De la Emirates, Arsenal v Newcastle 3-0: „Când Shearer a doborât recordul, a fost nebunie!”

„Aici poţi vedea meciul”

Conform obiceiului, Cupa Angliei ia partea leului în două sâmbete din ianuarie iar Premier League stă pe tuşă şi priveşte. Totuşi, între meciurile turului IV, din 16-imile de finală ale FA Cup, s-au strecurat şi câteva dispute între cluburi de elită, cum a fost cazul sâmbătă după-amiază la Emirates Stadium. Arsenal contra Newcastle United.

„Tunarii” fuseseră eliminaţi marţi cu 5-1 din semifinalele Cupei Ligii şi nici în Cupa Angliei nu mai prea făcuseră minuni, de la câştigarea trofeului în 2005. A se citi o eliminare chiar în acest tur patru, acum 2 ani, şi o alta în optimi, anul trecut, la Blackburn. În atare condiţii, Wenger şi trupa aveau destule de dovedit.

Newcastle zdrobise divizionara secundă Stoke în rejucarea din turul trecut, 4-1, cu noul antrenor Kevin Keegan introdus publicului şi urmărindu-şi viitorii elevi din tribună, însă debutul lui King Kev, săptămâna trecută, a fost neconcludent. 0-0 acasă cu Bolton. Şi Keegan şi alb-negrii aveau chiar mai multe de dovedit.

Ce va fi? La mijlocul săptămânii, Emirates Stadium a găzduit audiţiile pentru selectarea candidaţilor la Big Brother 9. Mulţi au fost probabil respinşi. Iar admişii, rând pe rând, până la unul, vor fi eliminaţi din casă. O eliminare plutea în aer şi la meciul de FA Cup, bookmakerii de la Ladbrokes cotând drept improbabil, la 7/1, un potenţial draw. Răspunsul? Peste câteva ore…

 East Stand Highbury 

Până atunci, mai e ceva timp să vedem cum o duce vechiul Highbury. Tribuna principală, East Stand, mai supravieţuieşte doar prin zidurile de susţinere, interiorul urmând să fie reconstruit sub forma unor apartamente cu câte una sau două camere. Sala de marmură, cu statuia lui Herbert Chapman, va fi salvată, la fel şi faţada, cu ale sale înscrisuri în roşu, Arsenal Stadium, East Stand, plus vechea emblemă a clubului. Printre schele şi golurile verzuii plase protectoare amplasate de constructorii de la Sir Albert McAlpine, vechea mândră intrare îţi zâmbeşte parcă trist. Puzderie de macarale unde cândva Freddie Ljungberg sau Robert Pires zburdau pe extreme, cât despre peluza dinspre staţia de metrou, e deja ca orice alt bloc în construcţie. Înălţimea noului ansamblu arhitectonic va corespunde însă celei a vechilor tribune. Mai fac o poză şi las Highburyul în recosmetizarea sa…

east stand, crest

Pe Blackstock Road, unde destule magazine îţi iau ochii cu alb-roşul firmei, văd două anunţuri pe intrările unui mic pub: „Aici puteţi viziona Arsenal – Newcastle”. Cum aşa? La televiziune pot fi vizionate doar jocurile Mansfield – Middlesbrough, care de fapt a şi început deja, şi Wigan – Chelsea, pe seară. „E prin satelit”, îmi spun câţiva fani Arsenal, la intrare. Şi pot vedea gratis? „Dacă intri acum, bineînţeles. Mai târziu, s-ar putea să fie prea plin…” Aşadar un alt canal TV, nu SKY Sports sau BBC. Bun şi aşa. Trec drumul, spre pubul The Gunners. „Tunarii”. Un steag ros de vremi, o minunată emblemă pe efigia în bătaia vântului a locului şi câţiva fani la o bere, deşi „e cam subţire” afară…

The Gunners 

Mai drăguţ e anunţul de deasupra intrării laterale a pubului. Pentru evitarea confuziilor. „Home fans only”. Numai pentru suporterii gazdă. OK, Newcastle sau oricare aţi fi voi, sosiţi în N5, nordul Londrei? Aici e teritoriul nostru şi numai al nostru. Multe alte puburi, „neutre” sau special pentru susţinătorii oaspeţilor, sunt răsfirate în zonă…

