Posts Tagged ‘biserica’

În Răşinariul lui Cioran şi Goga

Octombrie 31, 2010

Şi în excursia asta am frunzărit prin Cioran. Gândindu-mă că voi descinde la casa memorială din Răşinari, pe vale în jos de la Păltiniş…

Citesc ce-a scris în Caiete III, din Colecţia de Memorii, Jurnale, Convorbiri, la data de 20 februarie 1967… „Când sare-n ochi că gloria şi fericirea sunt incompatibile, cum se face că atâţia oameni aleargă după glorie? Din aceleaşi motive pentru care primul om a ales arborele cunoaşterii, amăgirea, sclipiciul cunoaşterii în locul adevăratei vieţi. Falsa nemurire în locul celei adevărate, aparenţa în locul fiinţei. Omul e superficial şi mizerabil, el vrea să lase urme vizibile şi nu izbuteşte decât vânzolindu-se în faţa semenilor săi, în loc să aspire la Dumnezeu şi, asemenea Lui, să se îngroape în sine, să refuze să se manifeste, să se cufunde în fericirea de a nu lăsa nici o urmă, să adopte condiţia de necunoscut, să se piardă în extazul anonimatului”.

"În această casă s-a născut Emil Cioran. 8 aprilie 1911". Bustului i-a căzut nasul şi sper ca la centenar, în aprilie 2011, să fie remodelat.

Şi-mi spun că în faţa măreţiei naturii, atotputernice şi copleşitoare, aşa cum am redescoperit-o la Păltiniş, chiar e un păcat să „laşi urme”. Mai bine te răsfeţi cu aerul de munte, cu foşnetul pădurii, cu apa de izvor, asculţi tăcerea şi o îngâni. Dar suntem capabili să nu ne manifestăm? Să nu ne vânzolim în faţa semenilor!? Să ne cufundăm şi îngropăm în condiţia reală, de furnică trecătoare!? Aş… Uitaţi-vă la mine… Mă bag în seamă cu acest blog. Las urme. Să-mi ştie oamenii părerea, în lung şi-n lat. La ce bun? Alţii lasă urme mai adânci… Fundaţii pe locuri din care rădăcini de brad îşi luau seva. Sau gunoaie dispensabile după consum. Chiar, şi în vârf de plai e ploaie de peturi. Lăsăm urme…

Mai răsfoiesc câteva pagini şi culeg ce-a scris tot în Paris, în 12 iunie 1968, despre „vecinii” de peste Canalul Mânecii… „J.T., revenit de la Londra, îmi spunea că Anglia i-a făcut impresia unei corăbii pe care mateloţii sunt nebuni iar căpitanul beat. Englezii ştiu că ţara lor nu are viitor şi chiar că e pierdută, dar nu suferă, îşi acceptă decăderea ca pe o evidenţă asupra căreia nu se cuvine să insişti. Îi spun prietenului meu că e exact constatarea pe care-o făcusem şi cu ocazia călătoriilor mele în Anglia, care îmi aminteşte Roma din secolul al IV-lea sau chiar al V-lea. (Drama acestor naţiuni fără ţărani, fără rezerve biologice şi cu un trecut prea bogat, prea apăsător).”

Cât adevăr. Şi asta era acum peste 40 de ani. De-atunci corabia a mai luat multă apă, cât despre mateloţi şi căpitani, chiar, mai bine mucles. Partea proastă e această ardoare nătângă a societăţii moderne româneşti de a copia fără discernământ, de a se „engliza”, de a deveni „cool”, de fapt de a transpune într-o bătătură în care nu se pretează, cu caracteristici carpatine, tot ce e mai putred, nociv dar insidios, „civilizat”, din farsa mincinoasă de sorginte capitalist-neoliberală, colonizând în stânga şi-n dreapta prin glonţul şi propaganda anglo-saxonă, fie ea de la… Jeep şi pân-la … Public Relations, ce mai, totul, totul. Cum îi zice la născocirea aia dezumanizantă!?! Human Resources parcă, nu-i aşa? Ei sunt aleşii colonizării globale a mileniului III, noi suntem naivii subiecţi… 

Lăsăm mândra casă a lui Cioran, trecem înapoi pârâul şi ne oprim alături, în faţa casei memoriale a lui Octavian Goga. Cu trei brazi în curte, înalţi ca pe colinele Păltinişului. „La noi sunt codri verzi de brad / Şi câmpuri de mătasă / La noi atâţia fluturi sunt / Şi-atâta jale-n casă / Privighetori din alte ţări / Vin doina să ne-asculte / La noi sunt cântece şi flori / Şi lacrimi multe, multe”.

„Noi”, Luceafărul, Budapesta, 15 ianuarie 1904, din volumul „Poezii”, publicat în 1905, consacrare a poetului…

"Casa în care s-a născut la 20 martie 1881 Octavian Goga - poetul pătimirii noastre"

E aşa frumos aici, e atât de înălţător, încărcat de istorie, îmbibat de semnificaţii dintre cele mai adânci şi apropiate sufletului poporului român. Dar unde ni l-am rătăcit? Căror false călăuze ni l-am încredinţat făr-a clipi? Şi când ne vom trezi? Drumul e greşit…

Nu este înmormântat în Răşinariul natal, ci la Ciucea, unde se retrăsese, dar tot am trecut pe la biserica din comună, unde e locul de veci al lui Andrei Şaguna. Peste drum, intrarea în cimitir era flancată de tăbliţele cu săgeată spre o… pensiune. Mda.

Şi-apoi ne-am uitat spre înălţimi, şi-am căutat refugiu, cu cărţile sub nas… Iar pe drum am auzit clinchet de talangă. Cât de pur şi firesc. Anihilat însă de claxonul unui doljean grăbit, la volanul tablei sale pe 4 roţi. Păi bine băi, tu vacă artificială îmi stai în cale, limuzinei mele cu lapte natural în uger!?!

 

Anunțuri

City a bătut Timişoara şi cu Academia

Septembrie 5, 2010

Într-un alt reportaj exclusiv din Manchester, am scris în Fotbal Vest despre Academia lui City…

S-a tot scris de milioane, staruri, şeic. Şi totuşi, Richards, Wright-Phillips şi Boyata, jucători de culoare crescuţi în Academia „azuriilor”, au fost titulari în retur, ultimii doi chiar marcând golurile, iar Cunningham, un alt produs „100% City”, a intrat după pauză. Şi-atunci!?

În joia manşei secunde am văzut jocul-şcoală al echipei sub 18 ani a lui Manchester City, la Academia clubului din Platt Lane, cea mai stimată din fotbalul englez, ce a lansat de la înfiinţarea sa în 1998 mai mulţi profesionişti decât oricare alt club de elită: vreo 60 răspândiţi prin ţară, printre care de exemplu şi Kasper Schmeichel, 31 de norocoşi ce-au debutat la City şi zece chiar la naţională! Anglia şi alte 7 ţări au „seniori” din „City Academy”…

La un an după ce, în ´97, federaţia engleză decisese reorganizarea centrelor de juniori sub forma Academiilor, City s-a mişcat repede, aducându-l de la Oldham Athletic pe Jim Cassell şi pornind „laboratorul”. Iar roadele s-au văzut şi în aprilie 2008, când a cucerit Cupa Angliei pentru tineret, 3-1 în faţa a 19.780 spectatori în returul cu Chelsea de pe Eastlands, pe-atunci trimisul The Daily Telegraph poreclindu-l drept Boyota pe anonimul internaţional belgian sub 21 ani marcator cu Timişoara…

Juniorii în joc-şcoală la complexul de pe Platt Lane

La Platt Lane se lucrează cu băieţi de la 9 la 18 ani, pe două terenuri mari de iarbă, pe unul sintetic şi pe alte două acoperite, în sălile „The Dome”. Acestor facilităţi, îmbunătăţite după mutarea în anul 2000 a complexului de pregătire al seniorilor înafara oraşului, la Carrington, li s-au adăugat în acestă vară vestiare, oficii, săli de forţă şi de instruire extrafotbalistică. Un aer nou, modern, de bună organizare, te întâmpină încă de la porţile Academiei, a cărei şefie a fost cedată anul trecut de Cassell lui Scott Sellars, fost profesionist inclusiv la Newcastle United. Mi s-a refuzat categoric posibilitatea de a fotografia, parte a regulamentului de ordine interioară ţinând de protecţia copilului, dar retina a înregistrat ceea ce pare a fi o bandă rulantă de… producţie fotbalistică.

O altă noutate ar fi că fosta echipă de rezerve a clubului, fiinţând încă din 1892, a fost redenumită în acest sezon „Elite Squad”, un nume pretenţios, cu riscurile de rigoare, atrăgându-şi comentarii ironice la recentul eşec în faţa rezervelor lui United, în Barclays Premier Reserve League North. „Elita” e pe ideea primei echipe de juniori a clubului, „A”, lansată prin anii ´20 de Albert Alexander. Iar jumătate dintre cei 14 de „elită” sunt non-englezi, şi anume Veseli (Elveţia), Elabdellaoui (Norvegia), Guidetti (Suedia), Helan (Franţa), Abu (Ghana) şi irlandezii Tse şi McDermott, prezenţa străinilor având de-a face şi cu… copiii imigranţilor dar şi cu mirajul Manchesterului.

Dintre ei s-ar putea alege viitori titulari, tot aşa cum din generaţiile finaliste ale Cupei Angliei pentru tineret, în 2006, pierzătoare cu Liverpool, respectiv 2008, s-au ridicat fundaşi ca Boyata ori Cunningham. Foşti colegi de cameră în Academie, belgianul şi irlandezul au debutat în acest an la City şi pentru ţările lor. Marcatorul Dedryck chiar în 2 ianuarie, când pe abia instalatul Mancini îl ustura buza mai tare datorită accidentărilor…

Academia e un întreg complex de terenuri, clădiri, oficii, săli cu gazon sintetic

Dar proiectul Academiei lui City este mult mai larg, vinerea după returul cu Timişoara fiind ultima zi a programului de vară al Şcolii de Fotbal a clubului, care descinde pe terenurile instituţiilor din diverse zone ale conurbaţiei Manchester, înscriind în schimbul a 15 lire, testând şi recrutând potenţiali jucători. Mike Haughton, managerul de dezvoltare sportivă al Academiei, este creierul acestei scheme destinate copiilor între 5 şi 14 ani, acţiunea debutând în urmă cu 2 ani şi cu implicarea ofiţerului de dezvoltare fotbalistică de la Platt Lane, Lewis Grimshaw.

Acum într-al treilea sezon, City Soccer Schools beneficiază şi de vacanţele şcolare din octombrie, de la Crăciun şi Paşti, dar mai ales de revenirea la club a fostului căpitan al „azuriilor”, Paul Lake, care supervizează implicarea lui Manchester City în comunitatea locală, reunindu-i în acest scop pe alţi foşti colegi din teren, unul ca nord-irlandezul Richard Edghill, cu 15 ani şi peste 200 jocuri pentru prim-divizionară, regăsindu-se între antrenorii cu copiii, cu toţii licenţiaţi UEFA B.

Acest rol comunitar al clubului este esenţial, în condiţiile în care Manchester City s-a mutat în 2003 în altă zonă a oraşului, în vecini de biserica fondatoare a clubului, St. Mary´s din West Gorton, şi anume în Eastlands, la noul „City of Manchester Stadium” din complexul Sportcity, ieşind din aria Platt Lane, una roasă de degradare social-urbană, şi unde unicul licăr de speranţă e dat de fotbal. Dar „azuriii” şi-au păstrat rădăcinile, investind şi mai mult în Academia din strada Platt, în contrast cu decizia de demolare, peste drum, a ceea ce a fost stadionul lui City din 1923, renumitul Maine Road, cel care încă deţine recordul de asistenţă pentru fotbalul de club englez, 84.569 spectatori la un meci de Cupa Angliei.

