Archive for the ‘Note din România’ Category

10 ani de la o dispariţie-şoc. Duki…

Noiembrie 9, 2010

Nu era în apele sale. Nu vroia să plece, să ne lase în urmă în redacţie, fie şi doar pentru câteva zile. Ce căuta el acolo, departe de Timişoara sa!?! Aşa se tot întreba cu voce tare. Nu ştia de ce, dar nu-i pria ieşirea. Aşa ne-a salutat şi a închis uşa „la ziar”, în noaptea de 5 spre 6 noiembrie 2000, duminică pe luni, retrăgându-se pentru o deplasare vremelnică, dimineaţa, spre Slovenia.

Ca o coincidenţă bizară, aveam să-l văd în acea dimineaţă, la 8, pe când se pregăteau să pornească la drum. Şi nu mi-a surâs să-l văd pe directorul unui popular săptămânal în Banat stând parcă înghesuit în colţul stâng al banchetei din spate, la geam. Prin care am schiţat un salut. Nu-i era deloc locul acolo. Mentorului meu nu-i şedea bine în acea postură. Chiar, de ce n-ar fi putut rămâne cu noi, la corectură, la titlurile de prima pagină, la închiderea ediţiei!?! N-aveam să ştiu că îl voi vedea pentru ultima dată, că voi fi ultimul dintre „băieţi” care să-l vadă în viaţă.

Iar miercuri, în 8, am primit un apel năucitor de peste graniţă. Eram în acelaşi birou al sediului, de pe Paris 2A, când a zbârnâit un telefon. Redacţia primea trista veste a unui accident cerebral suferit de Duki undeva departe de Timişoara sa iubită. Au fost nişte zile tare dureroase, au fost nişte ore şi clipe foarte sumbre. Iar deznodământul a fost tragic.

Acum, după zece ani, reuşesc în sfârşit să îngemănez crâmpeiele de amintiri de mai sus. Dispariţia sa ne lăsase muţi. Spiritul i-a rămas veşnic dar aş zice de fapt că era mult prea bun pentru vremurile actuale.

Iar numele său dăinuie pe frontispiciul publicaţiei impregnate cu pecetea talentului şi personalităţii sale… http://www.fotbalvest.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=3

„Se spune că fotbaliştii români sunt slabi pentru că n-au ritm”

Noiembrie 9, 2010

E un citat, preluat dintr-un interviu cel puţin interesant, dacă nu chiar remarcabil. Iar cum în presa română cu greu se mai distinge bobul de neghină, devenind o depersonalizată copy/paste a tendinţelor coloniale anglo-nordamericane, orice rază de soare merită pusă în evidenţă. Şi comentariile cititorilor au fervoarea lor…

Într-adevăr, psihiatrul doctor în medicină a pomenit şi de sport şi sportivi, aşa încât vă propun, din Cotidianul, Victoria Anghelescu intervievându-l pe prof. dr. Aurel Romilă. Despre psihiatrie, despre modele de echilibru, despre inadaptabilitate, despre false elixiruri, ce mai, despre existenţa umană în societatea românească şi nu numai. 

http://www.cotidianul.ro/127231-Prof-dr-Aurel-Romila-_Nu-suntem-nebuni-suntem-semi-iresponsabili_

Citesc despre un alt maratonist, Ilie Roşu

Noiembrie 1, 2010

Dacă n-aveţi timp sau răbdare să-i citiţi toată povestea, am spicuit două paragrafe extrem de semnificative, şi nu neapărat despre maratonul în sine, ci de viaţă, despre existenţele noastre, rânduri la care subscriu, atât de adevărate, atât de reale, demne de luat în seamă.

Primul. Reflecţii în timp ce alerga Maratonul Boston… „Sunt fericit, mesajul copiilor din parcul IOR a ajuns acolo unde trebuie, la americanii din generatia lor. Nu-mi doresc decat ca privirile copiilor din Romania sa arate de maine la fel ca privirile acestor copii.  In lupta ei nebuna dupa o audienta ridicata, dupa tiraj  si dupa profit,  prin mass-media romaneasca, sunt si exceptii, copiii sunt torturati  zilnic cu stiri care mai de care,   violuri, crime, droguri, violenta, incluse in categoria stirilor senzationale, apoi   pe primele pagini ale ziarelor de mare tiraj, vezi zilnic scene obscene, care ii dezorienteaza chiar si pe cei maturi. De disperare, parintii  au inceput sa  renunte la televizoare si la ziare, incercand sa-si protejeze  copiii, pazindu-i mai ceva decat de maidanezii de pe strada. In alergarile mele prin parcuri imi fac timp sa ii studiez pe copii, sunt atent la ei, acolo ei se exprima liberi , si observ cu mahnire,  ca in ochii lor ati reusit domnilor sa  instalati  FRICA.”

Al doilea. Un post-scriptum la aceleaşi rânduri, odată întors acasă, la o cursă în Bucureşti… „Inainte de cursa un tanar s-a apropiat voluntar de mine. Mi-a spus ca el n-ar duce niciodata drapelul Romaniei in mana. De ce, l-am intrebat eu. Pentru ca Romania n-a facut niciodata nimic pentru mine, a fost raspunsul lui. L-am intrebat, tu stii ce este Romania? A tacut. I-am spus doar atat,  Romania este mama ta, este casa ta, sunt bunicii si fratii tai, suntem noi, cei de aici,  din acest parc. A fost sincer si mi-a raspuns: Mie nu mi-a spus NICIODATA nimeni asta, nu am stiut”.

Dacă v-am trezit interesul, am dat în blogosferă de http://www.ilierosu.ro/2010/04/30/maratonul-boston-2010-cursa/ . Mi-a atras atenţia pentru că aş fi putut fi prezent acolo, la Boston, la ediţia din acest an, graţie timpului de calificare ce-l deţineam, o condiţie preliminară de înscriere, altfel foarte rară în lumea maratoanelor. Nu-i puţin să ai un timp calificant pentru Boston… Prioritatea logodnei şi a regrupării noii familii m-au ţinut departe de acest start nord-american dar acum, citind introducerea reportajului românului Ilie Roşu, care-a alergat Boston 2010, îi dau dreptate că, într-adevăr, niciodată nu-i prea târziu şi că dorinţele pot fi îndeplinite.

