Archive for the ‘Meridianul zero’ Category

Liverpool, care 31 octombrie îl alegi?

Octombrie 31, 2010

E la mintea cocoşului. Acesta. 1-0 la Bolton. Maxi. Anul trecut, în 31 octombrie, Liverpool pierdea clar la Londra, 3-1 cu Fulham, antrenată pe-atunci de Roy Hodgson. Ce-a urmat, ştim cu toţii. Gerrard şi Torres au sfârşit în mai pe 7. Sub aşteptări. Sub Champions League.

Mai interesant, şi-anul trecut după 10 etape, şi-acum, Liverpool contorizează tot 4 înfrângeri. Patru. Diferenţa n-ar fi că „Roşiii” strânseseră atunci 18 puncte, din mai multe victorii, cu care acum s-ar afla imediat sub podium, ci plusul major e în contul actualei campanii, când Hodgson şi trupa joacă pentru noi proprietari, avantaj de moral în lumina faptului că ariviştii la Anfield au acoperit datoriile şi anunţă o îmbunătăţire a situaţiei financiare.

Stevie Gerrard pomenea cândva de povara gândului dând târcoale prin vestiar de a juca pentru un club cu probleme înafara terenului. Probleme care n-au cum să nu afecteze ambianţa generală, răsfrângându-se inclusiv pe gazon. Alta e însă situaţia iar fotbaliştii, oricât de profesionişti ar fi, şi deci imuni discuţiilor despre balanţe financiare din birourile capitonate, tot reacţionează diferit, în funcţie de starea de fapt. Or fi ei staruri dar mai întâi sunt oameni, şi ei cu grijile şi temerile lor. Iar stabilitatea financiară induce o mai mare linişte şi „în iarbă”. Liverpool revine încet de la încrâncenare şi deznădejde la normalitate şi speranţe…

3-1 pentru Fulham la fine de octombrie a fost un bun indiciu al deznodământului de locul 7. 1-0 la Bolton indică un urcuş iar cum carul are osii noi, mai fiabile, Liverpool nu poate spera decât la mai bine. În fond Roy intră abia într-a patra sa lună la Anfield. Sezonul e lung iar Manchester City e cu doar 5 puncte în faţă. Şi Spurs cu trei. Comparativ cu vaietele despre startul catastrofal al „Cormoranilor”, amplificate cu tot soiul de scenarii incendiare, handicapul de opt puncte faţă de podium pare acum o bagatelă. Ba chiar recuperabil.

O altfel de avancronică Everton – Liverpool

Octombrie 17, 2010

Aşa cum am semnat în Fotbal vest, o avancronică inedită a derbyului, de la faţa locului…

EXCLUSIV DIN LIVERPOOL: GOODISON şi ANFIELD… Blestem? Fără titlu de la dărâmarea Boot Room

Duminică, pe „Goodison”, e derbyul local Everton – Liverpool, unul trist, al locurilor 17-18. Pentru a desluşi mai multe, am păşit cu aparatul foto în culise la Anfield.

Din centrul urbei, trecând şi pe lângă parcul Everton, de pe ale cărui coclauri ţi se desfăşoară la picioare oraşul, cu portul şi eolienele din estuarul lui Mersey, autobuzul 17 te duce spre zona nord-estică printre case tot mai mici, vechi şi chiar nelocuite, cu ferestre „bătute în cuie”, până la poarta „Paisley Gateway” din faţa peluzei The Kop.

Intrare unde cu mâinile larg deschise veghează şi Bill Shankly, pe soclul cu înscrisul „He made people happy”, <el a făcut oamenii fericiţi>, statuie de la care porneşte turul arenei şi muzeului celui mai aureolat club britanic. Steve, venerabilul ghid, ne deschide „Sala Legendelor”, una jur-împrejur cu pozele eroilor. Callaghan. Cele mai multe jocuri. 857. Rush. Goluri. 346. Neal. Cel mai decorat. Şi cu peste 400 meciuri la rând! Souness. Nu cel mai bun dar – conform amfitrionului nostru – cel mai influent din vestiar. Abia la retragere, alde Gerrard ori Jamie îşi vor face loc pe pereţi. La fel şi Benitez, pe un rând al managerilor inclusiv cu Paisley, cu 14 trofee în 9 ani, dintre care trei C.C.E., şi cu Houllier, cel cu 5 cupe într-o ediţie.

„Mai bine la Beirut decât la comun cu Liverpool!”

De la clişee cu jucători şi antrenori, la tablouri în rame aurite ale fondatorilor… Ne priveşte sever “King” John Houlding, producător de bere, consilier şi primar în Liverpool, ba chiar parlamentar, care a ajutat-o pe Everton pe când puţini o făceau, în vremurile cu “albaştrii” jucând încă pe Anfield Road, şi care i-a constituit pe “Cormorani” odată ce “Caramelele” s-au mutat de-acolo, chiar ducându-i în doar 9 ani la titlul naţional. De fapt, o altă dovadă a întrepătrunderii istoriei iniţiale a cluburilor am văzut în preajma portretului lui Houlding… „Anfield a fost casa lui Everton FC din 1884 în 1892. Primul ei joc aici a fost în 27 septembrie 1884, un 5-0 cu Earlstown FC”, e scris pe placheta înmânată de rivala albastră Everton clubului vecin Liverpool FC, şi care e expusă în muzeul de la Anfield al „Cormoranilor”.

Mai mult, în vremuri demult apuse, cele două rivale din Liverpool şi-au împărţit şi… hârtia programului de meci, având unul comun timp de peste trei decenii, după cum relevă un panou explicativ de pe frontul stradal al arenei Goodison Park: „Unicul program oficial editat cu împuternicirea lui Everton şi Liverpool”, e scris pe panoul turului istoric al lui Goodison, menţionând că rivalele au avut un program de meci la comun din 1904 şi până în 1935!

Şi tot în periplul istoric de la Goodison Park e prezentată o fotografie de grup a suporterilor celor două rivale, pozând fericiţi împreună după un 1-1 pe acea arenă între „Caramele” şi „Cormorani”, în 1948, în faţa unei asistenţe record de 78.299 spectatori. Remarcabil în clişeu e spiritul deschis, voios, al fanilor rivalelor, acea camaraderie a breslei iubitorilor de fotbal, fără aere ori rivalităţi prost înţelese. Oamenii erau nevoiaşi, mult mai strâmtoraţi decât în zilele noastre, însă mai uşori la suflet, mai bogaţi la inimă, neînvrăjbiţi ori infatuaţi. Erau uniţi de pasiunea pentru fotbal. De fapt, în anii postbelici, chibiţii din Liverpool cât şi din Manchester, deşi ţineau cu una dintre echipe, obişnuiau să meargă la meciurile de-acasă ale ambelor cluburi, parcă într-o solidaritate locală.

Altele sunt însă vremurile şi, deşi constrânse financiar în ultimii ani, Liverpool FC şi Everton nu pot depăşi ascuţişul rivalităţii lor locale pentru a se uni în ridicarea unei noi arene „comune”, în ciuda faptului că „albaştrii” au jucat acei 8 ani pe teren propriu la Anfield Road, în secolul XIX! „Mai bine la Beirut decât să împartă cu Liverpool”, mi-a explicat jurnalistul Paul Wilson, de la The Guardian, vizavi de dogmatismul favoriţilor săi, Everton, de a rămâne de sine stătători, de cealaltă parte a parcului Stanley. Căci da, Goodison şi Anfield sunt despărţite doar de o întindere verde…

De la pluşul sălii conducătorilor, în „ţarcul Directorilor”, din centrul vechii tribune principale, cu scaune încă de lemn, datând din 1906, şi unde iau loc de la staruri gen Daniel Craig, alias 007, până la loviţi ca Harry Kewell, care, conform lui Steve, „şi-a cam petrecut anii aici”. Iar bancheta capitonată a lui John Lesley Handley, dispărut la doar 27 ani, conform plăcuţei memoriale, sigur a fost preluată de alt fan de vază, la asemenea cerere. Din ţarcul vecin comentează fostul vârf John Aldridge, pentru popularul post local Radio City, camerele fiind postate deasupra, parcă agăţate de acoperiş. Doar Alan Green, mai marele BBC Radio 5, vorbeşte din înaltul tribunei opuse, a doua, cea cu numele şi sigla noului sponsor, Standard Chartered, americani pe asigurări. Acel înalt de tribună a fost adăugat în 1992, la centenarul clubului, când a şi primit numele Centenary. Acolo sunt şi cele doar 30 „boxe” executive, un unic „brâu” sub balcon, comparativ cu 130 la Arsenal ori 200 la United, diferenţă pe care Steve o adaugă problemelor lui Liverpool.

Păi? Ei bine, angajatul clubului mi-a explicat că şi dacă ar începe acum construcţia noului Anfield, perpendicular pe actualul şi chiar în spatele peluzei opuse Kopului, şi tot ar lua 4 ani, răstimp în care capacitatea de doar 45.522 va mări handicapul faţă de rivale prospere. Alţi 20.000 sunt refuzaţi bilete meci de meci iar aproape 90.000 sunt pe liste de aşteptare pentru abonamente.

Degeaba are Liverpool cele mai multe titluri, 18, şi Cupe ale Campionilor Europeni, 5, dacă nu mai are bani să ţină pasul cu campioanele actuale. Americanii s-au dovedit a fi „o frână” iar clubul are „disperată nevoie” de finanţele altcuiva. Steve a adăugat că abia atunci vor fi dărâmate deplorabilele case părăsite, înconjurate cu sârmă ghimpată, chiar de dedesubtul tribunei principale, pentru ridicarea noii arene! Puţine mai sunt apartamentele locuite, cu „This Is Anfield” în geam, de pe nişte străzi pe care va intra buldozerul. Cine şi când va investi?

Coborâm din nou sub tribună, în mica sală de conferinţe de presă cu fundal identic celui de la complexul de pregătire Melwood, asta pentru „derută”. Pe perete, clişeul aerian post-Istanbul, din centru, de lângă The Cavern, unde se lansau The Beatles, cu un autobuz etajat asaltat de 1,5 milioane fani…

De-aici se intra cândva în faimoasa Boot Room, unde juniorii curăţau bocancii starurilor iar mai apoi alde Shankly, Paisley ori Fagan ţineau sfatul tactic de taină. Steve a pomenit de blestemul dărâmării „camerei”, moment din care, din 1990, Liverpool n-a mai cucerit titlul naţional. Câştigat în premieră în 1901, când cu „King” Houlding.