Centrul comunitar Maine Place, de pe locul vechiului stadion, e unicul ce menţine numele Maine Road. E drept, şi străzile adiacente păstrează vechile nume, de exmplu al tribunei Kippax, dar arena e dusă... Locul viran cu bălării stă mărturie

„We are not really here”, bannerul permanent de pe marea arenă actuală, şi anume „Nu suntem cu-adevărat aici”, are de-a face cu simţămintele fanilor vizavi de despărţirea în 11 mai 2003 de Maine Road. Acoio se câştigau două titluri naţionale şi se ajungea în finale! Acolo cântaseră celebrii fani ai clubului, Oasis, memorabilul concert „There& Then”. Iar la vremea când City marca ultimul ei gol în faţa tribunei Kippax, în 26 aprilie 2003, prin Foe, care peste exact două luni pleca dintre noi, arena avea totuşi doar locuri pe scaune, 35.150 de toate. Ca amintire, zidurile noii arene au plăci cu citate ale fanilor nostalgici ai atmosferei de pe Maine Road…

Dar zona în sine nu mai cadra cu viitorul clubului. Căi de acces înguste şi desfundate, case îngrămădind arena, nu tu parcări, echivalau cu un fapt comun în fotbalul englez, şi anume că jucătorii descindeau acolo doar în zi de meci, antrenamentele şi vieţile lor în general fiind departe de vechile stadioane din arii decăzute. Până şi fanii mai înrăiţi sunt de acord că finanţele clubului ar fi avut de suferit de pe urma unei rămâneri. Progresia e evidentă iar în această despărţire s-a păstrat totuşi contactul prin menţinerea Academiei, în folosul atragerii acelor copii „flămânzi” să scape de probleme. Rolul educaţional-instructiv e aşadar evident.

Am ieşit de la Platt Lane cu senzaţia că City va deveni o forţă chiar şi prin resurse locale, nu doar achiziţionând staruri. Şi am plecat de lângă fostul Maine Road, acum pe jumătate case, restul teren viran, cu convingerea că viaţa merge într-adevăr înainte şi nimic nu e veşnic. Numele a rămas, purtat fiind de fani ce joacă fotbal amator pentru Maine Road FC, iar proiectul comunitar al Academiei e pe mâini bune, căpitanul de pe Maine Road, Paul Lake, fiind acelaşi autor ce istorisea în cartea „Manchester Messiah” ultimul sezon realmente fericit la vechea arenă, când cu promovarea reuşită de Kevin Keegan…

Fiecare zonă îşi avea biserica ei, cu porţile larg deschise şi mulţi enoriaşi. La fel şi Platt Lane, la parcurile "Fields" găzduind şi actuala Academie. Bisericile sunt acum închise, fără credincioşi, o dovadă a acelui ceva esenţial şi iremediabil pierdut în materialist-consumerista rătăcită societate britanică. Amin

Ce-a fost în capul lui Le Coq Sportif!? Pink…

Iulie 14, 2010

Multe au fost, sunt şi vor mai fi echipamentele şoade din lumea fotbalului. Dar rozul de deplasare al lui Everton Liverpool pe 2010-2011 pare a le întrece pe toate, mai ales în cândva conservatorul Albion. Tocmai Everton, la prima vedere unul dintre cele mai sobre cluburi din băţoasa Anglie… Sau o fi rozul atât de la modă iar „Caramelele” în pas cu ea, şi noi nu ştim…

Ei bine, explicaţia e următoarea… Everton se întoarce la „origini”, îmbrăţişând moda retro, de pe vremea când cucerea, în roz, primul ei titlu naţional, în 1891. Oare să fi fost la fel de aprins şi rozul de-acum aproape 120 de ani!? Iar cu albastru, dă ca nuca-n perete.

Şi când te gândeşti că „albaştrii” de la Goodison Park, fondaţi în 1878, au într-unul din colţurile stadionului biserica pe lângă care au fost înfiinţaţi. Cu marca asiatică de bere Chang cu elefănţei în pieptul roz, „The Toffees” pot fi siguri că vor fi fluieraţi, ironizaţi şi poate chiar huiduiţi de la Londra şi până la Newcastle. Întrebarea e, câţi fani vor avea cutezanţa să cumpere şi mai ales să îmbrace trusoul? 

http://www.epltalk.com/everton-launch-pink-away-shirt-for-2010-11-season-photo/20441

Sicilienii lui Palermo trebuie că-s invidioşi…

Carte-monografie: Legenda „Poienii Fetei” la lacul de acumulare Surduc

Iunie 22, 2010

S-a întâmplat ca într-o săptămână să sar în cel mai mare lac natural din Franţa, iar în următoarea într-unul puţin cunoscut dintr-o zonă tot submontană, dar din judeţul Timiş, o regiune percepută mai degrabă drept de şes, agrară, pentru a nota faptul evident că măreţia şi frumuseţea naturii sunt aceleaşi oriunde în Europa asta sau în lume. Mediul înconjurător românesc nu e cu nimic mai prejos celui din de exemplu mult mediatizatul şi admiratul Hexagon. Franţa, cea mai scumpă destinaţie turistică…

Clişeu de-undeva din Franţa sau Europa? Da, din România, judeţul Timiş... Lacul de acumulare Surduc

Lac Bourget, acest cel mai mare lac natural din Franţa, e o frumuseţe în podişul subalpin dintre Lyon şi Geneva, în zona Alpilor Maritimi, înconjurat fiind de vârfuri înzăpezite fie şi primăvara. Dar savurând frumuseţile locului cu Aix-les-Bains pe mal, n-am putut să nu remarc similitudinea cu peisajele din Banat, cu aceleaşi văi, versanţi împăduriţi, zone carstice ori căderi de ape din sud-vestul României, şi n-am putut să mă abţin în a-i judeca pe destui dintre români drept snobi de cea mai înaltă speţă în a strâmba din nas la ceea ce oferă ţinuturile subcarpatice în materie de natură, că n-ar fi vezi Doamne cu vârfuri suficient de înalte sau alte noduri în papură, dar în a se extazia şi „uda” la mai toate coclaurile, doar înafara graniţelor să fie…

"Fundul" lacului la Surduc...

Mai multe despre Lacul Surduc şi împrejurimi pot fi lecturate în cartea în 153 pagini „Monografia comunei Fârdea”, scrisă de dascălul localnic Traian Babescu şi lansată de Editura Mirton Timişoara în anul 2003, căreia autorul i-a adăugat o adnotare de mână, datată 9 mai 2003, cu titlul „Lacul Perlelor”. Reproduc mai jos explicaţiile legate de numele vechi al locului şi citatul dintr-o veche lucrare istorică pomenind de legenda ce stă la baza numelui…

O carte ilustrată cu tot ceea ce înseamnă comuna Fârdea şi împrejurimile, inclusiv Lacul "Poiana Fetei", alias Surduc: despre cadrul geografic, istoric şi economic, despre populaţie, cultură şi nivel de trai

Învăţătorul Traian Babescu, născut în aprilie 1916 în Mâtnicul Mic, unul dintre cele 7 sate de pe raza comunei Fârdea, citează în monografie sursele documentare din Districtus Walachorum, scrisă de Iulian Vuia, care, ocupându-se de districtul Fârdea, „Twrd” conform denumirii de origine slavă, aminteşte de legenda locului: „… În Margina era un paşă turcesc. Fiul acestuia călătorea adesea la Fârdea, fiind îndrăgostit de o fată foarte frumoasă. Odată, rudele fetei, ca să se răzbune pentru insulta adusă familiei, au atacat pe tânăr şi l-au omorât. Locuitorii, ca să scape de răzbunarea Paşei, s-au refugiat în Munţii Padeşului. Trădaţi fiind de fată, turcii i-au înconjurat şi i-au omorât până la unul. Fratele fetei a răzbunat această trădare, omorând cu cuţitul pe sora trădătoare. Desigur, în amintirea deosebit de zguduitoare a acestei epopei, locul unde s-a petrecut drama a fost botezat „Poiana Fetei” şi aşa i se zice şi azi.” 

Drept concluzie, autorul Traian Babescu opinează că lacul de acumulare de pe aceste locuri istorice ar fi potrivit să se numească „Poiana Fetei”, denumire recunoscută de oamenii locului.

Adnotarea veteranului de război şi ulterior directorului şcolar Traian Babescu e la fel de sugestivă în privinţa numelui lacului: „La 4 kilometri în amonte de satul Surduc, la cota 200 metri, pe hotarul comunei Fârdea se întinde lacul de acumulare inclus în Monografia zonei din 1969. La începutul lucrărilor de îndiguire, administraţia hotărâse denumirea Surduc. Apele lacului acoperiseră o mare parte cultivată de sătenii comunei Fârdea şi a satului aparţinător, Mâtnicul Mic, înconjurată de codrii cu un nume de o rezonanţă legendară, <Poiana Fetei>! Această toponomastică aminteşte de pe timpul ocupaţiei otomane (sec. XVII-XVIII) despre zguduitoarea tragedie descrisă în lucrarea monografică. Posteritatea a păstrat această denumire şi astăzi fermecătoarei poieni; localnicii o ştiu <Poiana Fetei>. Dorinţa lor a fost şi se menţine ca lacul să-i poarte numele… De fapt e şi firesc a se menţine toponimia istorică, pe lângă o răsplată morală a foştilor proprietari ce n-au fost şi nici nu sunt de acord cu denumirea satului în aval şi departe de aceste locuri polarizate de <Poiana Fetei>. Generaţii trecute şi încă ce vor urma păstrează cu tărie un nume îndrăgit: <Poiana Fetei>. Cât de frumos răsună în cântece legate de poieni: Poiana Ruscăi, Poiana Mărului, Poiana Fetei, poieni îngemănate prin masivul Padeşului bănăţean… Pe firmamentul carpatin străluceşte „Stella Montis”, cum la Tomis „Stella Maris”, de Ovidiu…”

„… Feeria „Perlelor” lacului întăreşte Consensus Omnium local pentru o nouă denumire, fermecătoare, legendară, a acestui lac: Poiana Fetei”

Sus în codrii străluceşte / Lacul Perlelor cu… peşte / Raiul mîndru al Planetei / Scris cu dor: <Poiana Fetei>!”

Lacul Surduc

Monografia subliniază încă din debutul capitolului III, Cadrul Istoric, vorbele lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, care identifică zona Banatului şi Olteniei drept singura locuită de români la nord de Dunăre „reprezentând o continuitate neîntreruptă geografică, istorică, a neamului românesc, un cuib de unde se romanizau treptat ţările spre apus, spre criveţ şi spre răsărit…” Aici, la poalele Banatului Montan, la sudul şoselei ce leagă Lugoj de Deva, din comuna Traian Vuia, se coteşte la dreapta spre masivul dominat de Vârful Padeş, 1374 metri, cel mai înalt din judeţ.