Într-un fel, chiar şi statutul aparte al Maratonului Boston nu m-a înflăcărat într-atât încât să-mi doresc mult să alerg acolo, însă timpul de calificare a fost ca un zăhărel ce-mi făcea cu ochiul: „Hai, hai la start!” Poate, eventual, într-o bună zi, deşi, la fel, nu sunt nici adeptul ideei că e musai să alergi între „cele 5 mari” pentru a te simţi mai maratonist decât alţii, şi asta pentru că nu agreez ideea îmbulzelii starturilor. Unul rarefiat, la nord de Cercul Polar sau cel Clasic, al Atenei, pot cântări la fel de mult. Gusturile diferă.

Un lucru e cert. Că mi-a plăcut povestea românului, de profesie militar, şi am încercat să mă pun în pielea sa. Adică a alerga maratoanele cu două steaguri mari şi late în mâini, ale României şi al ţării gazdă. Practic, fizic, mi-ar fi fost aproape imposibil, deloc la îndemână. Incomod şi istovitor. Chiar că trebuie să ai braţe de om al Armatei să te încumeţi la aşa ceva. În plus, fiecare avem modalităţile noastre de exprimare, de a ne ilustra punctele de vedere, şi oricât de român m-aş simţi, n-aş flutura drapele în alergare. Dar asta, iarăşi, e o opţiune de liber arbitrariu. 

Însă demersul lui Ilie Roşu e într-adevăr salutar, Jos Pălăria! Ştiu sentimentul, de la atâtea zeci de curse, de a fi unicul român între sute sau mii de alergători, la o cursă oarecare în străinătate. Nu-i uşor. Iar românul nostru la Boston nu doar că a reprezentat firavul cerc al maratoniştilor din Carpaţi la una dintre cele mai prestigioase curse din lume, dar l-a încheiat fluturând tricolorul. Prin gestul şi sudoarea sa a făcut mult mai mult bine imaginii ţării decât o groază de figuri publice, fie politicieni sau chiar sportivi, care realmente dau nonşalant cu târnăcopul în postura şi credibilitatea României în lume.

„Operaţiunea Oaia”

Octombrie 31, 2010

Scriam în vară de demersul timişoreanului Bogdan Herzog, mare polist, antreprenor localnic şi fiu al fondatorului „Diviziei Sport” la Radio Timişoara, în legătură cu campania JUSTICE FOR POLI, iniţiativa sa. Ei bine, într-o notă mai puţin serioasă, fin ironică, Bogdan a pus la cale cu alţi fani alb-violeţi şi campania „Operaţiunea Oaia”, de fapt o mare ovină gonflabilă, ţesută cu trudă, în „onoarea” descinderii pe Bega a mai-marelui Gigi Becali, odată cu Steaua sa.

Oaia a fost… făurită şi gătită pentru sosirea Stelei şi a patronului ei, adusă la stadion într-un gest de curtoazie al fanilor polişti pentru „cine-i ca noi”. Becali şi roş-albaştrii au ajuns peste tot, şi pe Riverside ori Anfield, printre altele, dar Oaie ca pe Bega n-au văzut. Ce nu face Timişoara pentru a se încadra ineditului spaţiu mioritic al Ligii lui Mitică, George, „Butelie” şi mai ales Gigi. E rupt din rai privilegiul de a juca în acelaşi eşalon cu păstoritele şi mai ales de a primi vizita Stelei.

E gata să iasă din stână. Ţesălată pentru marea întâlnire

E scoasă din ţarc, într-un mediu nociv ei, în preajma turmei arenelor...

E fotogenică, între îngrijitorii ei, gata de marea întâlnire. Dar mă va remarca oare, mă va mângâia pe blăniţă? Sau va saluta trufaş doar ieşirea lui Kapetanos în încercuire?

E seară, e frig, dar les randez-vous nu poate fi ratat.

Oaia pentru Gigi, erupţie a veşnicei angoase a Timişoarei. Această stea care "sus răsare".

Oaia abia aşteaptă returul. Nu scăpăm de asemenea onoare. Steaua revine pe Bega. Până când? Veşnic, pururea Amin, într-o Ligă criptocomunistă de securişti şi hoţi ce şi-au schimbat doar blana. Trufia, rânjetele şi inumanitatea le sunt impregnate pe veci în pielea tăbăcită de grosolani ce sunt. Până la împlinirea spuselor lui Bogdan, „fotbalul ar trebui să rămână al suporterilor”, mai e iarbă de păscut.

În Răşinariul lui Cioran şi Goga

Octombrie 31, 2010

Şi în excursia asta am frunzărit prin Cioran. Gândindu-mă că voi descinde la casa memorială din Răşinari, pe vale în jos de la Păltiniş…

Citesc ce-a scris în Caiete III, din Colecţia de Memorii, Jurnale, Convorbiri, la data de 20 februarie 1967… „Când sare-n ochi că gloria şi fericirea sunt incompatibile, cum se face că atâţia oameni aleargă după glorie? Din aceleaşi motive pentru care primul om a ales arborele cunoaşterii, amăgirea, sclipiciul cunoaşterii în locul adevăratei vieţi. Falsa nemurire în locul celei adevărate, aparenţa în locul fiinţei. Omul e superficial şi mizerabil, el vrea să lase urme vizibile şi nu izbuteşte decât vânzolindu-se în faţa semenilor săi, în loc să aspire la Dumnezeu şi, asemenea Lui, să se îngroape în sine, să refuze să se manifeste, să se cufunde în fericirea de a nu lăsa nici o urmă, să adopte condiţia de necunoscut, să se piardă în extazul anonimatului”.

"În această casă s-a născut Emil Cioran. 8 aprilie 1911". Bustului i-a căzut nasul şi sper ca la centenar, în aprilie 2011, să fie remodelat.