E drept, Rafa a recreat o mai mică Boot Room, lângă vestiar, dar degeaba… În vestiarul acum al lui Roy, HOME TEAM DRESSING ROOM, cel mai mic şi modest din Premier League, cu tâlc restrâns pentru forjarea coeziunii, apărarea stă după uşă la stânga, cu tricourile frumos înşirate de la Reina şi 2 G Johnson încolo, şi anume Carragher, Agger, Skrtel, Kyrgiakos, Fabio Aurelio, mijlocaşii pe alt perete, cu Gerrard luându-i sub aripi pe Poulsen şi Cole, iar atacanţii la un al treilea, Babel, Torres, Kuyt, Ngog, găselniţă a lui Shankly pentru a evita grupuleţele şi a comunica între ei, pe compartimente. Am numărat 8 limbi, Steve glumind că de lecţii de engleză au nevoie localnicii cu accent „Scousers”, Stevie şi Jamie…

„În vară a fost revopsit şi dotat cu un nou uscător de păr, pentru Reina, în rest însă fiind doar 7 duşuri şi peretele opus, cel al rezervelor, cu un vechi clişeu al lui Shankly vorbindu-le băieţilor chiar în acest loc. Dar vestiarul e izolat fonic, spre deosebire de cel al oaspeţilor, mai mare însă mai răcoros şi în care se aude zgomotul paşilor, al tumultului tribunei”, explică Steve. Presiunea psihologică se amplifică la ieşirea din vestiare, în restrânsul spaţiu al interviurilor TV, cu reclame modificabile în funcţie de competiţie, de exemplu Barclays, Adidas, Standard Chartered şi BBC Sport pentru Premier League, hol revărsându-se pe treptele coborânde spre teren, cu THIS IS ANFIELD deasupra, <Acesta e Anfield>, şi nu… „Welcome”. Loc unde a răsunat recent în Europa League şi pentru Steaua „You´ll Never Walk Alone”, dintr-un difuzor.

Iar în infernul de-afară se regăsesc doar maxim 3.000 fani oaspeţi, în colţul stânga jos al peluzei opuse Kopului, numai 1.900 în cazul vizitatoarei de la descinderea mea, Albionul lui Tamaş, delimitaţi de chibiţii gazdei printr-o neagră husă despărţitoare mutabilă în funcţie de asistenţă.

Turul, trecând pe la băncile de rezervă cu câte 21 locuri pe 4 rânduri, se încheie în peluza The Kop, neacoperită până în 1928 şi cândva înghesuind şi 28.000 fani, drept cea mai mare din ţară. „A fost groaznic, eram ca sardelele, 3 în picioare pe aria unui scaun din zilele noastre. Am crescut în colţul din dreapta sus…”, spune Steve, care plătea a 20-a parte dintr-o liră de azi pentru bilet. O mică secţiune din două rânduri, cu tot cu o gradenă originală de susţinere, sunt salvate şi expuse în muzeu, în faţa unui panoramic reluând la nesfârşit momentul Istanbul…

La 0-1 cu Norwich, în ´94, fanii şi-au luat cărămizi drept amintire, pentru grădina de-acasă, când peluza în picioare a spus adio iar Kop s-a restrâns la 12.000 „scoici” pe 76 rânduri. Doar atmosfera cu „You´ll never walk alone” nu s-a schimbat, Kop trăgându-şi numele de la dealul de observaţie disputat în Războiul Burilor din Africa de Sud, în 1900, cu olandezii, când au pierit 300 ostaşi din Liverpool.

Alte locuri esenţiale, de suflet, ar fi mozaicul cu numele celor 96 pieriţi la Hillsborough, de la intrarea în muzeul cu vitrinele trofeelor, fani comemoraţi permanent, cu lumânări şi jerbe, şi la „Memorialul” dinafara arenei, din spatele Centenary Stand, de la celebra poartă „You´ll never walk alone”, a lui Shankly, inaugurată de soţia sa, Nessie, în 26 august ´82, la opt ani după ce Bill preda ştafeta. Sunt nume de rude, tată şi fiu, fraţi, surori… Iar pentru dreptatea lor încă se luptă, steaguri relevante ale organizaţiilor fanilor, „Hillsborough Justice Campaign”, de dezvelire a adevărului sufocat de Poliţie şi denaturat de scandalagiul londonez The Sun, fiind arborate vizavi de Kop, la pubul The Park. Care e flancat de barul „Al 12-lea jucător”… Iar pe flamura cu flacăra unui chibrit şi o balanţă stă scris „Încă nu s-a făcut dreptate” şi 96 – JUSTICE FOR ALL.

Sunt doi Brown. 18 şi 25 ani. Doi Glover. 27 şi 20. Chiar 3 Harrisoni: 15, 27, 31. Doi Hewitt. 17 şi 16 ani… Howard şi Rimmer, taţi şi fii. Gerald Baron Snr, cel mai vârstnic, la 67 ani. Şi Jon-Paul Gilhooley, verişorul lui Stevie G, cel mai fraged, la 10 anişori. Şi un masterand în ştiinţă, Jones, unul dintre cei 78 sub 30 de ani. Şi poate cel mai cumplit, surorile Hicks, Sarah Louise (19) şi Victoria Jane (15), din cele şapte fete pierite, şi ale căror părinţi, şi ei atunci la faţa locului, au înfierat cinismul autorităţilor într-un recent documentar investigativ televizat. În memoria lor, în muzeu, o pictură din partea branşei scandinave a fanilor clubului, cu clasicul clişeu cu peluza post-tragedie, inundată de eşarfe, flori, jerbe… 

De fapt, memoria fanilor şi a lui Shankly te urmăresc ca o umbră la Anfield, şi în muzeul având drept intrare o veche poartă originală de acces din lemn roşu cu însemnul „Spion Kop – bilete anuale”, acolo regăsindu-se şi cărticica „The Little Red Book”, cu „gândurile” lui Bill…

„Liverbird”, pasărea cormoran simbol al clubului şi urbei, de pe clădirea etalon de la ţărm, vrea să rămână stoică în zona Anfield, dar pe o arenă nouă, mare, unică şansă pentru Liverpool să-şi împrospăteze gloriosul palmares.

Tottenham il ineaca-n sange pe Ginola

Octombrie 8, 2010

Nu-i de vazut de cei cu firi sensibile. E pe You Tube, ii zice How To Cut Carbon Emissions (10.10. No Pressure).

E un filmulet de cateva minute, o alta monstruozitate a propagandei mincinoase a Noii Ordini Mondiale intru a ne spala pe creier si baga pe gat  micsorarea emisiilor de carbon generate de activitatile umane, de fapt un travesti la impunerea altor si altor viitoare constrangeri, taxe si biruri. Iar percutanta modalitate video in care se incearca sa ni se inoculeze vina schimbarilor climaterice cauzate de mana omului spune multe despre crunta dictatura mondiala in devenire. Videoclipul face reclama unei actiuni din 10 octombrie in care, vezi Doamne, cu totii ar trebui sa ne aliniem impunerii „de la centru”. Cu o baie de sange pentru sceptici si „necredinciosi”.

Iar pentru ca impactul la public sa fie marit, a fost cooptat in hora si un popular club de fotbal londonez, alesi fiind doi componenti ai lotului Angliei la Cupa Mondiala din Africa de Sud.

Tottenham Hotspur a acceptat si isi joaca rolul in reclama, cu fundasul Ledley King si varful Peter Crouch deschizand gura la o sedinta de antrenament. Iar cine nu se supune crezului, fie si foste staruri adulate de public, o termina rau, cum e cazul vedetei de-altadata a Spursilor, David Ginola, cel care evolua cot la cot la White Hart Lane cu Ilie Dumitrescu. In filmulet mai figureaza pustii dintr-o sala de clasa si angajatii unei companii white-collar, producatorii vrand parca sa sugereze ca de pe urma scepticismului unora va suferi si majoritatea credula.

Un intuneric diavolesc, satanic, vine din directia de unde ne-am astepta cel mai putin. Dar tocmai sub impresia bunelor intentii se ascund cele mai monstruoase ticluiri…

 

„Mai bine la Beirut decât să împartă cu Liverpool!”

Septembrie 16, 2010

"Anfield a fost casa lui Everton FC din 1884 în 1892. Primul ei joc aici a fost în 27 septembrie 1884, un 5-0 cu Earlstown FC", e scris pe placheta înmânată de rivala albastră Everton clubului vecin Liverpool FC, şi care e expusă în muzeul de la Anfield al "Cormoranilor".

Deşi constrânse financiar în ultimii ani, Liverpool FC şi Everton nu pot depăşi ascuţişul rivalităţii lor locale pentru a se uni în ridicarea unei noi arene „comune”, în ciuda faptului că „albaştrii” au jucat 8 ani pe teren propriu la Anfield Road, în secolul XIX. „Mai bine la Beirut decât să împartă cu Liverpool”, e explicaţia jurnalistului Paul Wilson vizavi de dogmatismul favoriţilor săi, Everton, de a rămâne de sine stătători, de cealaltă parte a parcului Stanley. Căci da, Goodison şi Anfield sunt despărţite doar de o întindere verde…

Mai mult, în vremuri demult apuse, cele două rivale din Liverpool şi-au împărţit şi… hârtia programului de meci, având unul comun timp de peste trei decenii, după cum relevă un panou explicativ de pe frontul stradal al arenei Goodison Park.

"Unicul program oficial editat cu împuternicirea lui Everton şi Liverpool" e scris pe panoul turului istoric al lui Goodison, menţionând că rivalele au avut un program de meci la comun din 1904 şi până în 1935!

