Posts Tagged ‘Bega’

Încă unul – câştigător – la MARATOANELE MELE

octombrie 10, 2010

După, nimerit îmboldit de Mona, am sorbit două Stejarul. 7% alcool. Deci mi-am scuturat niţel pletele. Şi mă răsfăţ scriind la persoana I şi despre ceea ce a fost a 11-a ediţie a Maratonului Timişoarei, de duminică 10.10.2010, cu startul la ora 10 şi 10. Pentru ca n-a fost una oarecare, ci foarte altfel. Tot pe 42 kilometri şi vreo 200 metri, dar într-adevăr altfel. Din două puncte de vedere.

Primul… Mi s-a întâmplat pentru prima oară să mă accidentez alergând, după 16 ani şi ceva de noroc şi fericire, scutit de coşmarul atletului. Cu aproape 3 săptămâni înaintea cursei, mai exact cu 19 zile, într-o seară de marţi, gamba stângă, cea forte şi de mare sprijin în condiţiile în care piciorul drept, operat, mi-e încă atrofiat şi slăbit şi după aproape 20 ani, a pocnit cum auzi artificiile. Un poc sec, parcă un cuţit în muşchi şi teama imediată că asta a fost… Muşchiul cedase la o întindere bruscă. La un blestemat de semafor. Mi-am zis că s-a dus alinierea la start şi cele 13 săptămâni de antrenamente, uneori în draci, pe pante de 10% sau ignorând torenţiale. M-am întors acasă cu „piciorul în mână” şi nici în pat nu puteam sta. 6 săptămâni, dixit pe Google. 

Al doilea… Cu chiu cu vai şi doar două antrenamente uşoare, la două săptămâni după accidentare sau cu 4-5 zile înaintea Maratonului, cum vreţi, m-am prezentat la start. Pentru prima oară după sute de curse neştiind dacă voi ajunge acolo, la finish. Ce va fi? Cum va reacţiona gamba? Mă va ţine? Sau abandon? Dar mi-am zis că e ultimul, da, ultimul concurs alergat în roş-galbenul lui Serpentine Running Club din Londra, asociaţie la care debutam în 1 ianuarie 2005, într-o întrecere de 10 kilometri. Şi mi-am spus că e musai să onorez momentul. Era ultima cursă în acel tricou cu mâneci lungi care nu ştiu din ce fibră a fost fabricat să reziste încă, în ceea ce pare a fi fost chiar ultimul maraton al Timişoarei organizat de www.maraton.ro , de Atletic Club Maraton Timişoara. N-aveam cum să nu mă prezint la start. Şi într-un picior sau în mâini, şi tot trebuia cumva să-l alerg. Abonamentul de membru „Serpie” îmi expiră luna viitoare…

Acum, după, meditând la o minunată şi însorită duminică cu 6 Celsius, una plină de emoţii dintre cele mai intense şi polarizate, în care am izbutit să trec de toate cele 8 ori în traseul şerpuind peste Bega, îmi zic că nu ştiu cum am scos-o la capăt. Şi nu oricum. Ci chiar câştigând Maratonul la categoria mea de vârstă, 30-39 ani, în timpul de 3h16:52, conform tehnologiei ChampionChip, firmă globală care discută la sânge în metri şi secunde, prin trimişii ei de la Budapesta, Attila şi Milan. Am încheiat pe locul 6 în clasamentul general şi am înregistrat al doilea meu timp în cursele de Maraton, Personal Best rămânând cel din septembrie 2009, la Wroclaw, în Polonia. Am alergat deci mai repede decât în precedentul Maraton, din martie, de la Barcelona…

Că lumea e mică o sugerează şi prezenţa aici a unui polonez, Tadeusz Dziekonski, şi nu unul oarecare, ci cu vreo 265 Maratoane în picioare. Leş de 60 ani care a alergat şi Dumnealui anul trecut Wroclawul, unde mă aliniam într-o pitorească tentativă…

Nu mă întrebaţi cum de-a ieşit aşa. Parcă a fost de basm. Miracol? Gamba se regenerase doar din plimbări uşoare, fără nici cel mai mic leac, muşchiul a rezistat, cei 42 şi ceva au fost rulaţi iar această amintire îmi va alina toate zilele ce-au fost, sunt şi vor fi în care n-am un cuvânt de zis, bolborosind în gol pe un nenorocit de blog. O amintire pe loc de frunte între foarte multele experienţe de concurs, de la nord de Cercul Polar la Atena şi de la Dublin în Catalunya…

<What next?> Nu ştiu exact ce va urma, post-Serpentine. Alte curse, pe cont propriu, fără vreo apartenenţă? Posibil. Dar cert voi merge înainte, la capitolul antrenamente. Nici nu e indicat să te laşi brusc, ci doar treptat. Dar cred că singura şansă e să dau înainte, nu neapărat la fel de înverşunat ca pe alocuri, în alte foste sesiuni pregătitoare. Altele sunt acum priorităţile de suflet însă nu voi stinge flacăra.