Iar în drum îţi iese Fârdea, comuna cu 3.261 locuitori în 1890 şi circa 2.500 în urmă cu peste douăzeci de ani. Peste aceste locuri s-au perindat otomanii, apoi habsburgii şi austro-ungarii, având parte atât de traumele anilor interbelici, când mulţi săteni nu s-au întors de pe front, cât şi de colectivizarea din socialism. Peste aceste locuri s-a pogorât şi furia generalului Lentulus, care a înecat în sânge cu braţul miliţiilor ardeleneşti revolta ţăranilor localnici de la începutul anului 1739, satul Hăuzeşti suferind teribil, dar în egală măsură şi furia apelor, care a lăsat prăpăd în acelaşi Hăuzeşti, în 29 iulie 1980, bilanţul fiind de 13 morţi, numeroase animale luate de viituri, şi semnificative pagube materiale…

De fapt, Lacul Surduc este colector al apelor izvorând din Munţii Poiana Ruscăi, râul Gladna avându-şi de exemplu obârşia la 950 metri…  

Lacul are o suprafaţă de 366 hectare, cu „L”ul de 4 kilometri, lăţimea maximă de trei şi adâncimea de 17,2 metri, cu un volum total de 50 milioane metri cubi. Toate în preajma barajului cu înălţime de 34 metri, lungimea de 136 şi lăţimea de bază de 110 metri… 

Capătul dinspre baraj al lacului de acumulare Surduc

Barajul în lungimea sa...

... şi turişti în dreptul pontoanelor de lângă debarcader. Frumoase locuri!

Am vâslit, am vâslit şi-am ajuns la capătul lacului, dinspre Fârdea

... unde-am mai rotit niţel obiectivul, spre alte maluri

În zilele noastre, altele sunt provocările la care e supusă frumoasa regiune compusă din aşezările Fărdea, Hăuzeşti, Mâtnicul Mic, Gladna Montană, Gladna Română, Zolt şi Drăgsineşti. Ar fi deşeurile rămase în urma turiştilor de ocazie, de weekend, ce periclitează ecosistemele, ar fi şi furtunile de vară, dezlănţuindu-se furibund, aidoma celei din iulie 1980, şi care nu doar înalţă cotele apelor lacului.

Am numărat măcar 33 peturi pe suprafaţa încadrată de poză. Câte-or fi pe raza lacului şi câte consumabile or mai pluti pe ape, urmând să fie duse la ţărm? Un dezastru lent, previzibil dar ce poate fi combătut: oameni buni, nu mai aruncaţi după bunul plac ceea ce nu vă mai este de trebuinţă. Duceţi cu sine până la cel mai apropiat coş de gunoi, fie acesta şi în... Timişoara.

Nu apreciem bogăţia naturală ce-o avem la dispoziţie, de aici şi lipsa de educaţie ecologică. Recent, când cu ploile torenţiale ce-au crescut nivelul apelor lacului Surduc, cel de care pomeneam, de pe raza comunei Fârdea din Timişul vestic, dinspre Munţii Poiana Ruscăi, a ieşit la iveală şi degradarea inumană ce-ar putea sfârşi într-o bună zi în asfixiere sub propriile deşeuri. Lacul s-a retras între timp iar pe porţiunile inundate, acum redate suprafeţei uscate, pe fiecare 100 de metri pătraţi, un număr aproape egal de aşa zise peturi, de reziduri plastice, rezistente cu zecile de ani.

Nu respectăm natura pentru că nu ne respectăm pe sine şi de aici şi deprecierea imaginii către tezaurul natural cu care am fost binecuvântaţi. Lac Bourget, deşi mai mare, la poalele Alpilor, şi cu locuri pitoreşti şi bunăstare în jur, nu e neapărat mai frumos decât necunoscutul Surduc. Diferenţa o face atitudinea celor care-i vin pe neştiutul mal şi care privesc natura de la lac drept un drept cuvenit de care se pot folosi pe bunul plac, tocmai dintr-o lipsă de respect al locurilor, dintr-o falsă impresie că şi-aşa n-ar fi la fel de frumoase ca în „vest” sau mai ştiu eu unde, deci putându-li-se arunca în cârcă coş de mizerie umană.

Pescari, amatori de sporturi nautice, cu toţii beneficiază de apele Surducului. Haideţi să nu le murdărim şi poluăm cu deşeuri altfel reciclabile...

Citesc prin ziare că Surducului i se pregăteşte în timp ceva, în speţă o sistematizare a zonei malurilor, cu drumuri asfaltate, alei, mobilier exterior cu tentă urbană, urmând să fie astfel ridicat la rang de ţintă turistică. În drum spre acele locuri, s-ar rula pe o şosea de nivel european, şi aşa mai departe. Splendid. Începem să ne trezim la potenţialul locurilor…

Până atunci însă, sub imperiul maximei lui Blaga, „Veşnicia s-a născut la sat”, e recomandabilă „Monografia Comunei Fârdea”, o enciclopedie a locului, un mai mare respect în faţa Mamei Natură, care merită întreţinută curată, şi un ochi pe starea vremii, pentru amatorii de descinderi la aer liber. Cu furtunile şi viiturile iscate în zonă nu-i de joacă…

Nici zona Surduc nu e scutită de vijeliile verii...

Bătând locurile cu pasul, de pe Brăinul Mare şi până la biserica din Zolt, de la baraj şi până în Gladne, de la biserica din Mâtnicul Mic, datând din 1912, şi până la cea din Drăgsineşti, am mai fotografiat una alta…

Lacul dinspre Fârdea, cu vedere spre baraj...

Pe drumul Mâtnicul Mic - Drăgsineşti, o minunată lizieră de pădure şi cu un foişor într-unul din brazi...

Biserica şi cimitirul din Drăgsineşti...

... Şi interiorul acestui lăcaş religios. Săteanca, poftindu-ne în biserică, a pus cu înţelepciune punctul pe i. Aflându-ne de la oraş, a grăit adevăr ce-l ştim cu toţii... "Balamuc la oraş. Zarvă şi înghesuiala. Agitaţie. Atâtea tramvaie, maşini, circulaţie, zgomote". Într-adevăr, veşnicia s-a născut la sat pe când du-te vinoul nonsensic şi senil al oraşului e doar deşertăciune

Zburătoare, câte şi mai câte. Ne-au venit berzele la malul lacului...

Mai „mica” Oradea „poate” Exterra Triathlon

Iunie 10, 2010

E drept, Oradea are avantajul lacului de acumulare Fughiu, din preajmă, bună gazdă pentru cei 3.800 metri ai startului dat de proba de înot a Triatlonului din 11-13 iunie, completat de cei 180 kilometri ciclism până la Tileagd plus un întreg maraton, 42,2 kilometri, pe străzile oraşului. IronMan XTR Triathlon Oradea e o apariţie nouă şi luminoasă pe harta tot mai bogată a acestei întreceri supreme de anduranţă iar Primăria Oradea, ca partener oficial al evenimentului, se poate lăuda cu o iniţiativă pe cinste.

Însă nu doar această nouă ediţie a unui concurs rara avis în România recomandă „cetatea” Oradei drept un exemplu bun de urmat, avangardist dar totodată conservând tradiţia locului, cu tot ceea ce implică asta. Alergând maratonul între bazinul olimpic, ce ne aminteşte că pe Criş s-a jucat polo european de clasă, şi Potgoria, triatloniştii vor remarca o aşezare dominată de bun gust şi suflet, remachiată discret şi cu stil. Iar ulterior, de se vor alătura întru stropirea evenimentului microbiştilor tolăniţi la televizoare cu ochii pe Mondial, vor avea surpriza unei deserviri ireproşabile din multe puncte de vedere, în locuri amenajate cu suflet. Personal, recomand terasa restaurant The Bridge, de lângă podul pietonal, tronând în preajma sălciilor sub care se aciuiesc pescari amatori.

E drept, Oradea e ceva mai „mică”, de exemplu comparativ cu Timişoara, avantaj care-i dă şansa să fie mai lesne gestionată. Însă pare a avea acel „ceva” care s-a estompat sau chiar risipit în Banat, invadat peste ani şi eterogenizat social, cu toate minusurile ce implică un asemenea nou aluat. Aş spune că Oradea a rămas o „fortăreaţă”, fidelă principiilor ei şi cu avantajele „burgului” compact. Nu-i nimic rău cu un oraş de dimensiuni potrivite şi nici măcar plictisitor. Din contră, mai domnesc.

Iar în plan sportiv Oradea nu pare a suferi frustrări pe marginea fixaţiei cu fotbalul. Arena „Bodola” e tot acolo bine merci, unde evolua Bihorul orădean şi unde Poli descindea în prima deplasare din primăvara lui 1990, iar locul în burta ligii a doua nu pare a fi un capăt de ţară. Pe străzi, noi şi silenţioase tramvaie cu aer condiţionat contractate pe două milioane de la Siemens se strecoară şi ele discret şi cu stil pe arterele cu clădiri retencuite şi portaluri adevărată dantelărie. Aş zice că intrarea în ţară pe la Vama Borş nu ne-ar face de râs.

Şi cred că triatloniştii străini descinşi la XTR nu vor regreta drumul făcut. Unii venind poate doar de peste graniţă, unde Duna TV a mediatizat concursul. Iar dacă amicul meu maratonist Dan Balaci, aliniat cândva la Semimaratonul Dracula al Timişoarei, îşi va da jos cu folos halatul de medic şi îi va întrece într-o probă fără menajamente ci dictată de acele ceasornicului, atunci „muşchiul” localnicilor se va dovedi cu atât mai valoros şi admirabil.

În treacăt, am pozat şi eu niţel prin Oradea, am făcut o cacofonie permisă holbându-mă la Biserica cu Lună şi mi-am zis că deşi mai abrupt şi repede, Crişul are cel puţin acelaşi falmec ca molcoma Begă. Şi am răsfoit pagina triatlonului http://ironmanoradea.ro/media.html , scoţându-mi pălăria în faţa acestor Iron Man şi mulţumindu-mă cu maratoanele mele. Ar mai fi deja cam doar 17 săptămâni până la cel al Timişoarei, cât de-un ciclu complet de pregătire. Şi poate că unul-doi de la Oradea vor alerga şi aici…

Mihai Viteazul încalecă în piaţa Primăriei, pe al cărei zid o placă explicativă comemorează eroii căzuţi pentru eliberarea Oradei în secolul trecut

La o aruncătură de băţ, Vulturul Negru cu hotelul şi şerpuirea acoperită din "burta" sa, un amalgam de cafenele şi magazine, e un obiectiv arhitectonic refăcut.

Oradea e înţesată de frumoase biserici, ca bazilica deschizându-se ca o carte din parcul Muzeului. Atâtea sunt că nimeni n-a ştiut exact să ne identifice numele acestui lăcaş sfânt

Şi clădirile monument istoric sau cu o conotaţie culturală au fost refăcute...

Şi te poţi odihni la mese copioase pe preţuri tare reduse. Aici, Life is too short to drink a bad caffee. Sesizaţi a-ul din caffee. Simpatici amfitrioni, te îmbie în engleză şi încheie în "internaţională". Ori franceză? Oricum, glumesc... Bun gust...

Şi doar un lucru să mai zic. Fiţi precauţi cu taximetriştii, unii pot fi chiar mari vorbitori. Te duc cu preşul mai ca în filme. 30 lei pentru un tur prin zona centrală. Şi parol, Oradea nu-i mare, ci mai degrabă „mică”. Ulterior, un drum până la periferie a fost, realist, în jur de zece. Dar ce vorbesc eu aici, într-o postare despre mişcare şi triatlon!?! Pe jos, cu bicicleta ori cu tramvaiele Siemens. Ambarcaţiuni pe Criş n-am văzut…

Dialog si poze cu Fulham: Fayed, Sir Bobby, jocul in 1894 si puterea fanilor

Aprilie 10, 2010
 Am pozat si-am dialogat la Craven Cottage despre istoria „minunii” acum renascute de Hodgson. Fulham… 
 
 
 
 
 
 

Cabana Craven a vazut multe insa nu si o semifinala europeana. HSV vine la finele lui aprilie!