Şi tot în periplul istoric de la Goodison Park e prezentată o fotografie de grup a suporterilor celor două rivale, pozând fericiţi împreună după un 1-1 pe acea arenă între „Caramele” şi „Cormorani”, în 1948, în faţa unei asistenţe record de 78.299 spectatori. Remarcabil în clişeu e spiritul deschis, voios, al fanilor rivalelor, acea camaraderie a breslei iubitorilor de fotbal, fără aere ori rivalităţi prost înţelese. Oamenii erau nevoiaşi, mult mai în nevoi decât în zilele noastre, însă mai uşori la suflet, mai bogaţi la inimă, neînvrăjbiţi sau cu aroganţa tembelă din zilele noastre. Erau uniţi de pasiunea pentru fotbal. De fapt, atât în Liverpool cât şi în Manchester chibiţii de fotbal, deşi ţineau cu una dintre echipe, obişnuiau în anii postbelici să meargă la meciurile de-acasă ale ambelor cluburi, parcă într-o solidaritate locală.

Cu naturaleţe şi bun simţ, fanii de-atădată ai rivalelor locale nu erau încă învrăjbiţi şi segregaţi pe criterii gen tricouri colorate la purtător... Pur şi simplu iubeau fotbalul

Aşadar rivalele şi-au împărţit cândva Anfieldul iar ulterior programul de meci, fanii având largheţea sufletească să facă front comun pentru bezele fotografice. Au trecut doar 60 de ani şi realitatea e alta… Iar Liverpool, fie şi de va defila în Grupa K a Stelei, tot în Europa League va evolua, ca şi anul trecut, când era redirecţionată din Liga Campionilor, handicap faţă de marile rivale United, Chelsea ori Arsenal ce o trage în jos în acest fotbal devenit ultracomercial, al mileniului III.

Chiar şi aşa însă, cele două din Liverpool nu se pot pune de acord în privinţa unui… „Stanley Park” comun, cu consecinţele de rigoare, de ce explicându-mi Paul Wilson…  

Aşadar Everton a incasat un croseu teribil în 2009, guvernul britanic blocand proiectul „albastrilor” de a demara construirea unui nou stadion, in orasul satelit Kirkby. Vechiul Goodison Park e demodat si incorsetat de sirurile de case din zona, ce nu-i permit extinderea, in vreme ce arena de la Kirkby ar fi putut constitui un nou inceput pentru gruparea detinuta de Bill Kenwright.

Liverpool, la rândul ei, pare acum a se lovi cu atat mai mult de aspectul financiar, complicat in urma „retrogradării” în UEFA Europa League, în tentativa ridicării trâmbiţatului Stanley Park.

Lasand la o parte ca ambele cluburi ar avea nevoie stringenta de o crestere a veniturilor din vanzarea de bilete, pentru a tine pasul la acest capitol cu Manchester United si Arsenal, care si-au extins respectiv reconstruit arenele, problema a devenit cu atat mai arzatoare cu cat zilele trecute conurbatia Liverpool si-a inaintat laolalta cu alte 14 orase din Albion aplicatia si dovada de creditare in vederea gazduirii Campionatului Mondial din 2018, a carei candidatura Anglia si-a lansat-o.

Conform dosarului celor din Liverpool, orasul ar propune ca arene gazda atat preconizatul Stanley Park, viitor stadion cu 60.000 locuri al „Cormoranilor”, dar a carui constructie a fost amanata datorita turbulentelor financiare si stramtorarii creditarii, cat si amintitul stadion din Kirkby, devenit la ora actuala un proiect mort in fasa. Cu alte cuvinte, la cum stau lucrurile, Liverpool ar putea ramane pe dinafara daca Albionul ar castiga intr-adevar dreptul de organizare al C.M. din 2018. O eventualitate deprimanta pentru cluburile locale si ale lor numerosi simpatizanti.

In aceste conditii, intrebarea vine de la sine… Liverpool, incotro? Si aici nu e vorba doar de „Rosii”, ci si de „Caramele” si de orasul port in general.

Goodison are aceeaşi problemă ca şi Anfield... O arenă învechită, sufocată de şiruri la fel de vechi de case. Fără scăpare... Sau?

Istoria, cu înaintaşi ca Dixie Dean goleador cu capul, e mândria lui EVERTON, dar realitatea forţată de globalismul fără scrupule impus de alde Roman sau Emirates ori Etihad o împing pe făloasa Everton la apă. Înoţi cu curentul sau te cureţi... O problemă de moralitate, ce ar schimba la o adică albia istorică a grupării înfiinţate în 1878...

In martie 2007, la ora dialogului cu Paul Wilson, ziarist localnic semnand editoriale in duminicalul londonez The Observer, un fel de supliment de weekend al cunoscutului cotidian stangist The Guardian, conducerea lui Everton n-ar fi agreat deloc o eventuala impartire a unui nou stadion cu rivala Liverpool.

Wilson, fan Everton, imi explica cum stateau lucrurile: „Nici vorba ca suporterii ori clubul sa fi dorit asa ceva si, oricum, Liverpool nu s-ar fi sinchisit nici ea. Marea majoritate a fanilor n-ar fi fost de-acord, chiar in conditiile in care Goodison Park este si el invechit, unica varianta fiind mutarea inafara orasului, la Kirkby, parte a unui complex comercial. La fel, linia oficiala a clubului e ca mai bine ar juca la Beirut, decat sa imparta cu Liverpool. Opinez ca solutia cea mai practica ar fi fost ca Everton sa se mute tocmai la Anfield Road, care inca e un stadion bun, incat te doare sufletul ca va fi demolat, decat sa ridice si ea o arena abstractizata, dar asta nu se poate intampla nici intr-un milion de ani. Pe de alta parte, stiindu-i pe americani intreprinzatori cum sunt, m-as fi asteptat ca noii investitori de la Liverpool sa faca un ban din impartirea Stanley Park cu Everton. Dar n-au fost interesati.”

Ei bine, doi ani si jumatate mai tarziu, lucrurile sunt incremenite cel putin in privinta impartirii stadionului. Insa cu o mentiune. Daca Liverpool FC ramane ferm pe pozitie, reiterand cu fermitate ca nu doreste construirea la comun a noii arene, Everton Liverpool s-a sucit brusc in urma esuarii proiectului de la Kirkby, cel putin la nivelul conducerii clubului, batand saua sa priceapa iapa ca i-ar surade mutarea intr-un stadion municipal. Asa cum se practica in nordul Italiei de exemplu. Ar fi insa o premiera in Albion.

De la Gary Lineker, adus la Goodison,...

... şi până la Rooney, pe panoul din dreapta, format şi lansat aici, EVERTON a avut mereu meseriaşi, cum s-a văzut şi în recentul 3-3 cu United. Dar deficitul financiar nu i-a permis să fie cu adevărat mare în ultimele două decenii...

Si oare ar fi Liverpool dispusa, in conditiile constrangerilor financiare, sa renunte la linia sa traditionala si sa devina o pioniera in insula, impartind arena cu clubul considerat mai mic, desi atragand mai multi suporteri localnici? Extrem de putin probabil, desi – lasand mandria la o parte – o logica de ordin geografic ar sugera o reevaluare a prioritatilor.

E bine stiut ca Anfield Road si Goodison Park sunt despartite doar de o intindere verde, Stanley Park, o pajiste avand si un lac in preajma arenei lui Everton. In Liverpool, un oras destul de intins, ambele stadioane sunt amplasate asadar in acelasi cartier, fapt ce ar sugera o unire a fortelor, daca barierele traditiei si rivalitatii n-ar sta in cale.

Insa Liverpool, care doreste inadins sa-si pastreze suprematia in oras, stie ca in plan financiar Everton ar fi mai interesata de o asemenea reuniune a fortelor, datorita capacitatii si mai reduse a arenei Goodison Park, incet-incet o adevarata relicva a fotbalului englez. Ca istoric, Goodison e fantastic. Insa realist vorbind, stadionul cu o biserica intr-un colt al sau numai pretabil fotbalului din 2010 nu mai este…

Asta pe cand Liverpool, proiectand noul Stanley Park aproximativ pe locul lui Anfield Road, oarecum rotit si putin deplasat, ar ramane suverana in zona.

Totusi, grijile lui Liverpool se ingroasa, proiectul deja contramandat fiind franat nu doar de lipsa creditarii pentru demararea constructiei, Cuiul lui Pepelea pentru americani, ci de-acum si de pierderile financiare rezultate din eliminarea din Liga Campionilor. In aceste conditii, o clasare de la locul 5 in jos la finele actualei editii de Premier League, echivalenta cu necalificarea in Champions League, ar complica si mai mult situatia, implicit decalajul fata de triunghiul fruntaselor fiind in pericol sa se mareasca simtitor.

În sezonul 2008-2009, Liverpool incasa 23,2 milioane euro din prezenta in Champions League, opt milioane venind din optimea cu Real, spulberata cu 5-0, si sfertul de finala pierdut in fata lui Chelsea. Acum, scurtcircuitata in grupa, Liverpool a ramas cu o gaura in buzunar. Deloc placut, tinand cont de datoriile de sute de milioane ale clubului, renegociate vara trecuta, dar cu scadenta la ora Mondialului sud-african, o situatie noua pentru „Rosii”, condusi vreme de decenii cu mare precautie financiara, nicicand pe… rosu.

Everton, desi nu e imprumutata masiv la banci, n-a adus profit si este unicul club „cu firma” care realmente jongleaza pe un fir de ata, nepermitandu-si vreun lux banesc.

Albastra placă istorică menţionează că biserica din colţul nord-vestic al lui Goodison Park a fondat Everton Football Club. De-atunci, lăcaşul de cult şi casele enoriaşilor, plasate peste îngustele drumuri de tribune, au rămas încremenite în timp, nepermiţând lărgirea arenei lui Everton. Care a tot pierdut teren în plan financiar...

Clişee de pe Goodison Park care certifică faptul că Everton a fost fondată în 1878 drept St. Domingo FC, pe lângă biserica locului, jucând pe Stanley Park...

Liverpoolul fotbalistic n-a fost de decenii bune sub nori atat de sumbri si amenintatori. Problema stadioanelor si implicit a candidaturii orasului in cazul reusitei insularilor de a obtine dreptul de gazduire peste opt ani amplifica grijile suporterilor, dezamagiti de imposibilitatea cresterii veniturilor cluburilor si mai recent de rezultatele negative.