Şi-mi spun că în faţa măreţiei naturii, atotputernice şi copleşitoare, aşa cum am redescoperit-o la Păltiniş, chiar e un păcat să „laşi urme”. Mai bine te răsfeţi cu aerul de munte, cu foşnetul pădurii, cu apa de izvor, asculţi tăcerea şi o îngâni. Dar suntem capabili să nu ne manifestăm? Să nu ne vânzolim în faţa semenilor!? Să ne cufundăm şi îngropăm în condiţia reală, de furnică trecătoare!? Aş… Uitaţi-vă la mine… Mă bag în seamă cu acest blog. Las urme. Să-mi ştie oamenii părerea, în lung şi-n lat. La ce bun? Alţii lasă urme mai adânci… Fundaţii pe locuri din care rădăcini de brad îşi luau seva. Sau gunoaie dispensabile după consum. Chiar, şi în vârf de plai e ploaie de peturi. Lăsăm urme…

Mai răsfoiesc câteva pagini şi culeg ce-a scris tot în Paris, în 12 iunie 1968, despre „vecinii” de peste Canalul Mânecii… „J.T., revenit de la Londra, îmi spunea că Anglia i-a făcut impresia unei corăbii pe care mateloţii sunt nebuni iar căpitanul beat. Englezii ştiu că ţara lor nu are viitor şi chiar că e pierdută, dar nu suferă, îşi acceptă decăderea ca pe o evidenţă asupra căreia nu se cuvine să insişti. Îi spun prietenului meu că e exact constatarea pe care-o făcusem şi cu ocazia călătoriilor mele în Anglia, care îmi aminteşte Roma din secolul al IV-lea sau chiar al V-lea. (Drama acestor naţiuni fără ţărani, fără rezerve biologice şi cu un trecut prea bogat, prea apăsător).”

Cât adevăr. Şi asta era acum peste 40 de ani. De-atunci corabia a mai luat multă apă, cât despre mateloţi şi căpitani, chiar, mai bine mucles. Partea proastă e această ardoare nătângă a societăţii moderne româneşti de a copia fără discernământ, de a se „engliza”, de a deveni „cool”, de fapt de a transpune într-o bătătură în care nu se pretează, cu caracteristici carpatine, tot ce e mai putred, nociv dar insidios, „civilizat”, din farsa mincinoasă de sorginte capitalist-neoliberală, colonizând în stânga şi-n dreapta prin glonţul şi propaganda anglo-saxonă, fie ea de la… Jeep şi pân-la … Public Relations, ce mai, totul, totul. Cum îi zice la născocirea aia dezumanizantă!?! Human Resources parcă, nu-i aşa? Ei sunt aleşii colonizării globale a mileniului III, noi suntem naivii subiecţi… 

Lăsăm mândra casă a lui Cioran, trecem înapoi pârâul şi ne oprim alături, în faţa casei memoriale a lui Octavian Goga. Cu trei brazi în curte, înalţi ca pe colinele Păltinişului. „La noi sunt codri verzi de brad / Şi câmpuri de mătasă / La noi atâţia fluturi sunt / Şi-atâta jale-n casă / Privighetori din alte ţări / Vin doina să ne-asculte / La noi sunt cântece şi flori / Şi lacrimi multe, multe”.

„Noi”, Luceafărul, Budapesta, 15 ianuarie 1904, din volumul „Poezii”, publicat în 1905, consacrare a poetului…

"Casa în care s-a născut la 20 martie 1881 Octavian Goga - poetul pătimirii noastre"

E aşa frumos aici, e atât de înălţător, încărcat de istorie, îmbibat de semnificaţii dintre cele mai adânci şi apropiate sufletului poporului român. Dar unde ni l-am rătăcit? Căror false călăuze ni l-am încredinţat făr-a clipi? Şi când ne vom trezi? Drumul e greşit…

Nu este înmormântat în Răşinariul natal, ci la Ciucea, unde se retrăsese, dar tot am trecut pe la biserica din comună, unde e locul de veci al lui Andrei Şaguna. Peste drum, intrarea în cimitir era flancată de tăbliţele cu săgeată spre o… pensiune. Mda.

Şi-apoi ne-am uitat spre înălţimi, şi-am căutat refugiu, cu cărţile sub nas… Iar pe drum am auzit clinchet de talangă. Cât de pur şi firesc. Anihilat însă de claxonul unui doljean grăbit, la volanul tablei sale pe 4 roţi. Păi bine băi, tu vacă artificială îmi stai în cale, limuzinei mele cu lapte natural în uger!?!

 

Păltiniş 2010. Altă propoziţie

Octombrie 31, 2010

Atestare centenară a Păltinişului

Citim. Suntem în faţa uneia dintre vechile cabane tradiţionale de lemn din centrul Păltinişului, clădiri etalon, simbolice locului, negre şi cu roşul aprins conturând ferestrele, parcă din poveşti de demult, cu turtă dulce. Iar atestarea centenară confirmă vechimea celei mai înalte staţiuni montane din ţară, de fapt prima de profil… 1894.

Pe-atunci, „iubitori de natură, de oameni şi de munte” au avut inspiraţia să pună temelia Păltinişului, într-un loc „liniştit şi pitoresc„. Am tot mers în anii ´80 în staţiunea din Munţii Cindrel iar la revenire, după peste 20 de ani, am regăsit sâmburele intact. Acelaşi aer proaspăt, acelaşi foşnet inegalabil al pădurilor cu brazi zvelţi, foarte înalţi şi subţiri. Aceeaşi linişte adâncă, doar rareori spintecată de intervenţia umană. Pe vremuri era sunetul toacei, al talangelor, clopotniţei ori toporului izbind lemnul, acum al drujbelor sau motoarelor, dar fără a sări deloc calul.

Înalt ca bradul...

Pădurile Păltinişului, o minunăţie

Altădată cabană cu terasă-restaurant, vechea clădire din centru e închisă şi parcă părăsită...

