faptul ca majoritatea numelor grele din Premier League s-au calificat in optimi nu tine de luarea in serios a competitiei ci mai degraba de decalajul valoric tot mai pregnant dintre cluburile elitei si „restul lumii”, diferenta manifestata prin usurinta cu care favoritele se califica, chiar si aliniind jucatori de rezerva.

Iar optimile lasa sanse infime celor doar trei cluburi secund divizionare ramase in competitie. Barnsley, antrenata de fostul varf al Diavolilor rosii, Mark Robins, e unica grupare dinafara Premier League ce va gazdui un joc din optimi, si tocmai in dauna lui Manchester United. Sansa lui The Tykes ar fi sa prinda o seara buna, coroborata cu alinierea de catre United a unor rezerve care sa nu confirme…

In rest, nou-promovatele in liga a doua Peterborough si Scunthorpe vor calatori in Lancashire, la Blackburn respectiv Manchester City, si nu neaparat cu sanse mari…

Celelalte optimi, conform tragerii la sorti… Tottenham – Everton, Chelsea – Bolton, Sunderland – Aston Villa, Portsmouth – Stoke.

Ziua 151. Reprosuri, marsuri si inca o finala

Mai 22, 2009

Nu cred ca am mai auzit din gura unui antrenor sa fie impacat cu dezertarea din tribune a suporterilor echipei sale inaintea fluierului de final. Am mai scris pe marginea acestui subiect, opinand ca fanii de moda noua ai Arsenalului sunt rasfatati si de vreme buna… Mai mult, li s-a si dat apa la moara celor care s-au grabit recent spre gurile de iesire din Emirates Stadium, insusi managerul Arsene Wenger declarand ca spectatorii sunt liberi sa paraseasca arena cand cred de cuviinta.

Cat se poate de adevarat ca nimic nu-i poate tine cu forta. Insa fanii n-au intors spatele „Tunarilor” din perversitate, ci pentru ca nu le-a priit ce-au vazut. Lui Wenger ar fi trebuit sa-i pese la culme ca multi au luat-o la pas, si nu sa le accepte optiunea, incuviintare cu care o fi vrut poate sa le sugereze politicos ca daca nu le place Arsenalul in versiunea 2008-2009 sunt liberi sa cedeze locul altor amatori de bilete pe Emirates.

La putine zile dupa ce sute, poate chiar mii, de fani ai Arsenalului au catat spre iesiri in esecurile acasa cu Man United si Chelsea, Sky Sports a dat o raita prin preajma Emirates, pentru a lua pulsul fanilor. Trei dintre ei, care nu vom stii daca au fost alesi pe spranceana ori reprezinta un esantion semnificativ, si-au declarat suportul absolut pentru managerul francez al clubului. „Este un geniu”, a spus unul dintre suporteri, subliniind ca „Tunarii” ar trebui sa-l tina cu orice pret, nepermitandu-si luxul de a pierde un asemenea conducator de osti.

Respectivul fie traieste pe alta planeta, fie refuza realitatea, fie este un naiv incurabil. De ce? E simplu… In anul 2004, cand Arsenal cucerea ultimul ei titlu, cu 26 de succese, 12 remize si fara nici un esec, 11 puncte o desparteau in frunte de urmaritoarea Chelsea si 15 de Man United. „Tunarii” se impuneau cu o recolta de 90 de puncte…

Au trecut de-atunci cinci ani si esecurile categorice pe teren propriu in fata respectivelor urmaritoare sugereaza o semnificativa rasturnare de forte. Acum Arsenal asteapta ultima etapa la 18 puncte in urma campioanei lui Sir Alex Ferguson si, mai mult, n-a dormit linistita pana de curand nici macar in privinta prinderii locului 4, slabiciunile putand fi puse si pe seama recoltei subtiri a „tunarilor” echipei, Adebayor, cu doar 10 reusite in Premier League, si van Persie si Bendtner, cu cate 9. Comparativ cu forta ofensiva a trupelor de pe podium, care propun macar doi marcatori intre cei cu cel putin 12 goluri, „Tunarii” au ochit in gol.

Mai alarmant insa pentru fanii ce paraseau in graba tribunele de pe Emirates este faptul ca pierderea trenei in lupta pentru putere a devenit o realitate a ultimilor ani, nefiind doar o simpla scapare sezoniera. Astfel, dupa ce in 2005 Arsenal a tinut cat de cat piept, rolurile inversandu-se si Chelsea rapindu-i coronita cu un avans de 12 puncte, in ciuda celor 87 de goluri pe care le marcase, „Tunarii” au alunecat mai apoi la coada „careului de asi”.

In 2006, cu doar 67 de puncte si 68 de goluri marcate, Arsenal a ramas la 24 de puncte in urma lui Chelsea si la 16 de Man United. In 2007, la 21 puncte de „Diavolii rosii” respectiv la 15 de Chelsea, recolta sa fiind aproape identica: 68 puncte, 65 goluri.