In plan economic, orasul Liverpool n-o duce pe roze iar sugrumarea creditarii si implicit a investitiilor in infrastructura fotbalistica nu-i ajuta deloc cauza. Vechile stadioane sunt amplasate intr-o intinsa zona rezidentiala, cu case insa modeste si multe dintre ele abandonate, cu grilaje la geamuri, intregi strazi fiind chiar parasite si in decadere. Este asteptat buldozerul. Cam aceasta este realitate in preajma parcului Stanley si cat rezultatele bune au curs iar planurile cu americani bogati si potentiale noi stadioane au fost trambitate sus si tare, lacunele majore au fost date uitarii. Dar evenimentele recente au aratat pericolul in care se regaseste orasul fotbalistic Liverpool, intr-o imagine de ansamblu a jocului in Albion.

Anfield Road e încorsetat în spatele tribunei principale de un şir de case părăsite. Mai tot cartierul e aşa...

Celălalt capăt al şirului de case, dinspre peluza Kop, aceeaşi părăsire... GAS OFF.

E de prisos asadar sa mai reamintim ca ultimul titlu national al „Cormoranilor” dateaza din 1990 iar al „Caramelelor” din ’87. Iar ultimele trofee, din 2006 pentru Liverpool, Cupa Angliei la penaltyuri, respectiv din ’95 pentru Everton. Tot FA Cup. Cate n-au strans alde Manchester United, Chelsea ori Arsenal de-atunci, e motiv de depresie puternica pe Mersey…

Stevie G zi de zi pentru verişorul său

Septembrie 16, 2010

Mereu flori şi jerbe proaspete, lumânări nestinse, la "Memorialul Hillsborough" din dreptul porţii ´You´ll never walk alone´, zisă "a lui Shankly". Pe mausoleu, şi numele unui verişor al lui Steven Gerrard, cea mai tânără victimă a tragediei...

In 15 aprilie ’89, departe de scena fotbalului european, de pe care cel englez fusese aruncat vreme de cinci sezoane pentru tragedia de pe Heysel, o drama si mai mare lovea aceeasi grupare Liverpool Football Club. La Sheffield, pe Hillsborough, un alt stadion invechit, aidoma celui de la Bruxelles, si a carui denumire incepea cu „H”, 96 de morti, numerosi raniti. Un club, un oras si un fotbal din Albion in doliu.

Incotro? Aceasta era intrebarea pentru un fotbal englez in deriva, pentru un club „rosu” in genunchi.

Trecerea timpului n-a putut cauteriza si nu va vindeca pe vecie niste rani adanci, cum i-a declarat recent Steven Gerrard lui Henry Winter intr-un interviu pe marginea comemorarii dramei din 15 aprilie 1989 si publicat in The Daily Telegraph.

Stevie G nu este doar capitanul unui club greu incercat, care n-a avut alta sansa decat sa stranga randurile, dar si verisorul celui mai tanar fan decedat pe Hillsborough. Jon-Paul Gilhooley avea doar 10 ani si batea mingea cu actualul capitan al „Cormoranilor”. Pana intr-o buna zi, cand sufletul i-a plecat in ceruri iar numele i-a ramas incrustat pe un adevarat memorial al durerii celor de la Anfield.

Câte nu pălesc oare în importanţă, comparativ cu tragedia „momentului Hillsborough ’89”?

Intr-un moment în care fotbalul românesc are onoarea şi privilegiul de a descinde prin reprezentanta sa Steaua pe un stadion încărcat de legendă, adaug randurile sub care am semnat editorialul „Football Made in UK” publicat pe acest subiect in Fotbal Vest. Asadar, „Dupa 20 de ani”…

Saptamana aceasta se implinesc doua decenii de la tragedia ce a catalizat schimbarea la fata a fotbalului englez, bancnotele actualei prosperitati a jocului in Albion, mai ales in Premier League, purtand urmele picaturilor de sange tanar al celor 96 de fani ai lui Liverpool morti pe Hillsborough.

15 aprilie 1989. Pe continent, Steaua trebuia doar sa se prezinte la Istanbul, peste 4 zile, pentru a se califica in finala C.C.E., dupa ce pe 5 aprilie isi acontase deja biletele pentru Barcelona cu un 4-0 contra lui Galatasaray, gratie golurilor lui Dumitrescu, Hagi, Petrescu si Balint. Ros-albastrii din Bucuresti aveau sa joace in al doilea ultim act din patru sezoane remarcabile datorita absentei prin suspendare a fotbalului englez din cupele europene.

Pierdeam vremea din camera in camera, in hotelul de pe muntele Semenic, cu schiurile pe tusa odata zapada tocmai topita, cand am deslusit pe ecran, printre „purecii de pe sarbi”, ca se derula o alta tragedie implicand suporteri englezi, dupa cea de pe Heysel. Si pentru ca in finala din ’85 a C.C.E., cea cu Juventus, fanii lui Liverpool se dedasera la un huliganism barbaric, am sarit iute la concluzia ca asa zisi sustinatori isi dadeau din nou in petec, cu ocazia semifinalei Cupei Angliei, dintre aceiasi „Cormorani” si Nottingham Forest.

Poate ca respectiva perceptie eronata, inoculata de „momentul Heysel”, a determinat fortele de ordine implicate in sambata penultimului act al F.A. Cup, de pe Hillsborough din Sheffield, sa-i trateze oarecum „de pe cal” pe fanii lui Liverpool, ulterior controland defectuos puhoiul imbulzindu-se la intrarile peluzei Leppings Lane sa nu piarda startul jocului si finalmente mai mult franand operatiunile de salvare, odata ce tineri cu inima batand pentru fotbal sfarsisera sufocati si striviti in stadion, de gardul imprejmuitor si balustradele „a la arena UMT”.

Dupa douazeci de ani, nu doar familiile si apropiatii tinerelor victime inocente de pe Hillsborough traiesc cu o rana deschisa, ci si intreaga suflare apartinatoare de „Cormorani” are convingerea de neclintit ca nu s-a facut dreptate, in conditiile in care erorile de abordare ale fortelor politienesti au fost musamalizate. Intr-o recenta documentare dand cuvantul catorva oameni prezenti la tragedia conturata la 6 minute dupa startul meciului, de la Peter Beardsley, fotbalistul lui Liverpool, care nimerea bara in minutul 3, si pana la un fan al „rosiilor” ori soferul unicei ambulante care a fost lasata de politie sa intre pe teren pentru prim-ajutor, cotidianul The Guardian a adunat dovezi in sprijinul ipotezei grupului de suporteri ai „Cormoranilor”, conform careia fortele de ordine ar fi cauzat si favorizat tragedia.

Furia clocotita a celor din Liverpool a fost inflamata de neverosimilele titluri din editia de-a doua zi a celor de la The Sun, care, citand surse anonime, a scris ca unii fani s-au dedat la furturi de la victime din peluza sau de pe gazon, ca au impiedicat cadrele medicale in operatiunile de prim-ajutor, ba chiar ca ar fi urinat pe corpurile neinsufletite sau, in cea mai odioasa afirmatie, ca o tanara pe moarte era abuzata sexual. Nu doar in Liverpool n-au cazut bine respectivele titluri, lansate pe baza unor „garoafe aruncate” de forte interesate, ci chiar si in redactia cotidianului. Minciuni sfruntate, au urlat din toti rarunchii cei din Liverpool care au boicotat apoi ani buni The Sun, dar supravietuitorii si comunitatea „Cormoranilor” au ramas cu gustul amar al frustrarii si al unei evidente injustitii, exacerbate de absenta totala a oricarei condamnari penale pentru cei din politie in urma mortii celor 96 de suporteri.

Unii cinici merg chiar mai departe, punand cap la cap coincidenta deciziei forului federal de a gazdui semifinala pe invechitul stadion al lui Sheffield Wednesday cu incompetenta fortelor de ordine. Sa nu fi fost oare vorba de un scenariu, avandu-i drept tapi ispasitori pe fanii lui Liverpool cu blazonul intinat pe Heysel, care sa serveasca ulterior altor scopuri?

Cert e ca la ora semifinalei fotbalul englez incheia al patrulea an de suspendare din cupele europene si era in plina criza de popularitate si credibilitate. Arene roase de ani scartaiau din incheieturi iar fanii inca isi dadeau in voie in petec, in vreme ce asistenta la meciuri scadea. Era nevoie de o schimbare. Iar efectul tragediei din 15 aprilie ’89, de pe Hillsborough, se contura in august sub forma raportului interimar al prim-justitiarului Taylor, definitivat in 1990, si care recomanda reamenajarea arenelor, fara parapete ori garduri intre gazon si tribune, dar numai cu locuri pe scaune. „Curatenie” si control al multimii.

Au trecut 20 de ani si arenele Albionului, nu doar in Premier League, sunt adevarate teatre ale fotbalului. Chibitii nu se mai inghesuie ca sardelele, in picioare, in peluze, ci – ordonati – isi preiau locurile presonalizate. In paralel, ca efect esential al tragediei de la Sheffield, jocul salubrizat a devenit si televizat. Coincidenta sau nu, in 5 februarie al aceluiasi an, Sky TV anunta intr-o conferinta de presa lansarea pe piata britanica, inclusiv cu „aripa” sa sportiva, continand un prim contract in valoare de 304 milioane lire sterline, pentru drepturi exclusive de televizare, ce a stat la baza demararii in 1992 a Premier League, „masina fotbalistica de bani” care, iata, crescand si crescand, da trei semifinaliste in Champions League.

Asadar, per total, fotbalul englez a prosperat mai ales la varf mai abitir ca niciodata, de pe urma raportului Taylor, intocmit special dupa tragedie, incasand vartos in schimbul accesibilitatii pe micile ecrane, barata absolut, fara ,macar un joc transmis in direct in deceniile sapte si opt. In particular insa, supravietuitorii si apropiatii victimelor de pe Hillsborough nu si-au gasit linistea, ci unii dintre ei moartea, iar clubul Liverpool, lovit de tragedie la Sheffield in plina revenire de forma in campionat, de la un deficit de 15 puncte la Anul Nou fata de Arsenal la postura de lider, nu doar ca pierdea incredibil titlul la potou, in ultimul meci al editiei, dar, in ciuda triumfului ulterior, din 1990, nu avea sa mai castige campionatul nici pana in ziua de azi. Urmele ranilor adanci…

Pentru Liverpoool si fanii ei, tragedia a avut un efect nefast. Pentru fotbalul in varianta comercializata si mediatizata, catalizator a fost Raportul Taylor. Insa redactate au fost doar recomandari la adresa sigurantei stadioanelor, nefiind pusi la zid posibilii vinovati ai tragediei de pe Hillsborough. Printre care victime, copii si tineri inocenti. Cu alte cuvinte, mame nu si-au gasit impacarea iar clubul cadenta, atat in planul comercializarii sale globale cat si a succeselor in prima liga, secate – cutit intors in rana – in favoarea marei rivale din Lancashire, Man United. Dar fotbalul englez „post Hillsborough” s-a redefinit in toate planurile prin organismul de sine statator Premier League, care acum nici macar nu mai contine in titulatura firescul The F.A. Federatia nu mai tuteleaza, liga are propria „umbrela”.

De la disperarea plumburie a unui 15 aprilie cu aproape 100 de mori si multi raniti, intr-un fotbal repudiat de Europa, la un miez de aprilie din 2009 cu „Cormoranii” preluati de nord-americani si Chelsea imprumutata de un rus jucand ca la carte pentru un loc in semifinalele UEFA Champions League. O metamorfoza nascuta din sange varsat cu ocazia de gala a semifinalei celei mai vechi competitii din istoria fotbalului mondial, The F.A. Cup.

Atunci, in ’89, Liverpool avea sa castige Cupa Angliei dar pierdea apoi titlul in ultima partida, dupa inchiderea editiei, chiar acasa pe Anfield, cu fosta lidera devenita urmaritoare, Arsenal, care avea doar sansa unui succes la macar doua goluri diferenta. Intr-un joc ramas in folclorul fotbalului insular, regretatul Michael Thomas avea sa inscrie acel al doilea gol izbavitor decisiv pentru „Tunari” chiar in minutul 90. Se intampla, nefiresc, intr-o vineri, 26 mai, la sase saptamani dupa tragedia de pe Hillsborough, intr-o reprogramare, data initiala a derbyului, la opt zile dupa „drama Sheffield”, fiind amanata. Sufletele plecate in ceruri parca luasera cu ele arta lui Liverpool de a acapara titluri nationale si europene cu o „ermetica” tinand de rezultat.

Foloase aveau sa traga doar cei care, oportunist ori premeditat, au exploatat 15 aprilie generand o schimbare intr-atat de radicala de parca intunecatii ani ’80, cu huligani, peluze cu buruieni si suspendari din eurocupe, nici n-ar fi existat.

Cum le e oaspeţilor Anfieldului prin spusele lui Roy

Septembrie 15, 2010

Roy Hodgson a experimentat în câteva prilejuri atmosfera de pe Anfield Road, în calitate de antrenor al vizitatorilor. Rolurile s-au inversat, Roy preluându-i pe „Cormorani”, dar iată ce-şi aminteşte, într-un citat expus într-o sală de protocol a tribunei principale…

Nimănui nu-i e uşor în atmosfera aparte de pe... "This is Anfield"

Banca de lemn a rezervelor lui Liverpool, sub un clişeu din vestiarul perioadei lui Shankly

Roy a schimbat din această vară vestiarul. HOME e acasă...

Pepe Reina şi fundaşii, cum intri după uşă în stânga, în micul vestiar.

Băncile de rezervă sunt foarte apropiate. Ale roşiilor, din stânga, au "Cormoranii" pe scaune. E locul suspinelor lui Roy Hodgson...

Liverpool Football Club e pentru mine o uriaşă familie. E atât de important pentru oamenii locului. Vezi asta în fiecare meci jucat aici. Am fost atât de norocos să fiu prezent în câteva seri europene. Când ei cântă <You´ll never walk alone> înaintea începerii, e foarte dificil să rămâi de piatră în faţa emoţiei, a căldurii, a pasiunii… Sunt foarte puţine echipe care să aibă un motto atât de clar. Cluburile au încercat să imite acest titlu de cântec şi să-l fredoneze dar Liverpool FC îl personifică. Când îi auzi cântându-l, ai impresia că vorbele sunt adevărate. Ei trăiesc acest crez”. Semnat Roy Hodgson, manager al lui Liverpool.

Rămâne de văzut dacă versatul antrenor englez va adăuga sălii trofeelor şi-i va face pe fani să intoneze şi mai înflăcăraţi „Niciodată nu te vei plimba de unul singur”… Următorul examen, joi seara, una europeană, cu Steaua Bucureşti.

Plachete din Liverpool Hall of Fame, la tribuna I...

... Şi parada Cupelor Campionilor Europeni, în larga sală a trofeelor, plină cu de toate

De la Anfield Road, Liverpool

Septembrie 15, 2010

Cu aparatul pe umăr, am trecut şi pe la ANFIELD ROAD din Liverpool… Blestem? Fără titlu de la dărâmarea Boot Room!

Al 12-lea om, un pub pe strada peluzei Kop

Din centrul urbei, trecând şi pe lângă parcul Everton, de pe ale cărui coclauri ţi se desfăşoară la picioare oraşul, cu portul şi eolienele din estuarul lui Mersey, autobuzul 17 te duce spre zona nord-estică printre case tot mai mici, vechi şi chiar nelocuite, cu ferestre „bătute în cuie”, până la poarta „Paisley Gateway” din faţa peluzei The Kop.

Intrare unde cu mâinile larg deschise veghează şi Bill Shankly, pe soclul cu înscrisul „He made people happy”, <el a făcut oamenii fericiţi>, statuie de la care porneşte turul arenei şi muzeului celui mai aureolat club britanic. Steve, venerabilul ghid, ne deschide „Sala Legendelor”, una jur-împrejur cu pozele eroilor. Callaghan. Cele mai multe jocuri. 857. Rush. Goluri. 346. Neal. Cel mai decorat. Şi cu peste 400 meciuri la rând! Souness. Nu cel mai bun dar cel mai influent din vestiar. Abia la retragere, alde Gerrard ori Jamie îşi vor face loc pe pereţi. La fel şi Benitez, pe un rând al managerilor şi cu Paisley, cu 14 trofee în 9 ani, dintre care trei C.C.E., şi cu Houllier, cel cu 5 cupe într-o ediţie.

Prin faţa fondatorilor în rame aurite am ieşit în „ţarcul Directorilor”, din centrul vechii tribune principale, datând din 1906, cu scaune încă de lemn, şi unde iau loc de la staruri gen Daniel Craig, alias 007, până la loviţi ca Harry Kewell, care, conform lui Steve, „şi-a cam petrecut anii aici”. Din ţarcul vecin comentează fostul vârf John Aldridge, pentru popularul post local Radio City, camerele fiind postate deasupra, parcă agăţate de acoperiş. Doar Alan Green, mai marele BBC Radio 5, vorbeşte din înaltul tribunei opuse, a doua, cea cu numele şi sigla noului sponsor, Standard Chartered, americani pe asigurări. Acel înalt de tribună a fost adăugat în 1992, la centenarul clubului, când a şi primit numele Centenary. Acolo sunt şi cele doar 30 „boxe” executive, comparativ cu 130 la Arsenal ori 200 la United, diferenţă pe care Steve o adaugă problemelor lui Liverpool.

Loc capitonat din "Ţarcul directorilor", in memoriam pentru un abonat dispărut

Păi? Ei bine, angajatul clubului mi-a explicat că şi dacă ar începe acum construcţia noului Anfield, perpendicular pe actualul şi chiar în spatele peluzei opuse Kopului, şi tot ar lua 4 ani, răstimp în care capacitatea de doar 45.522 va mări handicapul faţă de rivale prospere. Alţi 20.000 sunt refuzaţi bilete meci de meci iar aproape 90.000 sunt pe liste de aşteptare pentru abonamente.

Tribuna a doua, Centenary, etajată la centenarul din ´92, cu locul lui BBC Radio5 în înaltul ei...

Degeaba are Liverpool cele mai multe titluri, 18, şi Cupe ale Campionilor Europeni, 5, dacă nu mai are bani să ţină pasul cu campioanele actuale. Americanii s-au dovedit a fi „o frână” iar clubul are „disperată nevoie” de finanţele altcuiva. Steve a adăugat că abia atunci vor fi dărâmate deplorabilele case părăsite, înconjurate cu sârmă ghimpată, chiar de dedesubtul tribunei principale, pentru ridicarea noii arene! Puţine mai sunt apartamentele locuite, cu „This Is Anfield” în geam, de pe nişte străzi pe care va intra buldozerul. Cine şi când va investi?

La tribuna I, rânduri întregi de scaune de lemn

Coborâm din nou sub tribună, în mica sală de conferinţe de presă cu fundal identic celui de la complexul de pregătire Melwood, asta pentru „derută”. Pe perete, clişeul aerian post-Istanbul, din centru, de lângă The Cavern, unde se lansau The Beatles, cu un autobuz etajat asaltat de 1,5 milioane fani…

În peluza opusă Kopului, colţul stânga jos e rezervat fanilor oaspeţi, până la pânza neagră

De-aici se intra cândva în faimoasa Boot Room, unde juniorii curăţau bocancii starurilor iar mai apoi alde Shankly, Paisley ori Fagan ţineau sfatul tactic de taină. Steve a pomenit de blestemul dărâmării „camerei”, moment din care, din 1990, Liverpool n-a mai cucerit titlul naţional. E drept, Rafa a recreat o mai mică Boot Room, lângă vestiar, dar degeaba… În vestiar, cel mai mic şi modest din Premier League, cu tâlc restrâns pentru forjarea coeziunii, fundaşii stau la un perete, cu tricourile frumos înşirate de la 2 G Johnson încolo, mijlocaşii pe altul iar atacanţii la un al treilea, găselniţă a lui Shankly pentru a evita grupuleţele şi a comunica între ei, pe compartimente. Am numărat 8 limbi, Steve glumind că de lecţii de engleză au nevoie localnicii cu accent „Scousers”, Stevie şi Jamie…

Mica sală a conferinţelor de presă

„În vară a fost revopsit şi dotat cu un nou uscător de păr, pentru Reina, în rest însă fiind doar 7 duşuri şi banca asta a rezervelor. Dar vestiarul e izolat fonic, spre deosebire de cel din faţă, al oaspeţilor, mai mare însă mai răcoros şi în care se aude zgomotul paşilor, al tumultului tribunei”, explică Steve. Presiunea psihologică se amplifică la ieşirea din vestiare, în restrânsul spaţiu al interviurilor TV, cu reclame modificabile în funcţie de competiţie, unde se văd şi treptele coborânde de acces, cu THIS IS ANFIELD deasupra, <Acesta e Anfield>, şi nu… „Welcome”. În acest hol răsună joi în Europa League şi pentru Steaua „You´ll Never Walk Alone”, dintr-un difuzor.

Conglomerat multinaţional şi pe zidul liniei mediane din vestiarul lui Liverpool FC

Iar în infernul de-afară se regăsesc doar maxim 3.000 fani oaspeţi, într-un colţ al peluzei opuse Kopului, numai 1.900 în cazul vizitatoarei de la descinderea noastră, Albionul lui Tamaş, delimitaţi de chibiţii gazdei printr-o neagră husă despărţitoare mutabilă în funcţie de asistenţă.

Jucătorii gazdă ating la ieşirea pe teren însemnele de deasupra tunelului

Turul se încheie în peluza The Kop, neacoperită până în 1928 şi cândva înghesuind şi 28.000 fani, drept cea mai mare din ţară. „A fost groaznic, eram ca sardelele, 3 în picioare pe aria unui scaun din zilele noastre. Am crescut în colţul din dreapta sus…”, spune Steve, care plătea a 20-a parte dintr-o liră de azi pentru bilet.

Anfield Road de pe scaunul din dreapta jos, rândul unu, al peluzei Kop

La 0-1 cu Norwich, în ´94, fanii şi-au luat cărămizi drept amintire, pentru grădina de-acasă, când peluza în picioare a spus adio iar Kop s-a restrâns la 12.000 „scoici” pe 76 rânduri. Doar atmosfera cu „You´ll never walk alone” nu s-a schimbat, Kop trăgându-şi numele de la dealul de observaţie disputat în Războiul Burilor din Africa de Sud, în 1900, cu olandezii, când au pierit 300 ostaşi din Liverpool.

Aşa arăta o poartă de acces din lemn în vechea peluză Kop, pirocheţii de la intrare fiind fabricaţi de o firmă din... Manchester

Alte locuri esenţiale, de suflet, ar fi mozaicul cu numele celor 96 pieriţi la Hillsborough, de la intrarea în muzeul cu vitrinele trofeelor, fani comemoraţi permanent, cu lumânări şi jerbe, la „Memorialul” din spatele Centenary Stand, de la celebra poartă „You´ll never walk alone”, a lui Shankly. Sunt nume de rude, tată şi fiu… Iar pentru dreptatea lor încă se luptă, steaguri relevante ale organizaţiilor fanilor, de dezvelire a adevărului sufocat de Poliţie şi denaturat de scandalagiul londonez The Sun, fiind arborate vizavi de Kop, la pubul The Park. Care e flancat de barul „Al 12-lea jucător”… 

Memorialul de mozaic, din interior

Hillsborough Memorial, cu numele celor 96 de dispăruţi, din stânga Shankly Gate...

You´ll never walk alone...

Adolescenţi, fraţi şi surori, şi o mare întrebare: când se va face dreptate? Liverpool aşteaptă de peste 20 de ani...

Cealaltă filă a Memorialului sub formă de carte...

Şi în muzeu e un clişeu cu marea de compasiune în faţa peluzei ucigaşe din Leppings Lane, Hillsborough (Sheffield)

Unul din steagurile arborate la pubul The Park, peste drum de peluza Kop, e al asociaţiei ce luptă pentru dezvelirea adevărului tragediei de la Hillsborough. Din nefericire, are de luptat cu cea mai caustică şi oprimantă maşinărie de stat din lumea aşa zis civilizată

Buldozerele vor intra pe străzile din jurul arenei când alţi investitori capabili să ridice noul Anfield îi vor înlocui pe haloşii insinuaţi din SUA în lumea fotbalului european

 „Liverbird”, pasărea cormoran simbol al clubului şi urbei, de pe clădirea etalon de la ţărm, vrea să rămână stoică în zona Anfield, dar pe o arenă nouă, mare, unică şansă pentru Liverpool să-şi împrospăteze gloriosul palmares.

Clădirea emblemă Liverbuilding, cu cei doi cormorani din vârf, de pe frontul la estuarul lui Mersey...

City a bătut Timişoara şi cu Academia

Septembrie 5, 2010

Într-un alt reportaj exclusiv din Manchester, am scris în Fotbal Vest despre Academia lui City…

S-a tot scris de milioane, staruri, şeic. Şi totuşi, Richards, Wright-Phillips şi Boyata, jucători de culoare crescuţi în Academia „azuriilor”, au fost titulari în retur, ultimii doi chiar marcând golurile, iar Cunningham, un alt produs „100% City”, a intrat după pauză. Şi-atunci!?

În joia manşei secunde am văzut jocul-şcoală al echipei sub 18 ani a lui Manchester City, la Academia clubului din Platt Lane, cea mai stimată din fotbalul englez, ce a lansat de la înfiinţarea sa în 1998 mai mulţi profesionişti decât oricare alt club de elită: vreo 60 răspândiţi prin ţară, printre care de exemplu şi Kasper Schmeichel, 31 de norocoşi ce-au debutat la City şi zece chiar la naţională! Anglia şi alte 7 ţări au „seniori” din „City Academy”…

La un an după ce, în ´97, federaţia engleză decisese reorganizarea centrelor de juniori sub forma Academiilor, City s-a mişcat repede, aducându-l de la Oldham Athletic pe Jim Cassell şi pornind „laboratorul”. Iar roadele s-au văzut şi în aprilie 2008, când a cucerit Cupa Angliei pentru tineret, 3-1 în faţa a 19.780 spectatori în returul cu Chelsea de pe Eastlands, pe-atunci trimisul The Daily Telegraph poreclindu-l drept Boyota pe anonimul internaţional belgian sub 21 ani marcator cu Timişoara…

Juniorii în joc-şcoală la complexul de pe Platt Lane

La Platt Lane se lucrează cu băieţi de la 9 la 18 ani, pe două terenuri mari de iarbă, pe unul sintetic şi pe alte două acoperite, în sălile „The Dome”. Acestor facilităţi, îmbunătăţite după mutarea în anul 2000 a complexului de pregătire al seniorilor înafara oraşului, la Carrington, li s-au adăugat în acestă vară vestiare, oficii, săli de forţă şi de instruire extrafotbalistică. Un aer nou, modern, de bună organizare, te întâmpină încă de la porţile Academiei, a cărei şefie a fost cedată anul trecut de Cassell lui Scott Sellars, fost profesionist inclusiv la Newcastle United. Mi s-a refuzat categoric posibilitatea de a fotografia, parte a regulamentului de ordine interioară ţinând de protecţia copilului, dar retina a înregistrat ceea ce pare a fi o bandă rulantă de… producţie fotbalistică.

O altă noutate ar fi că fosta echipă de rezerve a clubului, fiinţând încă din 1892, a fost redenumită în acest sezon „Elite Squad”, un nume pretenţios, cu riscurile de rigoare, atrăgându-şi comentarii ironice la recentul eşec în faţa rezervelor lui United, în Barclays Premier Reserve League North. „Elita” e pe ideea primei echipe de juniori a clubului, „A”, lansată prin anii ´20 de Albert Alexander. Iar jumătate dintre cei 14 de „elită” sunt non-englezi, şi anume Veseli (Elveţia), Elabdellaoui (Norvegia), Guidetti (Suedia), Helan (Franţa), Abu (Ghana) şi irlandezii Tse şi McDermott, prezenţa străinilor având de-a face şi cu… copiii imigranţilor dar şi cu mirajul Manchesterului.

Dintre ei s-ar putea alege viitori titulari, tot aşa cum din generaţiile finaliste ale Cupei Angliei pentru tineret, în 2006, pierzătoare cu Liverpool, respectiv 2008, s-au ridicat fundaşi ca Boyata ori Cunningham. Foşti colegi de cameră în Academie, belgianul şi irlandezul au debutat în acest an la City şi pentru ţările lor. Marcatorul Dedryck chiar în 2 ianuarie, când pe abia instalatul Mancini îl ustura buza mai tare datorită accidentărilor…

Academia e un întreg complex de terenuri, clădiri, oficii, săli cu gazon sintetic

Dar proiectul Academiei lui City este mult mai larg, vinerea după returul cu Timişoara fiind ultima zi a programului de vară al Şcolii de Fotbal a clubului, care descinde pe terenurile instituţiilor din diverse zone ale conurbaţiei Manchester, înscriind în schimbul a 15 lire, testând şi recrutând potenţiali jucători. Mike Haughton, managerul de dezvoltare sportivă al Academiei, este creierul acestei scheme destinate copiilor între 5 şi 14 ani, acţiunea debutând în urmă cu 2 ani şi cu implicarea ofiţerului de dezvoltare fotbalistică de la Platt Lane, Lewis Grimshaw.

Acum într-al treilea sezon, City Soccer Schools beneficiază şi de vacanţele şcolare din octombrie, de la Crăciun şi Paşti, dar mai ales de revenirea la club a fostului căpitan al „azuriilor”, Paul Lake, care supervizează implicarea lui Manchester City în comunitatea locală, reunindu-i în acest scop pe alţi foşti colegi din teren, unul ca nord-irlandezul Richard Edghill, cu 15 ani şi peste 200 jocuri pentru prim-divizionară, regăsindu-se între antrenorii cu copiii, cu toţii licenţiaţi UEFA B.