Home fans

După colţ, un stand multicolor încărcat de produse marca Arsenal. Plin de insigne, doar să ai ochi buni şi răbdare. Rânduri întregi celebrând despărţirea de vechiul Highbury. Pe fond roşu, galben, negru sau vişiniu: „Highbury 1913 – 2006: Ultima salvă”. Ori „Highbury 1913 – 2006 Rămâi cu bine!” În toate formele posibile. Cu tunul în prim-plan. L-am lăsat deja cu bine, mascat de schele şi flancat de macarale, undeva pe o stradă adiacentă. Altele, cu stema clubului, amintesc anul înfiinţării lui Arsenal: 1886. Plin de insigne cu tricouri miniaturale, cu numărul şi numele jucătorilor. Care merge cel mai bine? „Eee… Fabregas, da, Fabregas” îmi spune vânzătorul. Dar n-aveţi rămase cu Jens Lehmann , glumesc, văzând în schimb două pe fond negru cu „24 Almunia”. „A, dar avem tricouri cu Lehmann”. Eboue îmi pare că nu merge prea bine… Îmi dai voie te rog să fac o poză? „Of course, not a problem, mate”. Clicui până la urmă două.

stall Arsenal

insigne

Peste drum, două chioşcuri de lemn unde se fac înscrieri pentru deplasările următoare, organizate de club prin asociaţiile suporterilor, cu autocarul. 32 de lire sterline dus-întors la Manchester, la jocul cu City, şi 23 de lire niţel mai aproape, la Birmingham, la meciul cu cealaltă City, unde esenţial e să nu te încurci la intrarea în oraş, la Spaghetti Junction.

Tot în curtea la stradă a unei case, înşirate puzderie de programe. Absolut fascinant! Semn că „Tunarii” au fost în Ghencea iar Steaua a trecut prin nordul Londrei, un program de Liga Campionilor în limba română, la 3 RON. N-am văzut preţul în lire. Dar la loc de cinste e programul de meci al finalei Cupei Cupelor din deceniul trecut, Arsenal – Parma. 50 de lire. Amintirile sunt la mare preţ. Mai ales cele frumoase. Pe copertă, Alan Smith şi Tomas Brolin. Inspirat, editorul. „Smithy” avea să marcheze unicul gol al meciului tranşat de băieţii scoţianului Graham. Aproape toţi erau englezi. Şi de-atunci Arsenal n-a mai triumfat în Europa. Îl întreb pe domnul între două vârste dacă a fost la mai toate meciurile respective. „La destul de multe dintre ele. Dar nu la toate. N-am încă 60 de ani…” Abia atunci mi-au căzut ochii pe un program alb-negru, de la jocul Sheffield United – Arsenal, din august 1947. De-acum peste şase decenii. Într-adevăr, cineva colecţionase cândva şi aşa ceva. „Ce expun aici e nimic pe lângă colecţia unui amic. Toate meciurile, acasă şi în deplasare, încă dinaintea războiului”. Aş vrea eu să fi colecţionat peste ani de la Poli măcar acest nimic al englezului şi privesc scurt peste drum. Amintiri dinaintea războiului…

 Tube

Într-o bună zi, pentru a creşte prestigiul şi interesul în jurul echipei sale, celebrul manager Sir Herbert Chapman se adresa celor de la London Underground cerându-le schimbarea numelui staţiei de metrou de la stadionul Highbury. Din Gillespie Road, numele străzii pe care suntem, în Arsenal. Se întâmpla între războaie. Şi de-atunci, aşa a rămas. Arsenal. Acum, din incinta staţiei curge puhoi de lume.