Ce n-au reusit londonezele Arsenal si Chelsea, ajunse in finala Champions League dar invinse in 2006 respectiv 2008, a izbutit zilele trecute mai micuta Fulham. Sa tina steagul sus pentru capitala Regatului in eurocupe! Luni se vor implini doar doi ani de la startul „Marii Evadari” reusite de Roy Hodgson cu „Cabanierii” alb-negri, penultimii clasati in Premier League castigand 3 meciuri la rand in deplasare, cu care vest-londonezii lui Fayed s-au salvat la golaveraj de la retrogradare, tocmai in dauna invinsei lor cu 2-0 din acel 12 aprilie, Reading…

Mai jos reamintesc postarea pe care o redactam in avancronica duminicii primei victorii a lui Roy Hodgson la carma lui Fulham, pe 3 februarie 2008, un 2-1 contra lui Villa in vazul camerelor Sky Sports, pe baza dialogului cu Morgan Phillips, autor al cartilor cu istoria clubului de la Craven Cottage… 

Autorul Morgan Phillips a scris in istoricele lui Fulham despre bomberul ce n-a plecat de la "Cabana", Johnny Haynes

E o iarnă tristă pe malul nordic al Tamisei, în sud-vestul Londrei. Din anul 2001, când revenea în elită după câteva decenii, Fulham FC n-a mai cochetat atât de primejdios cu retrogradarea. Lawrie Sanchez a fost demis înaintea Crăciunului dar nici Roy Hodgson n-a stopat momentan declinul, alb-negrii fiind recent eliminaţi şi din Cupa Angliei, chiar de o echipă de liga a treia.

Mai presus de amarul acestui sezon, cosmopolitul club de cartier, deţinut de un magnat egiptean, Fayed, şi mereu magnetizând nume proeminente, nu doar din insulă, are o istorie datând din 1879 şi mândria de a fi întâia grupare profesionistă londoneză. Am mers pe firul istoriei grupării înfiinţate în zonă pe lângă o şcoală religioasă de duminică, St. Andrew’s, într-un dialog cu Morgan Phillips, autor de cărţi de fotbal şi suporter de-o viaţă al trupei „de la cabană”, conform denumirii arenei, Craven Cottage.

În zi de meci, am lăsat în urmă tribuna principală, de cărămidă, aducând mai degrabă cu băi termale şi purtând numele legendei locului, Johnny Haynes, şi am vizitat biserica St. Andrew’s, amplasată în spatele clubului de tenis Queen’s, organizator în vară al turneului internaţional pe iarbă. Veronica, soţia lui Morgan Phillips, mi-a arătat ultima broşură editată despre club, apărută în toamnă cu sprijinul lăcaşului sfânt, şi mi-a deschis porţile unei fascinante discuţii cu Morgan.

Johnny Haynes Stand Nu-i asa ca vechea tribuna principala, purtand numele lui Haynes, pe care am pozat-o dinspre capatul peluzei Hammersmith, n-aduce cu a unui stadion de semifinalista a noii Europa Cup? Dar tocmai aici e farmecul… Fayed si fanii au fost suficient de inspirati sa conserve patina locului intr-un fotbal modern cu tot mai multe arene sablon, de beton si sticla. Handicapul ar fi locurile limitate, sub acoperisul de… lemn

Fulham, penultima în Premier League şi apelând în disperare la veterani gen Jari Litmanen, are de apărat un blazon vechi de 129 de ani… Dar mai multe prin vorbele lui Morgan Phillips.

Ce v-a determinat să scrieţi două istorice ale clubului?

– „Am descoperit că bibliotecile locale aveau ziare încă de pe vremea anilor de pionierat ai formaţiei, aşa încât am decis să citesc despre fiecare joc disputat, pe cât posibil. Am găsit atâtea materiale fascinante încât am scris o serie de articole pentru revista suporterilor clubului, Cottage Pie (Plăcinta cabanei). Când s-a calificat în finala Cupei Angliei, în 1975, am fost foarte dezamăgit că Fulham n-a editat o carte comemorativă, aşa încât am decis să scriu o istorie neoficială a clubului, din punctul de vedere al fanilor. FULHAM WE LOVE YOU (Fulham, te iubim) a fost publicată în 1976 şi încă sunt întrebat de ea dar mi-a rămas o singură copie, pe care o păstrez. Acum trei ani, m-a sunat un domn pe nume Peter Lupson, care scria o carte despre cluburile din Premier League înfiinţate de către biserici şi care mi-a solicitat ajutorul la capitolul despre Fulham. I-am spus ce ştiam despre legăturile iniţiale dintre club şi biserica St. Andrew’s şi am sfârşit prin a cerceta împreună, în lunile următoare. Chiar şi după publicarea cărţii sale, THANK GOD FOR FOOTBALL (Mulţumesc Domnului pentru fotbal), la editura Azure, în 2006, mi-am continuat investigaţiile. Finalmente, i-am oferit vicarului, Fr. Martin Eastwood, o serie de articole pentru revista locaşului sfânt. Spre bucuria mea, a vrut să le publice sub forma cărţii FROM ST ANDREW’S TO CRAVEN COTTAGE, apărută la începutul acestui sezon şi care e în vânzare pentru 5 lire la St. Andrew’s Church, 10 St. Andrew’s Road, London W14 9SX ori la adresa www.standrewsfulham.com

Home Supporters Only Zi de meci la Fulham. Intrare doar pentru fanii gazdelor, in Hammersmith End Stand.

Ce descoperiri interesante aţi făcut?

– „Deşi clubul a fost fondat de enoriaşi în legătură cu biserica religioasă de duminică, primii jucători n-au fost însă slujbaşii ei ori implicaţi în cor, ci tineri muncind 6 zile pe săptămână în construcţii sau la căile ferate. Mulţi trăiau în case mici, suprapopulate, pe străzi înghesuite, care demult au fost demolate. Fotbalul a fost ca o evadare pentru ei. Le-a fost foarte greu să se impună în primii 12 ani, fără un stadion propriu. Când găseau un teren pentru jocurile de-acasă, nu trecea un an, doi, şi trebuiau să-şi caute o altă suprafaţă de joc, nevoia de locuinţe având prioritate. De aceea, decizia luată în 1894, de a construi propria arenă, a fost foarte importantă pentru club. Dacă n-ar fi făcut acest pas curajos, se prea poate ca Fulham să se fi dus de râpă încă de la începuturile sale”.

De ce au ales tocmai Craven Cottage?

– „Iniţial, a fost o casă de vacanţă cu propriul ei teren însă după ce a ars din temelii, în 1888, nimeni n-a vrut să o reclădească. Era mult prea lăturalnică, ascunsă în spatele unor pieţe de zarzavat şi prea departe de liniile ferate, pentru a-i interesa pe investitorii imobiliari. Cine a avut viziunea casei drept un potenţial stadion de fotbal, fie a fost luat drept nebun sau geniu, însă construirea arenei s-a încadrat în timp pentru a fi inaugurată în sezonul 1896-1897. Facilităţile au fost foarte modeste iar stadionul a trebuit reconstruit, în 1905, odată cu cabana Craven, de pe colţ, din stânga tribunei principale, Suporterii lui Fulham iubesc acest stadion şi sunt mereu gata să cânte „Nu vom părăsi Cottage niciodată”.

stall Fani din generatia lui Morgan au tarabele lor la zidul exterior al peluzei Hammersmith, oferind insigne, programe de meci, reviste, fanioane, din niste vremuri cand divizionara secunda descindea pe Wembley, in’75, la finala Cupei Angliei. Taraba e insa „internationala”, cu surprize din diverse colturi ale lumii fotbalistice, in ton cu spectatorii de la Craven Cottage, singura arena oferind un sector „neutrilor”. Excursionistilor de fotbal…

Soţia Dvs. mi-a spus că mergeţi de 6 decenii la Craven Cottage. A fost în tradiţia familiei să simpatizeze cu Fulham?

– „Catherine, bunica mea, asistase la multe jocuri ale lui Newcastle înainte de a se muta în vestul Londrei, acum o sută de ani. Ea s-a măritat cu William, un soldat susţinător al lui Fulham, iar mama mea, Norah, şi fratele ei, Ted, au devenit fani ai formaţiei locale, casa lor, de pe Kenyon Street, fiind foarte aproape de Craven Cottage. În 1930, Norah s-a luat cu un galez, care a devenit secretarul clubului iniţial al suporterilor lui Fulham. Port întru totul numele tatălui meu, Morgan Phillips. Am început să merg la Fulham din 1948, împreună cu sora mea, iar acum sunt însoţit de Catherine, fiica mea, a patra generaţie de suporteri ai familiei Phillips.”

Ce vă amintiţi din acele zile, după război?

– „Aveam 9 ani în 1948. Craven Cottage nu s-a schimbat mai deloc de la construirea sa în 1905! Avea doar o tribună principală, aşa încât majoritatea fanilor asistau la jocuri de sub cerul liber. Bălăriile au apărut dintre rânduri iar vopseaua fusese ştearsă de vremi dar şi aşa, era un loc magic, pe când 30.000 de suflete strigau într-un singur glas pentru Fulham. Chiar atunci, în ’48, clubul a găzduit două meciuri din cadrul turneului de fotbal al Jocurilor Olimpice, prilej cu care spectatorii au văzut poate pentru prima dată jucători străini, altfel aproape toţi jucătorii noştri fiind englezi. Am fost foarte curioşi de exemplu să-l vedem în carne şi oase, la nici 5 ani după război, pe un fost soldat în trupele de desant naziste, blondul Bert Trautmann, care a venit la Craven Cottage în echipa lui Manchester City. Iar el a jucat într-atât de bine încât mulţimea l-a ovaţionat la ieşirea din teren. Tot stadionul! Spectatorii nu erau despărţiţi şi era o atitudine absolut normală să aplauzi o performanţă notabilă a adversarilor. Aşa ceva cu greu s-ar întâmpla în zilele noastre, de exemplu câţiva bravi fani ai lui Fulham salutând totuşi ultima apariţie a lui Thierry Henry, pentru Arsenal.”

St Andrew’sDe-aici a plecat totul… St. Andrew’s Sunday School Church este samburele lui Fulham F.C. Un club fondat pe langa o biserica, aidoma altora din elita in Albion: Man City, Everton… Vorba din titlul cartii lui Peter Lupson, Thank God for Football

Ce vă amintiţi despre Sir Bobby Robson?

–  „În anii ’40 şi ’50 majoritatea jucătorilor erau localnici iar vecinii noştri, familia Ray, suporteri devotaţi, soţi şi soţie, aveau grijă de câţiva tineri de prin alte locuri şi niţel pierduţi în Londra, printre care şi Bobby. Dacă Ray nu l-ar fi înconjurat cu atâta căldură, el s-ar fi întors probabil cu prima ocazie în nord-estul natal, la Newcastle. Îi era dor de casă. Însă el a devenit un atacant redutabil, aproape la fel de tehnic şi plăcut ochiului ca Johnny Haynes, partenerul său de linie. Din păcate, Fulham l-a cedat în 1956, Robson întorcându-se însă peste şase ani, când eram în pericol de retrogradare. El ne-a venit din nou în ajutor în 1990, atunci din postura de manager al Angliei. Fulham era într-o gaură financiară iar Bobby a oferit o alocuţiune pentru strângere de fonduri. Când a încheiat discursul, a auzit o voce menţionânu-mi numele. M-a invitat la microfon şi a vorbit în termeni elogioşi despre familia mea şi a vecinilor, Ray, amintindu-şi cu plăcere de căldura cu care fusese înconjurat cu decenii în urmă. Sir Bobby Robson este printre cei mai minunaţi gentlemen din fotbalul britanic.”

