Posts Tagged ‘fotbal’

Tottenham il ineaca-n sange pe Ginola

Octombrie 8, 2010

Nu-i de vazut de cei cu firi sensibile. E pe You Tube, ii zice How To Cut Carbon Emissions (10.10. No Pressure).

E un filmulet de cateva minute, o alta monstruozitate a propagandei mincinoase a Noii Ordini Mondiale intru a ne spala pe creier si baga pe gat  micsorarea emisiilor de carbon generate de activitatile umane, de fapt un travesti la impunerea altor si altor viitoare constrangeri, taxe si biruri. Iar percutanta modalitate video in care se incearca sa ni se inoculeze vina schimbarilor climaterice cauzate de mana omului spune multe despre crunta dictatura mondiala in devenire. Videoclipul face reclama unei actiuni din 10 octombrie in care, vezi Doamne, cu totii ar trebui sa ne aliniem impunerii „de la centru”. Cu o baie de sange pentru sceptici si „necredinciosi”.

Iar pentru ca impactul la public sa fie marit, a fost cooptat in hora si un popular club de fotbal londonez, alesi fiind doi componenti ai lotului Angliei la Cupa Mondiala din Africa de Sud.

Tottenham Hotspur a acceptat si isi joaca rolul in reclama, cu fundasul Ledley King si varful Peter Crouch deschizand gura la o sedinta de antrenament. Iar cine nu se supune crezului, fie si foste staruri adulate de public, o termina rau, cum e cazul vedetei de-altadata a Spursilor, David Ginola, cel care evolua cot la cot la White Hart Lane cu Ilie Dumitrescu. In filmulet mai figureaza pustii dintr-o sala de clasa si angajatii unei companii white-collar, producatorii vrand parca sa sugereze ca de pe urma scepticismului unora va suferi si majoritatea credula.

Un intuneric diavolesc, satanic, vine din directia de unde ne-am astepta cel mai putin. Dar tocmai sub impresia bunelor intentii se ascund cele mai monstruoase ticluiri…

 

Condiţia presarului sportiv: nobilă sau servilă?

Iulie 5, 2010

Reproduc editorialul SUTURI IN ZID, pe care l-am semnat in editia de marti a <Fotbal Vest>…

Mi-a picat în mână săptămânalul ieşean „Suplimentul de cultură” şi în primele patru din totalul de 16 pagini am dat de „O ţară de fotbal” şi „Sentimentul naţional al beşicii”, editoriale reliefând obsesia României pentru fotbal, cu atât mai evidentă cu cât acest unic sport şi nicicare altul îşi face aşadar loc şi într-o revistă cu profil cultural. Din păcate, deşi puternic înfipt în psihicul naţiunii şi viaţa socială, fotbalul nu se ridică însă calitativ la nivelul atenţiei cu care e înconjurat, fiind fără valoare, corupt, în linii mari o oglindă a minorităţii ce face de douăzeci de ani jocurile în ţară.

Fiind depistat drept o „vacă de muls” de către „băieţii deştepţi”, fotbalul autohton, deşi decăzut tocmai când speranţele generale ale românilor crescuseră după ´90, poartă în favoarea clicii sforarilor şi rolul de zăhărel, într-un uriaş fenomen de „fotbalizare socială” inoculat publicului şi prin acest controlabil instrument de propagandă al atotputernicilor, mass-media, în special cea vizuală. Cu pâine râncedă şi circ ieftin poate fi implementată orice decizie, cât de nepopulară…  

În acest context, care e condiţia şi pulsul mass-media în peisajul fotbalistic mioritic? Iar întrebarea e dacă presa nu mai poate într-adevăr combate, fie din cauze valorice, fie ţinând de subţierea resurselor logistice şi economice, ori nu mai vrea s-o facă, fie din motive lipsite de etică, fie drept urmare a variilor constrângeri, fie conştientizând că orice-ar dezvălui, paralizantul status quo tot ar rămâne inexpugnabil!?!

Era o vorbă emanată în ceauşism, „la fotbal şi agricultură se pricepe toată lumea”. O ironie cât se poate de mincinoasă. Aşa cum doar adevăraţii ţărani, a căror sudoare udă glia zi lumină, înţeleg tainele pământului, tot aşa şi aşezările în teren, fazele jocului ori refacerea după efort într-un tot mai complex fotbal al mileniului III, cu toate faţetele sale, nu sunt floare la ureche.

Chiar aşa! Întrebaţi-i de exemplu despre tot ceea ce înseamnă refacerea după efort, cu procedura şi rolul ei, pe autointitulaţi „campioni ai presei sportive” şi pe cei care, prin „jucăriile”-dotări şi fondurile avute la dispoziţie, se regăsesc sub acelaşi spectru generic, şi îi veţi încuia pe destui dintre ei.

Plec de la această idee întru a reaminti că presa de sport a înflorit, luând-o aproape de la zero, după aşa zisa revoluţie. Pasionaţii de sport, şi în special de fotbal, cu sâmbure de talent jurnalistic, şi care au avut curaj să intre în presă, au devenit datorită „sufletului” lor pentru joc, ce-l picurau în cuvinte, din simpli ziarişti de ocazie adevăraţi formatori de opinie. La începuturi s-a scris mai curat pentru că presa sportivă se făcea mai ales din plăcere, dezinteresat, pionierii branşei neavând nimic de pierdut şi în general informând exact ce-auzeau şi vedeau.

Subiectele reale pierd teren în faţa politicii „căpuşe”, cu ştiri de can-can

Anii însă au trecut şi într-un sesizabil plan de devalorizare prin „balonare”, de sterilizare şi mogulizare a mass-media, pus pe roate de păpuşari printr-un bombardament ştiristic şi un haos informaţional din tot mai numeroase surse-„ciuperci” apărute după ploaie tocmai pentru ca publicul să nu mai distingă bobul de neghină, a fost desăvârşită fărămiţarea firavelor temelii ale presei post 1989, făcută din pasiune şi mai degrabă onest, deci implicit incomodă. Iar coborârea ştachetei printr-o nivelare în jos a condiţiei de presar a fost ticluită şi prin politici de diluare a subiectelor substanţiale, profunde, legate de sportul în sine, în favoarea can-canului senzaţionalist, a superficialului şi a vulgarului.

Degradarea voită a imaginii mass-media în ochii publicului, la stadiul de simplu cerşetor şi neguţător de banalităţi, a dat implicit apă la moară subiecţilor săi, de exemplu recentul silenzio stampa instituit de Gabi Tamaş, deşi ridicol din partea unui tânăr lovind o sferă umflată de piele, având oarece circumstanţe atenuante. De ce?

Nu pot să uit unica solicitare venită după câţiva ani din partea unui trust central major, cu care colaborasem sezoane bune, de a-l interpela pe Adi Mutu în privinţa, răsuflase, noii sale partenere. Asta îl durea într-o vineri spre seară pe un conducător cu rol managerial la respectivul ziar, deci nu jurnalist propriu-zis, cu „temă” pentru ediţia de luni. Ei bine, „Briliantul” trebuia să-şi vadă de contract şi profesie jucând sâmbătă departe de Londra, în nord, la Blackburn, şi mi-am zis pe de-o parte că mă interesa doar forma sportivă a fotbalistului român la Chelsea, şi nu viaţa omului Mutu, iar pe de altă parte că era evidentă goana după senzaţional a redacţiilor, care, obsedate de creşterea tirajului, manipulau, „dresau” şi îndoctrinau cititorii cu un anumit gen de ştiri.

E falsă autoapărarea cum că publicul ar savura asemenea „noutăţi” şi că mass-media doar ar reacţiona în baza raportului cerere-ofertă. Din contră! Presa condiţionează forţat auditoriul cu praf în ochi ce maschează vidul unei documentări şi expuneri riguroase al unor subiecte serioase, deviind astfel atenţia plătitorului. Mai mult, a greşit obişnuindu-i prost pe cei cărora le-au sorbit vorbele şi ridicat soclurile, deveniţi falşi eroi peste noapte şi implicit demagogi scăpaţi din mână. Pe scurt, mass-media îşi educă prost subiecţii şi publicul şi implicit estompează tentativele de jurnalism echidistant, etic.          

Se zice că presa e a patra putere în stat. Atunci cum se face, dacă într-adevăr ar fi atât de influentă pe coridoarele statului de drept, că „lucrurile merg rău”!? Dacă ar fi într-adevăr tare pe poziţii, cum se pretinde, ca o veritabilă a patra putere în stat, atunci „lucrurile” ar trebui să curgă logic şi implicit spre „mai bine”, în urma dezvăluirilor făcute. Însă cum n-avem de-a face nici cu o presă independentă, ci parţial aservită, interesată să-şi conserve la vârf „traiul alb” şi dublul statut de formator de opinie şi de vezi Doamne o a patra putere în stat, şi nici cu un stat de drept, ci cu legea bunului plac a aleşilor ori infiltraţilor în poziţii cheie, influente, din păcate teatrul absurd şi parodia sunt întreţinute întru menţinerea status-quo dar în defavoarea celui prostit din vorbe.   