Are şi alte programe inedite. Un Arsenal – Indepiendente, la Miami, cândva în vară. O altă semifinală Arsenal – Tottenham, ca în această săptămână, dar în Cupa Angliei. Din ’91. Pe când Gazza apărea în luminile rampei, la Spurs. Arsenal la Grasshopper în Cupele Europene dar şi unele mai noi, gen trofeul „Emirates” din vară, sau chiar la zi… De la „dubla” cu Spurs. Sunt expuse şi cărţi de fotbal, autobiografii ale lui Beardsley, Shearer, Owen, Keegan. Că doar Newcastle vizitează Londra şi s-o găsi cineva să le cumpere. La 10 lire. Keegan e foarte la modă acum. Şi parcă aud în dreapta mea un accent nu tocmai londonez şi câteva referiri la unele vedete care n-ar avea loc în planurile fanilor lui Arsenal. „Te poţi aştepta până şi la un Henry sau chiar Beckham, nu-i aşa? Că doar nu ne-am fi aşteptat să ne pricopsim nici cu Owen…” Fani Newcastle aşadar!

„Nu prea sunt mulţi Keegan în fotbalul actual” 

David, Michael

David are 50 de ani şi o viaţă cu Newcastle în suflet. Îmi spune că tatăl său l-a luat la St James’ Park la vârsta de opt ani iar el, la rândul său, l-a dus pe Michael la un joc al alb-negrilor pe când băiatul avea 4 ani. La un joc Swindon Town – Newcastle United, în prima ligă. Da, pe-atunci Swindon naviga în elită, cu Hoddle la cârmă. Îl înteb dacă se bucură de numirea lui Keegan. „A fost cea mai bună veste în acest sezon trist pentru noi. S-a întors acasă! Suntem din nou optimişti. În adâncul sufletului ştiam că nu vom răzbi cu Allardyce, aşa că numirea lui Keegan a venit ca o uşurare. Să aducă vremurile bune cu fotbalul său ofensiv, din anii trecuţi!” a exclamat David, fiul său Michael completându-l: „Am fost în tribună la prezentarea sa, la jocul cu Stoke. A fost un moment special. Doar când Alan Shearer a doborât recordul de goluri marcate pentru club de Jackie Milburn, a fost mai mare nebunie în tribune la St James’ Park”.

„Am jucat un fotbal foarte bun cu Keegan antrenor, în anii ’90. Şi suntem încrezători că el va realimenta speranţele acelor zile speciale. Pare puţin ciudat dar Newcastle e o raritate, având stadionul amplasat chiar în centrul oraşului. E ca un magnet, e unicul club al urbei, spre deosebire de alte oraşe, unele chiar mult mai mici, unde există rivalităţi locale. În Newcastle însă toată lumea trăieşte şi suferă pentru United. Este centrul comunităţii locale, pasiunea localnicilor”. A fanilor Geordies. Cine a jucat mai bine în alb-negru, Keegan sau Beardsley? Aruncasem un ochi spre coperţile cărţilor expuse… „Beardsley a debutat extraordinar pentru noi dar nu prea avea cu cine juca. N-aveam echipă pe-atunci. Şi l-a luat Liverpool. Când s-a întors, spre finele carierei, mai rutinat, a fost cap limpede la centrul terenului, în trupa în mare ascensiune reclădită de Keegan. Şi din nou a jucat ca la carte. Unul de-al locului…”

Despre Keegan? „Ei, nu prea mai sunt mulţi Keegan în fotbalul englez actual, nici chiar continental”, continuă David, care îmi spune cum l-a văzut jucând pentru United, de la care se retrăgea din carieră, în 1984, după ce trecuse şi el pe la Liverpool. „Asta ne lipseşte la mijlocul terenului. Un jucător creativ, cu spiritul şi clarviziunea sa. A fost genial, lumea l-a iubit foarte mult, şi apoi ne-a adus la un pas de titlu ca antrenor. De aceea e bine că s-a întors”.