Ce-ar fi de menţionat despre proprietarul lui Fulham? 

– „Înaintea sosirii D-lui Fayed, clubul încerca să se redreseze dintr-o perioadă foarte rea. Nu aveam bani pentru achiziţii şi nu era sigură nici rămânerea la Craven Cottage. Peste noapte, Fayed ne-a oferit siguranţa financiară iar în 4 ani ne-a ridicat în Premier League, din liga a treia. Dumnealui pare a avea o relaţie sinceră cu suporterii şi puţini pot uita simpatia comună a grupului suporterilor la moartea fiului său, în accidentul de maşină. Poate doar la momentul trecerii la Loftus Road, n-a fost chiar pe placul fanilor.”

Chiar… cum au reacţionat fanii la trecerea pe terenul poate celei mai mari rivale locale, QPR?

– „A fost un interludiu extrem de straniu. Fulham s-a mutat la Loftus Road în 2002 pentru a da posibilitatea demolării şi reconstruirii din temelii a Craven Cottage. Dar nici urmă de buldozere. Poate că a fost o tentativă, un experiment, să se perceapă dacă suporterii ar fi de acord cu o împărţire permanentă a terenului cu QPR sau chiar Chelsea, cealaltă localnică. S-a alcătuit un grup, sub titlul fără compromis Back to the Cottage (Înapoi la cabană), considerând-o drept unică opţiune viabilă. Din varii motive, campania a avut succes iar Craven Cottage a fost adus la standardele Premier League. Cei doi ani petrecuţi la Loftus Road i-a lăsat pe suporteri confuzi, încurcaţi, şi n-a ajutat deloc nici deteriorarea relaţiei lui Fayed cu managerul de-atunci, Jean Tigana. Una peste alta, cu toţii am fost fericiţi să ne vedem înapoi la Craven Cottage.”

Iar înafară de Tigana?

– „Mă întreb cine s-ar înhăma să ia tocmai acest post? Am văzut peste ani 26 de manageri şi majoritatea au sfârşit dezamăgiţi, în eşec. În cazul unora, a fost nedrept să li se acorde prea puţin timp sau resurse. În anii ’50 şi la începutul anilor ’60, Frank Osborne, Dug Livingstone şi Beddy Jezzard au condus unele dintre cele mai bune garnituri din istoria clubului, cu Robson, Haynes, George Cohen, Alan Mullery, Roy Bentley ori Graham Leggat. Anii următori ar fi mai bine şterşi cu buretele, poate cu excepţia trupei conduse de veteranul Alec Stock până în finala Cupei Angliei, unica pentru noi, din 1975. Malcolm Macdonald aproape că ne-a promovat înapoi în elită, în 1983, însă o criză majoră a ţinut cam până în 1997, când Micky Adams ne-a readus oarecum zâmbetul pe buze. Cu ajutorul lui Fayed, Kevin Keegan şi Tigana au creat trupe de succes, aproape comparabile cu zilele de glorie ale lui Haynes şi Robson. Aceşti opt manageri ar fi cei mai buni din istoria noastră posteblică…”

Am văzut numeroşi străini în zi de meci, la Craven Cottage. Acum aveţi şi un coreean, şi mulţi asiatici vin la stadion…

– „Fulham e clubul meu local dar sunt încântat să ştiu că i s-a dus vestea şi e iubit pe alte meridiane. Japonezi, nord-americani, europeni, se pare că nu sunt limite ale atractivităţii noastre. Copii ale cărţii mele au fost solicitate până şi în SUA sau Cehia. Pe plan local însă, de la aderarea la Football League Division 2, în 1907, prea puţinele noastre succese au dat o notă de pesimism suportului oferit de fani. De exemplu la recenta rejucare la Bristol Rovers, în Cupa Angliei, instinctual am simţit că vom pierde, când am ajuns la penaltyuri. Această atitudine poate aluneca foarte uşor în critici deschise la adresa jucătorilor şi antrenorilor sau în împunsături ori confruntări cu oamenii de ordine, la stadion. Şi cu toate eforturile clubului în campania împotriva rasismului, încă auzim voci care îşi exprimă făţiş prejudiciile, chiar prin insulte la adresa propriilor jucători, în ciuda faptului că ei se proclamă a fi susţinători fideli. Adevăraţii fani, şi majoritari, se dovedesc însă a fi entuziaşti, toleranţi şi generoşi cu banii, timpul şi corzile lor vocale, dedicate alb-negrilor. A fost puterea fanilor, care l-au încurajat pe Jimmy Hill şi asociaţii săi să salveze clubul de la ruină şi să-l convingă pe Mohammed Fayed s-o readucă pe Fulham la Craven Cottage. Şi deşi lucrurile nu merg deloc bine la ora actuală, aşa cum ţi-ar zice orice fan, întotdeauna există un sezon viitor!”

Mascot Mascota de la Craven Cottage atrage suporteri in fata Johnny Haynes Stand. Zi de meci…

Dintr-un oras gazda la EURO 2012…

Septembrie 29, 2009

 [ Prima postare din Wroclaw, oras gazda a Euro 2012, o regasiti cateva articole mai „in urma”, tot in septembrie. Aici revin cu adaugiri de la stadionul Oporowska, interzis huliganilor de altadata. ] 

Slask - Legia n-a avut parte de nici un fan al oaspetilor din Varsovia. Trecutul "de lupta" i-a tinut departe de Wroclaw

Slask - Legia n-a avut parte de nici un fan al oaspetilor din Varsovia. Trecutul "de lupta" i-a tinut departe de Wroclaw

In al doilea reportaj din Wroclaw pentru <Fotbal Vest>, intitulat „Tramvaiul verde si arena virtuala„, am observat ritualul de meci in fotbalul polonez, tehnologizat si epurat de elemente huliganice insa anost cat de-un 0-0, si atmosfera citadina cu de toate.

La meciul Slask – Legia, uriasa flamura desfasurata peste tribuna a doua, Odkryta, cea a galeriei, cu grafica unui tramvai verde-alb-rosu in marime naturala, a fost punctul de atractie al jocului de 0-0, in al carui minut 85 varful gazdelor s-a hotarat dupa una-doua secunde sa cada secerat, teatral si din senin, dandu-se accidentat, asta pentru a evita “galbenul”, dupa ce nu-i “luase fata” portarului. Atitudine care spune totul…

Slask si Wisla laolalta. Wroclaw si Cracovia, unde candva antrena campionul la zi al Romaniei, Dan Petrescu

Slask si Wisla laolalta. Wroclaw si Cracovia, unde candva antrena campionul la zi al Romaniei, Dan Petrescu

Dar tramvaiul a salvat ambianta, ruland de la capatul nordic al tribunei. Am calatorit la Oporowska cu numarul 4, apoi Politia ne-a barat accesul spre arena dinspre peluza rezervata oaspetilor, Sektor Gosci, si m-am chinuit cu codul de bare al biletului de 50 zloti, aproximativ 13 EUR, la poarta electronica, pentru ca finalmente sa fim perchezitionati, cu mainile incrucisate in fata. Politicos dar ferm. Sticla de apa minerala Slask mi-a fost retinuta in schimbul unui tichet de depozit iar la final am descoperit in “seif” ca se fereau si de alde umbrele. Masuri de precautie…

In Oporowska, cu tribune separate, prima surpriza a fost absenta totala a fanilor Legiei. Sektor Gosci, gol. Cealalta peluza, Trybuna Polnocna, de la principala poarta de acces in stadion, unde e amplasat un monument-minge anticipand Campionatul European, e si unica nedespartita de gazon prin uriasul gard imprejmuitor. Doar o plasa inalta.

Mingea EURO, pe soclu, din incinta Oporowskai, si convingerea localnicilor ca nu vor termina pregatirile gazduirii turneului final abia in ceasul al 12-lea

Mingea EURO, pe soclu, din incinta Oporowskai, si convingerea localnicilor ca nu vor termina pregatirile gazduirii turneului final abia in ceasul al 12-lea

A atras cel mai mult atentia filmuletul multimedia, repetat mereu, intre fazele jocului, infatisand pe uriasul ecran panoramic proiectul “Wroclaw 2012”, cu un tur virtual al viitorului stadion cu “scoici” verzi, gazda la EURO, aidoma unei farfurii zburatoare. Va fi complimentat de tot tacamul, cu hoteluri, terenuri de antrenament si autostrazi déjà in constructie, carora le erau daramate din cale, cum observam din mersul tramvaiului, inclusiv vechi cazemate.

Ca la teve, plictisitor a fost doar sirul de reclame de pe ecranul despartind tribunele galeriilor, savuros doar la desfacerea capacului berii locale Piast si deloc surprinzator, in insidioasa politica de globalizare, la mentionarea The Times ca supliment al gazetei Wyborcza. Cyfra Canal + a difuzat in direct jocul, inceput la 18:15, in nocturna, una dintre cele sapte ore de start ale etapei a sasea, cu 8 meciuri.

Catedrala de pe o insula a Odrei, cea mai semeata dintre numeroasele locase de cult din Wroclaw. O ilustrata sugestiva a capitalei Sileziei

Catedrala de pe o insula a Odrei, cea mai semeata dintre numeroasele locase de cult din Wroclaw. O ilustrata sugestiva a capitalei Sileziei

Cam atat cu tehnologia… In rest, carnati polonezi si funinginea dusa de vantul libertatii in tribuna, armate de pusti vanzolindu-se pe esplanada oficialei, cu gandul departe de fotbal, multe cupluri, spectatori si in raiati lamaii ori la cravate cyclamen, intr-un du-te vino ce te facea sa suspectezi ca “iesirea” la Slask are de-a face si cu a fi vazut, elicoptere deasupra capului intr-o cacofonie cu asurzitoarea muzica rock locala, incrancenati bodyguards cat cuprinde, plus o armata mass-media, de ambele sexe, cu reporteri fie defiland deloc cu ochii pe joc, fie aranjandu-si absorbiti de importanta de sine nodul roz, absenti, cu spatele la ostilitati. Chiar, ce-or fi stiut sa-i intrebe pe Tarasiewicz si Urban?

Mai interesanta a fost copia copertei unui program de arhiva de la Legia – Slask, din 7 august ’65, publicata in revista gratis in 12 pagini, pe frontispiciu cu stema cu vulturul locului, negru pe fond galben si alb pe rosu, jumi-juma.

Am parasit tribuna I, cu 14 randuri de scaune rosii, dupa accidentarea mimata, putand paria la acel bet-at-home repetandu-se obsesiv pe panourile publicitare digitale de pe lungimea tribunelor galeriilor, ca se va sfarsi 0-0, si intrebandu-ma doar ce-o fi fost cu numele Kielce, Gdynia si Belchatow, alte prim-divizionare, pe bannere din sanul galeriei. De altfel, graffitti ale unor cluburi rivale impodobeau ziduri din preajma, alaturi de emblema lui Slask.

O alta cladire semnificativa este cea a Operei.

O alta cladire semnificativa este cea a Operei.

Ca o senzatie generala, oamenii gusta noua fata a fotbalului de club polonez, si acesta ultracomercializat si oferit ca produs de consum, asaltandu-te ca forma dar cu continut subtire, si pare a astepta cu nerabdare gazduirea turneului final, sugerata in filmuletul cu stadionul virtual, ce va atrage si alte investitii si va genera venituri intr-o minunata capitala milenara a Sileziei.