Mai ales că Mona m-a înţeles, a fost acolo, la finish. Şi poate şi pentru că, mai des ca niciodată în Timişoara, am auzit încurajări de pe margini, de la trecători întâmplători sau privitori avizaţi, semn că falia se conturează mai clar. Am impresia că într-o ţară căzută în plasa şofatului nevricos bară la bară şi a consumerismului materialist fără cap, doar de dragul unui fals nivel de trai şi a unui parşiv aşa zis statut social, se regăsesc însă tot mai mulţi care-şi revin în simţiri şi care fac pasul de cealaltă parte a faliei, percepând, înţelegând, susţinând, aplaudând şi fiind pe faţă în celălalt trib, cu vederea spre normalitate. Lucrurile se mai schimbă. Dacă până acum eram doar o mână de „nebuni”, astăzi am simţit acel altceva, extrăgând ce-i drept partea bună din lucruri.

Victoria mea a fost că am ajuns la final, lupta cu sine fiind cea mai grea în Maraton. Triumful la 30-39 ani, în competiţie cu alţii, a fost doar un bonus. În ziua în care tricoul roşu a devenit amintire. Spânzurat pe-un umeraş. Aşa a fost să fie, simbolic, în oraşul meu natal…

Ca un P.S., s-a repetat ca Maratonul, atât cât a fost mediatizat, adică puţin, să fie zugrăvit anapoda, denaturat, trunchiat, cu erori informaţionale jalnice şi străvezii pentru cei „in the know”, de către o presă neînţelegând mai nimic din spiritul şi cam tot ceea ce implică un asemenea eveniment. Sunt colegi de breaslă dar zău, vai de lume pentru ignoranţa şi incompetenţa lor leneşă, scrijelind din fotoliu, după ureche. Şi-atunci cum să fie puşi în temă şi magnetizaţi spre o asemenea probă consumatorii de ştiri!? Şi asta într-o ţară campioană olimpică la zi în proba feminină de maraton, prin Tina Diţă la Beijing… Apropo, jos pălăria Stimată Silvia Banda, unică participantă la Timişoara, o localnică păstrându-şi coroniţa peste ani!

Reclame

Ziua 117. Stonehenge intre „uzina de apa” si podul Mihai Viteazul

aprilie 17, 2009

Curgand molcom prin campie, Bega isi face intrarea propriu-zisa in Timisoara la „uzina de apa”, de fapt una dintre cele mai vechi hidrocentrale din Romania, ce in 3 mai va aniversa 99 de ani de la inaugurare. In 1910, Uzina Hidroelectrica din Fabric, in nord-estul Timisoarei, intregea cu o arhitectura zvelta, distinsa, peisajul urbanistic din preajma Begheului citadin. Iar din toamna anului trecut vechea „uzina de apa” e punct de pornire pe cei 44 de kilometri canalizati ai raului, pana la granita cu Serbia, ce sunt supusi unui proces de decolmatare si ecologizare a Begai, incluzand dragarea a peste 70 centimetri mal de pe fundul apei curgatoare, pentru a reoferi afluentul banatean al Tisei sistemului de navigatie comercial si de agrement.

Iar intr-o dupa-amiaza de primavara cu soare, Bega la Uzina Hidroelectrica e o desfatare. Seara, cladirea cu turn luminata ofera o ambianta placuta intrarii Begheului in Timisoara pe o albie canalizata.

La putine zile dupa Pasti, Uzina Hidroelectrica va implini 99 de ani.

La putine zile dupa Pasti, Uzina Hidroelectrica va implini 99 de ani.

Proiectul e in curs de derulare, fondurile sunt europene, Bega isi recapata insemnatatea cuvenita. Apa, sursa vietii…

Barajul hidrocentralei si cantul placut al apei. Bega, suflet si aliat al Timisoarei...

Barajul hidrocentralei si cantul placut al apei. Bega, suflet si aliat al Timisoarei...

Cateva sute de metri in aval de la Uzina Hidroelectrica, primul dintre cele 11 poduri rutiere ce fac punte peste ape  pe teritoriul Timisoarei este de-acum strajuit de un ansamblu ducandu-ne cu gandul la Stonehenge, dar in varianta banateana. Langa Podul Mihai Viteazul, construit in 1909 si stiut drept podul de la turbina, ce a fost reconstruit in 1981 pastrandu-se cele patru basoreliefuri de la capete, reprezentand un nisipar cu un sac de nisip in spate, un tabacar, un morar si o femeie purtand stema Timisoarei, mai exact pe malul nordic al Begai, a fost recent ridicat un ansamblu de 13 stanci verticale, aduse din Grecia si dispuse circular, imprejmuite de bancute si spatii verzi, completand peisajul din preajma raului. O combinatie de vechi si nou, cu un pod ajuns la centenar, strajuit si de o cruce ridicata la primul razboi mondial, cu acest nou parculet, un fost spatiu verde reamenajat.

Cele 13 stanci dispuse circular de langa Podul Mihai Viteazul, peste Bega, la intrarea in Timisoara. O adaugire la peisajul urbanistic...