Pe cine-l va lua secund? „Greu de zis. Văd că nu se aruncă, în nici o privinţă. Pearson, secundul lui Allardyce, e încă la club, la fel şi Terry McDermott, care a lucrat cu Keegan şi în precedenta perioadă la United. Singura noutate ar fi că l-a adus pe Arthur Cox, cu care mai lucrase pe vremuri. Dar se pare că Shearer a declinat şansa de a deveni secund. Pentru moment, cel puţin. L-am fi dorit şi pe el înapoi, bineînţeles, dar nu s-ar fi putut împărţi între Newcastle şi contractele sale în televiziune. Să vedem…”

De la secunzi sărim la jucători. „Mai sunt doar câteva zile din campania de transferări şi n-am adus nimic. Cred că e şi niţică tactică în asta. Keegan nu se aruncă. Aşteaptă vara, când va face câteva achiziţii cu care să atacăm cum se cuvine sezonul următor. După Euro… A venit doar un tânăr de la Swindon Town, Ben Tosser, şi băiatul a declarat deja presarilor, de unde a plecat, că Newcastle e un mare oraş fotbalistic. Cât de uriaş e interesul în jurul echipei şi ce grozav e să fi în aceste zile la St James’ Park”. Într-adevăr, King Kev s-a întors pe Tyne… Alţii? „Avem neapărată nevoie de cineva la mijloc. Butt e OK, dar mai mult pe post de închizător, iar Alan Smith, deşi e jucat în linia mediană, e atacant de meserie. Cel mai bun la ora actuală ar fi Emre. Dar mai trebuie. Mai stringentă e consolidarea apărării. Steven Taylor, crescut în academia clubului, a jucat în general bine dar nici el nu e încă la nivelul cerinţelor în Premier League. Cât despre restul… Cam toată linia…” La care intervine Michael: „De exemplu Carr, fundaşul dreapta. A început promiţător, acum câţiva ani. Era încă şi la naţionala Irlandei. Dar s-a stins. Acum cred că va fi cedat, mai bine mai devreme decât mai târziu. Zău, n-am văzut jucător să şuteze mai rău ca el”. Carr e deja la categoria ex-internaţionali dar, în zilele sale bune, a prins câteva „ghiulele”. Deşi la doar 18 ani, Michael însă ştie el mai bine, că doar l-a tot văzut la lucru la St James’ Park şi prin ţară. Şi probabil s-a enervat…

„Stăm bine pe extreme. Damien Duff tocmai a revenit după o lungă accidentare şi parcă ar fi o nouă achiziţie. Nici nu l-am luat scump de la Chelsea, pe cinci milioane. Enrique e tânăr, tehnic şi poate învălui bine, să centreze de pe stânga. Unde-l avem şi pe N’Zogbia. Ar mai fi James Milner, pe dreapta. Dar în centru…” spune David.

În centru, unde Keegan iar mai apoi Beardsley, în acel memorabil 5-0 cu Manchester United, au făcut ce-au vrut. Dar de ce jucători mari de-ai locului n-au evoluat pentru club? Bobby Robson? „Aşa au fost vremurile. S-au dus unde erau contracte bune şi bani. Robson s-a întors acasă, ca antrenor, dar a jucat pentru Fulham şi West Brom. Nu şi la United. Până şi Shearer, crescut în zonă, la Wallsend, a debutat în fotbalul profesionist pe coasta sudică, la Southampton. A fost prolific şi l-a luat mai întâi Dalglish, la viitoarea campioană Blackburn, înainte de a fi transferat de Keegan, la Newcastle. Dar şi când a venit, a fost fiesta”. Keegan şi Shearer. Aceleaşi două nume, revenind obsedant.

Ce va fi azi? Michael e optimist şi nu prea: „Data trecută le-am ţinut piept aici până pe finalul meciului. Au marcat de două ori în ultimele minute dar nu ne-am făcut de râs pe Emirates. Ce-i rău, azi n-avem la dispoziţie mulţi jucători. Viduka şi Martins lipsesc din atac, nu ştiu cum e cu Owen, aşa că Shola Ameobi a apărut pe foaie. El e foarte dedicat clubului şi îi place în Newcastle, însă nu a prea jucat bine, eventual doar în parteneriat cu Shearer. Demult. Şi mai toţi atacanţii au jucat bine în combinaţie cu Shearer. Apoi nu-s Faye şi Beye, plecaţi la Cupa Africii, Emre… Greu de crezut că ne vom califica. A mers cu Stoke, remiză acolo şi i-am bătut în rejucare, pe St James’ Park. Dar…”