In rest, Legia tot in plasa lui Wisla si Ruch, iar Slask la primele puncte cedate acasa, intr-un tur inceput in 1 august, cu punct terminus 13 decembrie. Iar in oras, toate remarcabile.

Un monument in memoria tragediei de la Katin, amplasat in preajma Muzeului de Istorie Nationala

Un monument in memoria tragediei de la Katin, amplasat in preajma Muzeului de Istorie Nationala

Pietele, arhitectura, bulevardele aerisite, aerul domnesc, lumea asteptand calm la semafor, puzderia de respectabile lacase de cult, promenadele, Festivalul Vinului, reclamele pomenind de C.E. de baschet si volei masculin din oras, in plina desfasurare, plus maratonul “nostru”, cel mai “tare” din Polonia, uns de ospitalitatea sincera a Silezienilor.

Rynek, piata centrala din vechiul burg, are sute de cladiri de o minunata frumusete arhitectonica...

Rynek, piata centrala din vechiul burg, are sute de cladiri de o minunata frumusete arhitectonica...

Care au un unic of. Sa nu mai auda, din largile grupuri de turisti germani, rostindu-se numele Breslau. Caci Wroclaw e unic, al localnicilor, si se gateste sa primeasca in nici trei ani Europa. Nu va dezamagi. Ba chiar isi va alege simpatiile, dupa cum am remarcat in timpul jocului de volei Bulgaria – Rusia, difuzat pe un urias ecran panoramic amplasat in centru, la care oamenii au aplaudat fatis setul smuls de vecinii de la sud de Dunare…

Iar pe soclul statuii ecvestre a primului rege al Poloniei, Boleslav Chudnoy, figura si Dacia, cu granitele ei, intr-o harta in relief a vechii Europe centrale

Iar pe soclul statuii ecvestre a primului rege al Poloniei, Boleslav Chrobry, figura si Dacia, cu granitele ei, intr-o harta in relief a vechii Europe centrale

Cine cauta, gaseste. Am descoperit Dacia in Silesia, la Wroclaw!

Cine cauta, gaseste. Am descoperit Dacia in Silesia, la Wroclaw!

Pios omagiu unui veritabil gentleman al jocului

Septembrie 23, 2009

Sir Bobby Robson a fost comemorat zilele trecute intr-un impresionant serviciu religios in Catedrala din Durham, urbea sa natala din nord-estul Angliei. In luna iulie, in varsta de 76 ani, remarcabilul om de fotbal, fost excelent jucator si antrenor, ceda dupa cativa ani de suferinta in lupta contra cancerului.

Fotbalul n-a pierdut in acest an doar un mare antrenor, de fapt ultimul cu care Albionul a ajuns la un pas de finala Campionatului Mondial, cand cu penultimul act pierdut la penaltyuri la Torino, in fata Germaniei, in ’90, ci mai ales un om minunat, un gentleman desavarsit, de moda veche, ce a impartit binete si intelepciune tuturor celor care au avut sansa sa-l cunoasca, fie ei din lumea fotbalului ori ilustri necunsocuti.

Asa cum remarcau in cursul serviciului religios atat Gary Lineker, devenit golgeter al turneului final din 1986 tocmai sub bagheta lui Robson, cat si Sir Alex Ferguson, antrenor al Scotiei la vremea respectivului Campionat Mondial mexican, Sir Bobby a fost extrem de popular si mult iubit datorita farmecului sau cu care i-a inaltat si i-a facut mereu sa se simta bine pe cei din jurul sau. Robson a avut timp, un zambet si-o vorba buna pentru fiecare…

Asa cum mi-a confirmat si destainuit, intr-un interviu pe care-l realizam la inceputul anului trecut, pe cand starea sanatatii lui Sir Bobby se subrezise simtitor, si Morgan Phillips, autor a doua carti despre Fulham Football Club si tot ce tine de alb-negrii londonezi, si anume <Fulham We Love>, publicata in 1976, la un an dupa prezenta in finala Cupei Angliei, respectiv <From St. Andrew’s to Craven Cottage>, aparuta in 2007 si mergand pe firul istoriei initiale a vest-londonezilor, de la o grupare fondata pe langa biserica din zona, la sosirea pe Craven Cottage, in folosinta pana si astazi.

Reproduc in continuare pasajul despre Sir Bobby Robson, prin vorbele autorului Morgan Phillips, referindu-se la sosirea unui tanar jucator, Robson, sosit de la alb-negrul lui Newcastle United, din nord-estul natal, la alb-negrul lui Fulham…

When did you first see Bobby Robson?

– In the 1940s and 1950s most players lived locally and our neighbours Mr and Mrs Ray, devoted supporters, looked after some of the single men including a homesick Bobby. If the Rays had not welcomed him so warmly, he might well have gone back to the north east of England at the first chance. He became a really exciting forward, almost as skilled as his partner Johnny Haynes. Unfortunately, the club sold Bobby in 1956 but he returned six years later when Fulham was in danger of relegation. He came to our rescue again in 1990 by which time he was manager of the England team. Fulham was in serious financial trouble and Bobby gave a fund raising talk. When he finished he heard someone mention my name. He called me over and spoke appreciatively about my family and our neighbours the Rays, because he still remembered the welcome that he had received 40 years before. Sir Bobby Robson is one of the finest men in British football.

Morgan a subliniat ca Sir Bobby Robson, tanarul sosit la club in anii ’50, a sarit in ajutorul lui Fulham in 1990, pe cand londoneza avea mari probleme financiare, in cadrul respectivului dineu in scopuri caritabile minunatul antrenor mentionandu-i si pe Morgan si familia Ray, de care nu uitase peste decenii, rasplatindu-i cu vorbe bune pentru ospitalitatea cu care-l ajutasera initial sa se acomodeze in capitala. Si dupa cum mai spune Morgan, Sir Bobby devenea iute aproape la fel de iscusit in avanposturile lui Fulham ca eroul legendar al locului, Johnny Haynes. Ulterior, in ’56, Robson a fost cedat, revenind la club in ’62, pe cand alb-negrii erau in pericol de retrogradare.

Sir Bobby a fost apreciat in lungul si latul continentului dar pentru a intari remarcabilele-i virtuti, demn de mentionat este ca antrenorul perindat pe diverse meleaguri a ramas cu sufletul, atasat din inima, nord-estului sau iubit. Iar cand Newcastle United l-a solicitat, intr-un moment de descrescendo pentru club, in 1999, Sir Bobby a sarit din nou in ajutor. Pentru ai sai, din nord-estul industrial, ar fi facut orice. Si a pornit atunci la drum cu un 8-0, record al clubului pe St. James’ Park, contra lui Sheffield Wednesday, finalmente salvand corabia de la retrogradare, dupa o perioada nefericita cu Gullit la timona. Sir Bobby chiar a calificat-o pe Newcastle in Champions League si pana in semifinalele Cupei UEFA, dar a fost pe nedrept si nepoliticos demis, in 2004, de bossul Freddy Shepherd, lovitura care poate a declansat boala gentlemanului, parasind clubul in stilu-i caracteristic, fara ranchiuna ori controverse, ci doar retragandu-se demn, si in plus lovitura ce in mod cert a destabilizat pe termen lung „Cotofenele”. Sfarsite in aceasta vara in liga secunda…

Deloc de mirare, la Durham l-au comemorat si antrenori ca Pep Guardiola, elevul sau la CF Barcelona, ori alti fosti sau actuali selectioneri ai Albionului, de unde, la fel, eronat a fost pus pe faras, si cu smotruieli nemeritate din partea presei, ca Sven Goran Erikkson si Fabio Capello. Fotbalul a fost intr-adevar in doliu dupa Sir Bobby Robson iar lacrimile lui Paul Gascoigne, junele titularizat in acea semifinala de pomina pe Delle Alpi si plangand stins la Torino, s

SirBobby Robson, 1933 – 2009. Odihneasca-se in pace.

Ziua 159. Din Edinburgh, Atena nordului

Iunie 1, 2009

„Am lasat Glasgowul in ceata, cu vreme mohorata, chiar rece. Dar prognoza pentru weekend e mai buna” imi spune o calatoare dinspre Scotia in Londra. Si ma linisteste ca nimeni nu va zambi ironic daca voi cere suc intr-un Public House. Mai stiu si de vremea cu ploaie in rafale, la precedenta editie a Maratonului din Edinburgh, capitala Scotiei. Cum va fi oare in ultimul weekend din mai 2009?

Marea pare linistita. Sub un soare caldut, inaintam spre nord, nord-vest, pe coasta Marii Nordului. Si calea ferata serpuieste in paralel, pe malul marii. Cand mai abrupt, un povarnis spre ape, cand o panta lina, sfarsindu-se intr-o ingusta plaja. La intrarea intr-un pub, mentiunea clara… Ultimul Public House de pe teritoriul englez. Nitel mai departe, hotarul. Si un prim Public House scotian. Asadar acasa la Cimpoieri. Cu vreme buna!

Edinburghul e scaldat in soare, lumea e afara, pe terase. Localnici si turisti. Trecem pe langa Meadowbank, stadionul atletic cu pilonii instalatiei de nocturna aidoma unor cocostarci. Coline golase domina orasul. Parca iti pierzi busola, daca te uiti in dreapta sau stanga, la „cocoloasele” rasarind ca din senin. Dealuri sfarsind in povarnisuri abrupte. Aha, de aceea o fi Atena nordului. Dunedin, conform vechii denumiri, sau citadela pantelor. Suntem in orasul inventatorului telefonului. Graham Alexander Bell isi patenta inventia in 1876. Cum o fi fost atunci citadela?

Acum aduce cu o minunata ilustrata de peste mari si tari, cu castele fascinante scaldate in soare. „Everywhere you go / Always take the weather with you”. Oriunde mergi, du vremea cu tine, canta neo-zeelandezii de la The Crowded House, si se pare refrenul e murmurat de localnici. „Trebuie ca ai adus vremea buna”, sparge un localnic gheata, spunandu-mi ca soarele acestui sfarsit de saptamana e exceptia ce confirma regula. Edinburgh inseamna nori, vant, ploaie, timp inchis si rece… Bine ai venit!

Centrul e un magnet irezistibil dar structura metalica a acoperisului de la Easter Road, vizibila din mersul autocarului, ma imbie sa iutesc pasul. Ce voi gasi acolo? In drumul meu, brusc se iveste o priveliste autentica. Atena nordului. Pe colina Calton Hill, dominand centrul, cu ale sale puncte de panorama, coloane aidoma capitalei Greciei…

Priveliste spre Calton Hill, cu colonadele si monumentul lui Nelson, in reconstructie...

Priveliste spre Calton Hill, cu colonadele si monumentul lui Nelson, in reconstructie...

Continui, spre sud, spre port, pe Easter Road. Artera Pastelui. La un moment dat, conform hartii, trebuie sa cotesc la dreapta, pe o straduta. Intr-adevar, un stadion, aidoma unui gigant, rasare dintre case. Sunt pe teritoriul lui Hibernian Edinburgh, sau pe scurt Hibs, verzii fondati de comunitatea catolica pripasita in Edinburgh, in 1875. Peste un an, Bell ne dadea si telefonul.