Ceva mai bine doar anul trecut… Locul 3, cu 83 de puncte, gratie unui finish in tromba, in care s-a apropiat la doua lungimi de barca de Chelsea si la 4 de United. Dar, pentru a treia oara in ultimele 4 editii, Arsenal n-a strans grozav de multe puncte si a ramas serios in urma podiumului.

La aceasta stare de fapt, Wenger replica taios ca fanii sunt liberi sa plece de la stadion cand vor iar alti suporteri il vad drept geniu. Din aceste crampeie ale relatiei antrenor – sustinatori, s-ar parea ca mariajul e solid. Iar numerosii suporteri loiali lui Wenger si politicii sale au amenintat cu un mars de sustinere al antrenorului, drept raspuns la dubiile planand asupra francezului in acest nefast final de sezon. Nimic rau in a-si arata solidaritatea cu un tehnician care a redimensionat in ultimul deceniu Arsenalul, fiind un gest mai mult decat laudabil sa-si arate simpatia fata de francezul luat usor la intrebari, insa cat de realist e acest demers? Pot fanii vedea limpede intr-un glob de cristal revenirea Arsenalului la zilele de glorie cu titluri la activ?

Un lucru e cert. Ca atat Wenger cat si fanii simpatizanti au exagerat cand si-au dat un respiro. Pot sa plece linistiti, cand vor. Si e un geniu. Intr-adevar, e genial sa strangi jucatori de talent din toata lumea si sa cedezi la carma lor in jocuri succesive acasa. Unu – trei, unu – patru. Daca i s-ar fi intamplat unui antrenor periclitat, din zona retrogradarii, ar fi fost „asasinat” pentru asemenea secventa nefericita…

Iar daca inghit asemenea rezultate, iubitorii alb-rosului ar putea da navala la coada si pentru a-si procura trusourile de deplasare pentru editia 2009-2010, abia lansate pe piata. Sunt albastre cu foarte fine dungi verticale albe, ceva aducand cu unul al lui Chelsea de-acum cam doua decenii. Pana si albastrul aduce pe undeva tocmai cu acel… albastru. Unde mai pui ca e la 40 lire sterline? Deloc putin, fiind vorba de un tricou de deplasare. Si apropo… Va fi oare folosit pe… Stamford Bridge?

Ce-a mai sarit in ochi in acest final de sezon? Reprosurile mai mult decat verbale, ba chiar fizice, cu impinsaturi si o fata sugerand ca era gata sa muste, aruncate de Jamie Carragher colegului sau de linie de la Liverpool, Arbeloa. Ibericul ramasese „interzis” la o faza din care West Brom ar fi putut inscrie iar Carragher n-a intarziat sa-i faca observatie. Iesirea sa ar putea fi pusa pe seama frustrarii ca in ziua precedenta Manchester United confirmase ceea ce era de asteptat, cucerirea titlului, si asta in detrimentul unor „Cormorani” ce fusesera la sefie de Anul Nou si care mai sperasera la ceva pana si recent, in urma cu cateva etape. Sa castigam noi cu 4-1 pe Old Trafford si sa ne vedem din nou vaduviti, si-o fi zis bietul Carragher…

Insa incidentul s-a derulat intr-un joc care practic nu mai conta. Cu o zi inainte, United devenise campioana. Visul lui Liverpool tocmai fusese pus din nou la conservat, pentru macar inca un an. S-ar putea spune ca darzenia lui Carragher de a lua in serios fiecare faza a jocului, intr-o penultima etapa ramasa fara rost pentru probabila vicecampioana, este mai mult decat admirabila, insa agresivitatea sa a fost de speriat. In fond, era vorba de un coechipier, si el „daramat” la finele unui sezon in timpul cariua sperase la altceva. Greselile sunt omenesti iar Carragher – surpriza, surpriza! – nu era nici macar capitan.

O fi vrut englezul sa-si impuna autoritatea de localnic fidel rosului pe un final de sezon cand, in conditiile despartirii de Hyypia, din vechea garda, ar putea si mai mult sa le creasca profilul „flamanzilor” de succes Agger si Skrtel? Nu de alta dar Carragher a mai evoluat pe dreapta, postul lui Arbeloa, pe la inceputuri. Departe de mine, Doamne fereste, sa sugerez ceva, dar prea s-a dat la el. Si un repros verbal ar fi fost putin exagerat, in contextul disputei academice, si cu Liverpool distantata la 2-0, dar asa, chiar ca a fost prea de tot. Ce-o fi gandit managerul conational al lui Arbeloa? Oricat s-ar crede ca in zilele noastre, cu loturi multinationale si estomparea identitatilor nationale, toti sunt egali si in aceeasi linie, totusi, spaniolul la spaniol s-ar putea sa traga.

Carragher o crede ca sunt straini mai putin devotati spiritului locului dar e destul de greu sa-i pretinzi unui jucator venit din alta tara, din alta cultura fotbalistica, sa „simta” pentru club aidoma tie, localnic nascut in respectivul oras si probabil visand de mic sa joci in rosu. Numiti-l pe Arbeloa mercenar dar si pe Carragher dus cu pluta. Dar acesta e spiritul bulldogului. Greu de vazut o asemenea iesire din partea unui iberic, la adresa unui insular. Sau ma insel?