Şi-atunci, de ce e totuşi o altă propoziţie? Sâmburele e intact, măreţia naturii dominând solemn ambianţa, dar „coada” omului a răvăşit amănunte ţinând de impresia artistică. Esteticul a avut de suferit în faţa buldozerului inept al civilizaţiei. Progres? Când un plai milenar, golaş şi maiestuos în gravitatea sa împietrită, e străpuns de lame ce fac loc viitoarelor pârtii şi e stropit cu fecale betonate, nu te duce gândul decât la întinare, la regres, la barbarism. Sau când vechile clădiri – tocmai acelea ce conferă farmecul locului şi-i pun pecetea autenticului – sunt date uitării, iar viloace noi cum poţi întâlni la tot pasul în România modernă defrişează peisajul, atunci e vorba de incultură. Care naţie europeană nu-şi conservă patrimoniul istoric, ignorând tezaure arhitectonice în favoarea unor noi monştri de beton? Nu ştiu…

Mama natură, regească la Păltiniş

De-o parte a şoselei, încă regească. Pe cealaltă culme însă, chiar înaintea tăbliţei de intrare în staţiune, defrişări, utilaje, betoane, îngrămădeală de proiecte umane alandala, de pe-o zi pe alta. Iar drept confirmare că Păltinişul e mult mai uşor accesibil din vale, mai vulnerabil, nu aceeaşi fortăreaţă detaşată de furnicăreala umană din oraşe, pe şerpuiala drumului tăind colina înaintea intrării între brazii ce înconjoară staţiunea, maşini străine sunt ambalate în viteze de raliu. Indivizi iau traseul ca pe o pistă de jucărie unde-şi descarcă testosteronul.

Aparatul foto a scuturat din obiectiv, nu, nu, nu vreau să surprind ciopârţirea naturii. Şi-am dat din cap, l-am aprobat, da, da, să ştii că-ţi fac pe plac şi nu fac reclamă „moca” unor făcături. Niţel mai sus, „la răscruce”, doar soclul a mai rămas din vechea hartă a zonei Păltinişului, una frumos desenată, cu obiectivele de interes turistic. Chiar, pe unde-o fi sfârşit? Cătând la dreapta, pe vechiul drum asfaltat spre centrul staţiunii, îmi zic că tăblia a fost smulsă tocmai pentru a nu-l mai indica. Asfaltul e praf şi pulbere, cariat. Ce-a fost şi ce-a ajuns. Şoseaua mai nouă, de la stânga răscrucii, ocolind „pe deasupra” staţiunii, e mai viabilă în acest 2010… 

Una dintre foarte puţinele vechi cabane de pe drumul vechi, de la răscruce în centru. A fost "învelită". Multe altele, noi, aducând chiar cu adevărate castele, s-au înmulţit aidoma ciupercilor. Chiar, aici plouă mult. Cât trebuie că s-a furat în ţara asta...

În centru, aproape pustiu. Oficiul poştal, punct pivotal în trecut, e ca şi închis, iar vederea şi timbrul le cumpăr apăsând pe clanţa uşii din dos. Vânzătoarea oftează în cele câteva vorbe despre decăderea centrului vechi. „A fost lăsat să cadă” e concluzia. De ce oare? Qui bono?

Oricum, o altă atestare, ce ţine de mărci filatelice, e plasată pe faţadă, despre Centenarul 1895-1995 al mărcilor poştale locale turistice Păltiniş (Hohe-Rinne) emise de societatea carpatină a turiştilor din Ardeal (SKV)…

Alături, vechiul chioşc metalic, cu ziare şi reviste, înnobilat de citate din iluştrii Constantin Noica, retras aici la sfârşitul vieţii, ori Octavian Goga, poetul naţional din Răşinariul sibian, pe vale în jos…

"Nu uita că Dumnezeu te-a trimis pe lume să-l înlocuieşti, să creezi, să dai sensuri, să duci începutul său înainte"... Citat din Noica

Dar să nu fiu cârcotaş. Cabana alăturată a fost renovată, „învelită”, iar hotelurile mai noi sunt şi ele funcţionale. Cu terasa gazdă bună pentru un prânz delicios. Amfitrion, un bătrân de-al locului, servind aici în ultimii 7 ani. Iar pe terasă un lampion cu sigla sa veritabilă, pecete a Păltinişului ca staţiune montană a sporturilor de iarnă, cu un schior „albastru”. Doar un geamlâc a rezistat astfel, dintre toate lampioanele de pe centru.

 

Centrul staţiunii văzut dinspre panta ce duce la vechiul telescaun, al pârtiei Păltinişului. Una nouă e în construcţie câţiva kilometri mai la vale, la intrare, unde se termină golul alpin.

Şi răsuflu şi mai uşurat. Mai e câte-o cabană ce şi-a păstrat intact sufletul, caracteristica iniţială, fiind încă în funcţiune. Mijeşte dintre brazi…

Din nou la răscruce, unde, în apropiere, măcar a fost salvată, conservată, vechea poartă de acces la Schit, fermecător loc de tihnă, bisericesc, refugiu la bătrâneţe pentru Constantin Noica. Cioc cioc!

Ce voi regăsi înăuntru? Toate vechi? Sau nouă toate?

În mare, cu excepţia unei cabane, rasă pentru a face loc unui monstru betonat în construcţie, vechiul ansamblu a fost păstrat şi modernizat, inclusiv cu termopane, ce mai, tot tacâmul. Dar detalii de suflet au făcut loc defrişării prin neglijenţă. Popicăria, aranjamentele din ramuri de brazi, balustradele scărilor din lemn, acum betonate. „Nimicuri” de fapt esenţiale. Iar negrul lemnului a fost… îngălbenit. Materiale noi, la milenii noi. Şi se lucrează. Se bocăne. Mă plimb pe vechea alee pe sub brazi, o desfătare cândva, acum parcă lăsată şi ea pradă ignoranţei. Avântul imbecil al noului uită tot ce-a fost bun. Ne ducem de râpă fără a clipi, cu rânjetul tâmp al tuturor emisiunilor de divertisment ce ne infestează vieţile de pe toate canalele media. Chiar, nici aici, unde ne-am cazat, n-am scăpat de tembelizor în cameră…

Iar de-aici, paşii spre schit, în sus, prin pădure. Soarele tomnatic ne scaldă feţele, fântâna ne domoleşte setea, după plimbări. Liniştitor. Cabana maicilor e aceeaşi, schitul fiind şi acesta renovat. O clopotniţă. Iar alături, mormântul lui Constantin Noica. 1909-1987. Flori proaspete. Şi nici ţipenie de om. Doar zumzetul utilajelor răzbate din vale. Zeci de noi cabane din piatră au răsărit cît de-aproape iar viitoarea pârtie e doar peste colină. Nici Schitul nu va mai avea cândva pace. Ce schimbare, în nici 30 ani. Cât e 30 ani în nemărginirea universală? Zero. Dar ţinem neapărat să ne lăsăm opera prin preajmă. Aveam să cuget la asta odată coborât în Răşinari, la locul de naştere al lui Emil Cioran.

La coborâre, remarcăm vechea cabană de lângă poartă. Pare a fi nelocuită. Dar neatinsă de schimbare.

Şi pe-aici ne e drumul, însoţiţi de noua noastră umbră, patruped lăsând undeva la o cabană cu Mini Cooper de B în faţă nişte tineri foarte hoch, coborând şi pe lângă Căsuţa din copac din Burlacul lui Botezatu. La revedere Păltiniş şi rezistă lamelor!

 

Veritabilul derby Poli -„U” are un X după 44 ani, şi tot în octombrie!

Octombrie 22, 2010

Aseară, 22 octombrie 2010, s-a repetat pentru prima dată de la inaugurarea duelului Politehnica – Universitatea în elită ca rivalele studenţeşti să-şi împartă punctele pe Bega. Într-un derby sub semnul tradiţiei, unicul fapt netradiţional era remiza.

Dar ca şi în 2 octombrie 1966, în prima ediţie de campionat în care grupările din Timişoara şi Cluj trecuseră de la aceeaşi denumire, Ştiinţa, la cele actuale, şi acum a fost egal: 2-2. Atunci a fost 1-1, noua Politehnica încheind ultima sezonul, pe 14, şi retrogradând pentru câţiva ani buni. Ca o coincidenţă, numai atunci s-au mai întâlnit în octombrie! Iar de la reluarea duelului, în 1973-1974, n-a mai fost urmă de egal la Timişoara între cele două…

După ce cu neruşinare ni s-a împuiat capul despre falsul derby Dinamo – Steaua, de fapt o faţetă evidentă a imposturii ce a generat tragedia postbelică românească, Poli Timişoara – „U” Cluj s-a prezentat ca un veritabil duel de tradiţie al fotbalului nostru, în fond una dintre cele mai longevive încleştări din arena carpatină şi totodată cu un iz cândva demn, dat de trecutul dizident al celor două grupări fost „studenţeşti”. Lucrurile s-au mai schimbat dar nostalgia altor vremuri dă o notă aparte acestui joc bănăţeano-transilvan.

„50.000 oameni la Poli – U în Divizia B” remarca www.diviziasport.ro , siteul online al Radio Timişoara, adăugând un clişeu de arhivă de la acel joc de 4-1 în favoarea Timişoarei, în primăvara lui 1984, important în economia luptei pentru repromovare. Alb-violeţii aveau să revină atunci în elită.

Interesant, ultimii ani buni n-au găsit Universitatea în elită, aşa încât consemnăm un unic 3-0 în 5 aprilie 2008, pe „Dan Păltinişanu” din Timişoara, precedentul duel Poli – „U” pe Bega datând din 3 mai 1997: tot 4-1.

În ordine cronologică, iată meciurile jucate în prima ligă sub actuala lor denumire la Timişoara între bănăţeni şi „Şepcile Roşii” în ultimele peste patru decenii, pornind chiar de la acel 1-1 în octombrie ´66…

2 octombrie 1966….. 1-1

9 septembrie 1973… 1-0

26 martie 1975…….. 0-2

28 martie 1976…….. 2-0

Etapa a 24-a, în 1979-´80… 2-0

7 martie 1981………. 3-2

20 martie 1982…….. 2-0

27 aprilie 1986…….. 1-2

28 noiembrie 1987.. 1-0

25 martie 1990…….. 4-1

9 decembrie 1990…. 4-0

7 noiembrie 1992…. 0-1

18 decembrie 1993.. 1-0

Etapa a 23-a, în returul 1995-´96… 2-0

La unele dintre cele mai bune clasări ale poliştilor, în 1976 respectiv în ´91, locurile 5 şi 4, alb-violeţii au învins la zero nişte alb-negri care aveau să încheie acele ediţii pe locul 18, ultimul. Memorabil este şi un alt 4-1, cel din martie 1990, într-unul dintre primele jocuri după lovitura de stat globalistă din România, când Timofte II semna o dublă.

Nou-promovata „U”, venită pe Bega de pe un loc superior concitadinei campioane CFR, i-a barat Timişoarei calea spre primul loc, rămas Galaţiului. De ceea ce i-a fost frică lui Cosmin Contra, Poli n-a scăpat. Când îi era lumea mai dragă, şi într-un duel în general de „1”, gazda pe val s-a înecat în faţa unui club ce nu mai remizase pe Bega din 2 octombrie 1966.

Încă unul – câştigător – la MARATOANELE MELE

Octombrie 10, 2010

După, nimerit îmboldit de Mona, am sorbit două Stejarul. 7% alcool. Deci mi-am scuturat niţel pletele. Şi mă răsfăţ scriind la persoana I şi despre ceea ce a fost a 11-a ediţie a Maratonului Timişoarei, de duminică 10.10.2010, cu startul la ora 10 şi 10. Pentru ca n-a fost una oarecare, ci foarte altfel. Tot pe 42 kilometri şi vreo 200 metri, dar într-adevăr altfel. Din două puncte de vedere.

Primul… Mi s-a întâmplat pentru prima oară să mă accidentez alergând, după 16 ani şi ceva de noroc şi fericire, scutit de coşmarul atletului. Cu aproape 3 săptămâni înaintea cursei, mai exact cu 19 zile, într-o seară de marţi, gamba stângă, cea forte şi de mare sprijin în condiţiile în care piciorul drept, operat, mi-e încă atrofiat şi slăbit şi după aproape 20 ani, a pocnit cum auzi artificiile. Un poc sec, parcă un cuţit în muşchi şi teama imediată că asta a fost… Muşchiul cedase la o întindere bruscă. La un blestemat de semafor. Mi-am zis că s-a dus alinierea la start şi cele 13 săptămâni de antrenamente, uneori în draci, pe pante de 10% sau ignorând torenţiale. M-am întors acasă cu „piciorul în mână” şi nici în pat nu puteam sta. 6 săptămâni, dixit pe Google. 