In coltul unui cimitir, un prim indicator cu directiile de intrare in tribunele arenei lui Hibs, Easter Road

In coltul unui cimitir, un prim indicator cu directiile de intrare in tribunele arenei lui Hibs, Easter Road

Dupa cimitir, biserica locului, iar parca in carca ei, paianjenisul constructiei metalice a acoperisului. Cum o arata oare arena primului club britanic participant in cupele europene? Da, Hibs a fost pioniera, a deschis partia, intr-un sezon in care secretarul federatiei engleze, Alan Hardaker, insista cu succes pe langa Chelsea sa nu se inscrie in nou infiintata Cupa Europeana. Mai cativa pasi, cu doi pustani care sunt „verzi” dar cu Celtic in sange si care imi amintesc ca am vizionat un film turnat in Edinburgh, Trainspotting, incluzand cand si cand referiri vizuale ori fonice la echipa locului, Hibs. Trainspotting, din anii ’90, despre devastatorul consum de narcotice in comunitati urbane dezafectate din Regatul Unit. Baietii sunt stravezii in privinta apartenentei lor la substantele cu pricina. In fine, scap, ma lasa sa savurez in liniste The Famous 5 Stand. Voi reveni intr-o alta zi, promis, la povestea celor cinci, de unde si numele tribunei principale, reconstruite.

THE HIBERNIAN FAMILY e inscrisul de pe placheta rotunda. O biserica, un stadion din secolul XIX, o tribuna noua

THE HIBERNIAN FAMILY e inscrisul de pe placheta rotunda. O biserica, un stadion din secolul XIX, o tribuna noua

Cei 5 faimosi, cvintetul de dupa razboi, la un stadion cuprins de linistea incheierii sezonului.

Cei 5 faimosi, cvintetul de dupa razboi, la un stadion cuprins de linistea incheierii sezonului.

Vechea peluza, estica, in care, aveam sa aflu mai apoi, se strang fanaticii lui Hibs, a ramas pitica, in comparatie cu noua tribuna principala...

Vechea peluza, estica, in care, aveam sa aflu mai apoi, se strang fanaticii lui Hibs, a ramas pitica, in comparatie cu noua tribuna principala...

Nici tipenie de om, tacere, ca doar sezonul a luat sfarsit. Cu Hibernian pe sase. Si totusi, tocmai in acea seara, un eveniment semnificativ avea sa se petreaca in „familia lui Hibs”. Aveam sa aflu a doua zi, in orice colt de strada…

Tribuna mare, sudica, vazuta dinspre pubul fotbalistic

Tribuna mare, sudica, vazuta dinspre pubul fotbalistic

Las stadionul in urma si revin pe Easter Road, artera principala a zonei. Unde, pe colt, dau de un Public House in verdele lui Hibs. Si un nume care nu mai necesita explicatii. The Old Footballers Arms. Un pub cu tematica fotbalistica. Probabil aici fanaticii din peluza ling inainte si dupa meciuri cate o bere, doua. Trei. Dar localnicii care se bucura de soare imi spun ca asteapta finala de a doua zi a Cupei Scotiei, Rangers – Falkirk. Ca si in fotbalul romanesc, cu pasiunile neintelese pentru Steaua si Dinamo, in diverse locuri din tara, si in capitala Scotiei se gasesc destui sa tina fie cu ceilalti „verzi”, verisorii mai mari de la Celtic, fie cu Rangers. 

In Londra nu prea gasesti puburi explicit fotbalistice. Ba chiar unele retezand clar ca nu "servesc" fotbal si nu accepta tricouri in culorile cluburilor. La un pas de Hibs insa, in capitala Scotiei, "verzii" au barlogul lor. Old...

In Londra nu prea gasesti puburi explicit fotbalistice. Ba chiar unele retezand clar ca nu "servesc" fotbal si nu accepta tricouri in culorile cluburilor. La un pas de Hibs insa, in capitala Scotiei, "verzii" au barlogul lor. Old...

„Suntem aici” mi-au sugerat localnicii ca pot indrazni, la ora finalei. Sambata la trei. Pe unde ma vor purta oare pasii?

Momentan vad intr-o vitrina ca un 3-0 pentru Rangers e cotat cu 7/1

Momentan vad intr-o vitrina ca un 3-0 pentru Rangers e cotat cu 7/1

Coborand spre port, un alt semn al weekendului cu soare ce bate la usa. Traseul maratonului orasului, Albert Bartlett Edinburgh Marathon, va trece pe Leith Links, „curgand” dinspre centru spre zona portuara, litorala, a capitalei Scotiei.

Masinile, altundeva. Pe aici se alearga...

Masinile, altundeva. Pe aici se alearga...

De fapt, studiind harta, descopar ca traseul maratonului va trece nu departe de vechea tribuna estica… Leith nu e zona cea mai ravnita a orasului, ci doar coborarea spre port. Si totusi, parcul din Leith Links ar prinde bine ca zona verde in orice oras din Romania. Sau gresesc?

Cladiri cochete, unele gazduind traditionalele Bed&Breakfast, demipensiuni, inconjoara micutul parc din zona. Din pacate, si acolo, rasaritul scoate la iveala deseurile lasate de trecatori. Cele non-metalice sunt rasfirate de pescarusii in cautare de hrana...

Cladiri cochete, unele gazduind traditionalele Bed&Breakfast, demipensiuni, inconjoara micutul parc din zona. Din pacate, si acolo, rasaritul scoate la iveala deseurile lasate de trecatori. Cele non-metalice sunt rasfirate de pescarusii in cautare de hrana...

Intr-o scurta explorare a zonei, descopar ca statuia Reginei Victoria nu lipseste de la o raspantie in preajma careia a rasarit un alt magazin al lantului de supermarketuri LIDL. Fratii nemti, Lidl si Aldi. Cucerind incet piata britanica. In scuar, imparateasa cu sceptrul, dupa colt, invazia noului. Iar in preajma statuii, tramvaiul prototip ce va fi introdus pe o linie unica, legand portul de… aeroport, motiv pentru care bulevarde largi, chiar si din centrul Edinburghului, sunt excavate pentru demararea constructiei infrastructurii. Asta pana in 2011… Din ce-mi dezvaluie insa unii localnici, proiectul nu e neaparat imbratisat de oamenii locului. „E o risipa financiara fara rost. Cui ii trebuie asa ceva!? Mai ales ca va fi un unic tronson. Aberatie. Avem una dintre cele mai bune retele de autobuze din Europa”, imi spune un domn in etate, si tind sa-l cred.

Tot in spatele statuii, Leithul in fotografii de epoca, surprinzand clisee semnificative pentru istoria locului. Printre care si cei cinci faimosi, varfurile lui Hibs. Dar las pozele sa spuna povestea…

O regina din alta epoca si un fotocolaj-reclama sub egida I LOVE LEITH, cu o inima...

O regina din alta epoca si un fotocolaj-reclama sub egida I LOVE LEITH, cu o inima...

Gemenii de la The Proclaimers, cu hitul "I'm gonna walk 500 hundred miles and I'm gonna walk 500 more", voi pasi 500 de mile, si inca 500, pentru a ajunge la tine, sunt nu doar impatimiti de Hibernian ci si cu refrene din cantecele lor adoptate de imnul clubului...

Gemenii de la The Proclaimers, cu hitul "I'm gonna walk 500 hundred miles and I'm gonna walk 500 more", voi pasi 500 de mile, si inca 500, pentru a ajunge la tine, sunt nu doar impatimiti de Hibernian ci si cu refrene din cantecele lor adoptate de imnul clubului...

Cei 5 faimosi. Hibernianul postbelic, prolific, triplu campion al Scotiei intre 1948 si '52. O tempora

Cei 5 faimosi. Hibernianul postbelic, prolific, triplu campion al Scotiei intre 1948 si '52. O tempora

Fotbalul si religia sunt ingemanate pe strazile din Leith, asa cum reconstruita tribuna principala de la Easter Road umbreste vechea biserica catolica. „Verzii” fondau clubul in 1875 iar alte consideratii, asa cum am promis, intr-o alta zi…

Un alt locas de cult. Dimineata, o fetita descarca baxuri de sticle de lapte la intrarea laterala

Un alt locas de cult. Dimineata, o fetita descarca baxuri de sticle de lapte la intrarea laterala

Istoria din vitrina. Un anticariat adaposteste si numele unor jucatori ai locului. Fotografii de fotbalisti, la tot pasul. Iar faptul ca suntem in capitala Scotiei ne urmareste prin reflexie si in vitrina...

Istoria din vitrina. Un anticariat adaposteste si numele unor jucatori ai locului. Fotografii de fotbalisti, la tot pasul. Iar faptul ca suntem in capitala Scotiei ne urmareste prin reflexie si in vitrina...

Biserica Scotiei. Turnuletul, minion

Biserica Scotiei. Turnuletul, minion

Edinburghul inseamna istorie, multa traditie, insa ne-a reunit pentru un eveniment sportiv de marca. Albert Bartlett Edinburgh Marathon. In 31 mai, start la ora 9. Si am purces spre centrul informational, cartierul general al organizatorilor, campat intr-un hotel de pe celebra Princess Street, la baza colinei cu colonadele. Maratonul din Edinburgh, al doilea ca marime si importanta din Regatul Unit, dupa Virgin London Marathon, este si o supapa pentru amatorii de maratoane care n-au „prins” un loc la startul celui major, din Londra. Desi nu este notoriu pentru rafalele de vant de pe traseu, aidoma celui din „Windy City”, Chicago, Maratonul din Edinburgh te poarta totusi din jungla urbana a centrului capitalei, prin suburbii, pe malul cu plaja la estuarul Firth of Forth si apoi chiar prin zonele impadurite din estul orasului. Un traseu ce poate oferi surprize, mai ales daca marea nu e linistita…

Concurentii asteapta incolonati sa-si ridice numerele...

Concurentii asteapta incolonati sa-si ridice numerele...

Un maratonist neamt n-a ratat prilejul sa se imortalizeze in fata colajului desfasurat de organizatori, surprinzand caracteristicile cheie ale intrecerii si orasului-gazda

Un maratonist neamt n-a ratat prilejul sa se imortalizeze in fata colajului desfasurat de organizatori, surprinzand caracteristicile cheie ale intrecerii si orasului-gazda

"We are from Holland!" au strigat intr-un glas, vazandu-se pozati din diverse unghiuri. Celebritati pentr-o zi...

"We are from Holland!" au strigat intr-un glas, vazandu-se pozati din diverse unghiuri. Celebritati pentr-o zi...

Fiecare cu numarul sau, pe culori diferite, in functie de timpul estimativ de sosire, luat in considerare in functie de performante precedente ori, in cazul debutantilor, pe baza timpilor inregistrati in concursuri pe distante mai scurte. Doar cei din elita sunt scutiti de culori si numere. Ei au un nume… Apoi urmeaza portocaliii, rozaliii, s.a.m.d., cel putin in versiunea Edinburgh. Dar am lasat grijile concursului cu sau fara vant si am mai umblat prin oras…

Leith la estuarul la Marea Nordului, cu arena Easter Road, vazute de la Observator

Leith la estuarul la Marea Nordului, cu arena Easter Road, vazute de la Observator

De pe Calton Hill, orasul ti se desfasoara la picioare in toata splendoarea sa. Cu numeroase biserici cu un turn ascutit, cu mladioase cladiri gri-maronii, cu stradute cuprinse de forfota, pe care autobuze etajate „curg” uneori in sir indian, cu castelul si palatul si cu un deal mai semet si foarte abrupt, pe care troneaza Arthur’s Seat. Locul lui Arthur. O expeditie contraindicata inaintea unui concurs. Privind spre nord, cu estuarul si malul sau dinspre Highlands, iar in departare cu celebrul pod peste Firth of Forth, o minune inginereasca la vremea respectiva. In secolul XIX…

Atena? Nu, Edinburgh

Atena? Nu, Edinburgh

Cladirea Observatorului, pe colina

Cladirea Observatorului, pe colina

Limba latina, la ea acasa in Edinburgh

Limba latina, la ea acasa in Edinburgh

Princess Street, aglomerata artera comerciala. Ce avea sa absoarba peste 13.000 alergatori...