Oricum, iesirea dura a lui Carragher a tinut chiar prima pagina a unui prestigios supliment de sport iar pe tema Wenger – fani Arsenal s-a pedalat suficient in presa engleza. Mult mai putin s-a scris de un alt eveniment care ar fi meritat o mai ampla avancronica. Cu litere mici, ora de incepere, 20, si difuzorul transmisiei in direct. Atat despre mansa tur a finalei Cupei Angliei pentru tineret, dintre Arsenal si Liverpool. S-au expus cu lux de amanunte faptele controversate din taberele seniorilor celor doua mari cluburi. S-a trecut prea usor cu vederea peste reusita pepinierelor lor. Anul trecut, Man City si Chelsea se duelau in finala. Iata ca Arsenal si Liverpool le-au detronat iar acest fapt ar putea sclipi la reverul lui Wenger. Iata un fapt intr-adevar remarcabil, ce reconfirma ochiul sau pentru „nou”, filierele sale de acaparare de „manji”.

Daca as fi fost in locul francezului, cand a fost foarte recent ofuscat si de asocierea numelui lui Silvestre de cuvantul geriatrie, atac venit din partea actionarilor clubului si scos la inaintare de presa, as fi raspuns refeindu-ma la banda rulanta juvenila a Arsenalului. In finala FA Youth Cup! Reusita cu care ar fi dezamorsat „bomba” legata de Silvestre. Dar zdrobsindu-se ca la lipsa de respect nu are cum sa raspunda decat cu aceeasi placa, de a nu avea respect, Wenger a aratat din nou ca nu sufera de fapt sa fie „atacat”, sa-i fie puse la intrebare deciziile. Aparandu-l pe Silvestre nu pentru faptul ca e francez ci doar pentru ca il considera drept un jucator ca oricare altul, indiferent de varsta, Wenger practic s-a autoaparat. In fond, anul trecut, managerul isi imagina „acoperirea” si intarirea defensivei prin cooptarea unui fundas spre final de cariera, cap limpede si cu sezoane bune in spinare la United.

Doar faptul ca Ferguson i l-a cedat si ar fi trebuit sa-l puna pe ganduri pe francez. Dar poate tocmai aici se vede cat de limpede ocosenia alsacului, de a fi estimat ca ar mai putea „scoate” din Silvestre nebanuite resurse pe care Ferguson nu le-ar mai fi detectat. Imaginati-va ca scotianul stia foarte bine, dupa ani de lucru cu Mikael Silvestre, potentialul fundasului. Nu l-a dat de bun. Iar Wenger chiar ca a luat intr-o trupa tanara un jucator trecut, care nu mai cadra. Dintre atatea optiuni de a da consistenta experientei lotului sau, Wenger a ales cat se poate de nefericit si dintr-o sursa stravezie in privinta potentialului real al transferatului. Adevarul supara si chit ca e nerespectuos, cum s-a referit Wenger la etichetarea lui Silvestre drept de geriatrie, are acoperire. Pe cand Wenger, aparandu-si cooptatul, nu doar a marit semnele de intrebare in privinta clarviziunii, alegerilor sale si chiar a diplomatiei conversationale, dar si-o fi facut si unul – doi inamici in plus, intre acei atacatori poate la fel de „intepati” cand e sa le fie pusa sub lupa egocentrismul…

Lasati garda jos fratilor si desfatati-va cu generatia viitorului. Voi reveni, despre Arsenal – Liverpool, un derby demn de FA Youth Cup Final. „Tunarii” sunt asadar salvati in acest sezon nu doar de fotbalistele „Tunarite”, ci si de tineret.

Ziua 134. Anglia inaintea caderii cortinei

Mai 4, 2009

A trecut si Bank Holiday, sarbatoarea de luni, la inceput de Mai, o noutate intre datele inrosite din calendarul Albionului, si s-a mai scurs cu ea inca o etapa. Inca un sezon aproape ca s-a dus, cortina sta sa cada, si spicuiesc din ultimele evenimente notabile, promitand sa revin in extenso cu ultimele 90 de minute de Championship, ce-au separat nou-promovatele in elita de cluburile purjate in storcatorul barajului play-off, cu mansele sale tur chiar la finele acestei saptamani…

Asadar, daca esti antrenor novice, nu-ti strica firma de baiat bun si valabil riscand pe calul negru. Nu merita riscul…  S-a intamplat duminica pe Anfield Road, unde fanii lui Liverpool i-au compus lui Alan Shearer un cantecel, recunoscandu-i meritele de fost jucator dar sugerandu-i ca-i statea mai bine in fotoliul de invitat la radiografia etapei, BBC Match of the Day. Fostul atacant n-a simtit inca gustul victoriei la carma echipei pentru care a marcat puzderie de goluri, esecul de forfait de pe Mersey confirmand ca ex-capitanul Angliei a fost tarat la momentul inoportun pe puntea unor alb-negri cu apa pana la barbie si doar 270 de minute ramase pentru a se salva.