Al doilea… Cu chiu cu vai şi doar două antrenamente uşoare, la două săptămâni după accidentare sau cu 4-5 zile înaintea Maratonului, cum vreţi, m-am prezentat la start. Pentru prima oară după sute de curse neştiind dacă voi ajunge acolo, la finish. Ce va fi? Cum va reacţiona gamba? Mă va ţine? Sau abandon? Dar mi-am zis că e ultimul, da, ultimul concurs alergat în roş-galbenul lui Serpentine Running Club din Londra, asociaţie la care debutam în 1 ianuarie 2005, într-o întrecere de 10 kilometri. Şi mi-am spus că e musai să onorez momentul. Era ultima cursă în acel tricou cu mâneci lungi care nu ştiu din ce fibră a fost fabricat să reziste încă, în ceea ce pare a fi fost chiar ultimul maraton al Timişoarei organizat de www.maraton.ro , de Atletic Club Maraton Timişoara. N-aveam cum să nu mă prezint la start. Şi într-un picior sau în mâini, şi tot trebuia cumva să-l alerg. Abonamentul de membru „Serpie” îmi expiră luna viitoare…

Acum, după, meditând la o minunată şi însorită duminică cu 6 Celsius, una plină de emoţii dintre cele mai intense şi polarizate, în care am izbutit să trec de toate cele 8 ori în traseul şerpuind peste Bega, îmi zic că nu ştiu cum am scos-o la capăt. Şi nu oricum. Ci chiar câştigând Maratonul la categoria mea de vârstă, 30-39 ani, în timpul de 3h16:52, conform tehnologiei ChampionChip, firmă globală care discută la sânge în metri şi secunde, prin trimişii ei de la Budapesta, Attila şi Milan. Am încheiat pe locul 6 în clasamentul general şi am înregistrat al doilea meu timp în cursele de Maraton, Personal Best rămânând cel din septembrie 2009, la Wroclaw, în Polonia. Am alergat deci mai repede decât în precedentul Maraton, din martie, de la Barcelona…

Că lumea e mică o sugerează şi prezenţa aici a unui polonez, Tadeusz Dziekonski, şi nu unul oarecare, ci cu vreo 265 Maratoane în picioare. Leş de 60 ani care a alergat şi Dumnealui anul trecut Wroclawul, unde mă aliniam într-o pitorească tentativă…

Nu mă întrebaţi cum de-a ieşit aşa. Parcă a fost de basm. Miracol? Gamba se regenerase doar din plimbări uşoare, fără nici cel mai mic leac, muşchiul a rezistat, cei 42 şi ceva au fost rulaţi iar această amintire îmi va alina toate zilele ce-au fost, sunt şi vor fi în care n-am un cuvânt de zis, bolborosind în gol pe un nenorocit de blog. O amintire pe loc de frunte între foarte multele experienţe de concurs, de la nord de Cercul Polar la Atena şi de la Dublin în Catalunya…

<What next?> Nu ştiu exact ce va urma, post-Serpentine. Alte curse, pe cont propriu, fără vreo apartenenţă? Posibil. Dar cert voi merge înainte, la capitolul antrenamente. Nici nu e indicat să te laşi brusc, ci doar treptat. Dar cred că singura şansă e să dau înainte, nu neapărat la fel de înverşunat ca pe alocuri, în alte foste sesiuni pregătitoare. Altele sunt acum priorităţile de suflet însă nu voi stinge flacăra.

Mai ales că Mona m-a înţeles, a fost acolo, la finish. Şi poate şi pentru că, mai des ca niciodată în Timişoara, am auzit încurajări de pe margini, de la trecători întâmplători sau privitori avizaţi, semn că falia se conturează mai clar. Am impresia că într-o ţară căzută în plasa şofatului nevricos bară la bară şi a consumerismului materialist fără cap, doar de dragul unui fals nivel de trai şi a unui parşiv aşa zis statut social, se regăsesc însă tot mai mulţi care-şi revin în simţiri şi care fac pasul de cealaltă parte a faliei, percepând, înţelegând, susţinând, aplaudând şi fiind pe faţă în celălalt trib, cu vederea spre normalitate. Lucrurile se mai schimbă. Dacă până acum eram doar o mână de „nebuni”, astăzi am simţit acel altceva, extrăgând ce-i drept partea bună din lucruri.

Victoria mea a fost că am ajuns la final, lupta cu sine fiind cea mai grea în Maraton. Triumful la 30-39 ani, în competiţie cu alţii, a fost doar un bonus. În ziua în care tricoul roşu a devenit amintire. Spânzurat pe-un umeraş. Aşa a fost să fie, simbolic, în oraşul meu natal…

Ca un P.S., s-a repetat ca Maratonul, atât cât a fost mediatizat, adică puţin, să fie zugrăvit anapoda, denaturat, trunchiat, cu erori informaţionale jalnice şi străvezii pentru cei „in the know”, de către o presă neînţelegând mai nimic din spiritul şi cam tot ceea ce implică un asemenea eveniment. Sunt colegi de breaslă dar zău, vai de lume pentru ignoranţa şi incompetenţa lor leneşă, scrijelind din fotoliu, după ureche. Şi-atunci cum să fie puşi în temă şi magnetizaţi spre o asemenea probă consumatorii de ştiri!? Şi asta într-o ţară campioană olimpică la zi în proba feminină de maraton, prin Tina Diţă la Beijing… Apropo, jos pălăria Stimată Silvia Banda, unică participantă la Timişoara, o localnică păstrându-şi coroniţa peste ani!