Acest rol comunitar al clubului este esenţial, în condiţiile în care Manchester City s-a mutat în 2003 în altă zonă a oraşului, în vecini de biserica fondatoare a clubului, St. Mary´s din West Gorton, şi anume în Eastlands, la noul „City of Manchester Stadium” din complexul Sportcity, ieşind din aria Platt Lane, una roasă de degradare social-urbană, şi unde unicul licăr de speranţă e dat de fotbal. Dar „azuriii” şi-au păstrat rădăcinile, investind şi mai mult în Academia din strada Platt, în contrast cu decizia de demolare, peste drum, a ceea ce a fost stadionul lui City din 1923, renumitul Maine Road, cel care încă deţine recordul de asistenţă pentru fotbalul de club englez, 84.569 spectatori la un meci de Cupa Angliei.

Centrul comunitar Maine Place, de pe locul vechiului stadion, e unicul ce menţine numele Maine Road. E drept, şi străzile adiacente păstrează vechile nume, de exmplu al tribunei Kippax, dar arena e dusă... Locul viran cu bălării stă mărturie

„We are not really here”, bannerul permanent de pe marea arenă actuală, şi anume „Nu suntem cu-adevărat aici”, are de-a face cu simţămintele fanilor vizavi de despărţirea în 11 mai 2003 de Maine Road. Acoio se câştigau două titluri naţionale şi se ajungea în finale! Acolo cântaseră celebrii fani ai clubului, Oasis, memorabilul concert „There& Then”. Iar la vremea când City marca ultimul ei gol în faţa tribunei Kippax, în 26 aprilie 2003, prin Foe, care peste exact două luni pleca dintre noi, arena avea totuşi doar locuri pe scaune, 35.150 de toate. Ca amintire, zidurile noii arene au plăci cu citate ale fanilor nostalgici ai atmosferei de pe Maine Road…

Dar zona în sine nu mai cadra cu viitorul clubului. Căi de acces înguste şi desfundate, case îngrămădind arena, nu tu parcări, echivalau cu un fapt comun în fotbalul englez, şi anume că jucătorii descindeau acolo doar în zi de meci, antrenamentele şi vieţile lor în general fiind departe de vechile stadioane din arii decăzute. Până şi fanii mai înrăiţi sunt de acord că finanţele clubului ar fi avut de suferit de pe urma unei rămâneri. Progresia e evidentă iar în această despărţire s-a păstrat totuşi contactul prin menţinerea Academiei, în folosul atragerii acelor copii „flămânzi” să scape de probleme. Rolul educaţional-instructiv e aşadar evident.

Am ieşit de la Platt Lane cu senzaţia că City va deveni o forţă chiar şi prin resurse locale, nu doar achiziţionând staruri. Şi am plecat de lângă fostul Maine Road, acum pe jumătate case, restul teren viran, cu convingerea că viaţa merge într-adevăr înainte şi nimic nu e veşnic. Numele a rămas, purtat fiind de fani ce joacă fotbal amator pentru Maine Road FC, iar proiectul comunitar al Academiei e pe mâini bune, căpitanul de pe Maine Road, Paul Lake, fiind acelaşi autor ce istorisea în cartea „Manchester Messiah” ultimul sezon realmente fericit la vechea arenă, când cu promovarea reuşită de Kevin Keegan…

Fiecare zonă îşi avea biserica ei, cu porţile larg deschise şi mulţi enoriaşi. La fel şi Platt Lane, la parcurile "Fields" găzduind şi actuala Academie. Bisericile sunt acum închise, fără credincioşi, o dovadă a acelui ceva esenţial şi iremediabil pierdut în materialist-consumerista rătăcită societate britanică. Amin

Fotoreportaj din Manchester la City 2 – Timişoara 0

Septembrie 3, 2010

"O dragoste nebună de fotbal, de celebrări, de muzică", e citatul lui Eric Cantona despre oraşul Manchester, din vitrina punctului informaţional pentru vizitatori. "Oraşul are de toate, mai puţin o plajă", e părerea expusă a lui Ian Brown, solist de la The Stone Roses pe ale cărei şlagăre iese United de la vestiare în zi de meci, iar "Totul vine de-aici" e părerea lui Noel Gallagher, de la Oasis şi mare fan City...

 Sub titlul <Un cal mare, City, o inocentă nonvioletă şi nici-un galben> am corespondat de pe City of Manchester Stadium pentru Fotbal Vest, scoţând în evidenţă replica lipsită de dârzenie a outsiderei.

 E oare seară de Europa League? Mai sunt 4 ore până la meci şi… nimic. Nici „Manchester Evening News” nu zice ceva, avancronica fiind despre ultima şansă dată titularizatului Jo. Poate că interesul se epuizase miercuri, odată cu inspecţia delegaţilor FIFA legată de candidatura Angliei la C.M. 2018.

Înaintea returului lumea a vizionat pe ecranul din faţa Eastlands şi reportajul despre acţiunea "Împreună putem învinge cancerul", purtată de jucătorii lui City la Timişoara. Pe ecran, căpitanul Tevez şi un băiat din Timişoara...

Doar în colţul agenţiei Betfred un talon de pariuri sugerează 2-0 pentru City, cu cota cea mai mică, 11/2, şi cu unicele cuvinte îngroşate că Timişoara nu înscrie, la 11/1. „1” pauză-final e detaşat, la 3/10, iar ca primi marcatori aleşi de Press Association ar fi Mansour şi Goga, la 16/1, respectiv Tevez şi Balotelli, la 3/1. Nicicare nu avea să înceapă…

Două generaţii pentru City. Milner abia debutase luni dar Jake, 17 ani, îi purta deja numele. Fiecare literă costă pentru a fi imprimată.

Şi-mi amintesc că sud-coreenii cu care am călătorit în autocar de la Londra veniseră să viziteze Old Trafford, fără a avea habar de jocul lui City. În fond în Manchester sosise doar FC Timişoara, discreditată de bookmakers cu un handicap de două goluri… Misiune imposibilă, în trecut doar Chelsea câştigând pe vechiul Maine Road, în semifinala Cupei Cupelor din ´71, iar daneza Midtjylland repetând acel 0-1 în august 2008, în fosta Cupa UEFA, altfel palmaresul „azuriilor” acasă în eurocupe fiind 19-6-2.

Memorialul lui Marc-Vivien Foe, ultimul marcator pentru City pe vechiul Maine Road, într-o grădină memorială de la poarta S, dedicată fanilor dispăruţi ai "azuriilor"

Şi-mi mai spun că păcat de Cisovsky, al cărui cap de 3-3 a adus Petroleumul balcanic în faţa petrodolarilor lui Mansour, şeic care „debutase” la Eastlands cu 3 zile înainte, într-un 3-0 cu Liverpool, odată cu inutilizabilul Milner, cel botezat în arena internaţională la echipa sub 14 ani a Irlandei.

Numele abonaţilor anuali sunt imprimate pe fiecare cale spirală de acces în tribune

Păcat şi de Viorel Jurcuţ, trimisul Radio Timişoara, căruia i-a fost refuzat de gazde dreptul transmisiei integrale pentru la o adică o nimica toată de 1.500 euro, poate în replică la cei 5.000 ceruţi de club în tur lui BBC Manchester, neînţelegere ce reaminteşte de solicitările lui Celtic din ´80, mediate la Glasgow de Pişti Covaci în favoarea lui Nicolae Secoşan.

Violeţi din Londra, alături de Poli. Au fost cel puţin 40 de polişti "englezi"... Iar alţi români au fost răsfiraţi, pe cont propriu, în arena ce a strâns cam 23.500 spectatori...

Adriana şi Vasile au călătorit şi ei din Londra. Pentru a fi siguri că au bilete, au achitat 190 lire unei agenţii online, la ora la care City nu pusese încă în vânzare prin club tichetele de joc, la fel şi FC Timişoara

Remarcabil, alături de Timişoara au fost şi fani ai Universităţii Cluj, Flo, membru marcant al galeriei, cu 1919 în piept, şi "englezul" Paul

Dar iată-ne la stadion. Unde în dreapta intrării în tribuna „mare”, Colin Bell, e placa Marc-Vivien Foe 1975-2003, în memoria căruia City a retras tricoul cu numărul 23, parte din „Grădina Memorială” cu fani „azurii” dispăruţi. În schimb pe spiralele de acces în tribune, numele complete ale celor… vii, peste 27.000 abonaţi anuali, printre care şi John, frecventând din gimnaziu Maine Road, veteran aducându-şi acum fiul, Jake, 17 ani, un lungan cu şaptele lui Milner pe spate: „E un club familial, strâns unit. Iar cele 450 lire pe sezon nu se compară cu jupuiala de la Old Trafford. Dar totul e însă să prindem măcar locul 4, altfel… A, şi să scăpăm şi de alde Robinho. Câţi brazilieni au reuşit cu adevărat pe-aici!? Iar dacă nu ţine neapărat, la drum, ca şi Daniel Sturridge, care era chiar din Academie. Dar s-a lăcomit cerând mai mult de 20.000. Şi-acum ce face la Chelsea!?

Blue Moon Rising e o ecranizare despre fotbal şi suporteri, pornind de la imnul lui City, "Blue Moon", lună albastră, şi noile speranţe de la Eastlands. Reclama e uriaşă, pe tribuna "mare" Colin Bell

City - FC Timişoara s-a jucat cu balcoanele tribunelor principale închise

  Văd şi primii „violeţi”. Cătălin, 34 ani, de pe Calea Girocului, dar acum londonez, a venit cu colegi din Bacău, zicându-mi c-ar fi un grup de 40 de polişti „englezi”. Şi văd tot mai mulţi! Patru veniţi din Dublin. Alţii, Vasile, 40 ani, şi Adriana (39), suporteră de la 6 ani, deplâng că nu pot s-o vadă pe Poli la TV în Anglia: „De-aia am şi dat 190 lire pe bilete, printr-o agenţie online”. Şi mă întreabă dacă aici ajung echipele. Nu, ci printr-un „invizibil” lung tunel subteran ce le duce direct sub tribună! Tăcem însă când pe principalul ecran panoramic din faţa stadionului curge reportajul „Împreună putem învinge cancerul”, pe urmele campaniei „Poţi şi tu!”, susţinută de City la Timişoara, imaginile cu Shaun, Tevez sau Barry semnând şi jucându-se cu micuţii bănăţeni fiind înduioşătoare.