Shearer nu merita aceasta postura, dupa ce refuzase in repetate randuri, cand situatia la Newcastle United era mai roza, sa preia echipa. S-a lansat in cariera la greu si n-are multe variante. Si nici prea multa inspiratie. In primul rand, cand l-a ales asistent pe Iain Dowie. Doar retrogradarea acestuia din Premier League, la carma lui Crystal Palace, ar fi fost suficienta pentru Shearer sa se gandeasca in repetate randuri pana la a alege o data si bine.

In weekend, la Liverpool, Shearer a riscat din nou, titularizandu-l pe Joey Barton, baiatul problema. Telepatic, managerul tocmai uns l-o fi auzit pe comentatorul roman al jocului Newcastle – Portsmouth, din lunea precedenta, difuzat in Romania, care tot repeta ca introducerea lui Warren Barton ar oferi o infuzie de entuziasm in linia mediana a „Cotofenelor”. Ei bine, Warren Barton a jucat candva pentru Newcastle, in zile mult mai bune, in deceniul trecut, ca fundas lateral. Warren, dupa cum a tot repetat comentatorul.

Joey insa e alta mancare de peste, poate cel mai problematic fotbalist din Premier League. Nu doar un jucator problema, ci un om manat de demoni. Cu certuri repetate cu regulamentul din teren ori fotbalistic, cu probleme grave in viata sa privata. Newcastle l-a aparat la greu, reabilitandu-l si acceptandu-l in lot, pe cand ajunsese la inchisoare, sansa pe care multe alte cluburi poate nu i-ar fi oferit-o. „Cotofenele” l-au aparat in speranta ca intr-o buna zi, la greu, clubul va fi rasplatit. Revansa unui nou Joey.

Dar Joey a ramas acelasi si Barton a incasat al patrulea cartonas rosu din cariera, in minutul 77, la Liverpool, taind craca oricarei sanse de a reveni oaspetilor condusi de Shearer. Cand il ai pe Barton la mijloc, iti asumi un risc. Faulturile se platesc in galben si rosu. Joey Barton are scuza ca victima sa, Xabi Alonso, a provocat al saselea cartonas rosu pentru adversari care l-au „curentat” in acest sezon. Dar la cartea sa de vizita si situatia ingrata a lui Newcastle, Barton ar fi trebuit sa fie grijului. Si nu cu mainile ridicate a nevinovatie, deasupra lui Alonso, chircit pe pamant, dupa ce-l „cosise” cu ambele crampoane ridicate.

Shearer, pe buna dreptate, s-a declarat dezamagit de abordarea lui Barton dar, pentru prima oara poate ca Shearer si-a pierdut si el nitel din simpatia numerosilor sai sustinatori. Si asta pentru ca n-ar fi trebuit sa riste in a-l titulariza. A optat pentru calul negru si si-a incurcat existenta, Barton urmand sa fie suspendat in ultimele 3 etape. Cand ii ardea clubului buza mai tare. Asta a fost rasplata protejarii mijlocasului, pe cand era dupa zabrele…

In mod identic, alegerea lui Shearer de catre proprietarul Mike Ashley a fost un risc, chiar mult mai mare, si deznodamantul se contureaza. Supravietuiri minune s-au mai produs dar oricum, Shearer a fost asezat din start la colt, fara manusi si cu cativa boxeri versati si echipati pana-n dinti in fata lui, dornici de sange…

Si ar fi putut fi chiar mai rau. Cu doua bare, Alonso l-a egalat pe colegul de echipa Gerrard in fruntea tintasilor „metalului” portilor in acest sezon. Si Stevie G a urcat duminica, de la 5 ghinioane, la sase… Daca barele lor ar fi fost goluri, suna 6-0 pentru Liverpool. „Cotofenele” spulberate ca la tenis. Ghinionul lor, c-au prins-o pe Liverpool intr-un iures ofensiv concretizat in 33 goluri marcate in ultimele 10 aparitii, asta pentru contracararea criticilor lui Benitez, care vedeau in Liverpool o trupa precauta, defensiva, inchisa. Rafa le-a tot repetat ca, per totalul competitiilor, anul trecut „Cormoranii” inscrisesera cele mai multe goluri dintre gruparile din Albion.

Daca mai marii lui Newcastle vor sa doarma bine pana la finele sezonului, atunci sa faca uitat ca si Norwich City, retrogradata duminica din liga secunda, a apelat in cursul acestei editii, in disperare de cauza, la un fost erou al locului, portarul international scotian Brian Gunn. Pe cat de aplaudat a fost intre buturile „Canarilor”, pe atat de stanjenit a fost in postura ingrata, la startul in antrenorat, de a-i salva pe galben-verzi. Acum 4 ani, Norwich, Southampton si Charlton erau colege in Premier League. Ieri, au retrogradat in bloc in liga a treia. Marire si decadenta.