Princess Street, aglomerata artera comerciala. Ce avea sa absoarba peste 13.000 alergatori...

Panorama spre orasul vechi

Panorama spre orasul vechi

De la Arthur's Seat, panorama completa

De la Arthur's Seat, panorama completa

"Tunul portughez" de pe colina

"Tunul portughez" de pe colina

Alta vedere spre orasul vechi...

Alta vedere spre orasul vechi...

Ziua 111. Oua rosii sau 188 de mingi?

Aprilie 11, 2009

E duminica de Pasti in rit protestant, Easter Sunday, dar tot pare ca oricare alta. De ce?

Daca folosesti telecomanda, pe un anumit canal nu sunt iepurasi si oua rosii de Pasti, ci o minge disputata de 22 de jucatori. Manchester City – Fulham, in transmisiune directa, din Premier League. Unii pot spune ca sunt carcotas si ca jocul are loc tocmai in duminica de Pasti doar pentru ca „albastrii” lui Mark Hughes evoluasera joi seara in Cupa UEFA, la Hamburg. Drept e… Obiceiul e ca un club implicat in joile competitiei intercluburi numarul doi sa evolueze in campionat duminica.

Dar ce parere aveti de programarea unui alt joc din Premier League, Aston Villa – Everton, in aceeasi duminica de Pasti? De la ora doua. Cluburile din Birmingham si Liverpool au fost eliminate din Cupa UEFA, asadar scuza cu oboseala de joi seara nu sta in picioare. In schimb Villa si Everton, pe langa ca au o larga baza de sustinatori, probabil in mare parte barbati cu neveste si copii, impartasesc recordul absolut de intalniri directe in primul esalon al fotbalului englez. De Easter Sunday, pe Villa Park, cele doua si-au dat mana pentru a 188-a oara dar, retineti, pentru prima data in istorie in Duminica Mare. Ei, ce mai premiera onorabila!?! Daca si cel mai consistent si longeviv duel, dovada a traditiei jocului in insula, a sucombat programarilor televizate care n-au Dumnezeu, nu ciocnesc oua de Pasti si se jura ca nu fura dar le prindem sistematic cu reclame la clio, gillette sau aiurea in gura, atunci putem spune ca spiritualitatea e in intuneric, Lumina fiind rapita de publicitate si audio-vizualul insidios cu foamea sa de rating. Cand si de unde sa se mai ia Lumina, daca si cel mai venerabil duel cade in capcana televizarii tocmai in Duminica de Pasti, ca niciodata pana acum? Vai de Lume. Si cand te gandesti ca tocmai Everton e unicul club din fotbalul profesionist al Albionului care inca are o biserica pe amplasamentul stadionului sau Goodison Park, in coltul dintre doua tribune. O ajunge si aceasta capela o sala de jocuri de noroc, sediu de pariuri sau alta gogomanie similara… Ii spun capela asezamantului de cult de la englezismul chapel, care se refera la cladirea in sine. Asta pe cand church, care eronat e luata drept constructia adapostind lacasul religios, se refera la enoriasi. Church e congregatia semenilor ce trec pragul capelei.

Oricum, astept cu interes calendarul competitional pe 2009-2010. Poate, poate un Everton – Tottenham sa zicem in Ziua de Craciun, pe Sky Sports ori Setanta, care isi impart aceste jocuri de Pasti de la Manchester si Birmingham, in pauza cu oameni de zapada pe lunecus cu o coca-cola in mana ori Mosi pe sanie dar nu trasa de cai ci de un 4×4, ca si-asa nu se mai vand suficiente, in ton cu predictiile, si trebuie bagate pe gat consumatorului (ne)fericit. Poate sa fie Volvo ori Tata, caci Mosul nu se va supara.

Si voi mai adauga, tot pe de alta parte, ca pe la finele anilor ’80, in duminica de Pasti, ni se gasea o ocupatie neconventionala, tovaraseasco-patriotica, de a merge din usa in usa si a colecta sticle si borcane. Nu ni se solicita ori impunea un asemenea demers intru protejarea mediului inconjurator prin reciclarea sticlei in alte zile ale anului, ci fix de Pasti. De ce? Pentru a nu fi acasa cu familia sau cu parintii la biserica. Sistemul se temea de forta credintei.

Nu ca ar mai fi ramas ceva in Albion din biserica. Numarul enoriasilor a plonjat, numarul ateilor a crescut proportional cu cel al drumurilor urmate la magazine ori centre de divertisment, in scopuri materialiste ori de ostoirea pe moment a poftelor si slabiciunilor umane. Dar societatii insulare nu doar ca i-a fost extirpat semnul crucii din suflet si simtiri, ci i s-a servit insidios cu pipeta, cu efect pe termen lung, ametitorul balsam al bucuriei senile a micului consumator fericit.

Pastele sunt acum nimic altceva decat o vaca de muls pe taramul comercialismului si al industriei de divertisment, o alta zi cu potential pentru venituri crescute din tot ce tine de aruncarea pe piata a supraproductiei mondiale, de la greble si pana la Lamborghini. In functie de moment, ambalate in desene cu iepurasi, oua si crengi inmugurite.

Fotbalul de Pasti e sacrilegiu. Fotbalul de Pasti la televizor e sacrilegiu cu reclame la nervoase pe patru roti la care te imbie fete despuiate. Invierea in varianta debila a secolului XXI. Fotbalul la televizor in varianta Premier League e reclame la care-ti trebuie secunde bune sa deduci daca e vorba de lame de ras sau bilete de avion, e bombardament de culori, sunete si comentarii in tromba, e generic al competitiei sa-ti ia fata si auzul pentru restul serii. E asurzeala metalica. Sa-ti ia mintile, nu alta. Switch off.

Si in ziua de Pasti, ca in multe altele, Orange Street e cufundata in tacere si necirculata. Pentru ca nu are cafenele ori cazinouri, cinematografe sau baruri, discoteci ori magazine cu aparate electrice de smuls fire din nas. Ci doar o biblioteca, doua intrari in aripi ale unui muzeu cu galerii si o capela. Protestanta. Steagul alb cu crucea rosie a Sfantului George flutura deasupra intrarii, in stanga careia sunt inramate doua mesaje. Nu se opreste nimeni sa le citeasca, nefiind delimitate de luminite pulsatorii sau neavand o maneta de care sa tragi si sa-ti sara in ochi BINGO, trei pe linie si finfirici scurgandu-ti-se in palma. Ori atarnate ca in vitrina accesorii de plaja. Neatractiv. Atat de simplu, dupa vorba, dupa port.

Mesajele isi asteapta in tacere cititorii. Rabdatoare dar avertizand. Timpul a intrat rau de tot in sac si de la mesaje la consecinte si fapte secundele tot ticaie in dezavantajul multimii. De se opreste vreunul, cititul e doar chestie de automatism. De la a lectura si pana la a absorbi, analiza si da mai departe, e un salt ca de pe un mal unde te simti incorsetat de normele sociale si „ce-or zice ceilalti daca le-as deschide gura despre astea?”, peste hau, pe celalalt mal unde esti ridicat din genunchi si scuturat de temerile scrutinizarii semenilor. Creada ei ce-or vrea, eu gasesc ceva intelepciune in spusele astea…

In chenare sunt doua mesaje cam pe aceleasi linii. Societatea a luat-o razna, de-acum fara busola, frica de Dumnezeu si bagare de seama, si l-a maniat pe Cel de Sus. Iar decontul se apropie. Nu-ti trebuie multa desteptaciune sa simti ca vorbele de pe zidul Bisericii Congregationale Protestante din Orange Street, in spatele National Gallery din Trafalgar Square, nu sunt fara noima. E ceva profund si inaltator in acele locuri. Lipita de biserica este Biblioteca din Westminster, candva acoperis pentru Sir Isaac Newton si unde minti luminate, prieteni de-ai sai, isi impartaseau cunostintele si ardoarea descoperirilor. Hailey, Swift, Wren, Addison…

Biserica e stana de piatra. Mesajul mut de la intrare e pentru cine are ochi sa vada...

Biserica e stana de piatra. Mesajul mut de la intrare e pentru cine are ochi sa vada...

Nu e un loc ca oricare altul. Nu e o duminica aidoma multor altora. E un loc incarcat de istoria scrisa de inaintasi fara a caror contributie am fi fost mai saraci din toate punctele de vedere. Vizionari ca ei schimba inraurirea lucrurilor. Si sunt niste Pasti cand detectam surd, dar detectam, ca micutii „corigenti” la purtare ar putea fi inregimentati in campusuri care te duc cu gandul la cravata rosie in vant si papornita de  colectat sticle si borcane duminica la zece, de Pasti. Iar duminica sa fie adunati ciorchine in fata ultrasonicului megaecran cu un meci de fotbal impaiat cu reclame la grandtheftauto sau alte inventii ale noii ordini care-ti joaca festa cand e vorba de neuroni, inteligenta cognitiva, persuasiunea insidioasa si smulgerea din real inspre virtual.

Ouale rosii s-au spart unul cate unul. Fara vigilenta, oamenii au cedat cu indulgenta si placida complacere cartoane dupa cartoane de oua. N-au mai ramas multe dar mingi sunt tot mai numeroase, pe toate meridianele. Vid. Aer comprimat. Noul Dumnezeu e sugestia sa ai pedala sub talpa, volanul in mana si schimbatorul pe dreapta ori stanga, oferita in pauza jocului in iarba, cu mingea. Participa Robinho dar a tine cu ai lui e ca si cum ai simpatiza cu Thomas Cook si Nike ori cine i-o imbraca.

Pe o strada paralela, in larma si clinchete fara fum, ochi sticlosi si priviri serioase, colturoase, concentrate, pline de aere, urmaresc traiectoria basicii umflate si participarea lui Robinho. Oaaaaaaaaaaooooooo. Pe Orange Street, nici tipenie de om. I se intoarce constant spatele. Doar ignoranta i se ofera, cu varf si indesat. Omenirea n-are timp de presupuse elucubratii si n-are notiunea refuzului acceptarii realitatii.

Ceva nu pusca. Ne place viata in versiunea 2009 cu adevarat? Daca mergi pe strada si iei la ochi zece trecatori, macar noua fete sunt cel mult „masca” daca nu cu colturile buzelor in jos dar de fapt destule sunt ascunse. Ochii in pamant, ingandurarea rabufnind din toti porii, pasul cat mai mare. Nu prea pare a fi pe plac varianta 2009 spre viitor. Si-atunci ce-ar fi atat de rau in a devia de la parcursul robotic, a te opri din mers, a „pierde” 5 minute din secundele pe care ti le inchipui atat de pretioase dar de fapt goale ca basica de la picioarele lui Robinho, si a citi o alternativa la aceeasi placa „inghitita” zilnic? Nimic rau. Dar obisnuinta e cosciug de plumb.

M-am oprit, am lecturat…

Un autor necunoscut ne spune pe drept cum stam cu contul la Doamne Doamne

Un autor necunoscut ne spune pe drept, cu un avertisment profetic, cum stam cu contul la Doamne Doamne. Rau...

"Cat timp vei mai sta deoparte?" Pe vecie, daca are un os de ros

"Cat timp vei mai sta deoparte?" Pe vecie, daca are un os de ros

Nu din comoditate ci din spirit de DIY (Do It Yourself) am omis traducerea.