Galeria polistă, la balcon în North Stand

Tunător e interviul în direct din preajmă, difuzat pe ecranul din faţa „Summerbee Bar”, verdictul fostului star Andy Hinchcliffe fiind „Timişoara n-are absolut nici o şansă!” Dialogul e însă despre marea problemă a locului 4, primordial în opinia fundaşului.

Niţel mai încolo îmi sare în ochi 1919. E Flo, membru marcant al galeriei lui „U” Cluj, cu milionul plătit pe turul de campionat la Alba Iulia, în alb-negrul „Şepcilor roşii”, împreună cu prietenul său Paul: „Uite că ţinem cu Poli nu doar împotriva CFR-ului şi a bucureştenelor!” Ne pozăm sub uriaşul afiş „Înălţarea Lunii Albastre”, aluzie la imnul şi condiţia actuală a lui City, şi zâmbim în barbă că n-avem parte de tradiţionala ploaie Mancuniană, conturându-se în schimb o uriaşă lună plină.

Fără căpitanul Tevez şi vicele Kolo Toure, de fapt fără mulţi alţii dar cu 4 băieţi din Academia proprie şi 5 noi titulari faţă de tur, City a făcut un antrenament cu public, chiar dacă Timişoara a rezistat 42 minute...

Apropo de burniţa nord-vestului, poate că soarele Banatului i-a stârnit nostalgia lui Mancini după tot ce e peninsular, managerul admiţând pe Bega presei londoneze că-i lipsesc „obiceiurile, modul de viaţă, abilitatea de a rezolva lucrurile în vâltoarea momentului, fără încorsetarea rigidităţii, ce mai, totul…” Dar să laşi în urmă o investiţie de 350 milioane, din care 130 doar în vară, incluzându-l pe Yaya cel cu 220.000 lire pe săptămână preimpozitate la 50%!?

În bufetul presarilor, un cuplu neinteligibil din Tailanda, trimisul lui Daily Mirror fiind însă mai clar: „3-1!” Şi convins că „azuriii” vor penetra în „top 4”. După joc, întrebându-l, comentatorul BBC Radio 5 îmi confirma că rareori văzuse în eurocupe oaspete mai puţin câinoase în Albion… Altceva îmi zic cameramanii Digi, fără comentatorii rămaşi să transmită din studio: „Bine c-am plătit 30 milioane euro pe drepturile Premier League dar n-avem acces pe stadioanele lor!” Are în schimb British Eurosport, descinsă cu tot cu… comentator.

La masa presei, sub nas cu foaia de joc insistând, ca şi în tur, pe acelaşi număr 33 al de fapt pătrarului nou căpitan Kompany, şi cu programul de meci în 64 pagini, la 2,5 lire, inclusiv cu clişeele coperţilor West Ham – Poli şi Celtic – Poli, deplasări de-acum 30 de ani. Coperta actuală e cu belgianul de 20 ani Dedryck Boyata, cules de Mancini din „Academie” chiar pentru primul joc după preluarea cârmei de la Mark Hughes. Iar fundaşul n-avea să fie doar unul din cei 5 noi titulari faţă de tur, ci şi marcator, deşi nu s-a regăsit între cei 17 de la City cu cote la pariuri de a înscrie…

Primesc şi pliantul deja „depăşit” cu oferta turului stadionului, pe 7,5 lire, cu o poză cu bannerul spânzurând de la balcon „Ireland Superman”. Ireland e dus, la Villa, celălalt afiş, „Nu suntem cu adevărat aici”, rezistând încă. E vorba despre oful şi nostalgia fanilor după fosta arenă, Maine Road, pe la care am dat o raită, poveste pentru săptămâna viitoare…

Remember de la un joc cu Wigan, din 2 ianuarie ´71, pe când City era câştigătoare la zi a Cupei Cupelor. E pe zidul interior de la masa presei, în incinta circularei cu baruri şi restaurante din brâul tribunei Bell

Citesc şi „Manchester Thank You, Sheik Mansour!”, redactat şi în arabă. Sau „În cea de-a şasea zi Dumnezeu a creat Manchester City”. Ori „<Citizens> of Sweden”. Multe sunt şi steagurile celor 200 fani polişti din sectoarele L şi LM ale balconului peluzei North Stand. Iar imnurile lor, pe măsură, răsunând într-un stadion cu balcoanele superioare ale tribunelor principale închise…

NU CĂLCAŢI VĂ ROG IARBA. O fac după joc doar cele 10 maşini renivelând Eastlands...

Steagurile, violete. Echipamentul, galben-negru. Iar odată ce Shaun toarnă decisiv plumb înaintea pauzei, Timişoara rămâne doar cu amintirea dublei, nereplicând nici măcar cât de-un cartonaş galben. 2-0. Concluzia? „Aici e jocul cel mai frumos şi te simţi cu-adevărat fotbalist”, rostită de nouarul Axente în numele unei echipe nearţăgoase, neridicate la înălţimea momentului.

", nu suntem cu adevărat aici, e legat de nostalgia fanilor după vechiul stadion Maine Road, din 1923 până în 2003 al lui City...

Vieira pleacă în Mercedesul său Jeep cu număr de Italia, Adam Johnson, cu ochiul tumefiat, tot cum a venit, cu taxiul, mai ca la antrenament, iar Greg Cunningham, junele irlandez intrat în locul finalistului De Jong, la urmă, cu o maşină de duzină. Îl întreb de predecesorul său la City, ”captain” Richard Dunne: „I-am preluat numărul 22, din admiraţie, dar am abia 4 ani în Academie, comparativ cu cei 10 ai săi aici! Am o mare pălărie de purtat dar <îl citesc> şi miercuri, când călătorim laolaltă pentru jocul de vineri din preliminarii, în Armenia”. Chemat contra Braziliei, jucând contra Argentinei, „verdele” de 19 ani e în cărţile a doi italieni. În lotul unui altuia fiind un anume Gabi Tamaş, spectator cu familia pe Eastlands, unicul român încercând să ţină piept rigorilor elitei Albionului…

Bratu, antrenorul cu portarii, s-a ales cu o cască de poliţist britanic, de "Bobby"...

Pentru conformitate… Nu s-a „luat” nici un cartonaş galben! Fotbal sau… bal!?

Manchester City – FC Timişoara 2-0 (1-0)

26 august 2010, ora locală 19,45. Stadion „City of Manchester”, spectatori: 23.542.

A marcat: 1-0 WRIGHT-PHILLIPS (43), cu un şut pe jos din centrul careului, în colţul stâng, fiind servit frontal la firul ierbii de Vieira; 2-0 BOYATA (59), cu capul, de la colţul lung, din lovitura liberă pentru un fault asupra lui Wright-Phillips, executată de Silva de pe dreapta.

Manchester City (antrenor Roberto Mancini): Hart – Richards, Boyata, Kompany (cpt), Zabaleta – Vieira, De Jong (64, Cunningham) – Wright-Phillips, Silva, Jo – Adebayor.

Pe bancă: Given – A. Johnson, Barry, Lescott, Tevez, Y. Toure.

FC Timişoara (antrenor Vladimir Petrovic): Pantilimon – Contra, Mera, Burcă, Luchin, Sepsi – Curtean (56, Goga), Alexa – cpt (81, Chiacu), Bourceanu, Magera (46, Zicu) – Axente.

Pe bancă: Taborda – Tameş, Scutaru, Poparadu.

Arbitri: J. De Sousa – J. Ramalho, V. Carvalho (toţi din Portugalia).

„Cei mai învrăjbiţi dintre prieteni”

Septembrie 3, 2010

City of Manchester Stadium susţine candidatura Angliei la găzduirea CM 2018 sau măcar 2022 dar parcă s-a rupt de trecutul istoric al lui City, în supermarketul clubului neregăsindu-se cărţi legate de anii de glorie ai "azuriilor" la Maine Road. Doar cu pipeta...

Surpriză, oferta de carte în uriaşul magazin etajat cu de toate al clubului City e tare „subţire”, capitolul istorie proptindu-se mai ales într-o antologie de 50 jocuri celebre ale „azuriilor”. Totuşi, lectura de drum am găsit-o într-un anticariat caritabil. Iar dacă parcurgi „Cei mai învrăjbiţi dintre prieteni”, cu care Colin Schindler, fanul lui City, a revenit pe piaţă după cartea „Manchester United mi-a mâncat viaţa”, afli că City a mai visat megalomanic, cum că va ajunge „să joace pe Marte”, prin spusele lui Malcolm Allison. Şi ce s-a ales de ambiţiile secundului din cea mai mănoasă perioadă a „azuriilor”? 40 de ani de „secetă”…

E plin în Eastlands de amintiri sub formă de citate ale fanilor din anii când City juca la Maine Road şi sub cârma lui Mercer şi Allison, laolaltă sau pe rând la conducerea echipei. Aici, un anonim, despre o seară cu Barnes supremo

Povestea zice că îmbătrânitul Joe Mercer, la ultima sa tentativă în carieră, a preluat în ´65 o „subţire” City de liga a II-a, aducându-l şi pe Allison, cu promisiunea că-i va ceda în doi ani locul. „Azuriii” au promovat imediat, Mercer a devenit invitatul de vază al comentariilor BBC la Mondialul din ´66 iar apoi a condus-o pe City la succese pe Old Trafford, 3-1, 1-0 şi 2-1 în ´69-´70, sezon încununat cu Cupa Cupelor drept al cincilea trofeu în 5 ani, după acel al doilea şi ultim titlu naţional, în 1968. Doar că nu s-a mai retras iar ambiţiosul Allison „l-a lucrat”, prin conducere, debarcându-l printr-o… avansare ca manager general, în octombrie ´71. Se întâmpla însă în 30 martie ´73, după 7 jocuri fără succes, ca înscăunatul Allison să fie demis. Ce-a urmat, ştim cu toţii…

Aşa încât City trebuie să aibă grijă ce-şi doreşte cu adevărat sub clar de Lună. Un nou asalt al lui Marte? Nu de alta dar milionarii ar face bine să nu-i dezamăgească pe „cei mai incredibili suporteri din lume”, după cum îi caracteriza un cândva decar la Maine Road, Gio Kinkladze…