Contraexemplul ar veni din Londra, si inca din elita, unde un alt novice, Gianfranco Zola, investit in miezul actualei campanii la carma lui West Ham United, a facut „Ciocanarii” sa bata cu putere, ultima isprava fiind infrangerea in premiera in 2009 a „nucii tari” Stoke City in fieful acesteia, Britannia Stadium, reduta imbatabila de la 1 ianuarie incoace. Si asta din nou cu junii Tomkins, fundas central, Stanislas si Noble, mijlocasi, si varful Sears, intrat tarziu. La Upton Park sefii si fanii se freaca la ochi… West Ham pe sapte. Micutul sard, revelatia anului si exceptia care confirma regula ca startul in antrenorat se poate lasa cu un inec?

Inchei prin a anticipa punctarea povestii de succes a lui Birmingham City, la care ma refer in editorialul „Football Made In UK” din Fotbal Vest. „Albastrii” la a cincea plimbare intre primele doua ligi in ultimii ani, rastimp in care concitadina West Bromwich Albion ar putea marca a sasea schimbare de esalon, acum fiind „lanterna” in elita, cu sanse mici de salvare. Orasul Birmingham cu liftul intre divizii.

Ziua 115. A treia oara tertet din „careul de asi”

Aprilie 16, 2009

Pentru Liverpool si fanii ei, dimineata de 15 aprilie 2009, la cei douazeci de ani dupa Hillsborough, de care aminteam ieri, a adus regretul unei eroice eliminari la finele unei epice batalii pe Stamford Bridge. N-are rost sa ne ferim de figuri de stil. A fost un 4-4 faurit de un fotbal la superlativ. „Cormoranii” au fost la un pas de calificare, si la 2-0 si la 4-3, iesind din scena cu capul sus, cu mandria ca au jucat o partitura de care suporterii lor rapusi la Sheffield ar fi fost la randul lor mandri. De fapt, probabil acesta a fost cuvantul de ordine rostit de capitanul Gerrard in vestiar, inaintea returului de la Chelsea… Sa dam totul in memoria fanilor care piereau acum 20 de ani, imbracati in „rosul” clubului. Iar Liverpool in varianta 2009 si-a onorat istoria, traditia, trecutul…

Pentru fotbalul englez reprezentat pe scena europeana de „careul de asi” din Premier League, seara de 15 aprilie 2009, incununata cu doua calificari in semifinale adjudecate fara gol primit in retururile cu adversare iberice, a confirmat dominatia evidenta a fortelor din Albion, accentuata in ultimii cativa ani.

In anul 2004, cand doar Chelsea Londra se strecura intre semifinalistele din UEFA Champions League, inclinandu-se in fata monegascilor, nu multi ar fi banuit aceasta rapida schimbare a raportului de forte pe continent. Un an mai tarziu, numarul reprezentantelor Albionului in semifinale se dubla, Chelsea fiind din nou eliminata, de Liverpool, cu un unic gol vremelnic care… n-a fost, al lui Luis Garcia. Vantul schimbarii adia deja usor, Anglia crescand in retrovizoarele reprezentantelor fotbalului latin.

Iar la 25 mai 2005, la Istanbul, la douazeci de ani dupa drama de pe Heysel din Bruxelles, derulata in 29 mai ’85 cu fanii lui Liverpool in prim-plan din cele mai grave motive, Steven Gerrard si trupa sa de „Cormorani” au oferit un prim crampei din aceasta permanenta lupta a clubului de pe Mersey pentru a-si redobandi sceptrul puterii, pentru a mangaia si odihni in pace copii ca Jon-Paul, verisorul lui Stevie G, de care pomeneam, rapusi pe altarul fotbalului si care vegheaza de-acolo din ceruri amplitudinea unei flacari ce nu se stinge.

Renasterea din repriza secunda, de la 0-3 la 3-3, cu Gerrard, Smicer si Alonso punctand in 6 minute, incununata cu triumful la lovituri de departajare in dauna „Diavolului” milanez, a reprezentat indiciul puterii de regenerare a unui club, al unui fotbal insular. Albionul venea din urma si lansa un avertisment miraculos la Portile Europei… Doar Manchester United, la Barcelona, „intorcand” la fel de miraculos in fata lui Bayern, mai adusese cel mai pretios trofeu in insula dinaintea dramei de pe Heysel incoace. Mai exact de la episodul altor penaltyuri cu Liverpool la pupitru, in ’84, la Roma.

Avertismentul a fost urmat de o consolidare. Desi cu o unica echipa in semifinalele din 2006, decise in 6 ore de fotbal de doar doua goluri, ale lui Toure si Giuly, Anglia nu mai alerga in gol, incercand sa prinda trenul cu italiene si spaniole, ci sarise deja din mers intr-unul din vagoane, acolo, la Bosfor, in repriza secunda. Arsenal a trecut de Villarreal dar, conform regulii incapacitatii cluburilor londoneze de a triumfa in C1, fie ea numita C.C.E. ori Champions League, a cedat in finala cu Barcelona, oferind totusi Albionului doza de incredere generata de prezenta in doua ultime acte la rand.