Cât despre sezonul în sine? Mai poate fi ceva salvat? „Oricât de optimişti am fi, cu revenirea lui Keegan, nu cred că vom urca mai mult de-un loc, două. Cu câteva transferuri, de la vară, sperăm ca alta să fie situaţia. Nu ne mai rămâne decât să încheiem bine, în ultima etapă, acasă cu marea rivală locală Sunderland”, a spus David, care e şi el colecţionar înveterat de programe de meci. „O cameră e a mea şi nu-i prea place neveste-mii”. Iar David, care călătoreşte cu fiul său Michael nu doar în deplasări ca la Emirates, ci şi la Newcastle, organizează asemenea excursii pentru alţi câţiva fani ai alb-negrilor din sud-vestul Angliei. Cu trenul plus maşina, spre Londra. Sau spre Newcastle. Îi las cu bine şi mă arunc în şuvoiul uman.

Până la un alt stand, cu insigne şi mai multe. Cele cu emblema merg cel mai bine, şi „capul” lui Thierry Henry se vinde încă măcar în pas cu… Eboue. Văd şi altele… „We hate Spurs”. Adică „O urâm pe Tottenham”. Rivalitate locală. Altele, ceva mai dure: „F**k the Yids”. Tottenham e cunoscut ca fiind un club cu simpatizanţi în comunitatea evreiască. Apoi fulare. De la jocuri cu Dinamo Zagreb sau Kiew, de la neplăcuta dublă manşă cu PSV, în Champions League. Nimic cu Steaua. Fie nu s-au fabricat pentru respectiva dispută, fie s-au dus deja… Din nou Fabegas, dar şi Adebayor, se vând bine sub formă de insigne.

Şi apoi tricouri… Un teren, pe fond roşu, cu o aliniere 4-4-2. Şi un titlu. „Imbatabilii”. Sezonul 2003-2004. Lehmann – Lauren, Toure, Campbell, Cole – Ljungberg, Gilberto, Vieira, Pires – Henry, Bergkamp. Unii mai sunt prin preajmă. Toure la Cupa Africii, Lehmann în poartă în Cupa Angliei iar Gilberto când şi când. Şi fotografii înrămate, cu imbatabilii, pe rând, prezentând trofeul fanilor, din balcon, la primăria locală, în Islington. Într-una, şi Wenger. Alte patru fotografii, de la 24 mai 1989, din acea memorabilă seară în care Arsenal avea nevoie de o victorie la două goluri diferenţă, la Liverpool, pentru a cuceri titlul în acel ultim meci al sezonului. Iar Michael Thomas a marcat pentru 2-0 în minutul 90. Trei clişee ţin de succesiunea fazei golului iar un al patrulea e bucuria „Tunarilor”, la final, pe Anfield, cu titlul…

Umor şi imaginaţie. Sex Pistols, celebrul grup punk londonez din anii ’70, cu albumul „Anarchy in the UK”, se remarca şi prin cântecul „Never mind the bollocks!” „Nu lua în seamă răutăţile!” Ei bine, tricouri imprimate imaginativ cu „Never mind the Ballacks!” „Nu lua în seamă alde Ballack!” Rivalul de la Chelsea. Iar dedesubt, semnat, nu Sex Pistols, ci Cesc Pistols. Cesc Fabregas. Le merge mintea, nu glumă. Dar vânzarea?

O iau din loc, nu mai e mult până la start, şi încerc să prind frânturi din scandările a trei fani „făcuţi”. Au accent Geordies. Nu înţeleg nimic. Întreb. „Fac mişto de noi, strigând We are home supporters. Pentru că e ştiut că fanii lui Arsenal nu urlă în asemenea manieră, mai ales pe vremuri, în ceea ce se numea The Library”… E explicaţia unei suportere. Într-adevăr. The library. Biblioteca. Liniştea de pe Highbury. Auzisem de ea. Şi ce mai urlă? „La adresa lui Sunderland. Rivalitatea lor din nord”. Şi-aşa ajung în faţă la Drayton Pub. Durere. Voci, zumzet, dezastru pe stradă, pungi şi beri goale. Fanii lui Newcastle înainte de a intra în noua bibliotecă.