Cele 13 stanci dispuse circular de langa Podul Mihai Viteazul, peste Bega, la intrarea in Timisoara. O adaugire la peisajul urbanistic...

Stiut este faptul ca ansamblul preistoric de la Stonehenge, din comitatul sud-vestic Wiltshire, in plina campie, la 13 kilometri nord de Salisbury cu a sa frumoasa catedrala, este intr-un fel un domeniu al mortilor, tinand de ritualuri de sacrificiu si inmormantare. Pe cat de faimos, Stonehenge este misterios prin lipsa unor documente scrise care sa ateste perioada de conceptie si tot ceea ce tine de cel mai complex amplasament pamantean de acest tip ramas din neolitic si epoca bronzului. Misterul ce invaluie aidoma cetei uriasele stanci verticale dispuse circular si inconjurate de un damb presupus a fi fost ridicat in jurul anului 3100 IEN, largeste marja estimarilor vizavi de anii si perioada conceptiei ansamblului. De la 3.000 IEN pana la 2400 ori chiar 2200…

Copierea este exercitiul absolut de flatare si dispunerea pe malul Begai a 13 stanci in cerc ne duce cu gandul la ansamblul preistoric. In modernism, constructia Stonehengelui banatean a durat in pas cu repeziciunea vietii la inceputul mileniului trei. Sa fie vorba de o replica in miniatura care sa magnetizeze curiosi si drumeti la intrarea raului in oras sau sa fie vorba si de alte conotatii si semnificatii ale dispunerii stancilor mai mari de-un stat de om intr-un peisaj suburban ce se doreste a fi gentrificat?

Turnul "baraj", vazut de la noul ansamblu din preajma podului de-o suta de ani...

Turnul "baraj", vazut de la noul ansamblu din preajma podului de-o suta de ani...

Vazuta prin prisma migalei cu care sunt amenajate si intretinute zone din preajma raului in centrul Timisoarei, remodelarea spatiului verde de la Uzina de Apa si pana la primul dintre cele 11 poduri peste Bega este absolut admirabila. In fond, fiecare coltisor al Timisoarei are sufletul sau, „inima sa verde”, si merita aceeasi grija si pretuire. Zonele verzi sunt esentiale in orasele noastre tot mai aglomerate, dar, vorba aceea, apropo de chelul caruia doar tichie de margaritar ii lipsea, ma intrebam de utilitatea noului ansamblu in viata de zi cu zi a oamenilor, cu nevoile lor curente si dorinta unui mai bun mod existential, privind peste drum de „Stonehengeul timisorean”, spre marginea unui ombilicat minicartier de blocuri. Unele in altele, fara spatii verzi ci betonate, cu chioscuri metalice dezafectate si ruginite de parca, banuiesc, ar fi vorba de Baghdad, ce mai, un peisaj urban sordid dar in care, esential, isi duc viata oamenii, locuitorii „cetatii”. Mai bine amenajari pe masura, „salubrizari” si design insufletitor intre respectivele blocuri, din care dimineata ies oameni, in drum spre lucru, si in care revin seara, printr-o mult dorita altfel de ambianta, nu-i asa?

Dar aceste consideratii nu se doresc a ciunti din meritul infrumusetarii zonei de langa Podul Mihai Viteazul. E clar ca daca fondurile au fost alocate pentru imbunatatirea a tot ceea ce tine de Canalul Bega, minicartierul din preajma si multe altele ca el ar avea nevoie de investitii diferite.

Vechea cruce strajuita de pomisori, langa pod

Vechea cruce strajuita de pomisori, langa pod

De-aici curge Bega canalizata prin Timisoara, spre vest, spre Serbia… Dar Timisoara e nu numai o „cetate” amplasata pe malul Begai ci si un oras al florilor, cum deseori pe drept e alintat, cu atat mai infloritor si placut primavara. Parcul Botanic, o imprejmuire chiar din Cetate, la doar sute de metri de zidurile vechi ori vechi vestigii, e un exemplu al primaverii pe malul Begai. Cu o buna gospodarire si spirit civic, infloritoarea urbe nu se poate decat infrumuseta in ciuda celor peste sapte secole ale ei…

Parcul Botanic te intampina cu rondouri de flori iar...

Parcul Botanic te intampina cu rondouri de flori iar...

... odata patruns in inima sa poti respira aer curat intre sutele de specii de arbori. O placuta iesire in sanul Mamei Natura. Un imbold pentru oraseni sa nu uite ca viata inseamna si altceva decat birouri, telefoane, cafele, tehnologie, supermarketuri si 4 ziduri, limite ale propriilor noastre vulnerabilitati

... odata patruns in inima sa poti respira aer curat intre sutele de specii de arbori. O placuta iesire in sanul Mamei Natura. Un imbold pentru oraseni sa nu uite ca viata inseamna si altceva decat birouri, telefoane, cafele, tehnologie, supermarketuri si 4 ziduri, limite ale propriilor noastre vulnerabilitati