„Nu vor să lucreze, râvnind la bani mulţi cu efort minim”

Septembrie 20, 2010

Cu un fost fotbalist, actualmente investitor privat în infrastructura sportivă, despre corupţia din fotbal, despre metehne de mentalitate, despre perspectivele „sumbre” şi despre un vis poate nu atât de îndepărtat de a fi reimplicat în sportul rege…

În preajma intrării, fotografia de grup a Politehnicii Timişoara în sezonul 1988-1989. Suntem pe Aleea Ripensia dar nu la arena „Dan Păltinişanu”, ci peste drum de stadion, în cocheta bază cu sală polivalentă „Banu Sport”, parte a grupului Banu Invest. Pe celălalt perete, alte clişee de arhivă, cu CFR-ul aceloraşi vremuri. Iar în toate se regăseşte Daniel Banu, fotbalistul de altădată, „marcator la toate nivelurile, de la Promoţie în sus”, după cum îşi aminteşte actualul investitor.

Ceea ce a câştigat pe de-o parte, prin facilităţile oferite sportului de masă la baza Banu Sport, inclusiv minifotbalului, cât şi prin crearea unei tradiţii a organizării Internaţionalelor de Badminton ca parte a circuitului european, Timişoara a pierdut pe de altă parte, e evident, prin neimplicarea în fotbalul „mare” a unui fost truditor „în iarbă” ce şi-a dovedit apoi abilitatea managerială în sfera afacerilor, atât de căutată, atât de necesară. Spunând „ştiu cum se face”, Daniel Banu nu s-a gândit doar la afaceri, ci la fotbalul ca afacere.  

Banu a făcut sport de performanţă iar de-atunci munceşte cu succes în lumea afacerilor, sudoarea încercărilor ambelor domenii conferindu-i statutul de opinant avizat. Finanţarea FC Timişoara din banul public şi de către un unic investitor de pe alte meleaguri e o temă de actualitate, ce dă de gândit, aşa încât un fost fotbalist ce a generat milioane la primul pas major ca întreprinzător, napolitanele Joe, ar avea o explicaţie la neimplicarea mediului de afaceri local în fotbalul divizionar timişorean.

Corupţia şi neprofitabilitatea fotbalului românesc, în această ordine, sunt în opinia fostului atacant handicapurile care îi ţin la distanţă pe oamenii de afaceri ce şi-au făurit un renume de investitori corecţi: „Prin asocierea cu un fotbal corupt, nu e chip să ai un nume serios, sugestive fiind interviurile de după jocuri, învăluite într-un climat de scandal şi suspiciuni, pe fundaluri cu numele celor care-au <băgat> bani. Acei sponsori practic îşi fac antireclamă. Iar o altă problemă e că investitorul nu-şi poate permite să iasă în pierdere. Dacă <bagă> bani în fotbal, o face cu un anumit interes, iar principalul scop este să aibă profit, în plus capitalul de imagine câştigat în sport servindu-i să deschidă uşile altor afaceri”.

Înţelegător, Banu a salutat efortul depus peste drum, la FC Timişoara: „Au pus mult suflet, şi Marian Iancu, în locul investitorilor localnici, şi reprezentanţii autorităţilor locale. Bune intenţii sunt! Însă dacă şi cât din banul public se pretează pentru acest club, raportat procentual, e o problemă mai complexă. În orice caz, interesant, întrebaţi fiind, pătimaşii ţi-ar zice că ar prefera o echipă tare unor investiţii în spaţiul civic, în cele din urmă totul depinzând însă de numărul celor veniţi la meciuri…” 

Neprofitabilitatea acestui altfel foarte popular sport e însă influenţată direct de murdăria în care a fost cu impunitate târât de păstorii jocului şi clica lor de învârtiţi „băieţi deştepţi”. Daniel Banu identifică şi alte crestături ale faliei dintre investitorul trudind în propria afacere şi mediul fotbalistic stricat: „În afara faptului că aduce ceva oameni la stadion, atâţia câţi aduce, fotbalul nu atrage super contracte de publicitate, statul nefiind implicit de acord să încurajeze o activitate non-profit, de unde şi absenţa unor facilităţi fiscale pentru investitori. Ca o altă problemă în fotbal, calitatea umană poate fi de cea mai joasă speţă, mai exact mercenariatul câştigând teren. Nu poţi ajunge fotbalist, indiferent de calităţi şi talentul avut, dacă mentalitatea e învechită!”

Fără îndoială, fotbalistul mileniului III e un răsfăţat al sorţii iar unii aspiranţi nu-şi merită statutul profesionist, cauzalitatea fiind una mai adâncă, şi de natură socială, după cum compară Banu cu discernământ: „Lumea nu mai prea vrea să lucreze, râvnind la bani mulţi, cu cât mai puţin efort. Jucam cu-n papuc de-un fel şi-un papuc de altul, nu pe nocturnă ci la 30 grade, mâncam cartofi, n-aveam apă caldă după antrenamente prin mocirlă, mulţumindu-ne cu o butelie şi-un televizor color. Acum, unii muncitori nu câştigă toată viaţa cât de-un contract anual, şi tu ce faci? N-ai rezultate, te dai la o parte, nu te încadrezi la efort. Văd şi aud la pătimaşii care vin aici după meci, cu bani cât de-o bere, şi plâng de supărare pentru băieţii ăştia, care au bani cu găleata. Dar conştiinţă pauză…”

Dezavantajul Timişoarei în această piaţă liberalizată a fotbalului e că nu şi-a depăşit prin performanţe consolidante condiţia de simplă haltă, de trambulină de lansare spre alte cluburi, găsindu-se astfel câte-un rătăcit ce trăgea de contract cu aprovizionări nocturne de altfel de „butelii”, în aşteptarea telefonului salvator. Ar fi însă tineri pretendenţi de-ai locului?

