Posts Tagged ‘istorie’

De la Anfield Road, Liverpool

Septembrie 15, 2010

Cu aparatul pe umăr, am trecut şi pe la ANFIELD ROAD din Liverpool… Blestem? Fără titlu de la dărâmarea Boot Room!

Al 12-lea om, un pub pe strada peluzei Kop

Din centrul urbei, trecând şi pe lângă parcul Everton, de pe ale cărui coclauri ţi se desfăşoară la picioare oraşul, cu portul şi eolienele din estuarul lui Mersey, autobuzul 17 te duce spre zona nord-estică printre case tot mai mici, vechi şi chiar nelocuite, cu ferestre „bătute în cuie”, până la poarta „Paisley Gateway” din faţa peluzei The Kop.

Intrare unde cu mâinile larg deschise veghează şi Bill Shankly, pe soclul cu înscrisul „He made people happy”, <el a făcut oamenii fericiţi>, statuie de la care porneşte turul arenei şi muzeului celui mai aureolat club britanic. Steve, venerabilul ghid, ne deschide „Sala Legendelor”, una jur-împrejur cu pozele eroilor. Callaghan. Cele mai multe jocuri. 857. Rush. Goluri. 346. Neal. Cel mai decorat. Şi cu peste 400 meciuri la rând! Souness. Nu cel mai bun dar cel mai influent din vestiar. Abia la retragere, alde Gerrard ori Jamie îşi vor face loc pe pereţi. La fel şi Benitez, pe un rând al managerilor şi cu Paisley, cu 14 trofee în 9 ani, dintre care trei C.C.E., şi cu Houllier, cel cu 5 cupe într-o ediţie.

Prin faţa fondatorilor în rame aurite am ieşit în „ţarcul Directorilor”, din centrul vechii tribune principale, datând din 1906, cu scaune încă de lemn, şi unde iau loc de la staruri gen Daniel Craig, alias 007, până la loviţi ca Harry Kewell, care, conform lui Steve, „şi-a cam petrecut anii aici”. Din ţarcul vecin comentează fostul vârf John Aldridge, pentru popularul post local Radio City, camerele fiind postate deasupra, parcă agăţate de acoperiş. Doar Alan Green, mai marele BBC Radio 5, vorbeşte din înaltul tribunei opuse, a doua, cea cu numele şi sigla noului sponsor, Standard Chartered, americani pe asigurări. Acel înalt de tribună a fost adăugat în 1992, la centenarul clubului, când a şi primit numele Centenary. Acolo sunt şi cele doar 30 „boxe” executive, comparativ cu 130 la Arsenal ori 200 la United, diferenţă pe care Steve o adaugă problemelor lui Liverpool.

Loc capitonat din "Ţarcul directorilor", in memoriam pentru un abonat dispărut

Păi? Ei bine, angajatul clubului mi-a explicat că şi dacă ar începe acum construcţia noului Anfield, perpendicular pe actualul şi chiar în spatele peluzei opuse Kopului, şi tot ar lua 4 ani, răstimp în care capacitatea de doar 45.522 va mări handicapul faţă de rivale prospere. Alţi 20.000 sunt refuzaţi bilete meci de meci iar aproape 90.000 sunt pe liste de aşteptare pentru abonamente.

Tribuna a doua, Centenary, etajată la centenarul din ´92, cu locul lui BBC Radio5 în înaltul ei...

Degeaba are Liverpool cele mai multe titluri, 18, şi Cupe ale Campionilor Europeni, 5, dacă nu mai are bani să ţină pasul cu campioanele actuale. Americanii s-au dovedit a fi „o frână” iar clubul are „disperată nevoie” de finanţele altcuiva. Steve a adăugat că abia atunci vor fi dărâmate deplorabilele case părăsite, înconjurate cu sârmă ghimpată, chiar de dedesubtul tribunei principale, pentru ridicarea noii arene! Puţine mai sunt apartamentele locuite, cu „This Is Anfield” în geam, de pe nişte străzi pe care va intra buldozerul. Cine şi când va investi?

La tribuna I, rânduri întregi de scaune de lemn

Coborâm din nou sub tribună, în mica sală de conferinţe de presă cu fundal identic celui de la complexul de pregătire Melwood, asta pentru „derută”. Pe perete, clişeul aerian post-Istanbul, din centru, de lângă The Cavern, unde se lansau The Beatles, cu un autobuz etajat asaltat de 1,5 milioane fani…

În peluza opusă Kopului, colţul stânga jos e rezervat fanilor oaspeţi, până la pânza neagră

De-aici se intra cândva în faimoasa Boot Room, unde juniorii curăţau bocancii starurilor iar mai apoi alde Shankly, Paisley ori Fagan ţineau sfatul tactic de taină. Steve a pomenit de blestemul dărâmării „camerei”, moment din care, din 1990, Liverpool n-a mai cucerit titlul naţional. E drept, Rafa a recreat o mai mică Boot Room, lângă vestiar, dar degeaba… În vestiar, cel mai mic şi modest din Premier League, cu tâlc restrâns pentru forjarea coeziunii, fundaşii stau la un perete, cu tricourile frumos înşirate de la 2 G Johnson încolo, mijlocaşii pe altul iar atacanţii la un al treilea, găselniţă a lui Shankly pentru a evita grupuleţele şi a comunica între ei, pe compartimente. Am numărat 8 limbi, Steve glumind că de lecţii de engleză au nevoie localnicii cu accent „Scousers”, Stevie şi Jamie…

Mica sală a conferinţelor de presă

„În vară a fost revopsit şi dotat cu un nou uscător de păr, pentru Reina, în rest însă fiind doar 7 duşuri şi banca asta a rezervelor. Dar vestiarul e izolat fonic, spre deosebire de cel din faţă, al oaspeţilor, mai mare însă mai răcoros şi în care se aude zgomotul paşilor, al tumultului tribunei”, explică Steve. Presiunea psihologică se amplifică la ieşirea din vestiare, în restrânsul spaţiu al interviurilor TV, cu reclame modificabile în funcţie de competiţie, unde se văd şi treptele coborânde de acces, cu THIS IS ANFIELD deasupra, <Acesta e Anfield>, şi nu… „Welcome”. În acest hol răsună joi în Europa League şi pentru Steaua „You´ll Never Walk Alone”, dintr-un difuzor.