Apropo de mesajul emis de presă, că tot e Mondialul, admirabilă a fost remarca lui Adrian Schindarli, de la Radio Timişoara, vizavi de incompetenţa trimişilor TVR, nişte dezinformatori inocenţi dar pe banii contribuabililor, de la o competiţie doar vis televizat pentru omul de rând însă nu neapărat neştiutor. Cam în aceeaşi notă, într-un detestabil exerciţiu de cult al personalităţii, de parcă am fi încă în anii ´80, un ultracunoscut „guru” total depăşit, prost informat şi părtinitor, apărea pe prima pagină a publicaţiei sale, într-un ditamai clişeul cu o tentativă de „duble” plus o girafă, taman în ziua inaugurală a unui Mondial ce aduna toată crema fotbalului. Aşa zisa competenţă l-ar fi obligat să apară cu un intervievat dintre eroii, protagoniştii întrecerii… Sau greşesc!?

Într-un război inegal şi cu bătălii mereu pierdute cu „caracatiţa”, jurnalismul e şi constrâns prin varii metode

Şi-atunci cât de credibilă mai e presa, să „scuture” înscăunaţii, să combată susţinut şi cu dovezi evidente marile probleme ce sufocă fotbalul!? Numai faptul că Mircea Sandu, devenit preşedinte al F.R.F. dintr-un jucător retras în ´86, aniversează în august 20 de ani în frunte dintre care ultimii 12 fără vreo calificare la Mondial, şi dă de gândit că presa n-are dinţi, că pierde constant şi fără dubii războiul cu întreţinătorii structurii, cu sufocanta caracatiţă. Nobila cauză a fost abandonată pentru un pumn de galbeni, întru o pieptănare sterilă, de ochii lumii. Mass-media: aservită publicului sau puternicilor?

Sărind ca arsă la eşecuri punctuale, care însă sunt iute uitate, şi revenind apoi rapid în albia sa letargică şi pierzându-se în amănunte nesemnificative, fără a lua taurul de coarne, presa şi-a rătăcit menirea şi credibilitatea, smochinindu-se la un rol decorativ, de breloc… Şi de aici dezamăgirea ce am detectat-o repetându-mi-se cu pesimism şi autodefetism că mă voi convinge singur, cu timpul, de dezastrul din ţară.

Mi s-a mai spus şi că la nivel local presa s-a diluat cantitativ dar mai ales calitativ, că tirajele au scăzut, la fel şi încasările, din vânzări şi publicitate. Gardianul informativ şi cu rol combativ în slujba cititorului pare aşadar fără forţă, „fibră” şi idei, repetitiv în banalitate, constrâns logistic şi economic, minusuri exacerbate de sămânţa negativistă răspândită strategic de birocraţii politruci ai instituţiilor statului cum că ar fi „criză”. E tactica de frustrare a gentilului.

Consecinţa? Acei nobili ziarişti de ocazie au aruncat prosopul, mai ales în vitregita şi desconsiderata presă locală, care e de fapt „sămânţa” ştirii, fie scârbiţi de erodarea onestităţii, fie de „temele” la comandă ale „politicienilor” presei, fie mânaţi de nevoi economice spre cu totul alte domenii, fie trecând de cealaltă parte a baricadei, în birourile cluburilor. Dar însăşi racolarea lor dă o notă bună presarilor sportivi, căutaţi pentru cunoştinţele lor, pe când reciproca, exemplificată tot din loja Mondialului de scrâşnitoarele dezacorduri ale agramatului Mircea Rădulescu, un exponent al şcolii româneşti de antrenor, ar trebui să insufle curajul redobândirii artei nobile de-a taxa şi da de pământ când e cazul cu o privilegiată castă de Mirciulici ce-au devenit din şoarece, anormal, motan…

Mai „mica” Oradea „poate” Exterra Triathlon

Iunie 10, 2010

E drept, Oradea are avantajul lacului de acumulare Fughiu, din preajmă, bună gazdă pentru cei 3.800 metri ai startului dat de proba de înot a Triatlonului din 11-13 iunie, completat de cei 180 kilometri ciclism până la Tileagd plus un întreg maraton, 42,2 kilometri, pe străzile oraşului. IronMan XTR Triathlon Oradea e o apariţie nouă şi luminoasă pe harta tot mai bogată a acestei întreceri supreme de anduranţă iar Primăria Oradea, ca partener oficial al evenimentului, se poate lăuda cu o iniţiativă pe cinste.

Însă nu doar această nouă ediţie a unui concurs rara avis în România recomandă „cetatea” Oradei drept un exemplu bun de urmat, avangardist dar totodată conservând tradiţia locului, cu tot ceea ce implică asta. Alergând maratonul între bazinul olimpic, ce ne aminteşte că pe Criş s-a jucat polo european de clasă, şi Potgoria, triatloniştii vor remarca o aşezare dominată de bun gust şi suflet, remachiată discret şi cu stil. Iar ulterior, de se vor alătura întru stropirea evenimentului microbiştilor tolăniţi la televizoare cu ochii pe Mondial, vor avea surpriza unei deserviri ireproşabile din multe puncte de vedere, în locuri amenajate cu suflet. Personal, recomand terasa restaurant The Bridge, de lângă podul pietonal, tronând în preajma sălciilor sub care se aciuiesc pescari amatori.

E drept, Oradea e ceva mai „mică”, de exemplu comparativ cu Timişoara, avantaj care-i dă şansa să fie mai lesne gestionată. Însă pare a avea acel „ceva” care s-a estompat sau chiar risipit în Banat, invadat peste ani şi eterogenizat social, cu toate minusurile ce implică un asemenea nou aluat. Aş spune că Oradea a rămas o „fortăreaţă”, fidelă principiilor ei şi cu avantajele „burgului” compact. Nu-i nimic rău cu un oraş de dimensiuni potrivite şi nici măcar plictisitor. Din contră, mai domnesc.

Iar în plan sportiv Oradea nu pare a suferi frustrări pe marginea fixaţiei cu fotbalul. Arena „Bodola” e tot acolo bine merci, unde evolua Bihorul orădean şi unde Poli descindea în prima deplasare din primăvara lui 1990, iar locul în burta ligii a doua nu pare a fi un capăt de ţară. Pe străzi, noi şi silenţioase tramvaie cu aer condiţionat contractate pe două milioane de la Siemens se strecoară şi ele discret şi cu stil pe arterele cu clădiri retencuite şi portaluri adevărată dantelărie. Aş zice că intrarea în ţară pe la Vama Borş nu ne-ar face de râs.

Şi cred că triatloniştii străini descinşi la XTR nu vor regreta drumul făcut. Unii venind poate doar de peste graniţă, unde Duna TV a mediatizat concursul. Iar dacă amicul meu maratonist Dan Balaci, aliniat cândva la Semimaratonul Dracula al Timişoarei, îşi va da jos cu folos halatul de medic şi îi va întrece într-o probă fără menajamente ci dictată de acele ceasornicului, atunci „muşchiul” localnicilor se va dovedi cu atât mai valoros şi admirabil.

În treacăt, am pozat şi eu niţel prin Oradea, am făcut o cacofonie permisă holbându-mă la Biserica cu Lună şi mi-am zis că deşi mai abrupt şi repede, Crişul are cel puţin acelaşi falmec ca molcoma Begă. Şi am răsfoit pagina triatlonului http://ironmanoradea.ro/media.html , scoţându-mi pălăria în faţa acestor Iron Man şi mulţumindu-mă cu maratoanele mele. Ar mai fi deja cam doar 17 săptămâni până la cel al Timişoarei, cât de-un ciclu complet de pregătire. Şi poate că unul-doi de la Oradea vor alerga şi aici…

Mihai Viteazul încalecă în piaţa Primăriei, pe al cărei zid o placă explicativă comemorează eroii căzuţi pentru eliberarea Oradei în secolul trecut

La o aruncătură de băţ, Vulturul Negru cu hotelul şi şerpuirea acoperită din "burta" sa, un amalgam de cafenele şi magazine, e un obiectiv arhitectonic refăcut.

Oradea e înţesată de frumoase biserici, ca bazilica deschizându-se ca o carte din parcul Muzeului. Atâtea sunt că nimeni n-a ştiut exact să ne identifice numele acestui lăcaş sfânt

Şi clădirile monument istoric sau cu o conotaţie culturală au fost refăcute...

Şi te poţi odihni la mese copioase pe preţuri tare reduse. Aici, Life is too short to drink a bad caffee. Sesizaţi a-ul din caffee. Simpatici amfitrioni, te îmbie în engleză şi încheie în "internaţională". Ori franceză? Oricum, glumesc... Bun gust...

Şi doar un lucru să mai zic. Fiţi precauţi cu taximetriştii, unii pot fi chiar mari vorbitori. Te duc cu preşul mai ca în filme. 30 lei pentru un tur prin zona centrală. Şi parol, Oradea nu-i mare, ci mai degrabă „mică”. Ulterior, un drum până la periferie a fost, realist, în jur de zece. Dar ce vorbesc eu aici, într-o postare despre mişcare şi triatlon!?! Pe jos, cu bicicleta ori cu tramvaiele Siemens. Ambarcaţiuni pe Criş n-am văzut…

Ronaldo la Londra!? Da, se poate…

Iunie 4, 2010

Veritabilul Ronaldo, marcator intr-o finala de Cupa Mondiala, apare pe coperta amatoarei londoneze Corinthian Casuals, grupare pioniera ce a raspandit spiritul fotbalului prin lume, insamantand chiar si o mai faimoasa Corinthians, in Brazilia. Unde mai joaca fosta mare stea...

Am scris o noua pagina, accesibila in coloana din dreapta: e-CARTE: „DRUMUL SPRE WEMBLEY” – FA CUP, de fapt o concentrare de reportaje de la fata locului, la jocuri de Cupa Angliei la care am asistat in ultimii ani, plus vechi povestioare din venerabila competitie, plus multa statistica si curiozitati, nelipsind si toate rezultatele, de la A la Z, ale editiei a 129-a, 2009/2010.

Am ales sa-i fac reclama e-cartii pomenind de „buturuga mica” Corinthian Casuals pentru ca amatoarea o zdrobea la vremea sa cu 11-3 pe Manchester United, cea mai aureolata grupare a Cupei Angliei, cu 11 triumfuri la activ, esec ce ramane si in ziua de azi drept cel mai drastic din istoria „Diavolilor rosii”.

In continuare, un fotoreportaj datand din august 2009, de la arena lui Corinthian, cu ocazia unui meci din tururile preliminare ale FA Cup, pierdut de roz-ciocolatii cu 1-3 in fata „Vicarilor” sud-est londonezi din Dartford.

O tablita roasa de vremi si invadata de balarii, CORINTHIAN CASUALS FC, pe o artera undeva in suburbiile sud-vestului Londrei...

Bine ati venit la un club "amalgamated" in 1939!

Un club din diviziile mici, sponsorizate de librariile Ryman, dar cu o istorie indelungata

Fumatul la o bere e interzis in sala de receptii tapitata in lemn si plina ochi de ispravile pionierilor prin lume: "samurai" in Japonia

Londonezi in jurul lumii... Din emisfera sudica si pana la Praga...

In Brazilia "s-au dat" cu autobuzul lui Corinthian Paulista

Tricoul cu autografe al lui Manchester United, o dovada ca "Rosii" au trecut pe la King George's Recreation Ground

Roz-ciocolatiii au aniversat 125 ani de istorie jucand pe Wembley contra vecinilor de la Wimbledon.

Pana si un mic club are vitrina sa cu trofee...

Jimmy Hill, fost de toate in fotbalul englez, de la arbitru la jucator si conducator, e printre figurile proeminente ale amatorilor. Cu titlu onorific...

Tribuna "Micutul" Liddle, inaugurata in mai '94, poarta numele unui ex-jucator implicat timp de 60 ani la Corinthian-Casuals. Arena a fost reconstruita cu bratele a doi frati inca ingrijind stadionul

Oli sa mearga pe luna

Mai 14, 2010

Se poarta si pe la case mai mari si la prima vedere mult mai ordonate. Politica isi baga nasul in fotbal. Regatul Unit se strange joi la urne, pentru alegeri parlamentare, care, ca o paranteza, sunt mai degraba de fatada din moment ce majoritatea legilor vin de la Bruxelles, iar acelasi partid laburist de guvernamant a ales din nou, poate in ideea de a grebla capital electoral, sa se priceapa si la sport.

Daca a avut obrazul sa scoata din burta acuze la adresa irakienilor, pentru a justifica si declansa o invazie, lui Blair nu i-a trebuit acum peste un deceniu tot atat soric pentru a impresiona alegatorii cum ca o incuraja din peluze pe Newcastle United inca din copilarie. Luna trecuta in schimb, laburistii s-au aratat ingrijorati nevoie mare de gradul ridicat de indatorare al cremei cluburilor profesioniste din Albion, nefacand insa altceva decat sa trompeteze ceea ce UEFA atrasese de ceva vreme atentia, cu o salva de avertisment.

Nu suna oare a ipocrizie sa te legi de datoriile unor grupari din sistemul privat, cand cele publice ale corabiei gestionate de partidul la putere scufunda insula cu circa 447 milioane lire sterline pe zi!? Mult mai grav e de fapt aspectul ca formatii din elitista Premier League au ajuns la cheremul bancilor, care finantisti sunt cei ce trag sforile si le dicteaza din umbra ce si cum sa cante alesilor pe post de marionete, care-or fi ei, indiferent de culoare.

Portsmouth, cea suspendata, e pe mana unor administratori care-i cauta cumparatori. Iar Liverpool a fost tocmai preluata de un presedinte cu abonament anual la Chelsea si o norma de o zi pe saptamana la Anfield Road, pentru a unge trecerea “Cormoranilor” din mainile nord-americanilor in vitrina cu jucarii a altor interesati de magnetismul fotbalului. S-a ajuns ca Barclays, institutia financiara sponsorizand inca de la inceputuri Premier League, sa se implice direct in soarta lui Liverpool, delegandu-l pe Broughton sa gaseasca un cumparator ce-ar prelua si datoriile clubului si nevoile investirii in viitorul stadion.

Complicatii si la Birmingham City, spre finele unui sezon remarcabil la revenirea in prima liga. Carsten Yeung si consortiul asiatic ce a preluat acum 3 ani si ceva clubul, mai ca se vede fara fraiele gruparii de la St. Andrews in maini, dupa ce o banca de investitii a castigat procesul intentat pentru neachitarea la termen a unui comision de 2,2 milioane lire legat de trecerea gruparii din mainile lui Sullivan si Gold in cele ale noilor proprietari. Culmea ironiei e ca “albastrii” sunt momentan in custodia unor institutii financiare in ciuda faptului ca nu Seymour Pierce, reclamanta actuala, finaliza la vremea respectiva achizitia lui Yeung.

Lucrurile stau deci cum stau in elita, cu unele cluburi cu mainile legate la spate de atotputernicele banci, iar in The Football League banii sunt cu atat mai putini iar echilibristica pe sarma cu atat mai precara, fapt remarcat de Lord Mawhinney la retragerea sa de la carma forului diriguitor al ligilor doi – patru. Fostul presedinte tocmai a remarcat poate pentru ultima oara ca singura sansa reala de supravietuire a gruparilor mici e sa se incadreze in bugete.

O alta “buturuga mica” s-a vazut recent vaduvita de restransele-i venituri financiare si a trebuit sa suiere ca din gura de sarpe pentru a nu fi afectata de… politic. Cei de la Motherwell, din Scottish Premier League, nu s-au declarat impotriva continuarii impartirii competitiei in turneele locurilor 1-6 si 7-12, dupa cele 3 tururi de campionat insumand 33 etape, de care impartire alte grupari pare-se s-au cam saturat, dar au contestat vehement calendarul ales pentru aceste ultime cinci runde din play-off.

Mai exact, “Otelarii” au ramas masca la programarea celor doar doua jocuri pe teren propriu din turneul locurilor 1-6. Unul, pierdut recent cu Dundee United, scor 2-3, s-a desfasurat duminica dupa-amiaza, sub focalizarea transmisiei in direct, implicand o asistenta redusa la Fir Park, iar al doilea, cu Hibernian Edinburgh, urma sa aiba loc joi seara, cand oamenii ar fi dat mai degraba fuga de la slujbe la statia de votare din preajma, si nu in tribunele cu nici 14.000 locuri ale caramiziu-portocaliilor din oraselul satelit al Glasgowului.

Cum bine au remarcat cei de la ‘Well, nu doar ca au fost vaduviti in cele doar doua jocuri pe Fir Park de sosirea macar a unui gigant, Rangers sau Celtic, cu starnirea interesului de rigoare si casele inchise, dar s-au trezit cu niste ore de disputare ce le rapesc din bruma de spectatori si venituri. Mai mult, Motherwell a jucat in decursul sezonului de doua ori la Celtic Park, “verzii” trecand in schimb o singura data pe la Fir Park, dezechilibru amplificat si mai mult de tintarul din play-off. Si asta tocmai la rara oportunitate a “Otelarilor” de a se califica in prima jumatate a ierarhiei, cand cele mai manoase afaceri raman, la final de sezon, primirea unor Celtic ori Rangers.

Finalmente, apelul lor s-a facut auzit, meciul cu Hibs fiind reprogramat pentru maine, miercuri 5 mai. O concesie ce nu alunga insa injustetea sistemului de desfasurare din turneul 1-6. Cati se vor aduna acolo, pe Fir Park, la ultima aparitie acasa in 2009-2010 a invinsei Stelei? Banuiesc ca nu multi… Acolo, intr-una din tribune, cu numele lui Phil O’Donnell, mijlocas cu o selectie pentru Scotia, ce-si incepea si incheia cariera in portocaliu-caramiziu, finalul reprezentand o tragedie, cu stopul cardiac suferit tocmai pe Fir Park, ce l-a luat in ceruri la 35 ani, in 2007. Phil trecuse si pe la Celtic si prin Anglia, la Wednesday… Acolo, intr-o alta tribuna, purtandu-i numele lui Davie Cooper, ce-si facea ultima dintre cele 22 aparitii pentru “Cimpoieri” de sub flamura lui Motherwell, unde sfarsise dupa 12 ani de succes la Rangers. Davie, plecat si el in ceruri la 39 ani, in 2005, egala decisiv din penalty in noiembrie ’85 la Cardiff, in acel tragic 1-1 marcat de moartea selectionerului Jock Stein, si care califica Scotia la barajul pentru Mondial, castigat cu 2-0 si 0-0 in dauna Australiei si printr-un alt gol al mijlocasului…

Cert e insa ca nu doar alde Motherwell sau mai ales Liverpool vor vedea la televizor desfasurarile finale de forte in Europa, ci si Olympique Lyonnais. Scriam numarul trecut de OL si de deja-vu si a fost intr-adevar 0-3. Deznodamant care cu siguranta i-a incantat pe fanii rivalei locale AS Saint Etienne, asta macar dupa exclamatia unei suportere a “verzilor”, la ora dintre mansele semifinale: “Lyon sa se duca pe… Luna!” N-au deplans soarta campioanei Frantei nici neutrii, fani ai lui Nantes ori Le Mans spunandu-mi ca adorm la fotbalul practicat in Hexagon si ca prefera Premier League, al insularilor de peste Canal. Sau – ideal – rugbyul din Turneul celor 6 natiuni, cucerit de “Cocosi”.

Rugby roz si fotbal lionez in Paris

Si apropo de rugby si fotbal, intr-o tipica braserie pariziana n-am vazut urma de PSG ci un poster al nationalei de rugby a Frantei, cu barbatii trasi la patru ace, si un soi de figurina Popeye pe raft, suporter al jocului cu balonul oval. Altundeva, pe malul Senei, langa St. Michel si Notre Dame, un magazin mixt de rugby si fotbal, din nou fara urma de PSG dar cu tricoul lui OL in prim-plan si “rozul” clubului local de rugby… Da, da, rugbisti in roz aprins, efeminizarea sportului cu brate tari!

Agricultorii, in forta pe Beaumarchais... Unii au inteles si vad pericolul noii dictaturi globale si se opun ca atare

"Granarii" care dau orasenilor "papa" au venit in Place de la Bastille sa avertizeze ca birocratii vor sa ne ia painea. Putini oraseni i-au aplaudat. Poate peste vreo 15 ani, cand nu va mai fi mancare ci doar ratii, cozi si oameni flamanzi in societati derapate in anarhie, vom intelege mai bine curajul de azi al agricultorilor francezi...

Ma intreb pentru cata vreme vom mai avea sansa sa deschidem gura... Suntem demult in ceasul al doisprezecelea. Doar ca putini remarcam ce ne paste. E procesiunea orbilor contribuind infantil si prosteste la propria noastra viitoare inrobire

In rest, pretutindeni panouri publicitare cu “madrilenul” lusitan Ronaldo, iar in jurul Bastiliei sute si sute de tractoare ale mandrilor si dreptilor agricultori, ocupand bulevardele, fluturand flamurile si raspandind mesajul grevei, in uralele parizienilor. “Granarul” tarii, satul de latul birocratiei si al taxelor, afisand drept unul din cele mai blande mesaje “Sark ne vrea morti”…

De unde ca falsii politicieni au mult mai multe, mai mari si mai importante probleme, inclusiv “papa”, decat sa-si bage nasul nestiutor in fotbal…

Tehnologie Liebherr pentru So’ton

Aprilie 10, 2010

Aminteam recent ca „Sfintii” au triumfat pe Wembley, dand incet uitarii anii cu doua retrogradari, de restriste financiara, si in care au cedat jucatori confirmand la alte curti. Joi seara, intre invingatorii lui Roy Hodgson la Wolfsburg s-a aflat si un anume sesar Chris Baird, nord-irlandez care in urma cu 3 ani o parasea pe Southampton, cu care jucase finala Cupei Angliei in 2003, pentru Fulham, pe 3,025 milioane lire. Si iata-l in semifinalele Europa League. Fanii „Sfintilor” ar putea lesne alcatui un <11> de jucatori „ajunsi” prin alte parti. Cam pe aceste linii am scris ultimul <Football Made in UK> pentru Fotbal Vest…  

Wembley isi asteapta zilele acestea semifinalistele Cupei Angliei, cu torpilata de pe coasta de sud cu tot, Portsmouth, insa o alta echipa de pe acelasi tarm afundandu-se recent in nisipurile fotbalului englez a savurat Pastele cu gandul la recentul triumf in noul Templu, spre deliciul celor 44.000 fani care au insotit-o duminica precedenta la Londra, cu ocazia finalei Johnstone’s Paint Trophy.

A fost 4-1 (2-0), Lambert, din penalty, Lallana, Papa Waigo si Antonio punctand pentru Southampton in fata a 73.476 spectatori, atentie!, la un joc in fond de liga a treia, finalistele fiind rasplatite in mod egal din incasari, cu 350.000 lire. 

Desigur, “Sfintii” n-ar fi ajuns sa participe in aceasta competitie knock-out, de fapt o Cupa a Ligii rezervata doar gruparilor din esaloanele trei si patru, daca nu s-ar fi vazut retrogradati anul trecut din liga a II-a, dupa o jumatate de secol.

Insa Southampton a luat-o in serios, ca un refugiu la problemele din campionat, trecand pe rand in sectiunea sudica de Torquay, la lovituri de departajare, apoi de Charlton si Norwich, din nou la penaltyuri, in toate cazurile beneficiind de avantajul arenei proprii, iar in finala zonala de MK Dons, cu 1-0 si 3-1. In contrast, Carlisle United, castigatoarea sectiunii nordice, a avut de trecut la penaltyuri de Morecambe, in deplasare, in turul I, de care “Sfintii” au fost scutiti, iar in finala zonala de favorita Leeds United, cu 6-5 la lovituri de departajare, dupa 3-2 pe Elland Road si 1-2 acasa.

Altfel spus, micuta Carlisle, a se pronunta “carlail”, a meritat cu prisosinta sa atinga recordul de 5 aparitii in finala acestei competitii a Football League, lansata la apa in 1983 iar acum sponsorizata pentru al treilea sezon la rand de firma de vopsele Johnstone’s.

Iar suporterii “Sfintilor” si-au rasplatit favoritii pentru abnegatia cu care au tratat “Cupa vopsita”, cum e usor luata in deradere competitia, o asistenta de 29.901 spectatori aplaudand pe St. Mary’s la acel retur academic al finalei sudice cu Milton Keynes Dons. Dar reingrosarea randurilor are si o alta semnificatie.

Anul trecut, penalizata fiind cu 10 puncte pentru dezastrul financiar de la club, Southampton s-a vazut pur si simplu torpilata din liga a doua. Era un cosmar, dupa ce in vara lui 2003, ca finalisti invinsi ai Cupei Angliei si incheind pe 8 in Premier League, “Sfintii” se pregateau de drumuri europene ce aveau sa-i duca si in Ghencea. Comparatia nu-si are poate rostul, dar adversara lor in finala de duminica trecuta de pe Wembley, Carlisle, retrograda in acelasi 2003-2004 din fotbalul profesionist, in esalonul cinci…

Southampton a avut insa norocul sa fie ochita in cel mai disperat moment al istoriei sale recente de Markus Liebherr, nimeni altul decat urmasul intemeietorului reputatei firme de masinarii, si care a descins in port cu rigurozitatea tipic teutonica, un plan pe termen lung si cu un cumpatat finantist actionand principial, Nicola Cortese. Markus, candva actionar in renumita companie a tatalui sau, si-a construit apoi propriul imperiu, MALI Group, disciplina germana mulata pe precizia elvetiana insufland un aer tare si la St. Mary’s. Un caz fericit, o poveste ce te duce cu gandul la Pasarea Phoenix si sperante realimentate pentru loialii fani incercati ai “Sfintilor”.

De fapt, daca gruparea fondata in 1888 n-ar fi fost penalizata doar la finele editiei trecute, ci si la debutul sezonului 2009-2010, cu alte 10 puncte, atunci s-ar fi aflat in coasta trupelor de pe pozitiile 3-6, tragand la barajul de promovare, si nu cu 12 puncte in urma, pe locul zece, deasupra lui… Carlisle. Insa “Sfintii” si-au gasit greu cadenta in toamna, dupa socul retrogradarii cu o dubla depunctare, noului antrenor Alan Pardew, candva in elita cu West Ham, luandu-I timp sa coaguleze echipa in jurul redutabilului puncher Rickie Lambert, adus de la Bristol Rovers pe un million rasplatit déjà cu peste 30 goluri, o dovada a statutului recastigat de club.

Dintr-o grupare cedand nonsalant jucatori, pentru a-si acoperi pierderile, si care transferati sfarseau invariabil prin a marca la reintalnirea cu “Sfintii”, Southampton a redevenit clubul cu prestanta si planuri concrete de viitor. A se citi Premier League. Daca Theo Walcott, un produs al academiei locale, o va intepa la randul sau, depinde mai intai de ascensiunea ros-alb-negrilor.

Bani si chibzuinta ar fi, dupa cum reiese din vorbele presedintelui executiv, elvetianul Cortese: “Daca ajungem in Premier League, as vrea sa fim in postura in care sa n-avem nevoie de fondurile ulterioare tv, de <parasutare>. Nu este un model sustenabil. Cluburile cheltuie bani pe care nu-i au, risipind veniturile pe sezonul urmator ori sume ce-ar urma sa le fie virate in 2 ani, spunandu-si <aaa, dar vom avea rezultate si implicit mai multe resurse cu care sa acoperim platile>”. Evident, daca toate gruparile si-ar baza activitatea pe calapodul fair-play expus de Cortese in interviul acordat celor de la suplimentul <The Game> al cotidianului de luni <The Times>, altele ar fi si datele fotbalului in general.

Dar cum realitatea e subjugata de succesul cu orice pret peste noapte, toate sperantele neutrilor sunt puse in izbanda unor cluburi gen Southampton. Pentru inceput, greu va fi de promovat din liga a treia. Nottingham Forest si Leeds United au constatat recent ca nu-i floare la ureche, mai descurcareata in aceasta privinta fiind Manchester City, care in 1998-’99, ca o prima ex-castigatoare de cupa europeana retrogradata in esalonul trei intern, a revenit la prima strigare.

Oricum, senzatia e ca Southampton a intrat pe maini bune, o noutate in port, schimbare de macaz remarcata de fanii umpland St. Mary’s ori jumatatea alocata pe Wembley. Acolo unde “Sfintii” cucereau unicul trofeu major, Cupa Angliei, in 1976, la un sezon dupa ce micuta adversara Carlisle trecuse meteoric atat prin elita cat si prin sferturile F.A. Cup.

De fapt, cea mai buna masura a decaderii lui Southampton il ofera tocmai Carlisle United, vecina sa de clasament la ora finalei. “Buturuga mica” se scalda in a patra editie la rand in liga a treia, dar dupa 9 petrecute cel mult in esalonul patru. Mai mult, pe cand vicecampioana din 1984 a Albionului isi asigura in ultima etapa mentinerea in Premier League, in ’99, gratie letonului Pahars si a vesnicului Matt “Marea Evadare” Le Tissier, Carlisle se afla in mult mai disperata postura de a supravietui in fotbalul profesionist al ligii a patra cu un gol cu capul al unui portar imprumutat de urgenta dupa perioada de transferari, Jimmy Glass, in al patrulea minut de prelungire al rundei finale…

Ambele n-aveau insa sa mai evite deznodamantul, in cazul “Sfintilor” in 2005, dupa 27 de ani in elita, cu Redknapp la timona. Dar poate Southampton a trebuit sa ajunga sa dispute finala acestei “Cupei vopsite” cu cel mai implicat club in ultimul act al competitiei – si care Carlisle avea sa-l castige la penaltyuri in ’97, la doi ani dupa ce devenea prima grupare rapusa prin “golul de aur”, de catre Birmingham – pentru a-si incepe cu adevarat resurectia.

In “era” Liebherr, Southampton pare a redeveni clubul cumparand chibzuit, gen un Rory Delap adus candva tocmai de la Carlisle,si  inca aruncand pana in careurile elitei de la margine, un Kevin Phillips egaland-o recent pe Arsenal in ultimele clipe si fiind un adevarat tartore pentru Sfinti” la reintalniri ori chiar un nordic june Alan Shearer ce lua piuitul Premier League de pe vechiul The Dell.

Despre creier si gura la Leul si Homarul

Martie 3, 2010

Altfel ar aborda numerosii parveniti de exemplu plictisitor de desele lor aparitii „pe post”, mintind poporul cu televizorul, daca ar fi nimerit din greseala la Leul si Homarul…

Un mesaj rugaminte. Politicos, ca oricare altul in Regat, incepe cu "Please"...

Gandul ma duce in special la „papagalii” oportunisti ce-au inundat spatiul public romanesc, eu folosind acest lemn incrustat pentru a extrage si trimite unul din numeroasele exemple bune din trecutul „vestic” dar tot mai ignorate in actuala parsiva „civilizatie” globala, asta in vreme ce Romania si alte asa-zise democratii in curs de dezvoltare sunt puse cu heirupul si legate la ochi sa copieze tot din taman ce-i mai rau dar insidios insinuat in societatea moderna. 

Un mesaj dainuind din alte vremuri, gravat in lemn, la pultul unui traditional Public House englez, te indeamna la bun simt, la folosirea neuronilor din dotare, rezultand intr-un limbaj cuviincios, cumpatat, cu intelepciune si suflet.

Asadar „Please ensure that Brain is Engaged before putting Mouth into Gear”. Un simplu indemn la conduita civilizata, la ratiune si cei sapte ani de-acasa. Simplu, simplu, dar atat de necesar in zilele noastre, cand tot mai multi parca vorbesc cu picioarele, fie in discursul public, fie interactionand cu semeni de-ai lor.

„Asigurati-va va rog ca aveti creierul in functiune inainte sa va puneti gura in miscare”. Ma gandesc la hahalere si iesirile lor ca la gura cortului, la datul lor cu caramida-n piept, la fudulia, grandomania, kitschul, impetuozitatea prosteasca, senila saracie cu duhul, intr-o idee la prostul gust cu iz de „cine mi-s eu” ce sufoca Romania virtuala, cu rezultanta in invectivele gratuite de pe strazi.

Ma gandesc la „oamenii de fotbal”, aceasta cumetrie a unui frumos sport tarat insa in noroi in curbura Carpatilor, cu rezultanta un loc cinci in preliminarii, o absenta totala din eurocupe in martie ori de la Mondial in vara, cu „tineretul” surclasat la Marea Baltica, cu gazoane orezarii, cu false „vedete” si banul ca scop in sine alterand spiritul jocului si al competitiei.

Cred ca unica sansa de mai bine este mult, mult leucoplast, pentru ca subiectii nu se pot abtine, isi adora intonatia si nu pot sa taca, bagandu-si repetitiv picioarele in gura de ne tiuie urechile. Iar de creier nici nu poate fi vorba cata vreme nu-i in joc o „jmecherie” din acolada „sa-mi iasa si mie ceva”.

Un metru mai incolo, langa mesajul incrustat, inca rezista pe tablita un nume eliminat, caligrafiat cu creta alba, in majuscule. Unirea Urziceni. Si mi-am adus aminte de scorul on aggregate, 4-1 pentru Liverpool, si risipitele sperante desarte. Nimic rau cu UNIREA URZICENI, de fapt „uniristii” rezistand pana in februarie si fiind pomeniti pana si in sectiunea de afaceri, Business, a cotidianului The Daily Telegraph, unde celelalte mai ilustre nume de cluburi carpatine sigur n-au fost amintite niciodata.

Doar ca recentul 1-4 on aggregate e de reamintit sofistilor ce nu si-au pus mintea la contributie ci picioarele in gura, visand malai in saptamana dintre Anfield si Bucuresti. Numa’ncet, caci de cand Steaua se strecura miraculos in semifinale, coruptul fotbal carpatin a devenit si mai curat murdar, asa incat solia sa chiar n-avea cum sa mai salveze aparentele, sa duca de nas…

Meciul cu Unirea Urziceni in calitate de gazda a fost anuntat si mediatizat in Insula. Rezultatul n-a fost insa o buna propaganda pentru un fotbal romanesc cu "picioarele in gura" si rufele spalate in public. Mai bine si-ar sufleca manecile si ar scoate apa la bord. In galeti ar putea sfarsi cu ceva vointa si putere de-a schimba cursul lucrurilor si gunoaiele si jegurile vampirizand de ani sufletul fotbalului

Exclusiv din Franta (II): „Verzii”, dupa 17 ani in sferturi

Februarie 15, 2010

Cu titlul <Pe nea si viscol, dupa 17 ani in sferturi>, am semnat in Fotbal Vest un al doilea fotoreportaj din St. Etienne… Drumul Romaniei spre Polonia si Ucraina va trece in 2010-2011 si prin Hexagon, asa ca o descindere la arena celui mai aureolat club francez v-ar putea starni interesul.

De pe una din colinele ce domina orasul, spre nord, cu arena "Chaudron", plasata in preajma tronsonului tramvaiului 4, ce spinteca vertical urbea, de la sud

La poale, magazine cu bun gust si nici urma de lanturi transnationale de mancare "fast". Si pana si un supermarket nu aduce cu monstrii pe sablon nord-american, ci deghizat intr-o reamenajata veche piata, La Halle

Strazile principale s-au inglodat in zloata, magazinele au ramas goale iar stadionul s-a umplut doar pe-un sfert dar St. Etienne a profitat de-o bresa intre ninsorile urmate de viscol, recidivand cu un succes la zero acasa, la trei zile dupa memorabilul 3-0 cu AS Monaco.

Multe piete, multe statui, poleite chiar in aur. In memoria unor eroi cazuti pentru libertate. Suntem in tara lui Liberte, Egalite, Fraternite

Daca traiesti mai mult in insula, ajungi automat sa pomenesti mai des de vreme. Si n-am trecut cu vederea sa constat cat de capricioasa poate fi, in egala masura, pe continent. La St. Etienne, vantul rece de la ora jocului de duminica trecuta, cu AS Monaco, a anuntat parca zapada, ce a cernit necontenit doua zile mai apoi, cu 24 de ore inaintea optimii de finala a Cupei Frantei, cu Vannes OC, programata tot pe Geoffroy-Guichard.

Tribuna a doua, Henri Point, are un tarc pentru fanii oaspeti

Soferii au atacat mai greu abruptele pante radiind din zona centrala spre dealurile dimprejur, neaua s-a transformat in zloata pe arterele principale iar disputarea meciului knock-out a cazut sub semnul intrebarii. La cat a nins, prin alte locuri s-ar fi aruncat prosopul dar localnicii au lopatat cot la cot si arbitrul jocului, intr-o inspectie facuta miercuri la ora 11, a decis ca terenul este practicabil.

Totul parca inghetase insa fotbalul mergea inainte. St. Etienne trecuse cu 4-1 de Lorient in ianuarie si cu 3-1 la lovituri de departajare, dupa 2-2 la Villefranche, in 16-imile din saptamana precedenta, si doar cochetele magazine si buticuri din oras pareau a bate pasul pe loc.

Peluza Jean Snella, cea dinspre oras, are o galerie "saltatoare". Fanii se iau dupa umeri, intr-un lant uman, si sar pe loc minute in sir

Mai exact, nu multi s-au inghesuit in weekend, in ciuda soldurilor de pana la 70% expuse in vitrine, si nici tipenie de om la inceput de saptamana. Succesul “Verzilor”, 3-0 cu monegascii, n-a catalizat apetitul localnicilor, mai degraba precauti si restransi decat cheltuitori aidoma lyonezilor.

In fond, St. Etienne a fost si un centru minier in alta perioada a existentei sale, axandu-se abia mai recent pe latura artistica, drept gazda a celui mai mare muzeu national de arta moderna, insa ce sare pregnant in ochi in orasul cu sub 150.000 locuitori e spiritul pozitiv al coeziunii comunitatii locale. Le Stephanois.

Totul redus, inclusiv flamura cu "Le 12e Homme", al doisprezecelea jucator, dar putini s-au inghesuit...

L-am remarcat la victoria cu cei din Principat, pe esantionul de circa 23.000 spectatori, ce au stins rapid torcida cu fumigene si flamuri a alb-rosilor, dar si in oras, asta apropo de magazine. Nu tu branduri transnationale in zona centrala, nici macar urma de alde McDonald’s, KFC si alte gainarii pe aceleasi linii, ci macelarii si nu numai ale localnicilor, printre care si un butic expunand tricouri pentru mamici insarcinate, cu imprimeul ICI FUTUR SUPPORTER STEPHANOIS. Cu litere verzi, pe burta. Aici, un viitor fan Stephanois. Mi se parea mai frecventat.

Un butic din centru, de pe artera cu sine pentru transport in comun, unde e evident ca "Verzii" sunt in buricul comunitatii locale

Stafeta se inmaneaza asadar in familie iar flacara rivalitatii e intretinuta in duelul cu Olympique Lyon, ce i-a rapit suprematia in Hexagon. Dar in alte vremuri, pomenite in albumele ilustrate cu coperti rosii dar si verzi, desi comercializate in magazine de prezentare ale lyonezilor, St. Etienne se impunea la pas, de exemplu in perioada 1968-’77, cand cucerea de cinci ori Cupa Frantei, de fiecare data in fata altei finaliste insa nu Olympique. E drept, din 1977, de la ultimul succes, 2-1 cu Reims, n-au mai fost decat doua finale pierdute, in 1981 si ’82, cu Bastia si PSG, “Verzii” ramanand la agoniseala de 6 trofee, in urma marseillezilor si a parizienilor, cu cate zece respectiv sapte, in timp ce Lyon a urcat la patru. Nu multe, traditia fiind ca trofeul sa fie pasat ca mingea de rugby. Acum e la Guingamp.

Le Derby du Rhone s-a inclinat in ultimele doua decenii in favoarea lyonezilor iar distanta parcursa in 50 minute de excelentele lor trenuri etajate, pe vale in sus, spre metropola expunand pe la periferii si saloane de prezentare Dacia, parca s-a alungit in defavoarea “Verzilor”.

Biletele de 30 euro la tribuna principala pot fi cauza goliciunii ei. In rest 20 ba chiar doar 15...

Un licar de speranta a reaprins Galtier, noul antrenor principal, cu acest parcurs in Cupa Frantei, amintind imediat de precedenta ocazie cand “Verzii” de pe “Chaudron” jucau in sferturi. S-a intamplat in indepartatul 1992-’93, in primul sezon cu Jacques Santini la timona, stropit de un 2-1 dupa prelungiri cu Marseille, o campioana in devenire ce avea insa sa fie deposedata de titlu dupa incheierea editiei. Asa cum n-a durat nici bucuria lui OM, dupa “afacerea Valenciennes”, tot asa s-a stins si St. Etienne, 0-1 in semifinala cu Nantes, focul de paie fiind evident in editia imediat urmatoare, cu o eliminare prematura, la penaltyuri, in fata lui Pau.

L'Abattoire e un bar pe colt din preajma arenei, unde fanii se strang inainte si dupa jocuri, depasind numeric amatorii de curse hipice din incinta. Sub ecran, o vitrina cu mandria lui AS Saint Etienne. Simboluri, steme, ani triumfatori...

“Verzii” fusesera poate imbolditi la vremea aceea de traiectoria monegascilor in Cupa Cupelor, alb-rosii lui Arsene Wenger sfarsind in finala de la Lisabona, pierduta cu 2-0 in fata lui Werder. Dar cam de-atunci nu s-a mai auzit de St. Etienne de bine, rivalii din mai marele oras vecin crescand in schimb in proeminenta.

Stade Geoffroy-Guichard, inaugurat la 13 septembrie 1931, a ramas insa pe harta, cu ocazia Coupe du Monde ’98, cand s-a intrebuintat de 5 ori in faza grupelor, gazduind si memorabila optime cu penaltyuri Argentina – Anglia. Cea cu rosul lui Milton-Nielsen pentru Beckham. De acolo i se trag si gardurile imprejmuitoare, un surplus fata de Albion si mai ales in disonanta cu pasnicul spirit Stephanois. Partizani dar fair-play…

Fanii din peluza Charles Paret au cateva steaguri gigant, incluzandu-l pe cel cu un craniu cu palarie. Povesti cu stafii?

Duminica, inaintea jocului de la ora 5 cu AS Monaco, mai nimic nu era deschis in St. Etienne. Francezii pranzeau la casele lor fara mari peluze ori limuzine in fata, pastrand rodnic samburele familiei si al comunitatii locale. Strada era a lor pentru 5 tuciurii in grup, misunand in zona unei gari de naveta, si cu greu am gasit, in drum spre stadion, o usa deschisa cu refugiati “Verzi”. Initial, mai multi erau ei in L’Abattoire chibitii de curse hipice, scurgandu-se pe ecrane din Irlanda sau aiurea.

Mi se pare c-au cam pierdut pariurile dar fanii “Verzi” sositi in bar au tras nadejde de la vitrina cu flamuri, tricouri, steaguri si imitatii de trofee din anii cu zece titluri stranse. Pe artera spre stadion, nu multi s-au infipt la cele doua-trei standuri cu produse ale clubului, unele reduse si la 10 euro, lasand ceva si pentru jocul cu Vannes, pe langa cele 30 la principala, 20 in Point si 15 la peluze, taxate la meciul cu Monaco.

Vor urca "Verzii" in ierarhie aidoma amorezului pe tulpina? Undeva in centru, un colt de strada ce-ti ia ochii...

Miercuri, pe frigul de la ora 20, printre altii fara capitanul Matuidi, St. Etienne a fost atenta la capcanele “buturugii mici” din josul ligii a doua si a punctat spre final, prin Payet si Riviere, care, ca si cu monegascii, a conturat victoria la fluierul final: 2-0 si calificare. In sferturi, dupa 17 ani! Zapada de marti, ramasa pe scaune, n-a scos din case 10.000 de Stephanois, tarcul oaspetilor ramanand gol…

Iar joi s-a pus pe viscol, semn ca, pe locul 16, St. Etienne n-a iesit inca din iarna. Care a anulat peste saptamana unul din zborurile spre Bordeaux, urbe a campioanei lidere care le-a administrat duminica „Verzilor” un 3-1 ce-i tine acolo jos, sub presiunea rezultatelor. Ultimele 14 etape vor fi de foc…

Intercalate, urmeaza fazele finale ale Coupe de France, care in 23/24 martie programeaza sferturile de finala, cu perechile Monaco – Sochaux, Auxerre – PSG, Quevilly – Boulogne si Lens sau Brest cu St. Etienne. „Verzii” isi vor afla adversara miercuri seara, 17 februarie, cand ex-campioana Hexagonului va primi vizita divizionarei secunde Brest. Oricum ar lua-o, o deplasare dificila pentru Stephanois…

In ziua plasarii Romaniei cu Franta, reportaj de pe „Guichard” la St Etienne 3 – Monaco 0

Februarie 8, 2010

Sub titlul „<Verzii>, nici in cele mai frumoase vise…”, am semnat pentru Fotbal Vest de pe „Geoffroy-Guichard”, arena fostului club suprem in Franta, AS Saint Etienne Loire…

Cu mai multe clisee voi reveni in postarile urmatoare… Aici, fanii monegasci aprinzand la start tarcul din coltul tribunei a doua. Exuberanta i-a tinut pana in minutul 15, la golul lui Matuidi, capitan al „Verzilor” Stephanois, care aveau sa se impuna clar: 3-0. Un impuls pentru St Etienne, in chinul ei de-a evita retrogradarea…


In seara unei duminici in care Romania a fost reinperecheata la tragerea la sorti cu Franta, am vazut chiar in inima Hexagonului cum amenintata St. Etienne n-a avut mila de monegasci. S-a lasat cu “roata tiganului”…

Temperaturi joase, frisoane reci ale locurilor de deasupra beciului retrogradarii. Dar caldura in suflet. Fanul in scaun cu rotile si insotitorul sau canta intr-un glas, facandu-si drum prin suvoiul uman curgand de la Geoffroy Guichard. Afisajul electronic verzui,3˚, strapunge intunericul noptii, la fel si exclamatiile a mirare: “Trois zero Monaco, Ou la la!”

In cazanul cu 35616 locuri “Verzii” declansasera “Inferni” pentru alb-rosii din Principat, conform inscrisului de pe bannerul micului si tacutului grup de suporteri monegasci, separati intr-un tarc din coltul tribunei a doua, Henri Point, iar capacul fusese pus cu doar cateva minute inainte de rezerva Riviere, cu un splendid covrig de la marginea careului, 3-0, urmat de roata tiganului, expresie a descatusarii  unei echipe ce nu mai invinsese acasa din 3 octombrie, 3-1 cu Bordeaux, si venind dupa trei 0-0 succesive pe poreclitul “Chaudron”, unde adunasera doar 5 goluri pana inaintea etapei a 23-a.

“Ici c’est le Chaudron!” e mandrul inscris de la balconul tribunei I, Pierre Faurand, a carei goliciune sub acoperisul sprijinit pe 4 stalpi nu inducea cele mai bune auspicii pentru vizita unor principi setosi de razbunare dupa un 2-1 in tur pentru St. Etienne. Dar galeria din peluza, condusa prin microfonul conectat la 4 megafoane de cate doi fanatici pe repriza, cocotati pe plasa gardului despartitor ai tribunei Charles Paret, i-a purtat pe verzi pe aripile victoriei.

Acolo, sub ochii fanilor fluturand si steaguri verzui cu un craniu sub palarie dar si tricolorul Frantei, capitanul de culoare Blaise Matuidi, un mijlocas de 22 ani cu numarul 12, il invinsese inca din minutul 15 pe Ruffier cu o superba torpila, declansand fiesta.

“Nous sommes Stephanois!”, imnul locului, amintind de porecla locuitorilor capitalei departamentului Loire, din regiunea Rhone Alpes a Masivului Central, a inceput sa rasune tot mai tare la 1-0 iar dirijorii au scuturat plasa gardului, atatand cu gesturi cealalta jumatate a galeriei, din peluza Jean Snella, inghetata parca de frigul serii. Imbolditi de la spate, respectivii “verzi” au format un lant uman, sarind necontenit, umar la umar. Monegascii nu mai pareau deja a avea scapare.

Acolo, in peluza Snella, purtand numele unui fost jucator si antrenor al “Verzilor” de origine poloneza, odata prizonier de razboi, altadata chiar manager al Frantei, era reamintita la balcon mandra origine a celui mai aureolat club din Hexagon, numele Casino, lant de aprozare al familiei Guichard, ce a pasat cu succes din generatie in generatie cheile gruparii fondate in 1919, Association Sportive St. Etienne Loire de pe Rue de Verdun. Asemenea blazon, cu 10 titluri nationale, record, si sase Cupe ale Frantei, si ridicat la rang profesionist in ’33, odata cu mutarea in Geoffroy Guichard, cu obraz subtire se tine, iar mandrii localnici din pitoreasca urbe agatata pe coline si strabatuta de silentioase tramvaie, printre care si 4, ce te lasa la arena cu tribune detasate din nordul orasului, n-au contenit sa creada in “Verzii” lor. Atat in ultimele dificile decenii, scurse de la ultimul titlu, din 1981, cat si la jocul cu AS Monaco.

“Allez! Allez!” a rasunat mereu corul peluzelor primitorului stadion gazda de Campionat European sau Mondial, pavoazat cu urarea “Bienvenue a Geoffroy Guichard Stade de l’aglomeration stephanoise Saint Etienne Metropole”, iar nouarul golgeter Gonzalo Bergessio, un blond argentinian de 25 ani, a adaugat cu stangul celor trei goluri ale sale pentru 2-0, in minutul 75. “BUT!” au reactionat ecranele panoramice din colturi, anuntand imediat si asistenta la meci… “Vous etes 23241 spectateurs… MERCI!”

Nu s-au strans 34342, ca la recordul de Le Derby du Rhone, transat de Gomis in favoarea lui Olympique Lyon, The New Kids on The Block din amontele Ronului, ce cu 7 titluri la rand au acaparat recent intaietatea in Hexagon de la vecinii “Verzi”, cei cu patru titluri si doua Cupe intre 1967 si ’70, ori nici macar media actualei editii pe “Chaudron”, 26498 spectatori, adica a sasea asistenta in Ligue 1, insa patimasii au intretinut o atmosfera de vis, in ton cu trecutul glorios al clubului.

Iar jucatorii au raspuns de data aceasta, pletosul cu coada Riviere, introdus la mijlocul reprizei a doua in locul partenerului lui Bergessio, si anume Sanogo, unul dintre cei 6 senegalezi din lotul lui Galtier, completand in minutul 90 un macel surpriza. Stadionul a fost in picioare, fanii au dat uitare locului 17. Savurau un moment unic in campionat, sandwich intre jocurile de Cupa, onorata cu doi de 4-1 acasa in drumul pana in optimi, unde miercuri va poposi la Geoffroy Guichard o “buturuga mica”.

Parca nu le venea sa creada, verzilor Stephanois, “Stefanilor” din orasul ce invarte rotile caravanei cicliste a Turului Frantei, cu firmele locale Mavic si Vitus, de cauciucuri ca lama respectiv cadre pe care cocotau alde Hinault, si devenit si mai faimos in lumea sportului cu acea finala de Cupa Campionilor Europeni din ’76, contra lui Bayern, intr-un sezon in care trupa lui Robert Herbin reusise eventul.

La asemenea trecut, fosta Regina a Hexagonului mai rabufneste iata cand si cand, intr-un sezon marcat de acel 3-0 la pauza la Paris, ce i-a fost fatal lui Perrin, inlocuit in aceasta iarna cu secundul sau, Christophe Galtier, un elegant antrenor de 43 ani trecut si prin Grecia, Anglia ori Emiratele Arabe dar si pe la Marseille sau Lyon, si care, luand nesperat scalpul monegascilor, spera acum intreptatit la evitarea retrogradarii.