Din 2007 incoace, Anglia a ridicat brusc stacheta. Acum, in 15 aprilie 2009, pentru al treilea an la rand, Anglia a ajuns cu 3 dintre fortele „careului de asi” din Premier League in semifinalele Champions League. Si trebuie subliniat ca a patra forta, Liverpool, a fost eliminata de un alt club englez, dupa o mansa retur in urma careia nici o formatie marcatoare a patru goluri in deplasare n-ar fi meritat sa paraseasca arena si competitia. 4-4 in deplasare si eliminata e un semn ca daca sortii le-ar permite si surade, niste semifinale europene „all English” n-ar fi imposibile…

In 2007, jucand mansa retur acasa pe Anfield, Liverpool se califica la penaltyuri in fata lui Chelsea, din cealalta semifinala tasnind AC Milan, eliminatoarea „Diavolilor rosii”. O repetitie a finalei din Turcia, doar cu scenariul tinut din scurt de italieni si nu scapat de sub control, ca dupa pauza, la Istanbul. Dar, pentru al treilea an la rand, Albionul din nou in finala.

Aceleasi trei semifinaliste engleze si in 2008, Chelsea profitand de avantajul terenului propriu in prelungirile returului cu Liverpool iar Manchester United invatand din anul precedent sa nu mai incaseze goluri pe Old Trafford dupa ce marcase, acum prin Scholes, si sa nu mai ia trei in retur, ca pe San Siro: 1-0 si 0-0 cu Barcelona. Restul a fost doar istorie, cu o finala „all English” in premiera, tarziu in noapte, la Moscova, cu ploaie, bare si lovituri de departajare. United pentru a treia oara campioana a Europei, Chelsea din nou pe scut in numele Londrei.

2009… Sfertul de finala ‘all English” a oferit 12 goluri si o demonstratie de fotbal caracteristica greilor „careului de asi”, cand dau piept in Premier League. Liverpool – Chelsea a fost produsul de lux la export al regenerarii unui fotbal suicidal la Bruxelles si ingropat pe Hillsborough dar renascut din propria cenusa si reinventat sub forma unui vehicul televizat, plin de bani, Premier League, si care a ales bob cu bob patru cluburi care sa domine nu doar Anglia, ci si continentul. Epopeea continua.

Acum nu va mai fi vorba de Liverpool, in scena intrand Arsenal. „Tunarii” perceputi drept „subtiri”, inghiontiti de jocul barbatesc pe insula, dar spunand pe-aici nu se trece cu Villarreal: zero goluri primite. Arsenal – Man United e o semifinala reiscand rivalitatea Wenger – Ferguson, candva furibunda, recent estompata de aparitiile in scena ale unor Mourinho ori Benitez. Dar francezul si scotianul nu s-au uitat. Va triumfa zelul londonez de a pune intr-o buna zi mana pe eluzivul trofeu ori mandria mancuniana de a-si proteja cupa adusa din Rusia?

Pe celalalt front, „intrusa” Barcelona si Chelsea lui Hiddink. O Chelsea poate mai incisiva ca oricand, tocmai datorita lui Hiddink, candva un triumfator in Cupa Campionilor Europeni, la carma lui PSV. Vor reusi catalanii „un Milan”, ca in 2007, cand, strecurata intre trei engleze, trupa italiana cucerea trofeul, sau va rotunji Hiddink nu doar o alta finala engleza, ci chiar londoneza? Asta pentru a risipi emotiile capitalei Regatului in privinta spargerii ghetii in C1. Ar fi un moment potrivit, pentru descretirea fruntilor intr-o metropola ce-si pierde puterea pe alte planuri…

In mai ’89, un AC Milan cu crema, frisca si caramelele olandeze demola un club ajuns pentru a doua oara in patru sezoane in finala in absenta din competitie a tartorelor de pana atunci, cluburile engleze. In mai 2009, formatiile din Albion vor reconfirma ca nu doar participa ci isi aroga locu(rile) in finala candva traditionale pana la „episodul Heysel”. Toate au trecut pe rand pe la potirul aurit. A fost „epoca Real”, a fost dominatia lui Ajax si Bayern, au fost italienele si spaniolele pe cat englezele revenisera dar isi lingeau inca ranile, regrupandu-se, iar din 2005 incoace e un remember al finelor anilor ’70 si startului anilor ’80, cu Albionul imperator. Roata vietii.

Alte doua considerente, esentiale, ca antrenorii, jucatorii si conducatorii „englezelor”  sunt de fapt straini respectiv ca valoarea Premier League in ansamblul ei trebuie judecata nu doar prin rezultatele „careului de asi” ci si prin neputinta celorlalte cluburi din elita Albionului de a gasi niste reprezentante demne de succese in Cupa UEFA, au greutatea lor si pot ciunti pana la un anumit punct sclipirea succesului insular. Samburele ramane insa, vorba suedezilor de la ABBA, the winner takes it all… Iar mai nou englezele au luat „fata” si frisca in Champions League. Poate de-acum spre plictiseala nu doar a fanilor restului, ci si a neutrilor. Ce va aduce o probabila schimbare?