Conglomerat multinaţional şi pe zidul liniei mediane din vestiarul lui Liverpool FC

Iar în infernul de-afară se regăsesc doar maxim 3.000 fani oaspeţi, într-un colţ al peluzei opuse Kopului, numai 1.900 în cazul vizitatoarei de la descinderea noastră, Albionul lui Tamaş, delimitaţi de chibiţii gazdei printr-o neagră husă despărţitoare mutabilă în funcţie de asistenţă.

Jucătorii gazdă ating la ieşirea pe teren însemnele de deasupra tunelului

Turul se încheie în peluza The Kop, neacoperită până în 1928 şi cândva înghesuind şi 28.000 fani, drept cea mai mare din ţară. „A fost groaznic, eram ca sardelele, 3 în picioare pe aria unui scaun din zilele noastre. Am crescut în colţul din dreapta sus…”, spune Steve, care plătea a 20-a parte dintr-o liră de azi pentru bilet.

Anfield Road de pe scaunul din dreapta jos, rândul unu, al peluzei Kop

La 0-1 cu Norwich, în ´94, fanii şi-au luat cărămizi drept amintire, pentru grădina de-acasă, când peluza în picioare a spus adio iar Kop s-a restrâns la 12.000 „scoici” pe 76 rânduri. Doar atmosfera cu „You´ll never walk alone” nu s-a schimbat, Kop trăgându-şi numele de la dealul de observaţie disputat în Războiul Burilor din Africa de Sud, în 1900, cu olandezii, când au pierit 300 ostaşi din Liverpool.

Aşa arăta o poartă de acces din lemn în vechea peluză Kop, pirocheţii de la intrare fiind fabricaţi de o firmă din... Manchester

Alte locuri esenţiale, de suflet, ar fi mozaicul cu numele celor 96 pieriţi la Hillsborough, de la intrarea în muzeul cu vitrinele trofeelor, fani comemoraţi permanent, cu lumânări şi jerbe, la „Memorialul” din spatele Centenary Stand, de la celebra poartă „You´ll never walk alone”, a lui Shankly. Sunt nume de rude, tată şi fiu… Iar pentru dreptatea lor încă se luptă, steaguri relevante ale organizaţiilor fanilor, de dezvelire a adevărului sufocat de Poliţie şi denaturat de scandalagiul londonez The Sun, fiind arborate vizavi de Kop, la pubul The Park. Care e flancat de barul „Al 12-lea jucător”… 

Memorialul de mozaic, din interior

Hillsborough Memorial, cu numele celor 96 de dispăruţi, din stânga Shankly Gate...

You´ll never walk alone...

Adolescenţi, fraţi şi surori, şi o mare întrebare: când se va face dreptate? Liverpool aşteaptă de peste 20 de ani...

Cealaltă filă a Memorialului sub formă de carte...

Şi în muzeu e un clişeu cu marea de compasiune în faţa peluzei ucigaşe din Leppings Lane, Hillsborough (Sheffield)

Unul din steagurile arborate la pubul The Park, peste drum de peluza Kop, e al asociaţiei ce luptă pentru dezvelirea adevărului tragediei de la Hillsborough. Din nefericire, are de luptat cu cea mai caustică şi oprimantă maşinărie de stat din lumea aşa zis civilizată

Buldozerele vor intra pe străzile din jurul arenei când alţi investitori capabili să ridice noul Anfield îi vor înlocui pe haloşii insinuaţi din SUA în lumea fotbalului european

 „Liverbird”, pasărea cormoran simbol al clubului şi urbei, de pe clădirea etalon de la ţărm, vrea să rămână stoică în zona Anfield, dar pe o arenă nouă, mare, unică şansă pentru Liverpool să-şi împrospăteze gloriosul palmares.

Clădirea emblemă Liverbuilding, cu cei doi cormorani din vârf, de pe frontul la estuarul lui Mersey...

„Cei mai învrăjbiţi dintre prieteni”

Septembrie 3, 2010

City of Manchester Stadium susţine candidatura Angliei la găzduirea CM 2018 sau măcar 2022 dar parcă s-a rupt de trecutul istoric al lui City, în supermarketul clubului neregăsindu-se cărţi legate de anii de glorie ai "azuriilor" la Maine Road. Doar cu pipeta...

Surpriză, oferta de carte în uriaşul magazin etajat cu de toate al clubului City e tare „subţire”, capitolul istorie proptindu-se mai ales într-o antologie de 50 jocuri celebre ale „azuriilor”. Totuşi, lectura de drum am găsit-o într-un anticariat caritabil. Iar dacă parcurgi „Cei mai învrăjbiţi dintre prieteni”, cu care Colin Schindler, fanul lui City, a revenit pe piaţă după cartea „Manchester United mi-a mâncat viaţa”, afli că City a mai visat megalomanic, cum că va ajunge „să joace pe Marte”, prin spusele lui Malcolm Allison. Şi ce s-a ales de ambiţiile secundului din cea mai mănoasă perioadă a „azuriilor”? 40 de ani de „secetă”…

E plin în Eastlands de amintiri sub formă de citate ale fanilor din anii când City juca la Maine Road şi sub cârma lui Mercer şi Allison, laolaltă sau pe rând la conducerea echipei. Aici, un anonim, despre o seară cu Barnes supremo

Povestea zice că îmbătrânitul Joe Mercer, la ultima sa tentativă în carieră, a preluat în ´65 o „subţire” City de liga a II-a, aducându-l şi pe Allison, cu promisiunea că-i va ceda în doi ani locul. „Azuriii” au promovat imediat, Mercer a devenit invitatul de vază al comentariilor BBC la Mondialul din ´66 iar apoi a condus-o pe City la succese pe Old Trafford, 3-1, 1-0 şi 2-1 în ´69-´70, sezon încununat cu Cupa Cupelor drept al cincilea trofeu în 5 ani, după acel al doilea şi ultim titlu naţional, în 1968. Doar că nu s-a mai retras iar ambiţiosul Allison „l-a lucrat”, prin conducere, debarcându-l printr-o… avansare ca manager general, în octombrie ´71. Se întâmpla însă în 30 martie ´73, după 7 jocuri fără succes, ca înscăunatul Allison să fie demis. Ce-a urmat, ştim cu toţii…

Aşa încât City trebuie să aibă grijă ce-şi doreşte cu adevărat sub clar de Lună. Un nou asalt al lui Marte? Nu de alta dar milionarii ar face bine să nu-i dezamăgească pe „cei mai incredibili suporteri din lume”, după cum îi caracteriza un cândva decar la Maine Road, Gio Kinkladze…

Lansare de carte: 110 ani de fotbal in Banat

Iunie 10, 2010

La asemenea trecut glorios, cu campioanele României din Timişoara şi Reşiţa, şi anume Chinezul, Ripensia respectiv UDR, şi cu câştigătoarele cupei Ripensia, Metalul, Ştiinţa Timişoara şi apoi Poli, în acel 2-1 din 1980 contra Stelei, o carte voluminoasă pe măsură.

600 de pagini înţesate de fotografii de arhivă, adevărate tezaure de colecţie, propun o incursiune pe firul istoriei jocului în Banat, de la fondarea în 1901 a primei grupări de profil, Reuniunea de Sport din Lugoj, urmată în anul imediat următor de Clubul Atletic Timişoara, şi până în zilele noastre.

Sugestiv în acest sens este un ce-i drept scurt tabel cu „bomberii” din Banat deveniţi peste ani golgeteri ai României, de la renumiţii Dobai şi Marksteiner ai Ripensiei, Tiriung de la Chinezul şi Ciosescu de la Ştiinţa, cărora li s-a adăugat, în 2008, Gigel Bucur, de la FC Timişoara. Vechi şi nou, aidoma lucrării lansate în librării…

110 ANI DE FOTBAL ÎN BANAT, de GHEORGHE POPA, editura EUROSTAMPA TIMIŞOARA

Primul capitol, intitulat Perioada 1889 – 1919, punctează începuturile jocului în zonă, şi anume despre urbea Vulturilor, Lugojul timişean, despre Sânnicolau Mare cu a sa AS Sânmiclănsana, înfiinţată în 1902, despre Jimbolia cu ale sale cluburi fondate unul după altul, remarcabil fiind clişeul cu Hertha (ZSTE) Jimbolia, fotbaliştii pozând în 1924 în nişte arătoase combinezoane. Chinezul Timişoara, de 6 ori campioană a României, în ani succesivi, continuă primul capitol, în care mai sunt punctate CAMT, Reşiţa şi Recaşul fotbalistic…

Reşiţa de sub furnale e schiţată cu farmecul ei fotbalistic, dat de Uniunea Domeniilor Regale, „albi” ai antrenorului Ernst Lonkata ce cucereau primul şi ultimul titlu naţional al României pentru urbea din Valea Domanului într-un acelaşi 1931 când era aprins focul cetăţii oţelului. Avea să-i urmeze Metalul, devenită în 1954 prima grupare câştigătoare a Cupei, pe atunci a Republicii Populare Române, din postura de divizionară secundă, eşalon unde încheia pe locul 7. Şi o poză cu „metaliştii” Teodorescu, Zarici, Munteanu, Mioc, Chirilă, Urcan, Apro, Jojarth, Vida, Potoceanu, Jovan, Szeles…

Capitolul doi, Perioada 1920 – 1960, este o radiografie a timişorenelor Ripensia, Politehnica şi CFR, următorul capitol, Fotbalul în Banat după 1960, amintind miracolul Unirii Tomnatic, devenită în 1975 prima grupare sătească din „B”-ul românesc.

Într-o notă anecdotică, sunt pagini dedicate „băieţilor bătrâni – Old Boys” şi versuri şi cântece pentru fotbalişti, în compoziţia şi interpretarea cunoscutului Laza Cnejevici.

Puterea lucrării constă în concentrarea cronologică de evenimente semnificative în dezvoltarea fotbalului în Banatul timişean şi cărăşean, cu un uimitor suport fotografic. Sunt clişee de grup, poze cu jucători în acţiune ori destinzându-se la un cântec de chitară, fotografii inedite de exemplu cu Chinezul Timişoara la Cairo, în 1938, când remiza alb, fie caricaturi ale cunoscutului Ştefan Popa Popas, creionându-l pe Angelo Niculescu la ora Mundialului mexican, selecţionerul cu boruri largi, ţinându-i pe pălărie pe 7 dintre internaţionalii săi, printre care un alt fotbalist ce a scris istorie în Timişoara, Imi Dembroschi.

Portretizarea lui Petrică Curcan, portar de legendă al Ştiinţei Timişoara...

Gheorghe Popa, autorul cărţii, şi care în 16 mai a împlinit 75 ani, îşi încununează astfel o viaţă în lumea sportului universitar, revenind pe piaţa cărţii după apariţiile dedicate alb-violeţilor lui Poli, în anii 2007 şi 2008, „Gloria zilelor de ieri” respectiv „Gloria alb-violetă”. Popa, un aspirant fotbalist în Bucureştiul postbelic şi ulterior gimnast, a devenit doctor în pedagogie iar ulterior, spre finele celor 4 decenii în amfiteatrele şi pe terenurile de sport ale Politehnicii din Timişoara, profesor universitar.

Gheorghe Popa, la a treia apariţie publicistică, oferă autografe în locul lansării, Restaurantul Clăbucet, administrat de Filosina Cotec, văduva regretatului fost jucător şi ulterior antrenor polist Gheorghe Cotec

Gheorghe Popa i-a dezvăluit colegului Miki Junea, de la Radio Timişoara şi Fotbal Vest, că i-au luat 5 ani pentru desăvârşirea scrierii

Gheorghe Popa, luând cuvântul, şi-a reamintit succint de un epitaf zărit cândva prin 1990 pe peretele Operei timişorene, într-o plimbare pe Corso, şi care îndemna la aducere aminte: „Vouă celor mulţi sau puţini, care veţi trece îngânduraţi sau grăbiţi pe aici, un îndemn de la Generaţia 1989 şi un singur gând: Timişoara”. Autorul s-a referit astfel la cei plecaţi dintre noi în numele libertăţii dar şi la numeroşii fotbalişti trecuţi peste ani în nefiinţă. De la jucătorii interbelici şi până la un Păltinişanu, Cotec sau Anghel, ce ne-au lăsat mai singuri în ultimele decenii…

Din fericire, „familia fotbalului bănăţean”, cum a denumit-o în cuvântul de deschidere reputatul om de radio Nicolae Secoşan, a reunit totuşi la lansarea cărţii, printre alţii, un Mircea Popa „curentat” cândva de Albion pe Wembley, un Ionel Bungău sau Dănuţ Laţa, campion mondial universitar în 1974 iar acum preşedinte al AJF Timiş, sau chiar şi soţii ale unor fotbalişti decedaţi, Cecilia Dee, la rândul dumneaei campioana naţională cu handbalul Universităţii.

Îndemnat la o comparaţie între fotbalul anilor de glorie ai Banatului şi cei actuali, Popa a răspuns televiziunilor locale ce au lansat întrebarea referindu-se la caracterul mercenar al jocului actual, cu trimitere la FC Timişoara şi această nouă politică mai puţin caracteristică locului de a importa şi nu de a forma jucători. Secondându-l în declaraţii, colegul profesor Titus Suciu, formator al lui Cosmin Contra şi Dan Alexa, a îndemnat la respect faţă de valorile autentice, deplângând „Becalizarea României”, într-o caracterizare generală a situaţiei sociale dintr-o ţară devenită în ultimul deceniu „mercenară” în ale fotbalului, cum a avut profesorul Gheorghe Popa căderea şi inspiraţia s-o numească.

Pagini ilustrate despre CFR Timişoara, cândva vicecampioană a României, acum recent retrasă din competiţie, simbol al grandorii şi decăderii unui fotbal vechi de 110 ani

Mircea Popa (stânga), vârful făgărăşean ce a reprezentat Ştiinţa în tricolor pe Wembley, la o amintire cu profesorul Vulcănescu

La final, lansarea a fost stropită cu o bere şi Fornetti...

Secoşan, Suciu şi autorul Gheorghe Popa, ascultând o altă poveste hazlie din lumea sportului bănăţean

Biserica de lemn din Zolt, o minune de peste două secole

Iunie 10, 2010

Veşnicia s-a născut la sat. Iar truditorii locului s-au îngrijit nu doar de pământ, strădania lor zămsilind şi lăcaşe de cult rezistând secolelor. Azi, amatorii de drumeţii în Munţii Banatului, spre extremitatea estică a judeţului Timiş, pot da pe raza comunei Fârdea, mai exact în satul Zolt, de o biserică din lemn de stejar veche de peste două secole.

Las glasul pozelor şi trimiterea la notele explicative de pe pagina virtuală „Turism cultural în Banat”  să vă poarte spre acest monument istoric din patrimoniul naţional, Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, incluzând picturi murale ale lui Teodor Zugravul şi Atanasie din Lugoj. Zolt pare rupt de lume dar de fapt e încărcat de har şi istorie, dacă reţinem că satul datează de la mijlocul secolului al XV-lea, aparţinând domeniilor lui Iancu de Hunedoara, chit că infiltraţia noului e evidentă până şi aici… De exemplu, pe o tăbliţă din staţia locală de autobuz, însemnele Transport şcolar au fost răstălmăcite în Transport cola.

Eu m-am „hodinit” pe o băncuţă de lângă cimitirul din jurul bisericii de lemn şi am sorbit apă de izvor. Pentru că, pe bicicletă, mai întâi trecusem prin Gladna, Română şi Montană, pe drumul spre Zolt. Şi câte frumuseţi n-am văzut…

Vedere spre Fârdea, de pe costişa ce duce la vârful Breinu Mare, al doilea ca înălţime din zonă. De cealaltă parte a coastei, valea te duce spre Zolt cu a sa biserică de lemn...

În zonă încă sunt destule case de lemn, cu atât mai pitoreşti în umbra naturii care "explodează" primăvara...

Oamenii lucrează restrânsele suprafeţe arabile dintre dealuri, cei mai norocoşi mecanizat, într-o tăcere monahală, aici în preajma unui micuţ cimitir din vârful pantei...

Nu toate bisericile au vechimea celei din Zolt...

Şi-am ajuns la poartă... Intrarea în cimitirul cu lăcaşul sfânt de pe costişa de la marginea satului, pe portiţa din preajmă

Aici citiţi mai mult şi mai exact despre Zolt cu a sa biserică. Prin gemuleţe, am distins picturile din biserică… Frumos!http://www.intercultural.ro/turismintercultural/Zolt.html

Stejarul şi bradul, lemn durabil pentru biserica din Zolt...

Turnul bisericii contrastează ca materiale, stil şi nuanţe cu construcţia în sine

Am poposit şi în curtea Mânăstirii din Fârdea, o cu totul altă poveste, în plină expansiune...

Iar pe vale am aplecat ochiul şi la detalii. Primăvara natura e în floare

Un lucru e sigur... Cu excepţia vreunui păstor şi a oamenilor furnicărind pe câmpuri, natura e suverană în Munţii Banatului. Însă la nici 150 kilometri depărtare, înconjuraţi de fabrici multinaţionale inclusiv cu pneuri poluante, oamenii "din cetate" uită prea uşor cine e Mama noastră a tuturora. Şi introduc robotic cheia în contact.

... Am ales în schimb să urmez marcajul albastru al drumului forestier de culme şi să mă afund la sânul Mamei Natură. Departe de lumea dezlănţuită aş zice eu degeaba

Finalmente, o încurajare pentru grăbiţi ori comozi. Drumul pe vale spre Zolt e fermecător dar, esenţial, asfaltat şi presărat mai nou cu poduri refortificate întru rezistenţa la viituri, putând fi aşadar abordat chiar şi cu maşina. L-am făcut pe două roţi, dându-mi timp mai mult să savurez peisajul, să mă îmbăt cu semeţia Mamei Natură.

Katyn

Aprilie 11, 2010

Din nou Katyn… ca o gluma proasta a destinului. Este amarul din vorbele unei prietene poloneze, la ora unei imense tragedii pentru o mandra natiune. Polonia si oamenii ei te primesc cu bratele deschise si m-au impresionat, atat pe vremea Cortinei de Fier, cat si anul trecut, la reintoarcere.

Cand am poposit in centrul orasului Wroclaw si la monumentul in memoria masacrului de la Katyn, din aprilie 1940, si la exceptionala Panorama Raclawicka, din preajma, cu adanci semnificatii in istoria Poloniei. Pozelor mele de la mausoleu si Panorama le alatur trimiteri la explicatii istorice, pe alte pagini.

Monumentul "Crimei de la Katyn", cum o denumesc polonezii in traducere exacta

La Katyn a fost masacrata floarea Poloniei. Elite militare dar si industriasi si inclusiv circa 100 de scriitori si ziaristi...

O placa multilingva, pe mormantul monumentului, ofera date explicative

In imediata apropiere, la marginea parcului, emotionanta Panorama Raclawicka incluzand pictura cu o lungime de peste 100 metri si o inaltime de cam 15 metri, dispusa circular, reliefand batalia din 1794 de la Raclawica, castigata de ostirile fragmentate ale polonezilor in fata rusilor. Atat prin dimensiunile si dispunerea sa, cat si prin efectele sale artistice, pictura iti taie rasuflarea si iti induce totodata o senzatie de realitate.

Un monument de la intrarea in Panorama Raclawicka, in memoria independentei castigate de polonezi in 3 mai 1791

Panorama, parte a complexului incluzand muzeele de Istorie Nationala si Etnografiei, este o lectie in 30 minute a istoriei poloneze

Despre masacrul de la Katyn, la a carui comemorare urma sa descinda actuala elita a poporului polonez, pierita sambata 10 aprilie inaintea aterizarii la Smolensk, pe Wikipedia… http://ro.wikipedia.org/wiki/Masacrul_de_la_Katy%C5%84 

Mai pe larg despre opera de arta in memoria bataliei de la Raclawice, de referinta in insurectia lui Tadeusz Kosciusczko, in explicatiile in limba engleza de pe Wikipedia… http://en.wikipedia.org/wiki/Raclawice_Panorama

0-2… Deseori in fata dar mai mereu pierzator

Martie 23, 2010

De la un avans de 21 puncte in ianuarie, la doar trei acum. O istorie familiara. Parca o pecete a „albilor” ce in toamna au aniversat 90 de ani de existenta. Intrebarea e daca Leeds United isi va pastra pozitia secunda si va promova automat in esalonul doi sau, respectand traditia, se va alege din nou cu buza umflata, ratand de putin obiectivul.

Old Trafford a amutit in primul meci pe 2010 la acel 0-1 cu Leeds. De-atunci insa "albilor" nu le-a mers deloc...

Luni seara, pe Elland Road, „albii” au clacat cu 2-0 in fata principalei urmaritoare, Millwall Londra, ce a punctat prin Morison in minutul 11 si rezerva Batt spre final, deznodamant ce ascute lupta pentru ravnitul loc 2. Leeds are acum 71 puncte iar Millwall 68 si un golaveraj usor inferior, cu noua etape inaintea incheierii ligii a treia.

Ce s-a intamplat cu Leeds de la acel uluitor succes pe Old Trafford, in 3 ianuarie, 1-0 in fata campioanei Manchester United, ce se vedea eliminata din Cupa Angliei? Greu de zis dar trupa lui Simon Grayson a mai adunat doar 4 victorii in 13 jocuri de campionat, in contrast „Leii” de la Millwall recuperand teren cu 10 succese in ultimele 12 aparitii.

Ca un facut, Leeds n-a contat tocmai acum pe golgeterul Jermaine Beckford, cu 21 reusite in liga la activ si marcator al golului calificant pe Old Trafford, lui alaturandu-i-se in sala de tratament, deja dupa 8 minute scurse in jocul de luni, fundasul mereu bandajat la cap Patrick Kisnorbo, australian care s-ar putea sa rateze inclusiv Cupa Mondiala. In disperare de cauza, s-a apelat la septarul scotian Dickov, care in aceasta toamna va implini 38 ani, o alternativa ce sugereaza ca Leeds intra stramtorata pe linia dreapta a finalului de sezon.

Desigur, promovarea se joaca, doar Norwich City parand a se fi desprins in castigatoare a Coca Cola League One, insa echipele ce vin din spate, cu aplomb, pot „lua fata” la impartirea premiilor. Plasate cu un punct in urma lui Millwall, londoneza Charlton si Swindon Town inca trag si ele nadejde la de-acum accesibilul loc doi. Leeds a lasat usa larg deschisa…

Iar traditia spune ca „albii” sunt mai mereu in fata dar atat de des irosind oportunitati. Mai exact, de la retrogradarea din elita, in 2004, Leeds a pierdut baraje de promovare in ultimele trei campanii la rand in care s-a regasit implicata in lupta pentru ascensiune. In 2006, in finala play-off de accedere in Premier League, favorita Leeds a fost spulberata de Watford Londra cu 3-0. Retrogradata intre timp, in 2007, in esalonul trei, Leeds a cedat de-atunci in play-off, atat in 2008, 0-1 cu Doncaster United in finala de pe noul Wembley, cat si anul trecut, tocmai in fata lui Millwall, in semifinala tur retur. 1-0 pentru „Leii” galezului Kenny Jackett in Londra si 1-1 pe Elland Road.

Mai mult, esecurile la baraj sunt simptomatice pentru Leeds, obisnuita parca de-a lungul istoriei sa se impiedice la ultimul obstacol. Astfel, trupa din Yorkshire are in palmares finalele pierdute in Cupa Oraselor Targuri, in 1967, in Cupa Cupelor, in ’73, si Cupa Campionilor Europeni, in ’75, sezon in care pierdea la potou si campionatul si Cupa Angliei. Si asta nu-i totul… Leeds pierdea si in semifinale cruciale, atat in 1966, in Cupa Oraselor Targuri, si in ’70, in C.C.E., cat si mai recent, in 2000 in Cupa UEFA si un an mai tarziu in Liga Campionilor, contra Valenciei.

La cat de mult a fost „in fata”, Leeds a acumulat la urma urmei o zestre relativ subtire, cu trei titluri nationale, in 1969, ’74 si ’92, unice triumfuri in Cupa Angliei si Cupa Ligii, in 1972 respectiv ’68, si doua trofee ale Cupei Oraselor Targuri, in ’68 si ’71.

Dupa 14 ani in elita, intre 1990 si 2004, veniti in urma a opt sezoane petrecute neasteptat in Division 2, Leeds United cauta cu disperare ruta directa spre inaltimile vremurilor de altadata. Insa cu esecuri acasa aidoma celui de luni, in fata contracandidatei Millwall, favorita cu un pedigree mult peste nivelul ligii a treia nu-si face insa deloc favoruri. Se anunta un finis demn de urmarit…

Fotoreportaj de la un 0-0 sub ochii lui Maradona, Figo, Futre

Martie 14, 2010

Joi seara, toate drumurile madrilene au dus la Estadio Vicente Calderon. Capitala Spaniei, deja ramasa fara Real in cursa pentru Champions League, si-a intors atentia spre Atletico, alb-rosii deturnati in toamna din aceeasi competitie numero uno spre Europa Cup. Dar duelul dintre madrileni si Sporting CP, doua cluburi vizitand succesiv Timisoara pentru jocurile cu Poli din editia 1990-’91 a Cupei UEFA, desi a fost onorat de prezenta unor ilustri imblanzitori ai balonului ca Maradona, Figo si Futre, a sfarsit intr-un inghetat 0-0 deschis oricarui verdict in privinta calificarii in sferturi.

In continuare, o raita pe la „Vicente Calderon”, unde in septembrie ’90 alb-violetii au aparat cu succes memorabilul 2-0 de pe Bega, incasand abia in final si calificandu-se pentru un tur secund cu Sporting CP.

De la arcul Glorieta Puerta de Toledo, amplasat pe bulevard in jos dinspre renumita Plaza Mayor, artera coboara si mai mult spre rau, pe calea de Toledo, pana ajunge la "Calderon"...

Stadionul e situat la pret de-o plimbare la pas la sud de Palatul Regal, Opera si Catedrala Almudena, clubul Atletico fiind amplasat putin inafara zonei istorice vechi a orasului. Si mai simplu, pe linia verde 5 a retelei de metrou, taind capitala in diagonala nord-est / sud-vest, pana la statia Piramides, una dintre cele 32 a tronsonului… La cele doua piramide, toate semnele indica descinderea in patria alb-rosie.

Mural din zona. Ca o remarca, uriasele graffiti de pe soclul stadionului au fost sterse in totalitate

Inghesuita intre o bucla a raului Manzanares si siruri de blocuri rezidentiale, arena se remarca prin absenta din dotare a unui spatiu de parcare. Cu alte cuvinte, descinderea la stadion e posibila cu ajutorul mijloacelor de transport in comun. Uraaaaaaaa! Paradoxal insa, Atletico e sponsorizata de kia, care isi face simtita prezenta pe zidurile din preajma, destule garaje de reparatii auto si comercianti de autovehicule isi au sediul in spatiile alocate in zona peluzei sudice iar chiar pe sub tribuna principala, cea cu poarta numarul 1 si accesul pentru presa, e un trafic ametitor pe cele cateva benzi ale splaiului ce duce inclusiv la podul Segovia si parcul Palatului.

39.000 de spectatori au descins la prima mansa a duelului iberic

Sponsorul oficial al madrilenilor, cu un mesaj invaluitor

Tribuna principala, de vest, vazuta dinspre unicul colt neumplut al stadionului

Biletele de meci au costat intre 30 si 90 de euro, cu reduceri pana la jumatate pentru abonatii sezonieri sau membri clubului. In atare conditii, locurile s-au vandut relativ repede, tinand cont si de faza competitiei. In actualul sezon, pe la „Calderon” au trecut Panathinaikos, invinsa cu 2-0, APOEL (0-0), Chelsea (2-2) si FC Porto, invingatoare cu 3-0, iar in februarie Galatasaray, ce a remizat la unu. Madrilenii asteptau asadar un prim succes acasa din 25 august incoace…

La rand, alti lusitani, dupa ce Porto se impusese aici la pas in toamna

Quique Flores i-a jucat pe De Gea – Antonio Lopez, Ujfalusi, Perea (12, Valera), Alvaro Dominguez, Raul Garcia (71, Jurado), Reyes, Simao (57, Salvio), Paulo Assuncao, Aguero, Forlan. Suficiente nume cunoscute, destule surse de gol. Si totusi, chiar si in superioritate numerica timp de o ora, alb-rosii n-au destramat reduta cuceritoarei lui Everton, chiar daca lisabonezii au ramas in 9 oameni in ultimele minute de joc. Doua cartonase rosii…

Gravura pe coridorul de sub tribuna I de pe "Calderon"

Acasa la al doilea club madrilen, inca in asteptarea unui titlu intern de la mijlocul anilor '90

Tribuna a II-a si inedita sa instalatie de nocturna

Peluza de sud si una dintre cele doua tabele electronice

Tribuna principala, singura acoperita si etajata...

In pantecul tribunei a doua, in restaurantul din incinta, Fernando Torres n-a fost uitat, in nouale sau cu care a adus Spaniei titlul continental. Un fiu al „Calderonului”, un varf plecat spre alte zari.

Unul dintre cei mai incisivi puncheri, unic marcator in finala vieneza din 2008 a Europeanului, e asteptat si pe scena mondiala, in platourile sud-africane. Torres a incantat mai intai "Vicente Calderon"...

In muzeul clubului te plimbi prin arhiva de 107 ani a unei grupari eclipsate peste decenii doar de Real, Barca si eventual Athletic Bilbao

Atletico da intaietate inaugurarii vechii arene a clubului, Campo de O'Donnell, un moment semnificativ petrecut in februarie 1913, mai ales ca stadionul avea sa fie prima gazda mardilena a nationalei iberice

S-au scris istorii inclusiv despre centenarul clubului

Magazinul din incinta e o explozie de alb-rosu alternant. Bucuria golului a ramas joi insa doar in imagini retro

Mai bine le-a fost fanilor oaspeti, plasati in doua sectiuni ale peluzei de nord. Au plecat acasa neinvinsi

Sporting a tras cu dintii, incasand 4 galbene si vazand doua rosii, insa a obtinut un ascendent moral inaintea returului de pe „Alvalade”, unde, recent, Everton ingenunchea cu 3-0. Verzii au jucat in 11-le Rui Patricio – Grimio, Polga, Abel, Tonel, Pedro Mendes, Pereirinha, Izmailov, Joao Moutinho, Miguel Veloso, Liedson.  Ce va fi peste cateva zile la Lisabona? „All will be revealed”, totul va iesi la lumina, pentru cine alege inclusiv pachetul facandu-i-se reclama la stadion.

Oferta pentru fanii alb-rosilor cu dare de mana. Fotbalul s-a mutat demult chiar si in tribune la 5*. E drept, e oferta El Corte Ingles, un lant de servicii upmarket

La Calderon urmeaza Osasuna in liga, luni, cand si barul 73 Offside va strange Aficionados, peste drum de tribuna a II-a

Exteriorul tribunei de pe Paseo de Los Melancolicos

... si un cliseu cu peluza nord

Cine va accede in sferturi? Dungatii orizontali ori cei verticali?

In ’90, dupa ce trecea de Poli, desi invinsa tot cu 2-0 in returul academic de pe Bega, Sporting CP avea sa fie rapusa abia in semifinale, 0-0 si 0-2, de Internazionale. Un derby iberic de orgoliu, intre cluburile „secunde” ale capitalelor. Verdictul pentru patrunderea in sferturile din 1 si 8 aprilie, in cateva seri…

Traianus Imp la resedinta regala a lui Henric al VIIIlea

Martie 3, 2010

Basorelieful Imparatului Traian pe caramizile rozalii ale unui palat fost regal, cu sambure in stil Tudor, din insula… Mai exact, renumitul Hampton Court, amplasat pe malul sudic al Tamisei, undeva in amonte, la intrarea fluviului in Londra. 

Traian pe turnul din stanga Clock Tower, in interiorul palatului Hampton Court

Explicatia e data de implicarea unor mesteri italieni intru „imblanzirea” austerului stil Tudor, influentat de Goticul perpendicular, cu ornamente in stil clasic renascentist. Unul dintre ei, Giovanni Di Maiano, a fost responsabil cu postarea busturilor in relief a opt imparati romani, dintre care Traian si succesorul sau Adrian vegheaza tocmai bolta Turnului Ceasului, ce leaga Curtea de Baza, prima la intrarea in palat, de Clock Court, curtea mijlocie de la Hampton Court.

Clock Tower privit din Base Court, cu Adrian pe turnul din dreapta

Traian n-a condus legiunile romane peste Canalul Manecii, insa Anglia si Tara Galilor de astazi au fost parte a Imperiului Roman in vremea sa pe tron, intre 98 si 117. Conform expertilor, Thomas Wolsey, Arhiepiscop de York si ministru-sef al regelui Henric al VIIIlea, s-ar fi inspirat inclusiv dintr-un manual dedicat cardinalilor si incluzand sfaturi pe linie arhitectonica, atunci cand a achizitionat in 1514 conacul pe care l-a ridicat in numai sapte ani la rangul de palat, actualul Hampton Court.

Iar Wolsey a tinut neaparat sa imbine stilul Tudor cu cel renascentist, inspiratia de sorginte peninsulara explicand si regasirea Imparatului Traian in structura arhitectonica a fostei curti devenita regala odata ce insusi King Henry The VIIIth avea sa si-o adauge celor peste 60 de alte proprietati, in 1528.

Un ceas astrologic multifunctional, inca invartindu-si aratatoarele...

Alti doi imperatori romani strajuie cealalta fatada a turnului, cunoscut si drept poarta lui Anne Boleyn, a doua sotie a Regelui, care ar fi urmat sa locuiasca in apartamentele de deasupra boltei, aflate in constructie pe cand Henry a dispus executarea ei. Turnul e impodobit de un ceas astrologic inca in functiune, ce indica printre altele, pe langa de exemplu ora exacta sau fazele lunii, si cotele apelor in aval, la Tower Bridge, un indiciu folositor acum cinci secole in conditiile in care deplasarea in cetatea Londrei se facea si pe apa.

British Museum: Traianus Imperator

 Odata asezat la curte, Regele Henric a dispus mai intai largirea de peste patru ori a bucatariilor, pentru a hrani cei peste 1.000 slujitori, iar apoi construirea marii sali Great Hall, ultima de acest gen ridicata pentru familiile regale britanice, si la care s-a lucrat si in palpaitul lumanarilor.

Incaperi din vastele bucatarii, la palat

Muzeografii intretinand actualmente Hampton Court, din fonduri independente, complet diferite de ale actualei Case Regale, au scos in evidenta armata umana lucrand si noaptea la desavarsirea Great Hall si nu numai. Pare a se fi pus mult mai multa migala si suflet in toate creatiile arhitectonice si interioarele acelor vremuri, daca ar fi sa comparam doar cu sinistrele betoane cu sticla ale deceniilor actuale...

Per total, Hampton Court e o vasta proprietate, extinsa si reamenajata peste secole, continand si o a treia curte interioara, cea a fantanii, si inconjurata de gradini ornamentale cu lacuri artificiale, vita de vie, labirintul de gard viu „Maze” si alte fantani, aducand cu un mic Versailles.  

Fountain Court, a treia curte interioara, dinspre gradinile din spatele palatului

In gradina

Corpul de est, adaugat de renumitul arhitect Sir Christopher Wren, vazut dinspre gradina Privy

Sala de banchet a lui Henric al IIIlea, postata pe malul Tamisei

Un esantion, poate a zecea parte, din incredibila dispunere murala de varii arme ca pusti ori pistolete, intr-una din incaperile apartamentelor lui Alexander al IIIlea

M-am intors cu nostalgie la Hampton Court, dupa exact un an, parca pentru a-mi reaminti ca in preajma, in Bushy Park, fost domeniu de vanatoare al lui Henric al VIIIlea, ornat cu un lac rotund dominat in mijlocul sau de statuia Zeitei Vanatorii, Diana, scoteam cel mai bun timp personal pe iarba intr-un concurs de zece kilometri. Duminica ma aliniez pentru prima oara la start in 2010, in Maratonul Barcelonei, si orice reconfirmare in plan psihic e benefica, ajutand la moral.

Ranile Timisoarei dupa 20 de ani

Decembrie 16, 2009

In 16 se auzea deja limpede in linistea serii „Jos Ceausescu”. In 17 a razbatut rapaitul morbid al impuscaturilor. Care s-a intetit odata cu lasarea intunericului. Cerul a plans, da, a plans, nu e legenda, iar sangele de pe strazi s-a facut apa. 18 ne-a intampinat cu o liniste apasatoare. Era durerea si jalea celor care-si pierdusera peste noapte copii, frati si surori, parinti si prieteni. In Timisoara se murise deja pentru libertate. Dar s-a mai tras, si-n 18, si-n 19.

Iar in 20 a fost declarat primul oras liber al Romaniei, de catre temerari revolutionari ce-au pastrat vie valvataia schimbarii in acele zile de decembrie. „Azi in Timisoara, maine-n toata tara”. Acel maine avea sa vina, in 21, in Bucuresti. Restul e istorie.

Jertfa eroilor Timisoarei este temelia acelui decembrie insangerat. La moment solemn, dupa 20 de ani, orasul martir aprinde o lumanare si indeamna la aducere aminte. Mi-am plimbat pasii de la un monument, la o lespede cu numele celor 114 oameni rapusi de gloante si de la troita in memoria acelorasi eroi cazuti pentru o viata libera la placile comemorative de pe zidurile din preajma intrarii in Catedrala.

Si am rascolit in strafundurile sufletului dupa raspunsuri la intrebarea daca a meritat aceasta jertfa suprema. Eroii ne vor indemna de-acolo din ceruri sa credem in visul lor. Sa pasim zi de zi nazuind la intruchiparea lumii mai bune pe care si-o doreau. Si cu fiecare clipa si fapta sa ne apropiem de-acele orizonturi, sa lasam in urma o picatura de mai bine pentru semeni si societate. O farama comparativ cu picaturile de sange pe care le-au varsat pentru mai binele tuturora. Idealul lor a fost pur si sfant.

Am citit, acolo, la sfarsitul listei numelor celor rapusi, in coltul lespezii, cuvintele „eroi neidentificati”. Intr-adevar, cati n-or fi fost oare cei aidoma barbatului impuscat in picior, intr-o zi vizitat de-o cunostinta in spital iar a doua zi disparut fara urma, pe vecie? Morti, raniti, disparuti.

Dupa 20 de ani, ranile s-au cicatrizat, lacrimile s-au uscat, inimile s-au otelit, sufletele au iertat iar mintile limpezi pastreaza vesnica lor amintire. Un crampei din trecut si in cliseele de mai jos, memoriale ale tristetii si sperantei comunitatii unei cetati ca nici care alta…

In 17 decembrie '89, Catedrala era martora jertfei de sange a timisorenilor

Numele eroilor, la baza monumentului. Cu specificatia disparitiei unor eroi neidentificati. Au fost oameni ca noi toti, cu surasul si grijile lor, cu nevoile si nadejdile tuturora. Ne-am ridicat oare la inaltimea nazuintelor lor pentru a le intruchipa idealurile?

Troita din dreapta Catedralei, omagiu adus romanilor martiri de semeni de-ai lor eliberati de sub jugul asupririi

Cam asa sta daltuit in lemn, peste decenii, la baza troitei... IN MEMORIA EROILOR CAZUTI... "Lemnul in fata securii plange. Plansul are doua intelesuri. Plange de necaz ca va fi stricat si plange de bucurie ca va fi salvat de foc si putrefactie. Primind viata din viata celui ce manuieste securea si dalta. Mesteri populari si sculptori amatori din istorica Tara a Lapusului, tara a lui Pintea Viteazu, au incercat sa redea viata batranului stejar prin semnul sfintei cruci in memoria jertfei martirilor cazuti pentru eliberarea poporului de tiranie si dictatura. Dec 1989." Cei doi autori si sase colaboratori din Targu Lapus, Maramures, au semnat cu conturul unui porumbel

Pe zidul din dreapta portilor intrarii in Catedrala... "In memoria tanarului de 22 ani Sorin Leia cazut eroic pentru libertate 18 dec 1989 pe treptele Catedralei sub gloantele lunetistilor securitatii in timp ce strica Desteapta-te Romane si agita tricolorul Romaniei" (Un pios omagiu din partea colegilor din sectia OXO a CP Solventul)... "Erou Stanciu Ioan nascut 8 decembrie 1947 ucis miseleste in revolutia din 17 decembrie 1989. Disparut"

Pe zidul din stanga, placi comemorative in amintirea copiilor morti pentru libertate, in limba franceza, respectiv a eroului Constantin Doru Garjoaba, 24 ani, decedat in Revolutie si disparut din Spitalul Judetean

Mesajul Proclamatiei de la Timisoara, o prelungire a atitudinii militante a urbei, postat in Piata Libertatii, fosta a "Paradelor", in preajma vechii Primarii.

Intre numeroasele monumente din oras dedicate eroilor Revolutiei, aducere aminte a acelor 17-20 decembrie insangerate, si Pieta, amplasata in preajma podului peste Bega ' de la Neptun '

Nici macar un autograf dar un milion de lire

Decembrie 5, 2009

Nadal l-a spulberat pe Berdych, Ferrer a rasturnat rezultatul in fata lui Stepanek iar perechea Lopez – Verdasco le-a aplicat si ea un 3-0 celor doi cehi, Spania cucerind Cupa Davis in primele doua zile ale finalei de la Barcelona. Deznodamantul, implicandu-l pe Rafael Nadal, mi-a adus aminte de un amuzant amanunt picant, consemnat recent la finele barclays ATP World Tour Finals de la Londra, de care aminteam intr-o postare anterioara. Am ramas dator cu aceasta bezea…

Asadar Londra n-a fost pentru cine s-ar fi asteptat lumea tenisului, alde Federer, Nadal, Djokovic ori insularul Murray, ci pentru al saptelea poftit intre cei opt finalisti de la O2 Arena, si el tot un european.

Murray l-a invins sec in uvertura pe argentinianul Del Potro iar Djokovic dispunea si el, in cealalta grupa, de Davydenko. Dar pe cand invingatorii n-au prins semifinalele, invinsii lor si-au disputat ultimul act, pe care rusul nascut in 1981 in Ucraina si l-a adjudecat cu 6-3, 6-4, facand un pas inainte din postura de invins al sarbului in finala din 2008.

Iar victoria i-a adus un cec de aproape un milion de lire sterline si consolidarea locului 6 in clasamentul ATP. Ei bine, ironia ar fi ca Nikolay Davydenko a parasit Londra cu pretiosul trofeu de sfarsit de sezon si cu generosul premiu financiar insa fara sa fi acordat nici un autograf. Nu ca ar fi refuzat cumva sa-si puna semnatura pe brosurile admiratorilor sai, ci pentru simplul motiv ca pe durata sederii sale in capitala Regatului nimeni nu i-a solicitat autograful, dupa cum s-a destainuit la final.

Puterea de atractie a unui Federer ori Nadal e uriasa iar Murray a intors multe capete, captand atentia insulei, insa oricat de mult s-ar fi ingramadit publicul iubitor de tenis de camp in jurul favoritilor, normal ar fi fost ca macar cativa sa fi constatat ca in oras se afla si un altul dintre cei mai buni 10 jucatori din lume in ultimii toti cei 5 ani, devenit la randul sau milionar din truda in preajma fileului. 

O fi el mai uscativ si plesuv iar semifinalele sale de US Open si Roland Garros, cate doua, se pierd incet in colbul anilor 2005-2007, dar Nykolai Davydenko totusi trebuie ca a realizat ceva, sa fi fost invitat la World Tour Finals. Insuficient, macar pentru un autograf!? Ei, n-a dat el autografe, ci o batuta lui Roger Federer…  

Asta e viata, ca barbatul rus sa cantareasca mult mai putin in aprecierea majoritatii, tot asa cum e si istoria, scrisa cu sange in graiul sec al cifrelor. Peste 8,8 milioane de soldati rusi rapusi in cel de-al doilea razboi mondial, plus alti 2.576.000 invalizi permanent. Iar totalul rusilor decedati atunci, incluzand civilii, e cutremurator: 24 milioane fara patruzeci si sase de mii…

Comparativ, Regatul Unit, inclusiv coloniile sale, a pierdut 449.800 de suflete, dintre care 68.000 de civili. Da, asta e viata, asta e istoria… Unii bat continuu toba eroismului pe scena mondiala, pe cand contributia altora e minimalizata sau chiar trecuta cu vederea.

Un tanar invingator ignorat, o multime de eroici inaintasi de-ai sai despre a caror imensa jertfa, ducand greul conflagratiei mondiale, nu se sufla nici o vorba in propaganda moderna.