Newcastle fans at Drayton P

Intru în magazinul All Arsenal. Nou, sub pasarela care te trece liniile ferate, direct în incinta stadionului. Tot ce vrei despre „Tunari”. Într-un colţ, monitoare cu meciul în direct Mansfield – Middlesbrough. În celălalt, unde fani stau la coadă pentru imprimarea pe loc a numelor pe tricourile cumpărate, alte monitoare. Cu jocuri de arhivă. În alb-negru. Privesc pentru o clipă… Arsenal – Anderlecht, în finala Cupei Oraşelor Târguri, în ’70, unica obţinută de „Tunari”, pe lângă Cupa Cupelor, când cu golul lui Smith contra Parmei. „Am fost acolo, în tribună. Vezi ce teren greu era? Dar jucau bine şi pe asemenea suprafeţe” mi-a spus un bătrân înalt, să fi avut aproape 1,90, şi foarte îmbujorat. Arăta atât de select, în balonul său alburiu. Care e cel mai bun Arsenal pe care l-aţi văzut? „Îţi vine să crezi sau nu, cel actual. Tehnicitatea, circulaţia balonului, schimbul de locuri, totul”. Gesticulează din mâini şi îmi lasă senzaţia că a jucat la vremea sa. Sau a practicat sportul. Se exprimă foarte elevat. Şi continuă… „Tata m-a luat de mânuţă şi m-a dus la Highbury pe când aveam 8 ani. Şi asta a fost… Era înainte de război, în ’38. De-atunci, am tot venit la meciuri…” E auzit de prietenul său, care îl întreabă scurt: „Dar pe ăsta l-ai văzut?” Privim spre monitor. „Da, e cu Everton. Armstrong, ce jucător… Şi uite-l şi pe Graham. Şi el a jucat foarte bine!” Apoi se contrazic în privinţa unei pase. A fost s-a n-a fost Paul Davis? Atât de în etate dar cu memoria brici… Admirabil. Apare şi Charlie George, cel cu golul din finala Cupei Angliei. Charlie de-atunci, plonjând pe spate în extazul bucuriei, Charlie de-acum, intervievat.

 Office Box În Office Box găseşti de toate. Case de bilete, ghişee la abonamente, magazinul All Arsenal. Cel mai nou şi în vogă, de când cu Emirates. L-a bătut deja pe vechiul World of Sport, supermagazin al „Tunarilor” amplasat de ani de zile la staţia de metrou din zonă, Finsbury Park.

Ne facem cu mâna, mă întorc spre raftul cu reviste. „Cele mai memorabile 100 de jocuri”. Răsfoiesc. Undeva, un 7-0 la Standard Liege, în cupele europene. Poză cu Tony Adams marcând. Dacă până şi el, fundaşul… Marcatorii, echipa, şi o scurtă descriere. Zece lire. Mă uit spre un tablou, cu fotografia de lot, din 2007-2008. Tot stafful. Un fan îl ia de pe raft, îl întoarce, şi pufneşte: „Îs eu nebun sau 25 de lire e ridicol de scump?” Nu eşti nebun deloc, prietene. Se luminează la faţă şi îl pune la loc pe raft.

Ajung la intrarea cealaltă, care este o replică modernă a celebrului colţ de peluză de pe Highbury. Clock End. De la capătul unde era vechiul ceas. O altă pasarelă peste şine, din dreptul unui uriaş înscris din piatră ARSENAL, te duce la noul Clock End, al arenei Emirates. Într-adevăr, e şi un ceas pe frontispiciul tribunei. 2.40. Pozez.

 ARSENAL

Clock End

Şi acum hai la Armoury. Celălalt nou magazin de la Emirates. Mai sunt câteva minute bune până la start, ora închiderii e 15, dar uşile se securizează în nasul unui cumpărător. Deja? Da colega… Vântătorul pune lacătul. Acum câteva zile, la cel mai mare lanţ de supermagazine, Tesco, închideau la 10 fără 10. Ora închiderii? 10. Amicul neamţ remarcă imediat. „N-ai vedea aşa ceva în Germania”. Ştiu. Lumea se grăbeşte. E pe fugă. Dar de ce oare nu ne putem grăbi încet? Privesc la oferta pentru deplasarea la Milano. AC Milan – Arsenal. 199 lire în ziua jocului, 250 cu o noapte inclusă, 315 două. Agenţia Thomas Cook. Sponsorul lui Manchester City, cândva primul şi cel mai mare agent turistic britanic, astăzi, companie germană. Globalizare.