Ziua 84. Mereu o scuza, mereu o frustrare

Martie 17, 2009

Nu m-am aruncat, asteptand reactiile. Iar iesirea lui Sir Alex Ferguson n-a facut decat sa confirme o stare de fapt din fotbalul zilelor noastre. Venind din partea scotianului, ale carui vorbe cantaresc foarte greu, antrenorul lui Manchester United fiind considerat drept cel mai influent om intre personalitatile sportive britanice conform unei analize intocmite de un mare cotidian londonez, alte comentarii ar fi de prisos.

Dar despre ce este vorba? Ei bine, foc si para dupa surprinzatorul Manchester United – Liverpool 1-4, Fergie a declinat sa ofere declaratii la finele jocului postului detinator al drepturilor de televizare, delegandu-l la microfon pe secundul Mike Phelan si totodata criticand aspru canalul prin satelit Sky Sports pentru programarea derbyului la ora 12,45, convenabila difuzorului. Cat se poate de adevarat…

Calendarul competitional si fotbalul in sine sunt subordonate in ultimii ani tot mai evident intereselor televiziunilor platitoare de bani grei pentru a-si asigura drepturile de transmisie. M-am plictisit si i-am plictisit si pe altii repetand despre etapele de campionat din Albion, nu ca pe vremuri, sambata de la trei, ci si la amiaza, apoi spre seara, deseori cu doua meciuri la ore diferite si duminica, plus unul lunea seara, ca tacamul sa fie complet. Dar iata ca si antrenorul campioanei Albionului si a Europei a sarit ca ars, estimand ca ziua si ora de disputare, sambata la pranz, i-au oferit un rastimp prea scurt de recuperare dupa jocul de Champions League de miercuri seara, 2-0 cu Internazionale.

Intr-adevar, „Diavolii rosii” au avut la dispozitie aproximativ doar 63 de ore intre fluierul final al returului optimii de finala din cupele europene si startul unui derby cu mari semnificatii in Premier League. Comparativ, Liverpool, care a jucat marti seara, tot acasa, cu Real Madrid, a avut 24 de ore in plus de recuperare.

E drept, exista o oarecare ipocrizie in iesirea lui Ferguson. Oare s-ar mai fi ratoit astfel scotianul daca eroarea lui Vidic, la 1-0 pentru United, si apoi eliminarea din joc a sarbului, in minutul 77, pentru faultul din care Liverpool s-a distantat la 3-1, n-ar fi contribuit decisiv la rasturnarea soartei meciului? Greu de crezut ca daca United ar fi inghetat scorul la 1-0, Ferguson n-ar fi venit in fata camerelor de filmat si sa faca referire la meci sau la orice altceva decat o hiba in  abordarea difuzorului.

Mai mult, protestul sau mut are si mai putina acoperire daca notam ca traditia jocurilor recente intre cele doua rivale din nord-vestul Angliei este ca ora lor de incepere sa fie in general 12,45, la recomandarile politiei. Logica e simpla. Orasele sunt despartite de o distanta nici ca de la Arad la Timisoara si un timp prea indelungat la dispozitia fanilor, intr-o zi de weekend, pentru a consuma in baruri bauturi alcoolice, omorand timpul in asteptarea partidei, ar genera un cocktail periculos in contextul rivalitatii absolute intre cele doua cluburi. S-a tot intamplat, e drept, de cand cu Sky preluand in ’92 drepturile de difuzare, ca fie la Old Trafford, fie la Anfield, derbyul dintre United si Liverpool sa fie un „lunch kick-off”, mai pe inteles cu lovitura de start la pranz. Ce era asadar nou pentru Fergie si de cate ori pana acum United n-a avut timp insuficient de recuperare dupa mult prea multele dispute din Champions League, de la mijloc de saptamana?

Nimic nou dar la un esec de asemenea proportii, un antrenor de succes isi poate oferi larghetea de a arunca imbufnat cu jucariile din tarc. Nu i s-a mai intamplat lui Fergie la Old Trafford din 1 ianuarie 1992, in ultimul sezon inaintea lansarii Premier League, cand QPR i-a administrat un acelasi 4-1 ce s-a dovedit a fi decisiv in lupta pentru titlu, transata la potou de Leeds United, o alta rivala de moarte, in dauna „Diavolilor” din Manchester.

Scuza lui Ferguson e asadar oarecum neintemeiata iar victoria lui Liverpool e poate raspunsul lui Benitez la comentariile in replica ale scotianului, dupa ce spaniolul avea o neasteptata si neprovocata iesire la adresa lui Fergie si a lui United, intr-o conferinta de presa inaintea jocului „Cormoranilor” cu Stoke City. Iar unii sugereaza ca lui Benitez de acolo i se trage, din acel atac verbal avandu-l tinta pe Ferguson, dupa care Liverpool, coincidenta sau nu, a inceput sa risipeasca puncte si sa cedeze initiativa celor din Manchester, care aveau ulterior sa preia sefia. Doar timpul ne va dumiri dar s-ar putea ca raspunsul lui Benitez de sambata, un 4-1 fara echivoc, sa fi venit prea tarziu.

Culmea ironiei, si in vorbele din ianuarie ale spaniolului, si in tacerea de sambata a scotianului, exista pana la un anumit punct o marja de adevar. Cat e insa „coloana vertebrala” si cat e razboi psihologic, la latitudinea fiecaruia sa estimeze…

Si pentru ca am pomenit de acel Stoke City – Liverpool de a doua zi, incheiat cu un putin anticipabil 0-0, ca si in tur, la Anfield, s-ar putea spune ca Benitez a dat Regina victoriilor tur-retur asupra campioanei United pe pionul remizelor cu nou-promovata Stoke. Ce fraieri, vor zice unii, si cam asa e…

Apropo de Stoke – Liverpool, un fan al „Olarilor”, Stephen Foster, a scris cartea „Din erou al clasei muncitoare, cazut in oribila dizgratie”, niste memorii din anii ’80 punctand cu umor si autoironia fanilor lui Stoke intr-un joc cu Liverpool, la scorul de 6-0 pentru „Cormorani”. „Hai, ca se poate!” E-ga-la-rea! N-a fost sa fie… 8-0.

Stoke City avea sa retrogradeze, fundasul Lee Dixon avea sa-i fie inhatat pe bani marunti de Arsenal, iar Foster avea sa rememoreze peste ani, cu zambetul pe buze, o soarta de deplans la vremea respectiva. Cineva i-o fi pus insa atunci gand rau lui Liverpool, de unde si „dubla” 0-0 din actualul sezon. Sa supravietuiasca Stoke cu cele doua puncte? Sa fi pierdut Liverpool titlul cu respectivele patru puncte risipite?

De urmarit… Si inca-o vorba sa va mai zic, legat de tacerea lui Ferguson. Cam tot pe-atunci, la mijlocul anilor ’80, mai exact in martie ’86, se intampla ca londoneza Chelsea sa castige intr-o sambata la Southampton iar Man’City, in aceeasi zi, sa revina de la 2-0 pentru un draw cu rivala locala United, doar pentru ca duminica, peste 24 de ore, Chelsea si Man City sa-si dispute pe Wembley finala Full Members Cup: 5-4 pentru londonezi.

Morala, acum peste doua decenii, jucatorii luptau pentru titlu si onoruri la intervale de nici 24 de ore. Acum, platiti insutit mai mult, li se ia apararea de antrenori nemultumiti de pauza de miercuri pana sambata. Pentru doua, cel mult 3 jocuri pe saptamana, unii incaseaza bine peste 100.000 lire sterline in 7 zile. In anii ’80, era vorba de cateva sutici…

Iar de la scuza din fotbal, la frustrarea din rugby…

O frustrare Hexagonala

Anglia – Franta, in Turneul celor 6 natiuni, macar pe hartie, parea o disputa foarte echilibrata. Dar 29-0 la pauza! Iar apoi chiar 34-0. La care Cocosul galic, intr-o rabufnire de orgoliu, a reusit un eseu… 34-5. In comentariul in direct de pe Twickenham, pe BBC, s-a vorbit nici mai mult nici mai putin de dezamagirea si frustrarea Angliei de a nu fi incheiat jocul cu rubrica punctelor incasate imaculata. S-a amintit de scaderea de turatie dupa pauza… De parca ar fi jucat contra Finlandei, sa zic asa. De parca urcusul la 34-0 nu fusese o mare performanta in sine, in conditiile in care Anglia pierduse deja doua jocuri in Turneu iar Franta castigase doua.

E ideal sa tinzi spre perfectiune, dar uneori e nevoie de o doza de realism. Si apropo de Turneu, sponsorul sau oficial e tocmai RBS, Royal Bank of Scotland. O institutie financiara cu uriase probleme, care recent a fost salvata de la faliment cu bani de la bugetul statului britanic. Din platile contribuabililor. Cu alte cuvinte, fie ei amatori de rugby ori nu, fie sictiriti de sport in general si pasionati de arta, insularii sprijina acum indirect competitia sponsorizata de banca intrata la apa.

Dar in rugby nu doar comentatorii vor la zero iar sponsorii au probleme, ci si starurile din prima liga engleza, Guiness Premiership, sunt racolate de competitia similara din Franta, cu contracte mai generoase, de nerefuzat.  Toate bune si frumoase intru intarirea primei ligi franceze de rugby in detrimentul altora, cam dupa modelul Premier League in fotbal, insa poate tocmai aici se regaseste explicatia esecului Cocosului Galic pe Twickenham: 10-34! Valoarea scade, sa luam de la altii…

Si inca una buna din rugby… Poate de vina o fi criza, poate concurenta cu Turneul celor 6 natiuni. La jocul Nottingham RFC – Exeter Chieftains, din National League One, a doua liga engleza de rugby, organizatorii au umplut tribunele cu 1.000 de… papusi gonflabile. Asistenta astfel s-a dublat pe Meadow Lane dar trupa din orasul lui Robin Hood tot a cedat, cu 15-14. Iar cuferele clubului n-au inregistrat incasari mai mari. Ba din contra… Cat sa fi costat papusile, dichisite cu peruci si tot tacamul? Oricum, imaginatie…