St. Etienne a mai suferit ea recent, intre 2001 si 2004, dupa picajul generat de scandalul pasapoartelor false ale lui Levytsky si Alex, ba si pana in ultima etapa a editiei trecute, cand doar un 4-0 pe Geoffroy Guichard a salvat niste “Verzi” abia ajunsi in ultimele 16 din Cupa UEFA, iar actualul parcurs nu se ridica la nivelul reusitelor unui club promovat initial in ’37, pe cand era antrenat de englezi, scotieni sau Zoltan Vago, iar mai apoi de alde Kasperczak si Santini, si ale carui culori au fost imbracate peste ani de acelasi Jacques ori de Jacquet, Blanc, Battiston, Milla, Moravcik, Rep, Rijvers si mai ales Michel Platini, insa fanii Stephanois intretin flacara iar Matuidi si compania par a fi turat motoarele, de frig daca nu de altceva…

Mare noroc sa fi asistat pe Guichard la fiesta de 3-0 a celui mai titrat club de vita veche din Franta, surpriza conturata de Janot – Dabo, Diakhate, Benalouane, Perrin, N’Daw, Matuidi, Payet, Sako, Bergessio, Sanogo. Ou La La, ce beti de bucurie au fost “Verzii” Stephanois…

1997. 2000. 2010?

Februarie 2, 2010

Cu titlul „1997. 2000. 2010?”, am scris din nou despre Cupa Angliei in <Fotbal vest>…

In toti anii de Premier League s-a intamplat doar de doua ori ca toate cele 4 “mari” sa se afle inca in cursa pentru castigarea Cupei Angliei si in faza optimilor de finala, tot in doua randuri in acest rastimp trofeul nefiind cucerit de una dintre ele, iar cand a fost ca doar Chelsea sa ramana din “careul” fruntaselor intre cele mai bune 16 competitoare, “albastrii” au si triumfat in finala.

Luna ianuarie pare pentru unii a fi atat de greu de suportat incat Roberto Martinez, in sezonul sau de debut in elita la carma lui Wigan Athletic, a sugerat ca Premier League sa-si intrerupa programul competitional pe perioada “ferestrei” de transferari, atat de convulsiva pentru psihicul fotbalistilor, insa primele saptamani ale anului n-au excelat doar prin instabilitatea in frunte, unde Arsenal, Manchester United si Chelsea s-au perindat succesiv prin fotoliul de lider, ci au oferit in F.A. Cup acele surprize atat de delicioase intr-un format knock-out si care dovedesc ca nici macar larghetea si consistenta loturilor favoritelor nu le garanteaza o patrundere in optimi.

Pe rand, inca din 3 ianuarie, Manchester United, Liverpool si Arsenal au fost eliminate – primele doua, chiar acasa – de Leeds United, Reading respectiv Stoke, deloc niste experte ale competitiei, doar Chelsea, detinatoare a trofeului, urmand sa-si apere sansele in uvertura optimilor de finala, sambata 13 februarie la amiaza, intr-un joc difuzat in direct pe pagina virtuala a federatiei engleze, www.fa.com, atat vicecampioana Albionului cat si oaspetii din Cardiff, finalisti in 2008, alegandu-se din transmisie cu cate 123.750 lire.

Unde mai pui ca premiul din partea Football Association pentru calificatele in sferturi e de 180.000 lire!? Sa le fie chiar de prisos pana si asemenea “maruntis” unor mastodonti ca United ori Liverpool, privind tematori in aceste zile spre deficitul financiar? Cert este insa ca doar de trei ori de la lansarea in 1992 a Premier League, atat de magnetizanta si uzurpand implicit importanta Cupei Angliei, s-a intamplat ca un unic club din “careul de asi” sa mai ramana in cursa in optimi, de fiecare data acesta fiind Chelsea, si cum cei de la Stamford Bridge au profitat de respectivul culoar, cucerind trofeul in 1997 si 2000, intrebarea legitima e daca ulciorul merge de trei ori la apa.

Mai interesante sunt alte doua aspecte. Si anume ca Manchester City, Aston Villa, Fulham si Birmingham, calificata chiar pe terenul finalistei din 2009, Everton, au copiat evolutia buna din Premier League cu patrunderi in faza optimilor, unde li s-ar putea alatura Tottenham, ce evolueaza miercuri 3 februarie in rejucarea de la Leeds, dar mai ales faptul ca fruntasele din “careu”, desi au cucerit toate mai putin doua dintre editiile de F.A. Cup de la inaugurarea Premier League incoace, lasand astfel impresia ca au dominat copios intrecerea knock-out, si-au facut de fapt un obicei din a fi eliminate, uneori aproape chiar in bloc, inca din 16-imile de finala.

Astfel, in 1992-’93, cand “Tunarii” isi adjudecau trofeul in ultimele clipe ale prelungirilor rejucarii finalei cu “Bufnitele”, Liverpool era eliminata, in calitatea sa de detinatoare a Cupei, inca din turul III, pe Anfield, 0-2 in rejucarea cu Bolton, pe-atunci in liga a doua. Nici lui United nu i-a mers prea bine, cedand in optimi cu 2-1 la Sheffield United, cu Giggs marcator. Era pe la inceputuri, cand Everton aluneca incet-incet dintre tartorele din Albion, locul urmand sa-i fie luat in timp de Chelsea.

In ’94, Liverpool a iesit din nou inca din prima, identic, 0-1 in rejucarea de-acasa cu Bristol City, Arsenal copiind-o in 16-imi, 1-3 cu Bolton. In optimi au ajuns doar Manchester United si Chelsea, care aveau sa-si si dispute finala: 4-0.

In 1994-’95, numai Liverpool si United au patruns dintre cele patru in optimi, “Diavolii rosii” sfarsind prin a pierde finala, in fata lui Everton. Mai bine le-a mers in ’96, Chelsea progresand din optimi la rejucare iar Liverpool si United jucand in ultimul act, decis tarziu de Cantona. Arsenal, eliminata prematur…

In ’97 insa, doar Chelsea, chinuindu-se in optimi in rejucarea cu Leicester dar cucerind finalmente F.A. Cup, 2-0 contra lui Middlesbrough. Un an mai apoi, doar Arsenal patrundea intre cele mai bune 16, mergand mai departe dupa o rejucare cu Crystal Palace si sfarsind cu trofeul in vitrina: 2-0 cu Newcastle. O editie pe care Sir Alex Ferguson n-avea s-o uite usor, pentru un prematur 2-3 la Barnsley…

Mai competitive in ’99, cu Arsenal, United si Chelsea in optimi, primele doua inclestandu-se pana in prelungirile rejucarii semifinalei de pe Villa Park, cand cu decisivul gol minune marca Giggs.

Anul 2000 a regasit-o din nou doar pe Chelsea in optimi, unde a trecut tot de Leicester, 2-1, coincidenta ce a anticipat triumful final: 1-0 cu Villa. Un an mai apoi, trei din patru in optimi, ba chiar Arsenal – Chelsea 3-1, “Tunarii” sfarsind prin a fi rapusi in finala de la Cardiff de doua goluri tarzii ale lui Owen.

2002? Doar Chelsea si Arsenal in optimi, dar si in finala: 0-2. Stoke – Chelsea 0-2 si United – Arsenal 0-2 in optimile din 2003, “Tunarii” si castigand trofeul.

O premiera in 2004, cand toate 4 au patruns in optimi, Arsenal scotand-o pe Chelsea cu 2-1 iar Liverpool cedand la Portsmouth, 1-0. United pana in finala, 3-0 cu Millwall…

Mai greu in 2005, Chelsea fiind eliminata la Newcastle iar “Tunarii” calificandu-se abia la penaltyuri la Sheffield, tot asa castigand insa si finala, 0-0 si 5-4 cu United. 2006 a fost anul lui Liverpool, care dupa 1-0 cu United in optimi si 2-1 cu Chelsea in semifinala, a castigat si ea la penaltyuri, cu West Ham. In 2007 a fost finala lui Drogba, in prelungiri, cu United, dar detinatoarea Liverpool n-a existat iar Arsenal a zburat in rejucarea optimii de la Blackburn.

2007-’08, o editie aparte, cu toate cele patru in optimi, Liverpool – Barnsley 1-2, United – Arsenal 4-0 si Chelsea – Huddersfield 3-1, dar nici una in semifinale! Cu orgoliul ranit, trei au ajuns in semifinalele din aprilie 2009, mai putin Liverpool, stopata de Gosling la Goodison, in rejucarea derbyului local din 16-imi.

Tocmai eliminarea granzilor confera sarea si piperul F.A. Cup, insa usa e in egala masura deschisa tuturora, si lui Palace, care, desi falimentara, spera la o optime cu Villa, si lui Notts County, “buturuga mica” din liga a patra, trupe ce dau piept azi (marti) cu cluburi din Premier League in rejucarile 16-imilor…