„Am senzaţia că perspectiva e sumbră. Pe de-o parte, baza fotbalului local a fost spulberată de moartea cluburilor de pe lângă unităţi productive, cu tot cu echipele lor de juniori. Iau exemplul CFR-ului, unde-am jucat. Dacă nu mai ai şine de tren, şi normal, nu mai ai nici fotbal. Dar nu e singura tradiţie care a murit în Timişoara, din păcate… Pe de altă parte, le găsesc o mare vină părinţilor, care forţează copiii la o vârstă la care să poată fi valorificaţi pe bani. Şi-atunci dau o şpagă antrenorului, să-l ia acolo, să <reuşească> deja la 15-17 ani. Nu se orientează spre performanţă, spre educaţia moral-volitivă ce induce conştientizarea necesităţii unui program ordonat, ale cărui roade să fie culese după 20 ani. Iar într-un spectru social mai larg alunecăm chiar pe panta modelării unor generaţii tot mai nepregătite, în pericol să se <taie> la 20 ani şi să dispară din sfera performanţei. Parcă n-ar mai avea oasele călite ori vână pentru antrenamente…”

La care Daniel Banu îşi aminteşte spusele lui „Cici” Manolache, şi antrenorul de-atădată invocând legile naturii: „Cine nu rezistă, piere!” Şi-atunci ce-i de făcut? Niciodată contactat ori consultat pentru un potenţial coacţionariat în fotbalul divizionar timişorean, Banu are însă ideile sale. „Am şi eu un vis, să iau un club, să-l <aduc> încet-încet. Dacă aş avea bani şi timp, n-aş sta pe gânduri, dar la parametrii impuşi de mine, cu seriozitate, şi în limitele legii. Aş selecţiona copii de 14-15 ani, le-aş impune un regim cazon, conştientizându-i că rodul atingerii adevăratei maturităţi sportive le poate fi la îndemână, sub forma unui viitor contract. Le-aş spune <Vă poate aduce 4-500.000 euro, banii voştri, faceţi ce vreţi după aceea, dar trageţi ăştia zece ani spre binele vostru şi la 9 în pat…> Iar banii ar trece din contul meu în contul lor în raport cu performanţa atinsă. Aş face-o însă mai degrabă acasă, în Ciacova, investind într-un stadion cu nocturnă, decât la un fost club cu nume din oraş…”

Până atunci, ne strângem mâinile, Daniel Banu întorcându-se în oaza de normalitate a investiţiei sale în sportul local. Sub al cărei acoperiş tocmai se antrena o junioară cu medalii europene la gât, transpirând lângă fileu, cu paleta şi fluturaşul, într-o disciplină deloc „simplă”, ba mult mai complexă şi istovitoare decât ar putea fi percepută la prima vedere, mai ales din infatuata bătătură a fotbalului: „Badmintonul e un sport nobil dar fără expunere şi chiar destul de scump…”

În fine, iată un link către http://www.banusport.ro/

 

Timişoara-i mai săracă dar nu percepe asta…

Septembrie 16, 2010

Aşadar un antrenor care deja nu mai părea bun pentru Timişoara, a fost solicitat ca selecţioner al reprezentativei Serbiei. Cu alte cuvinte, un tehnician ce ajunsese să fie contestat pe la colţurile urbei de pe Bega deja în septembrie, deşi proaspăt instalat în vară, a fost alesul unei federaţii calificate la FIFA World Cup 2010 şi graţie unui 5-0 contra României.

Timişoara fotbalistică a primit o lecţie de viaţă sub forma unui binemeritat pumn de la amicii vecini sârbi, care parcă au vrut să spună „ei bine, dacă nu-i destul de bun pentru pretenţiile şi aşteptările voastre, atunci e suficient de bun pentru naţionala ţării noastre!” De fapt, Belgradul l-a salvat şi scutit pe „Pizon” de o potenţială umilinţă de a ajunge să fie contestat şi demis de la un club din dubioasa Liga 1 care putea spune Bogdaproste că pusese mâna pe el…

Desigur, doar timpul va dezvălui dacă alegerea federaţiei de la Beograd a fost inspirată, tot aşa cum lunile viitoare ne vor lămuri ce altceva în plus ar putea oferi urmaşul lui Vladimir Pizon Petrovic la FC Timişoara, însă un lucru e cert. Că reputatul om de fotbal sârb poate părăsi Timişoara cu fruntea foarte sus, pentru totalul de 7 etape fără înfrângere, incluzând succese contra campioanei CFR Cluj şi un egal în Ghencea, cât şi pentru acele toate jocuri, cu excepţia eşecurilor cu City, în care alb-violeţii au înscris mereu. Petrovic şi-a făcut datoria şi poate chiar a plusat, luând în calcul condiţiile date, mai exact circumstanţele în care naviga clubul…

Opinez că FC Timişoara şi fotbalul local în general nu l-au meritat pe „Pizon”, datorită atitudinii refractare, cârcotaşe, negativiste, insistând pe jumătatea goală a paharului şi nepercepând onoarea de a avea un asemenea om de calibru în propria bătătură. Cred şi că aşteptările de la alb-violeţi sunt irealiste, serios descentrate de frustrarea generată de ratarea titlului în precedentele campanii, de unde şi pretenţiile ca „Pizon” să facă peste noapte din mârţoagă, armăsar. 

Ceva e foarte greşit la FC Timişoara dacă nici un antrenor în această „eră modernă” a clubului nu e la înălţimea aşteptărilor. Chiar toţi să fi fost sub nivelul pretins!? Chiar atât să fi scăzut marja răbdării, încât un tehnician cu portofoliu, dintr-o ţară care ne surclasase toamna trecută, să ajungă să fie oarecum contestat în ciuda faptului că nu pierduse nici un joc intern!?

FC Timişoara şi nerăbdătorii căutându-i cusururi şi lui Pizon ar trebui să se uite serios în oglindă. Dar totul despre Pizon a fost spus în lacrimile cu care s-a despărţit de club. Omul a săltat la reprezentativa ţării sale, „transfer” care zice multe despre pierderea Timişoarei, dar a avut adevărata bărbăţie să-şi dea frâu liber sentimentelor. În Banat rămânem cu cruntul cinism şi prejudecata de a căuta nod în papură şi a-i arăta mereu cu degetul pe alţii, de pe poziţii mereu atotştiutoare, de superioritate… Nimeni şi nimic nu e suficient de bun, de nasul nostru.

Poate de-aceea nici nu se câştigă nimic în colţul ăsta de ţară. Ce Pizon, ce sârb, ce să ştie şi să facă mai multe unu´ ca el!?! Cu alde Şunda ori de-ai noştri ca brazii până şi Mancini era deja eliminat şi demis… Da, da.