Sunt două steme. Arsenal, a clubului. Emirates, a sponsorului cu numele stadionului. Şi două tunuri. Plus un mic monument comemorativ, cu o fotografie, versuri şi jerbe. Un fan Arsenal pierit în jungla urbană. Pozez.

Arsenal crest

E mare, nouă, strălucitoare, în vresiunea modernă. Cea iniţială e în spatele schelelor, câteva sute de metri mai la nord. Pe un zid din 1913, care va rămâne în picioare. Dar Emirates? Spuneţi voi.

 Emirates

 Dau să o iau spre pub, cu jocul său transmis în direct. Sunt curios, pe ce canal. În Holloway, e plin de lume. Vreo 15 ecrane, mari sau mici. „Ooooooooooooo!” Pe ecran apare că Havant&Waterlooville a deschis scorul la Liverpool. 0-1 în minutul 8. Pacquette. L-am folosit în echipa mea de Football Manager pe PC, cândva, pe când era în lotul lui QPR. Rezervă. Acum marcator la Anfield. Sigla din colţul ecranelor îmi spune că e vorba de Sport 1. Fără sonor. Ce-o fi Sport 1? Nu pare a fi britanic. 0-0. Toţi sunt cu Arsenal. Ba nu chiar. Un fan Middlesbrough. „Ne-am calificat deja”. Şi unul Man United. „Noi, mâine”. Joacă Walcott. Şi 1-0. Adebayor. Newcastle s-a apărat cu fundul în poartă, tipic Keegan în deplasare. Pauză.

Mă dumiresc. O maşină plonjează de pe buza prăpastiei, i se deschide paraşuta şi planează uşor. Reclamă la asigurări? Sau la cumpărări în rate? Nu ştiu… Interalbanian. Aha! Şi apoi ceva de neînţeles. Prekni te ardnhem. Voi învăţa într-o bună zi şi albaneza. Până atunci, Sport 1. Ca şi ultima dată, Arsenal marchează două pe final contra lui Newcastle, la Emirates. Din nou togolezul Adebayor. Plus Butt. Autogol. 3-0. Neprezentare? Newcastle, eliminată din casa Big Brother. În optimi, Arsenal. Şi Liverpool, până la urmă. Cu 5-2, deşi amatoarea Havant&Waterlooville a condus de două ori pe Anfield. Nici măcar el, Jose… Dar, spre deosebire de turul III, văd repede treaba, toate jocurile au fost deja tranşate. Nu tu remize. Patru din prima ligă merg mai departe. Şase din a doua. Două din a treia. Urmează şi alte meciuri.

Aşadar 3-0. David şi Michael speră ca Newcastle să termine cât mai aproape de mijloc. În rest, nici măcar un drum spre Wembley, în Cupa Angliei. Eu mă opresc din drum la un uriaş panou publicitar. Robotul Crouch, în foarfeca-i caracteristică. E la ghete, nu la picioarele de marţian. Nu cu asemenea bocanci grozavi, Milburn, Keegan, Beardsley şi Shearer încântau St James’ Park. Cine o va face în viitor?

Crouch

Etichete: , , ,

4 Răspunsuri to “De la Emirates, Arsenal v Newcastle 3-0: „Când Shearer a doborât recordul, a fost nebunie!””

  1. micu ioan Says:

    si eu sunt un colectionar de programe de meci si m-ar interesa din Anglia si nu numai orice program! Sunt dispus si pentru schimburi! tel. 0744646062

  2. ion Says:

    salut colectionez si eu programe de meci din cadrul cupelor europene si a nationalelor, sunt din R.Moldova cine doreste sa facem schimb scrieti pe iong@rambler.ru

  3. george Says:

    http://www.fulare-fotbal.blogspot.com colectionar de fulare

  4. Case de vanzare Says:

    Interesant postul tau. Zilele urmatoare o sa parcurg mai multe.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: