Posts Tagged ‘Nottingham Forest’

Lui Tamas i-a placut ce-a vazut

Martie 30, 2010

Newcastle United – Nottingham Forest 2-0, jucat luni seara, a cam clarificat ecuatia promovarii automate in Premier League. „Cotofenele”, retrogradate anul trecut din elita, ar putea fi matematic promovate inca dupa deplasarea de sambata la codasa Peterborough, gratie desprinderii la 13 puncte de „Padurari”, care mai au 6 meciuri in mana, fata de cele 7 ale liderei.

Succesul alb-negrilor, neinvinsi pe St. James’ Park in acest sezon, o raritate de un… secol in istoria clubului, ba chiar aflati la a saptea victorie la rand pe teren propriu, a fost sigur bine primit si la Birmingham, de West Brom, care se mentine astfel la 9 puncte in fata lui Forest, pe al doilea loc promovant automat.

United are acum 83 puncte din 39 jocuri, West Brom 79 iar Forest 70, din cate 40 meciuri. „Padurarii” par a fi nevoiti sa joace in barajul play-off, probabil cu ocupanta locului 6.

Ameobi, introdus putin dupa pauza in locul lui Carroll, si-a adus aminte de zilele bune in elita, deschizand scorul in minutul 71 si sperand in continuare sa prinda un loc in avionul Nigeriei pentru Cupa Mondiala, iar fundasul stanga Luis Enrique a marcat primul sau gol din cariera, in minutul 90.

Totusi, dupa esec, managerul scotian al lui Forest, Billy Davies, a spus ca nu arunca prosopul in lupta pentru locul 2, cat mai sunt sanse matematice: „Inca se joaca”. Totusi, pare greu de crezut ca trupa lui Roberto Di Matteo, cu Gabi Tamas proaspat marcator la Reading, nu va strange cele cel mult 9 puncte necesare pentru a repromova in elita.

Asta mai ales ca Forest si-a pierdut complet bunul obicei de a castiga in deplasare, tocmai de la acel 3-1 la West Brom, in 8 ianuarie. De-atunci, „Padurarii” au tot pierdut la un gol diferenta, si inca de 5 ori, cedand si mai drastic, 3-0 la Leicester, iar acum plecand steagul cu 2-0 la Newcastle. In ultimele 7 iesiri la rand, un unic gol inscris la Barnsley si doua la Preston… Deloc in forma pentru a prinde locul 2.

Culmea ironiei e ca pana la acel 1-0 suferit in 30 ianuarie in derbyul local la… Derby, in fata lui County, Nottingham Forest nu cedase in nici una din primele 13 deplasari ale campionatului. Ce contrast incredibil! Dupa acel 3-1 la West Brom, „Padurarii” pierdeau „afara” mai intai in Cupa Angliei, patru zile mai tarziu, in rejucarea de la prim-divizionara Birmingham City, esec cu 1-0 dupa care s-au rostogolit.

Newcastle, apeland luni dintre consacrati la un Harper, Colocinni, Luis Enrique, Gutierrez, Nolan ori Lovenkrands, a avut pe banca alti ex-titulari, ca Butt, fundasul Taylor ori Joey Barton, aruncat in lupta dupa golul doi. Cu asemenea resurse, fostul fundas dreapta irlandez Chris Hughton pare a le incorona pe „Cotofene” drept campioane in Championship 2009-2010, in dauna lui West Brom. Iar daca promovarea matematica nu va fi obtinuta sambata, in deplasare, o a doua sansa ar fi in lunea de Pasti, saptamana viitoare, cand la St. James’ Park va sosi Sheffield United.

Pana atunci, vineri, in transmisie directa pe Sky Sports, Tamas si compania acasa cu „Vulpile” de la Leicester City, ce probabil vor fi implicate in barajul play-off al locurilor 3-6. Meciul, de la ora Romaniei 19:15.

Anunțuri

Unicat in Albion, „Padurarii” incheie turul fara esec extern!

Decembrie 26, 2009

Nottingham Forest si-a pastrat si de Boxing Day invincibilitatea in deplasare in acest sezon, incheind turul de campionat fara vreun esec extern, o performanta fara egal in 2009-2010 in primele sase esaloane din Anglia.

Nu-i deloc putin lucru sa te-ntorci sub scut si macar din doua deplasari la rand. Dar mai din douasprezece!? Care ar fi secretul revirimentului unor rosi-albi ce nu demult scrasneau a neputinta in esalonul trei? Cheia succesului e detinuta de Billy Davies, antrenorul scotian de loc din Glasgow, in varsta de 45 ani, un „recidivist” in materie de ascensiuni surpriza cu grupari demodate, ce-si incepea candva cariera de jucator profesionist la tineretul lui… Manchester United. Ah, da, si Sir Alex Ferguson e tot „glaswegian”.

Inainte de a puncta spectaculoasa traiectorie a iscusitului scotian, sa notam ca „Padurarii” au incheiat cu un 0-0 la Watford Londra, in ziua de 26 decembrie, seria fara esec de deplasari din acest sezon al ligii a doua, Coca Cola Championship. Nu mai e club intre celelalte 91 grupari profesioniste din Albion, plus intre celelalte aproape 70 de formatii din Conference, ligile a cincea si a sasea, care sa fi incheiat anul cu 0 la rubrica infrangerilor in deplasare.

In prima deplasare, in august, Forest remiza tot alb, la Reading. Apoi a facut 1-1 la QPR, Sheffield Wednesday si Ipswich, a batut cu 1-0 la Plymouth si cu 2-1 la Peterborough, continuand cu o noua serie de 1-1, la Crystal Palace, Cardiff si Middlesbrough, urmata de un 0-0 la Sheffield United si un 1-0 la Swansea. Per total, trupa de la City Ground e neinvinsa in liga din 19 septembrie, cand capota pentru a treia si ultima oara acasa, 0-1 cu Blackpool.

Rasplata este locul pe podium, trei, cu 40 puncte, primul in urma celor promovante automat in elita, detinute de proaspetele retrogradate Newcastle United si West Bromwich Albion. Baietii lui Davies le-au scuturat pe „Cotofene”, gratie unicului gol al lui Dexter Blackstock, a carui sosire in Nottingham provoca si reactia antrenorului lui QPR, Paolo Sousa, ce-si pierdea slujba datorita justificatelor sale bombaneli, si urmeaza sa aibe o proba de foc in proxima deplasare, pe 8 ianuarie, la Birmingham, cu West Brom. Recordul ii va fi in pericol in fieful trupei lui Di Matteo.

Dar Davies a uimit deja lumea ligii a doua, in care s-a reintors exact de Anul Nou, in 1 ianuarie 2009, cand a preluat-o pe Forest, cu care reconfirma deja statutul sau de expert in a forta promovarea in Premier League. Mignonul ex-mijlocas are deja antecedente, o explicatie evidenta la uimitorul traseu cu „Padurarii”.

Astfel, in sezonul 2004-2005, primul in care preluase carma lui Preston North End de la compatriotul Craig Brown, pe care-l secondase cateva sezoane la Deepdale, Davies a incheiat pe locul 5 in liga a doua, calificant in barajul play-off a carui semifinala i-a adus o mare bucurie, 2-0 si 0-0 cu Derby County, doar finala de la Cardiff, decisa de un unic gol al lui Bobby Zamora, in favoarea lui West Ham, barandu-i calea spre o neverosimila elevare in elita. Preston in Premier League!? Ar fi fost posibil, cu Davies la timona.

Un  an mai apoi, incheind din nou pe un loc de baraj, patru, cu doar 30 goluri primite in 46 etape si doar 6 esecuri, „Mioarele” din Preston au clacat in semifinala barajului, 1-1 la Leeds si 0-2, insa Davies nu si-a pierdut cumpatul ci doar a schimbat clubul, reusind marea evadare la a treia incercare.

La carma unui alt club cu palmares dar navigand in ultima vreme in ape tulburi, Davies a reusit o nescontata promovare in Premier League, in 2007, Derby County profitand de obtinerea locului 3 si accederea la baraj, unde a trecut de Southampton, la penaltyuri, iar apoi a dispus de West Brom cu 1-0 in finala din mai.

Iar seria „Padurarilor”, de peste trei luni fara esec in campionat, ne aduce aminte de recordul egalat al lui Preston North End, in acel prim sezon 2004-2005 cu Davies la carma, cand albele „Mioare” au izbutit din septembrie pana in februarie o secventa de 22 jocuri fara infrangere in Championship, echivalenta cu performanta primilor campioni din istoria fotbalului, in 1888, cand trupa de la Deepdale isi atragea porecla „the Invincibles” cu un parcurs fara greseala in 22 dispute.

Fara doar si poate, toamna lui 2009 e cea mai fertila in istoria recenta a unui mai nou tare incercat club, candva dublu campion european. Sa reinvie oare Forest? Sa repete oare Davies promovarea reusita via baraj, in 2007, cu Derby? Ar deveni un mic geniu, poate pe urmele unui regretat mare geniu, Clough, care castiga candva titlul national cu aceleasi doua grupari. Doar sa-l tina naravul pe Davies si in cele doar doua deplasari din ianuarie, la locul 2, West Brom, si la… Derby, pe 30.

Revolutia in surdina de la Villa Park

Decembrie 16, 2009

Nu-i de mirare ca la instalarea sa s-a referit la Cupa Campionilor Europeni. „A incerca sa readucem clubul la nivelul gloriei de altadata pare a fi o tinta foarte indepartata – dar de ce sa nu incercam? Au trecut aproape 25 de ani de la castigarea Cupei Campionilor Europeni dar acela e doar un vis„, spunea Martin O’Neill in august 2006, la prima sa conferinta de presa ca manager al lui Aston Villa.

Nord-irlandezul stia foarte bine de triumful din 1982 al visiniu-albastrilor pentru ca la randul sau tocmai cucerise respectivul trofeu, in doua randuri, cu Nottingham Forest, in 1979 si 1980. De fapt, dintre antrenorii din Premier League, doar Carlo Ancelotti, sosit in vara la Chelsea, a mai castigat ca jucator cel mai pretios trofeu al cupelor europene, si tot in editii consecutive, la zece ani dupa O’Neill. In 1989 si ’90.

Anii au trecut insa ex-mijlocasului Irlandei de Nord nu i-a scazut pofta de a se intoarce in competitia numarul unu, fie ea sub un alt nume. La a carei usa a batut deja in sezonul trecut, fara a se deschide. Dupa 25 de etape, Villa se afla pe locul 3, devansandu-le pe Chelsea si Arsenal si sperand indreptatit la penetrarea „careului de asi”.

Moment in care Chelsea a descins insa la Villa Park, Anelka sugerand cu un unic gol ca gazdele mai trebuie sa astepte. Era pe 21 februarie iar in 22 martie, in plina pierdere de viteza a elevilor lui O’Neill, cu 4 remize intr-o serie de noua jocuri de campionat fara victorie, Gerrard ii admonesta si el cu un hat-trick, intr-un 5-0 in contul lui Liverpool, pentru temeritatea de a le fi amenintat pozitia. Iar cand s-a trezit, in mai, cu cate un 1-0 subtire cu Hull si Newcastle, Villa n-a mai reusit decat sa-si mentina pozitia a sasea, ca si cu un an inainte, si tot in urma lui Everton, ce-i drept cu 62 de puncte, doua mai multe decat in 2008.

Pe locul trei in februarie, pe 3 si acum. Aston Villa a castigat in intermediara al treilea joc consecutiv la zero in Premier League, luandu-i din nou fata Arsenalului, fie si pentru o zi, ca si dupa victoria de pe Old Trafford, din weekend. Asadar Villa e acolo sus, in carti.

La Sunderland, succesul l-au adus Emile Heskey si James Milner, doi englezi intr-o formula cu 7 fotbalisti autohtoni, spre deliciul unuia ca Fabio Capello. O’Neill i-a aliniat pe Friedel (american) – Luke Young, Dunne (irlandez), Cuellar (spaniol), Warnock – Downing, Petrov (bulgar), Milner, Ashley Young – Agbonlahor (90, Sidwell), Heskey. Mai rar in Premier League ca majoritatea jucatorilor ofensivi sa fie englezi dar iata ca O’Neill, vorba sa, macar incearca…

Cu trei zile inainte, utilizand aceiasi titulari si inlocuindu-i dupa pauza, in ordine, pe Warnock, Heskey si Downing cu Wayne Collins, Carew respectiv Reo-Coker, O’Neill curmase si o serie neagra a clubului din Birmingham pe Old Trafford si in general in fata lui Manchester United, Agbonlahor amutind „Diavolii rosii”. Iar cu inca o sambata inainte Dunne, Milner si Carew, din penalty, o trimiteau sec la plimbare pe Hull City.

De la 0-1 cu Chelsea si un umilitor 5-0 pe Anfield in returul sezonului trecut, la un neverosimil 3-1 la intoarcerea in Liverpool, urmat de 2-1 cu Chelsea si acest 1-0 la Manchester, in acest campionat. Numai sa-i tina naravul din acest decembrie imaculat, dupa ce si in noiembrie, inceput cu un esec abia in prelungiri la West Ham, elevii lui O’Neill au continuat cu un 5-1 si doua remize.

Vorba aceea, pfui sa nu-i deochi, pentru ca Villa e patita. Scurtcircuitul de la inceputul primaverii a fost o copie fidela a caderii de potential din primul sezon al nord-irlandezului la Villa Park, 2006-2007, cand dupa un debut fulminant, cu 9 jocuri fara infrangere, curmat in 28 octombrie de Liverpool, cu un 3-1 in care reducea din handicap Agbonlahor, Petrov si compania au mai strans doar doua victorii in urmatoarele 19 partide de campionat, pana la inceputul lui aprilie.

Chiar si asa, O’Neill n-a dezamagit in sezonul de debut in Birmingham, acumuland cu opt puncte in plus fata de predecesorul sau David O’Leary, semn al progresului de la un an la altul, odata cu predarea stafetei de catre octogenarul Doug Ellis americanului Randy Lerner. Iar din 2008 Villa a cutezat sa cate mai sus, pe sase, un loc de Cupa Intertoto, ba chiar cu 71 goluri la activ, a treia ca productivitate in liga si cea mai eficace din anul cuceririi titlului, in 1981.

O’Neill e cumpatat, Villa pare chiar usor demodata, cu toti tinerii englezi si fara magnetismul generat de strainii altor cluburi, capitanul Petrov neputand fi trecut intre stelele jocului, dar o minirevolutie in desfasurare pare a lua elita prin surprindere. Everton nu mai e acolo, pe inaltimi, sa-i ia fata pe locul 5, cum s-a sfarsit in ultimele doua sezoane, iar elevii lui O’Neill ar avea poate o si mai mare ambitie sa incheie in fata fostului lor capitan, un localnic, Gareth Barry, inchizator ce a dezertat la Manchester City dupa ce rezistase cu o vara inainte avansurilor lui Benitez, care nu s-a sfiit sa catalogheze optiunea internationalului drept una de natura financiara.

Desigur, Villa transpira pe mult mai putini bani, insa foamea de performanta e mare. In fond Heskey si chiar Agbonlahor spera sa prinda lotul pentru Africa de Sud si nici Downing, revenit dupa o severa accidentare, Ashley Young si mai ales admirabilul jolly-joker James Milner nu si-au pierdut sperantele unui apel de la Don Fabio. Dar ce-ati spune de Stephen Warnock, fundasul stanga de care s-a dispensat Benitez, si care isi recladeste pas cu pas ascensiunea, fiti siguri, si sub privirea periferica a italianului!?

Iar O’Neill si Aston Villa stiu ca ar avea o paine de mancat si in Cupa Ligii, la prima vedere o povara in paralel cu telul prinderii unui loc in Champions League, dar de fapt o rara oportunitate de a reveni pe Wembley, intr-o potentiala finala cu Manchester United, chitita prin personalitatea lui Sir Alex Ferguson de a merge pana la capat pe mana „manjilor’ din lot. Semifinala din ianuarie, cu Blackburn Rovers, e absolut abordabila, iar finele lui februarie e rezervat „Drumului spre Wembley”, ce aducea in ’96 ultima cupa din fascinanta sala de trofee din Villa Park. Ar fi niste primi pasi pentru Villa pe calea spre locurile insorite de altadata.

O’Neill a invatat ceva si din lectia ultimelor doua aparitii in Cupa UEFA respectiv UEFA Europa League, si anume ca daca tot te-ai calificat merita sa arunci in focuri mai mult decat manjii, tentative timide si cu gandul la Premier League care i-au deschis insa apetitul si i-au readus aminte de vorbele sale la instalare. Atunci se referea la competitia numarul unu.

In a carei urna s-a aflat ultima oara in 1982/’83, ca si detinatoare la zi a trofeului, trecand in optimi de finala de Dinamo Bucuresti, 2-0 si 4-2, inainte de a fi eliminata. In 2011 se vor implini 30 de ani de la cucerirea ultimului titlu national si chit ca un asemenea obiectiv pare – vorba lui O’Neill – un pod prea indepartat, un cap de punte in UEFA Champions League poate fi consolidat si de pe locul 4.

Poti tu Villa sa nu te pierzi iarasi cu firea si sa indraznesti sa ramai in careu? La cuvant Emile Heskey si alti trimisi la plimbare ca el.

Briatore, „afara” nu doar din F1?

Octombrie 9, 2009

In 2008, la Kuala Lumpur, Flavio Briatore si-a pierdut „busola”. Italianul regiza acolo accidentul lui Nelson Piquet Jr., ceea ce l-a costat locul in circul Formulei 1. Dar conducatorul de la Benneton Renault a mai facut acolo un pas gresit, cu ocazia Marelui Premiu din acest an, in 4 aprilie, ce i-a alterat proaspata descindere in lumea fotbalului.

Conform dezvaluirii facute recent de Oliver Brown in The Daily Telegraph, dupa ce scandalul din lumea bolizilor l-a trantit pe italian la pamant, Briatore ar fi dat un telefon intempestiv de la Kuala Lumpur, tocmai la Londra, in pauza jocului lui Queen’s Park Rangers, club londonez al carui co-proprietar, presedinte si actionar este. Briatore se elibera astfel pentru scurta vreme din stransorile presiunii lumii din F1 cu un apel telefonic la mare, mare distanta. Se teleporta intr-un alt mediu, departe de grijile imediate din preajma circuitului.

Briatore l-a sunat atunci pe Sousa, lusitanul de la carma lui QPR, pentru i-a dicta efectuarea unei inlocuiri, invocand motivul slabului randament al unui titular, Liam Miller. Atat de mare era influenta, darul persuasiunii dar mai ales egoul italianului. Nimeni si nimic nu-i statea in cale… Lee Cook a intrat atunci dupa pauza.

Sousa n-a mai rezistat mult in post, fiind unul dintre numerosii manageri trecuti pe la carma echipei de pe Loftus Road, condusa acum de ex-mijlocasul nord irlandez Jim Magilton, al cincilea in functie de la sosirea triumviratului Ecclestone – Briatore – Mital in noiembrie 2007. Portughezul a fost finalmente demis pentru curajul de a fi declarat in presa ca n-a stiut de decizia cedarii golgeterului Dexter Blackstock, in cursul celei de-a doua parti a sezonului, cand transferul n-avea nici cea mai mica logica, lui Nottingham Forest. Briatore s-a facut atunci foc si para ca Sousa doar si-a permis sa aminteasca amanuntul in presa, si l-a trimis la plimbare. Un fost capitan al Portugaliei, demis de un arivist in fotbal. Modus operandi in stil peninsular.

Ei bine, The Football League a pus in discutie problema prezentei lui Briatore la carma clubului din Championship, in lumina unei note din regulamentul competitiei ligilor profesioniste din Albion, care mentioneaza ca orice persoana destituita din corpurile conducatoare ale altor sporturi nu poate dirija destinele unei grupari fotbalistice. Iar cum Don Flavio, 59 ani, tocmai a fost pasaportat din lumea Formulei 1, postura sa la carma lui QPR devine incompatibila.

Bernie Ecclestone, partenerul sau la carma lui QPR, a catalogat drept exagerata decizia F1 de a se lepada de Briatore, iar acum se vede pus in situatia de a ramane fara italian si la formatia vest-londoneza. Ar continua asadar doar cu Mittal.

Evident, Briatore a plonjat in fotbal ca musca-n lapte si multi microbisti s-ar bucura sa-l vada plecat, povestea apelului sau de la Kuala Lumpur transpirand si pe QPR Report, un site online independent al suporterilor. Odata scandalul din Formula 1 erupt, alte indiscretii la adresa italianului s-au adunat aidoma unui bulgare la vale, Don Flavio fiind in postura de a fi tavalugit. Se loveste intr-un om la podea si decizia federala l-ar putea vedea exclus si din lumea fotbalului englez.

QPR intrase sub conducere italiana in precedenta gestiune, a dubiosului Gianni Palladini, un alt italian, perioada in care la Loftus Road se lasa cu descinderi armate prin birourile puterii, la inceput de joc, cu teava indreptata spre peninsular, ori in care respectivul sosit in fotbalul englez cerea sume si din sase cifre unor contractori dornici sa-si ofere serviciile de afaceri clubului, pentru a le oferi businessul. Modus operandi in stil peninsular.

Soarta fotbalistica a lui Briatore, sub lupa testului Fit And Proper, initiat de Football Association. Un fel de test de aptitudini, vizandu-i pe noii conducatori sositi in lumea fotbalului, si cantarind compatibilitatea acestora cu mediul sportului rege din Albion. Daca Thaksin a rezistat un an, probabil ca si lui Briatore i-a expirat timpul cu jucaria cu 11 oameni si o paiata in dotare. Sa le dea telefon iubitelor sale, in diversele pauze, si sa le ordone schimbarea culorii rujului. Mai bine pentru toata lumea. Ciao!

„Palarierul” Mick n-a mai cedat si dupa 21 de ani

August 14, 2009

Scriam recent ca doua cluburi acum surghiunite, ce nu demult jucau in prima liga, au deschis balul in Blue Square Premier, liga a cincea, semiprofesionista, prima sub The Football League. Fie a fost doar o indiscretie a programului computerizat de schitare a tintarului competitional, fie a fost o imperechere voita, pentru a atrage si mai mult atentia asupra tot mai popularei divizii de top a National Conference, cert e ca Wimbledon si Luton Town au dat piept in etapa inaugurala, pe The Fans Stadium din Kingston, undeva in sud-vestul Londrei, la o aruncatura de bat de Tamisa ori Twickenham, stadionul de rugby.

9 aprilie 1988. Anglia nu se mai distreaza prin fazele finale ale cupelor europene, fiind suspendata din competitii, dar „se scufunda” intr-un fotbal vlaguit de idei si conflicte. Problemele aveau sa se vada la Euro ’88, de unde un june Tony Adams si Albionul erau eliminati fara vreun punct in traista. Dar viata merge inainte, si mai ales batrana F.A. Cup. Pe White Hart Lane din Londra, arena a lui Tottenham, un inedit duel in semifinala Cupei Angliei. Luton Town contra Wimbledon, din sudul Londrei. Asadar „The Dons” doar au trecut Tamisa, pe cand „Palarierii” n-au avut nici ei mult de rulat spre sud, dinafara centurii „Orbital” M25.

In cealalta semifinala, pe Hillsborough din Sheffield, Liverpool – Nottingham Forest. Da, da, a fost si in ’88. Aldridge doua, respectiv Clough, tanarul fiu al regretatului antrenor al „Padurarilor”. Asadar nu doar nepotisme ci ce naste din pisica… 2-1 pentru Liverpool. Un an mai tarziu, acelasi stadion, aceeasi semifinala, dar o regie de cosmar… „Hillsborough disaster”.

Iar in Londra avea sa fie decisa presupusa invinsa a finalei de pe Wembley. Wimbledon ori Luton? Buturuga mica. 2-1 pentru „Gasca nebuna”. John Fashanu si Dennis Wise, respectiv Mick Harford. Anii au trecut si in 8 august 2009 acelasi Harford ce marca pentru Luton in semifinala pierduta i-a condus pe „Palarieri” in jocul contra urmasei teribilei Wimbledon.

Acum n-a mai pierdut, ci a remizat la unu, ba chiar ar fi castigat, daca golgeterul gazdelor, Main, n-ar fi egalat pe final. Luton, retrogradata din fotbalul profesionist in luna mai, a pornit asadar la drum cu o remiza externa. Luton n-a cazut insa de slaba ce-a fost ci a fost practic condamnata la surghiun. Cum poti supravietui cu o penalizare de 30 puncte dictata inca inaintea inceperii campionatului. Astfel a pornit Luton la drum in vara trecuta si deznodamantul a fost implacabil. Remarcabil este insa ca „Palarierii” si-au aratat valoarea, cucerind trofeul Johnstone Paint, rezervat trupelor profesioniste din ligile a treia si a patra, un fel de Cupa Ligii pentru doar aceste doua esaloane: 3-2 in finala cu prelungiri de pe Wembley, contra lui Scunthorpe. A fost palma data de Luton unui sistem care a imbrobodit-o cu 30 puncte pentru malfunctii financiare ce n-aveau de-a face cu echipa, antrenorul ei, fanii ori tot ceea ce tine de Luton Town in plan fotbalistic. Palmuita pentru chestii tinand de bani…

Asa ca Wimbledon, patita la fel nu demult, ba chiar mai crud, cand aproape isi pierdea firul istoriei in convulsii de care a aflat si Timisoara in acest deceniu, si-a gasit in Luton nu doar o colega de esalon, ci si de suferinta. De fapt, daca facem paralela si luam in considerare faptul ca Wimbledon detine cei mai educati si incarcati de materie cenusie fani din Albion, nu stiu de ce dar imi vine sa urlu din toti rarunchii senzatia ca maini invizibile si vadit interesate au ticluit planuri de a pune cu botul pe labe adevarate forte ale maselor, aici referindu-ma la Peluza Sud cu Spiritul Timisoarei si la intelectualii care pot citi printre randuri mersul lucrurilor, reuniti la meciurile „Domnilor”. Nu stiu, e doar o idee, dar prea au avut destine similare in acest deceniu…

Wimbledon 1 – Luton 1. Mick Harford isi continua truda de profesionist, indiferent de vitregiile soartei. Asa i-a fost dat lui Luton, sa fie luata anul trecut la ochi. Dar Blue Square Premier e o sansa de relansare. Harford si „Palarierii” pot prospera in Patratul Albastru. Unde nu e usor. Dar revenirea la profesionism le e la indemana. Fostul atacant prim-divizionar are sub armura un suflet mare, cu care i-ar putea face pe adversari sa-si scoata palaria in fata ‘The Hatters. Si nu mizati impotriva lui Luton cand intra in cartile Cupei Angliei…

A inceput de-a binelea… Si Eriksson ca din pusca!

August 8, 2009

11 august 2007. Sven Goran Eriksson revenea val-vartej in prim-planul peisajului fotbalului englez, ca manager al lui Manchester City, cu un 2-0 in deplasare la West Ham, in etapa de debut. Avea sa fie prima din trei succese la rand, toate la zero, in sezonul 2007/2008 din Premier League. Aventura sa avea sa se sfarseasca tot pe 11, dar in luna mai, in 2008, cu un usturator 1-8 la Middlesbrough. Locul 9 si o calificare in Cupa UEFA. Peste putin timp, vara trecuta, suedezul era debarcat de la Eastlands cam cum era nevoit sa se desparta candva si de nationala Albionului.

A fost o poveste cu seici ce i-a retezat picioarele scaunului sau la reprezentativa Angliei, inaintea WorldCup 2006, si s-a intamplat ca atat in 2007 cat si luna trecuta sa revina in fotbalul englez tot datorita unor oameni cu relatii si bani din lumea Orientului. Acum doua veri, sosirea thailandezului Shinawatra la Man’City il propulsa imediat pe Eriksson in scena.

Luna trecuta, in 14 iulie 2009, preluarea lui Notts County de catre un consortiu din Dubai condus de un om cu dare de mana din Qatar a adus cu sine si investirea aceluiasi uns cu toate alifiile globe-trotter. Munto Finance Limited a stiut din start ce vrea si pe 21 iulie era dezvaluit numele lui Eriksson. Imediat, pe 25, directorul de fotbal al trupei de liga a patra se lansa la apa cu un 2-1 in amicalul cu concitadina Nottingham Forest.

Pare peste mana, fortat, faptul ca unul ca Eriksson s-a reapucat de treaba taman la Notts County. La prima vedere, ar parea doar un mariaj financiar, un alt tun al „oportunistului” scandinav acum in varsta de 61 ani, insa nu-i chiar asa. County are acea aura cu totul aparte, in consonanta cu valorile absolute ale fotbalului englez, si anume traditia indelungata a jocului si pasiunea pentru fotbal, pentru culorile locale, pentru sustinerea clubului comunitatii, fie el cat de mic sau cu probleme. Iar County numai mic nu e, daca vrem sa vedem mai mult decat bani, rezultate, glorie, locuri fruntase.

Notts County e cel mai vechi club profesionist din lume si al cincilea ca vechime din istoria jocului. De fapt, fondat fiind in 1862, e mai batran chiar si decat The F.A., infiintata in 1863. Mai mult, alb-negrii in dungi verticale se numarau printre cele 12 grupari fondatoare ale Football League, cu a sa prima editie de campionat din istoria jocului, pe care o incheiau pe 11 in 1889. Mai apoi, erau sursa de inspiratie pentru ceea ce e si astazi trusoul lui Juventus Torino.

Pe de alta parte, County nu si-a depasit ulterior conditia de pioniera a jocului, ramanand oarecum in anonimat dar mereu cu acea poveste minunata a inceputului, pastrata in analele fotbalului. Doar un trofeu major, Cupa Angliei, si acela in secolul XIX. Apoi, un numar nedorit de retrogradari, 15, care, coroborat cu cele 12 promovari, o fac drept cea mai plimbata profesionista intre divizii. Din pacate, mai mereu intre cele inferioare. Si aici ajungem la Sven…

Caci Notts a incheiat pe 21 in 2008 si pe locul 19 in luna mai, de fiecare data in liga a patra. Adica aproape de locurile 23-24, retrogradante din fotbalul profesionist. Ei bine, la un club care doar de doua ori a reusit sa castige acest esalon patru, in 1971 si 1998, s-a inhamat Sven la lucru. Ca director de fotbal, secondat de sfatuitorul Tord Grip, mereu mana sa dreapta, si de preparatorul Svensson, un alt compatriot. Va reusi Sven minunea? Mai are suedezul charisma succesului?

Primii pasi spun da. In 25 iulie, 2-1 contra concitadinei Forest, din liga a doua. Amical – amical, dar la cata rivalitate e intre cele mai apropiate ca locatie cluburi profesioniste din Albion, a fost mai mult decat un amical. Meadow Lane, pe care County joaca din 1910, adica de aproape un secol, e la 300 metri distanta de mai faimosul City Ground, al lui Forest, dar – esential – peste apele raului Trent… Ca o paranteza, s-o fi numind arena lui Forest a orasului, „City Ground”, dar pozitionarea sa este inafara granitei lui Nottingham. Cu alte cuvinte, County e echipa orasului, gratie pozitionarii lui Meadow Lane pe malul „bun” al raului. Pana si in aceasta privinta, Notts County are „dosar” bun, mai cu fir de aur, pe masura sosirii unuia ca suedezul.

Iar startul in noua editie a fost aidoma celui al suedezului, la intoarcerea in Albion, in 2007. Adica la superlativ. 5-0 acasa cu Bradford City, cu 3-0 la pauza. Hat-trick al ex-puscariasului Lee Hughes. Lidera dupa prima etapa. „Macalendrii” zboara la inaltime. Intreaga poveste pare un scenariu de film. Desigur, Sven e doar director, supervizeaza, si victoria e a managerului Ian McParland, un scotian, de fapt al optulea marcator all-time al alb-negrilor, cu 90 reusite intre ’80 si ’89. Al doilea ar fi un anume Tony Hateley. Va surprind asemenea nume asociate cu clasata pe locurile 21 si 19 in liga a patra? Ei bine, Meadow Lane a magnetizat peste ani si alde Dixie Dean, Tommy Lawton ori Martin O’Neill. Iar de luna trecuta un tar intre antrenori, Sven Goran Eriksson.

Unde e Sven, se vorbeste de Premier League. Atat de bombastice sunt planurile alb-negrilor. Pare greu de crezut, la cat de sinistre au fost ultimele clasari ale clubului, dar Notts County se alinia la startul ultimei editii a vechii primei ligi engleze, in 1991, inaintea lansarii F.A. Barclays Premier League. Pe care trupa pe-atunci a lui Allardyce n-a mai prins-o, retrogradand din elita in ’92. De atunci, amar si lacrimi. Din aceasta vara, planuri si sperante.

Dupa 5-0, ti-ar putea fugi pamantul de sub picioare, mai ales cand clubul il are la carma pe unul ca Sven. O noua frumoasa fila de poveste, tipica fotbalului englez, e in tiparire pe una din micutele dar atractivele arene din insula. Trupe ca Notts County dau in felul lor mai multa culoare unui fotbal mult prea patronat de titlurile cu litere de-o schioapa legate de alde Ronaldo si bolizii sai gata de-a fi facuti zob de parapeti, ca de, asta e cand ai prea multi bani si nu si integritate pe masura, sa-i chibzuiesti. Sven va chibzui in schimb fiece pas, orice miscare sau transfer, si rezultatele vor aparea, neindoios. E doar o chestiune de timp…

Ziua 132. „Vulpile” n-au lipsit decat un an

Mai 3, 2009

Se strecoara printre masini, gasesc calea cea mai scurta de la o curte la alta, trec strazile in voie, chiar si aproape de resedintele Reginei si ale Prim Ministrului. Vulpile sunt la ele acasa in peisajul urban din Anglia.

„Vulpile” tocmai s-au intors in habitatul natural desi se descurcasera de minune, pentru prima oara in istoria lor, si in desisul ligii a treia engleze. Anul trecut, Leicester City retrograda in premiera din Coca Cola Championship, divizia secunda, copiind alte faimoase lunecusuri pe tobogan din esalonul al doilea. Nottingham Forest, Leeds United…

Dar Leicester City, club cu porecla „The Foxes”, a revenit in anticamera elitei la chiar prima strigare, si inca relativ la pas, dovedind ca picajul de anul trecut a fost doar o intamplare. Una in peste un secol de existenta, de la infiintarea clubului in 1884, sub numele Leicester Fosse.

Daca liga a doua totusi se va dovedi din nou o nuca prea tare pentru „Vulpi”, ramane de vazut, dar cert e ca League One, esalonul trei, a fost dominat copios de „albastrii”. Cate 46 de puncte stranse acasa respectiv in deplasare, cu chiar mai multe succese externe – 14 – decat pe teren propriu, la Walkers Stadium, si cu aproape 90 de goluri in scrise. Un adevarat tur de forta, mentinandu-se in fruntea ierarhiei.

Promovarea a tinut si de pofta de gol a varfului Matty Fryatt, care devenea primul jucator al „Vulpilor”, dupa peste patru decenii, marcator a 20 de goluri in pana inaintea Craciunului, la cumpana intre noiembrie si decembrie atacantul de 23 ani egaland un alt record al liderei, vechi de peste 80 de ani, si anume de a reusi hat-trickuri in meciuri succesive.

Vor seca golurile lui Fryatt in Championship? O alta intrebare cu raspunsul din august incolo. Cert e ca „Vulpile” l-au convins recent sa semneze pe inca 3 ani, mentinandu-l intr-un lot cu destui veterani, printre care fundasii laterali Mark Edworthy si Chris Powell, ultimul, ajuns la aproape 40 de ani si trecut la un moment dat pana si prin lotul national al lui Eriksson, fundasul central Bruno N’Gotty, mijlocasul vicecapitan Matty Oakley, o prezenta pentru ani buni in elita la „Sfinti”, cot la cot cu Matt Le Tissier, ori atacantii Barry Hayles si Paul Dickov. Apropo de ultimul, un alt scotian din atac, Steve Howard, a marcat si el consistent pentru „Vulpi”.

Asadar Milan Mandaric are de mers la cumparaturi. Croatul a facut pe termen scurt afaceri ieftine dar bune, apeland la profesionisti versati pentru a-si atinge scopul imediat al revenirii in liga a doua, de unde „Vulpile” nu cazusera niciodata in peste un secol de fotbal. Dar acum lotul lui Nigel Pearson, o „fata” cunoscuta intre fundasi pe cand la Sheffield Wednesday, in prima liga, iar apoi in apropierea lui Bryan Robson, ca „locotenent” pe la cateva cluburi, necesita o evidenta remaniere. Intru consolidarea in Championship.

Altadata, nu demult, „Vulpile” se plimbau linistite pe taramul primei ligi. Ba chiar si prin Europa, dupa triumfurile cu acces la Cupa UEFA din Cupa Ligii, in 1997 si anul 2000. Erau victoriile unui Martin O’Neill care isi facea un nume, ulterior optand pentru Celtic Glasgow. Cupa Ligii, castigata si in anii ’60, e trofeul favorit al „Vulpilor”, care, in lipsa unor cuceriri de seama, s-au multumit si cu aceasta „verisoara” a Cupei Angliei. Insa pana si succesele in League Cup si traseele europene n-au impiedicat retrogradarea „Vulpilor” din Premier League, odata ce O’Neill a optat pentru un club mai mare. Iar de-acolo au pornit dandanalele…

Fara aceiasi bani din televizari cu care se obisnuise in elita, ba chiar fara nici un ban din afacerea falimentara cu ITV Digital, care a promis fonduri din drepturi de televizare cluburilor din esalonul doi dar le-a lasat cu buzele umflate la finele unui contract de care s-a ales praful, in plus fara sumele scontate din cedarea numerosilor jucatori ce au ales sa paraseasca echipa dupa plecarea lui O’Neill, Leicester s-a vazut brusc in criza, retrogradata si cu cheltuieli uriase la finisarea noii arene. Caci in 2002, dupa 111 ani la Filbert Street, „Vulpile” s-au mutat in casa noua, la Walkers Stadium. O arena purtand numele producatorului de saratele crocante si pufuleti, Walker’s Crisps, la care facea reclama un erou al locului, Gary Lineker.

Si exact de numele popularului Lineker s-a legat salvarea „Vupilor” atunci cand le durea mai tare. Clubul aproape ca s-a trezit falit si un consortiu incluzandu-l pe Lineker a redresat corabia. De-atunci, desi in liga a doua, ba chiar si intr-a treia pana zilele trecute, City si-a revenit financiar, in februarie 2007 fiind preluata de Milan Mandaric, cel care o elevase si pe Portsmouth. De-acum fara O’Neill, care le promova pe „Vulpi” in elita in urma cu mai bine de-un deceniu, dar cu un croat uns cu toate alifiile si care, desi a promis initial fotbal de Premier League la Walkers Stadium si a inghitit in sec la retrogradarea in premiera in esalonul trei, macar a tinut gruparea pe linia de plutire in plan financiar, readucand-o in Championship. Unde antrenorul Pearson isi va da adevaratul examen de maturitate. Odata „locotenent” al inabilului Robson, Pearson are in mod cert cate ceva de dovedit.

Pana atunci, toata lumea din Leicester canta, rade si danseaza. E un obicei al clubului, sa cucereasca piscuri secundare. Deseori castigand liga a doua si promovand, acum, la chiar prima incercare, cucerind esalonul trei. In trei randuri triumfand in League Cup dar niciodata in Cupa Angliei, in a carei finala s-a regasit de 4 ori. Si multumindu-se cu postura secundara si in campionat, unde cea mai buna clasare in elita, locul 2, o reusea in 1929.

Clubul lui Gary Lineker si al portarilor Banks ori Shilton a revenit in liga a doua, avandu-l drept capitan pe Stephen Clemence, fiul mai renumitului ex-goal-keeper al Angliei, semn ca „Vulpile” au un tainic „fir scurt” cu falnicul Albion. Acum pe mainile unui alt investitor strain, din pleiada celor care au invadat cam de la Mandaric incoace, si cu un blazon de aparat. Macar in liga a doua, o singura data in a treia. 2008-2009 a fost o pagina neagra pentru „Vulpi”, ce s-au descurcat de minune si intr-un habitat cu care nu fusesera obisnuite.

La brat cu „Vulpile”, ca si vicecampioana, a promovat automat si Peterborough United, unde se remarca tanarul manager Darren Ferguson, nimeni altul decat fiul lui Sir Alex. Aschia nu sare departe de trunchi sau ce naste din pisica soareci mananca. Fiul pe urmele tatalui, luand-o de jos? O noua promovare ce-i face cinste…

La baraj, fete cunoscute. Rob Di Matteo, la carma lui Milton Keynes Dons, „facatura” rezultata injust dupa retrogradarea lui Wimbledon din elita, continuand pe locul acesteia intre profesioniste dar recunoscand la un moment dat ca palmaresul si traditia sunt ale continuatoarei de drept, nou-infiintata Wimbledon AFC, si ea ajunsa deja in esalonul cinci, si careia i le-a retrocedat. MK Dons va juca tur retur cu Scunthorpe United, retrogradata odata cu Leicester din liga a doua si acum mereu pe un loc de baraj, pana insa in timpul ultimei etape, cand, desi jucand acasa, s-a vazut condusa de Tranmere Rovers Liverpool, trupa de pe locul 7, imediat urmator.

Bryan Cliff, fundasul lateral capitan, a marcat cu capul in urma unei lovituri libere, in minutul 88, smulgand o remiza, 1-1, suficienta pentru ca Scunthorpe sa-si mentina locul 6 si sansa unei semifinale de baraj cu MK Dons. Mai-mai ca Tranmere i-a suflat in ultima clipa ultimul tren spre Championship. Iar in cealalta semifinala, rivalitate cu sange, intre doua „dure”: Leeds United si Millwall Londra. Pentru ca povestea sa fie completa, mai avem de-asteptat deznodamantul barajului. Insa Leicester a confirmat deja ca locul de drept ii e macar in liga a doua. Daca nu chiar mai sus. Dar asta ar implica probabil mult mai multi bani si persuasiune la adresa unuia ca Martin O’Neill. Ce-i drept nord-irlandezul nu-i departe, ci tot undeva in Midlands, la Birmingham…

Ziua 126. Pachet de namol nord-estic

Aprilie 27, 2009

Sunt la pachet. Incolonate simetric. Doua taman deasupra zonei retrogradarii, doua sub linie. Sunderland 35, Hull 34, Newcastle 31 si, penultima, Middlesbrough 31. Sunt adancite in namol si oricat ar impinge, carutele par a se urni tare greu. Si toate sunt din nord-estul Angliei, de la sud la nord Hull – Middlesbrough – Sunderland – Newcastle. O coasta a innecului in Marea Nordului. Care se va salva? Conform unui mucalit, doar una dintre ele, si anume Sunderland, in vreme ce actuala laterna rosie, West Brom, ar acumula conform chibitului 40 de puncte si ar devansa la potou trei dintre nord-estice.

Ar mai fi 4 etape. Patru. 360 de minute in care se va decide cine va face stanga-mprejur, o rotatie completa de 360 de grade, din Premier League spre Championship. Daca nou-promovata Hull City nu mira pe nimeni ca a lunecat usor spre zona nisipurilor miscatoare, in schimb situatia „Cotofenelor” alb-negre ale lui Newcastle United ii socheaza pe neinitiati. Isi va trece Michael Owen o retrogradare in cont? Va pleca steagul Nicky Butt, candva castigator al Champions League pe Camp Nou, acum 10 primaveri?

Newcastle a intrat de ceva vreme in vrie iar actuala campanie a confirmat haotica stare de fapt de la St. James’ Park. Asa incat e o surpriza si nu prea… Cert e ca ultimele rezultate demonstreaza cu prisosinta derapajul clubului fanion al nord-estului industrial. Pana si Sunderland, promovata in 2007 si zguduita in acest sezon de demiterea lui Roy Keane, inlocuit cu asistentul scotian Sbragia, are cu patru puncte in plus fata de zestrea surprinzator de subtire a „Cotofenelor”. Sunderland pe 16, Newcastle sub linie, cu 31 din 34 de jocuri. Nici nu-i de mirare, daca ultima victorie acasa dateaza dinaintea Craciunului, un 2-1 smuls cu forcepsul in dauna lui Spurs, de Duff, in minutul 90. De-atunci, o singura victorie in Premier League, la Birmingham, cu ultima clasata, West Brom, un 3-2 in 7 februarie.

Secventa de 9 meciuri fara victorie nu e deloc incurajatoare. Si nici palmaresul lui Shearer, de la instalare: 4  0  2  2. Ce-i de facut? Luni seara, pe St. James’ park, in epilogul etapei, fostul golgeter a apelat la 5 modificari in echipa pentru jocul cu vizitatoarea Portsmouth, alegand un evantai de atacanti, cu Martins, Viduka, Owen si Duff titulari, ca sa nu-l pomenim pe Alan Smith, pornit si el la Leeds, ca june, in avanposturi. La un moment dat, pana si tanarul „paratraznet” localnic Carroll a fost aruncat la disperare, pentru un „cap”, ceva. Viduka, fara gol stagional, fusese retras… O optiune neinspirata, aceasta titularizare a „cangurului”.

Spre final, la 0-0, te-ai fi asteptat ca Newcastle sa atace cu toate fortele. Dar „Cotofenele” s-au baricadat, respingand atac dupa atac. Nu mai aveau putinta, vointa, idei. Neputincioase. Fanii isi luasera capetele in maini, presimtind inceputul sfarsitului. In nord-est e frig, vant, criza, saracie si de puncte si un cvartet innamolit, cu Newcastle tinand afisul. Va reusi Alan Shearer miracolul? Dupa Newcastle – Portsmouth 0-0, indicatorul palpaie „nu”.

Parcurgand programul, deplasarile la Liverpool, pe Anfield, si la Villa, par gen K2, greu abordabile. Ar mai ramane jocurile de acasa, unul pe viata si pe moarte, cu cealalta trupa cu 31 de puncte, vecina Boro, intr-o reeditare a jocului cu Pompey. Intr-o luni seara, de la 8 in Albion. Peste doua saptamani. Va fi care pe care si va alege poate una dintre retrogradate, daca nu mai rau. Celalalt joc acasa, cu londoneza Fulham. Newcastle tremura, se chirceste si ingheata. Coasa retrogradarii e ascutita. Namolul e tot mai mare. Cine si-ar fi imaginat, in august 2008? Nici macar cei mai pesimisti… Keegan era antrenor si noile achizitii erau prezentate pe banda rulanta. Dar pestele de la cap se-mpute si Mike Ashley degeaba zambeste a indiferenta. E in culpa.

Sugestiv in timpul transmisiei jocului cu Pompey a fost cadrul cu fotoliile goale dintr-o loja a tribunei si un cap blond-deschis, cu spatele la teren, urmarind meciul pe un ecran din foaier. Era Gazza. Ce n-ar fi dat localnicul sa fie acel bondoc Gascoigne de-acum 20 de ani, sa intre in joc si sa salveze situatia. Dar Newcastle traieste doar din amintiri si cu toata combinatia de latini si prea multi atacanti, Shearer si ai lui tot par sortiti picajului.

Dar, vorba aceea, until the fat lady sings, ar mai fi o sansa. Newcastle in Championship? Suna ciudat dar la fel am zis candva si de Forest ori Leeds, doar pentru a descoperi ulterior ca sub liga a doua exista si o a treia. Cateodata, cand lucrurile merg bine si nu e nimic de ajustat, mai bine sa fie lasate sa curga de la sine. Sir Bobby Robson a dus-o pe Newcastle, nu acum multi ani, ci chiar in acest deceniu, ani in sir intre primele sase ale elitei. Unii au fost nemultumiti si-au strambat din nas cu „doar” o semifinala de Cupa UEFA. Si si-au pus pe faras un minunat manager, fiu de miner al locului. Robson e acum in tribuna, cu cancer, iar Shearer, interimar, pe margine. Asa-i cand nu te multumesti cu ce ai. Poti ramane cu mana goala si iluzii spulberate.

Newcastle e pe marginea prapastiei, balanganindu-se in gol si cu degetele infipte in rapa, dar sub bocancii lui Hull si Sunderland. In plus, Boro o gadila sub brat. E poate blestemul lui Liverpool asupra lui Owen, pentru o plecare fara cap si fara rost. E poate blestemul lui Gullit, trimis la plimbare pentru „crima” de a-l fi ignorat din echipa pe Shearer. E poate dublul blestem al lui Kevin Keegan, Double K, tratat si el cum au resimtit-o altii, cel putin la fel de galonati. Noroc ca Ashley, cel putin supraponderal, e inca acolo, in loja, zambind, pana la capat, neparasind Titanicul, cu o infatisare care, de-as fi fan Newcastle, m-as simti cel putin agasat si aproape de tentativa de a testa valurile Marii Nordului.

Ziua 120. Submarine nu doar galbene

Aprilie 21, 2009

Cine promoveaza? Care merg la baraj? Cine pica? E vremea palpitatiilor in ligile inferioare din Albion, multe raspunsuri fiind anticipate de cateva verdicte vremelnice si unele indicii. Dar mai presus de toate persista senzatia ca sistemul competitional cu baraje de promovare e un rau mai mult decat necesar, daunator inimilor slabe insa primordial in mentinerea efervescentei si sanatatii unor divizii jucate pana la ultima picatura de energie din mai. Iar nume dintre cele mai sonore ori surprinzatoare se regasesc intre cluburile implicate in duelurile pentru promovare ori retrogradare. Vanzoleala e maxima si mai nimeni nu e scutit de deranj. Dar hai s-o luam de sus in jos…

 

In lunea Pastelui protestant s-a confirmat faptul ca o penalizare de 30 de puncte la startul sezonului e piatra de moara, Luton Town retrogradand din liga a patra si implicit din fotbalul profesionist, dupa un 0-0 cu Chesterfield. O prima ecuatie rezolvata, vremelnic, in 13 aprilie. Dar si o imediata autoincurajare, rostita la necaz de Mick Harford, manager al “Palarierilor” recent triumfatori pe Wembley, in Cupa ligilor a treia si a patra: “Am picat dar exemplul e Doncaster. Ca si noi, ajunsa nu demult in esalonul cinci dar acum jucand in divizia secunda”. Adevar graieste. In diviziile tuturor posibilitatilor, o multime de cluburi traiesc aceste ultime etape pe muchie de cutit.

 

Nu doar Doncaster s-a plimbat recent nebuneste cu liftul intre divizii. Charlton Londra, prim-divizionara intre 2000 si 2007, va juca din august in liga a treia iar “Sfintii” de la Southampton, retrogradati in 2005 dupa 27 de ani neintrerupti in elita, i-ar putea urma. Scenariul e cu atat mai socant cu cat intr-un anumit 31 martie 2007 Southampton castiga cu 6-0 in deplasare la Wolves. Care “Lupi” de la Wolverhampton Wanderers se intorc acum in Premier League, unde mai jucasera recent si in editia 2003-2004. Doar mentionand faptul ca pentru managerul Mick McCarthy, fost capitan si selectioner al Irlandei, promovarea e bifata la finele unui sezon in care ferventul sau critic, Roy Keane, un fost elev la “verzi”, si-a frant gatul la prima sa incercare, cu Sunderland, mai notabil de subliniat este insa faptul ca euforia elevarii in Eldoradoul cosmopolit al elitei ar putea fi iute scurtcircuitata, iar exemplele sunt garla.

 

Ca si Wolves, ar mai fi Derby, Sheffield United, Watford, Crystal Palace, Norwich si Leicester, care in ultimii ani, din 2003 incoace, n-au rezistat mai mult de o editie in Premier League. O explicatie vine de la Ray Houghton, fostul mijlocas irlandez al lui Liverpool sau Villa, care a sesizat nivelarea valorica in jos a esalonului doi, benefica spectaculozitatii si competitivitatii Championship, mai “stransa” ca niciodata, cu numeroase echipe aspirand la accederea la baraj, dar lovind ulterior, odata nou-promovatele izbindu-se de rigorile elitei. Tinerii Ebanks-Blake si Kightly, plus masivul Iwelumo, au adunat 49 de goluri pentru “Lupi”, dar vor avea ei oare dintii la fel de ascutiti in Premier League? McCarthy stie deja raspunsul, din experiente anterioare, si l-a imprumutat din elita, de la Villa, pe Marlon Harewood, poate cu gandul unei permanentizari.

 

La fel, rezistand ce-i drept doi ani, Ipswich Town a realizat rapid, in 2002, ca elita-i o palarie prea mare, desi fosta castigatoare a Cupei UEFA izbutise dupa promovare sa mai dea o raita prin aceeasi competitie europeana. Reading, o elevata in premiera, a copiat-o cu cele doua sezoane de aer tare, curmate brusc anul trecut, cand invingea cu 4-0 in deplasare la despartirea de Premier League! Ei bine, pe 3 mai, in duminica ultimei runde a ligii a doua, Reading va primi vizita lui Birmingham City, care castiga si ea cu 4-1 la retrogradarea de anul trecut din primul esalon, rivalele din Anglia “centrala”, Midlands, fiind acum in morisca revenirii in elita.

Cat de urias e pasul intre Championship si Premier League o sugereaza soarta trupelor din Birmingham, City respectiv West Bromwich Albion, care au reusit laolalta 5 promovari din 2002 incoace, urmate uneori si dupa un an de retrogradari. Iar Albion, lanterna rosie a elitei, ar putea face rocada cu City. Ametitor.

 

Totusi, ar exista si un contraexemplu. Nou-promovatele din anul 2001, si anume Fulham, Blackburn si Bolton, si-au pastrat de-atunci statutul de prim-divizionare, uneori cu chiu cu vai, dar elevarea lor in bloc, urmata de consolidarea in elita, a oferit pilde demne de urmat. Manchester City n-a mai retrogradat de la sosirea in Premier League, in 2002, nici Portsmouth, promovata in 2003, ori West Ham si – incredibil – Wigan Athletic, ajunse la masa bogatilor in 2005. Si o mentiune in plus pentru Bolton Wanderers si West Ham. Cele doua au rezistat desi promovarea o reuseau la baraj, triumfand in finale impotriva aceleiasi Preston North End, semn ca gruparile elevate via play-off n-ar fi neaparat victime sigure. De fapt, nici o regula nu sta in picioare cand e vorba de plimbarea dintr-o divizie in alta…

 

Si apropo de promovarea in urma fascinantelor baraje, statistica de la intrarea in noul mileniu incoace spune ca locul 3 in ierarhia finala a Championship e pasaportul cel mai sigur spre elita. Hull devenea anul trecut a cincea echipa prinzand “bronzul” care sa ajunga in Premier League via-baraj, dispunand de Watford, ocupanta locului 6 la final, in semifinala tur-retur si de Bristol City in finala de pe Wembley. Comparativ, cluburile incheind campionatul pe locurile 5 si 6 au promovat de cate doua ori, in vreme ce pozitia a patra a adus ghinion absolut.

 

Asadar e plin de… submarine care au mai iesit la suprafata, insa ar fi doua, si inca galbene, ca in cantecul Beatlesilor, Yellow Submarine, ce au imersat subit iar acum incearca din rasputeri sa revada zapezile de altadata. Wimbledon AFC si Leeds United n-au in comun doar galben-albastrul, prezenta in teren pentru ani buni a “durului” Vinny Jones, ce trecea intr-un intermezzo de la londonezi la Elland Road in 1989, si excluderile sau depunctarile rezultand in retrogradari, ci si experienta duelurilor directe in Premier League.

 

In 18 martie 2000, in ultimul lor joc direct in prima liga, Wimbledon deschidea scorul la Leeds in minutul 2, finalmente Bakke, Harte si Kewell intorcand rezultatul la 4-1, United calificandu-se de pe locul 3 in Champions League iar londoneza retrogradand de pe antepenultima pozitie. Mileniul trei a fost insa nemilos cu cele doua.

 

Leeds ajungea sa retrogradeze pana si din liga a doua, cu o penalizare, iar anul trecut, datorita uneia si mai mari, de 15 puncte, rata in favoarea lui Forest promovarea automata, ce ar fi fost acontata la doar un punct in urma campioanei esalonului trei, Swansea. Sfarsita la baraj, Leeds pierdea cu 1-0 finala cu Doncaster, episod de care n-ar vrea sa-si reaminteasca, mai ales acum, cand un alt baraj pare a o paste.

 

Mereu in ascensiune dupa ce s-a regrupat la baza piramidei fotbalului englez, promovand succesiv, Wimbledon AFC a jucat sambata in deplasare la rivala locala din sud-vestul Londrei un derby avand miza accederii in liga a cincea, prima sub profesioniste. Lideri uneori si distantati, “Domnii” galben-albastri au fost ajunsi recent pana la o diferenta de 3 puncte de vecinii de la Hampton&Richmond, care pierdeau anul trecut promovarea in finala barajului, 0-2 cu Eastbourne Borough. Acum, nou-promovatii de la Wimbledon au avut curajul de a le reteza visele, meciul cheie al sezonului in seria sudica a esalonului sase, Blue Square Conference, incheindu-se sambata 1-1, Quarm 52 – Main 82. Asadar Wimbledon in Blue Square Premier deja inaintea ultimei etape, semn ca si submarine galbene copiaza cu folos nebuneasca navigatie a altora intre divizii…

Ziua 114. Stevie G mereu pentru verisorul sau, si dupa 20 de ani

Aprilie 14, 2009

Au trecut douazeci de ani dar, asa cum a oftat sufletul lui Steven Gerrard, unele rani nu se pot vindeca.

In 15 aprilie ’89, departe de scena fotbalului european, de pe care cel englez fusese aruncat vreme de cinci sezoane pentru tragedia de pe Heysel, o drama si mai mare lovea aceeasi grupare Liverpool Football Club. La Sheffield, pe Hillsborough, un alt stadion invechit, aidoma celui de la Bruxelles, si a carui denumire incepea cu „H”, 96 de morti, numerosi raniti. Un club, un oras si un fotbal din Albion in doliu.

Incotro? Aceasta era intrebarea pentru un fotbal englez in deriva, pentru un club „rosu” in genunchi.

Trecerea timpului n-a putut cauteriza si nu va vindeca pe vecie niste rani adanci, cum i-a declarat recent Steven Gerrard lui Henry Winter intr-un interviu pe marginea comemorarii dramei din 15 aprilie 1989 si publicat in The Daily Telegraph. Stevie G nu este doar capitanul unui club greu incercat, care n-a avut alta sansa decat sa stranga randurile, dar si verisorul celui mai tanar fan decedat pe Hillsborough. Jon-Paul Gilhooley avea doar 10 ani si batea mingea cu actualul capitan al „Cormoranilor”. Pana intr-o buna zi, cand sufletul i-a plecat in ceruri iar numele i-a ramas incrustat pe un adevarat memorial al durerii celor de la Anfield.

Comparativ cu tragedia „momentului Hillsborough ’89”, cate nu palesc  oare in importanta? Intr-un moment comemorativ dar si de reflectie, cand o sumedenie de asemenea intrebari zboara de pe buze, adaug randurile sub care am semnat editorialul „Football Made in UK” publicat pe acest subiect in Fotbal Vest. Asadar, „Dupa 20 de ani”…

Saptamana aceasta se implinesc doua saptamani de la tragedia ce a catalizat schimbarea la fata a fotbalului englez, bancnotele actualei prosperitati a jocului in Albion, mai ales in Premier League, purtand urmele picaturilor de sange tanar al celor 96 de fani ai lui Liverpool morti pe Hillsborough.

15 aprilie 1989. Pe continent, Steaua trebuia doar sa se prezinte la Istanbul, peste 4 zile, pentru a se califica in finala C.C.E., dupa ce pe 5 aprilie isi acontase deja biletele pentru Barcelona cu un 4-0 contra lui Galatasaray, gratie golurilor lui Dumitrescu, Hagi, Petrescu si Balint. Ros-albastrii din Bucuresti aveau sa joace in al doilea ultim act din patru sezoane remarcabile datorita absentei prin suspendare a fotbalului englez din cupele europene.

Pierdeam vremea din camera in camera, in hotelul de pe muntele Semenic, cu schiurile pe tusa odata zapada tocmai topita, cand am deslusit pe ecran, printre „purecii de pe sarbi”, ca se derula o alta tragedie implicand suporteri englezi, dupa cea de pe Heysel. Si pentru ca in finala din ’85 a C.C.E., cea cu Juventus, fanii lui Liverpool se dedasera la un huliganism barbaric, am sarit iute la concluzia ca asa zisi sustinatori isi dadeau din nou in petec, cu ocazia semifinalei Cupei Angliei, dintre aceiasi „Cormorani” si Nottingham Forest.

Poate ca respectiva perceptie eronata, inoculata de „momentul Heysel”, a determinat fortele de ordine implicate in sambata penultimului act al F.A. Cup, de pe Hillsborough din Sheffield, sa-i trateze oarecum „de pe cal” pe fanii lui Liverpool, ulterior controland defectuos puhoiul imbulzindu-se la intrarile peluzei Leppings Lane sa nu piarda startul jocului si finalmente mai mult franand operatiunile de salvare, odata ce tineri cu inima batand pentru fotbal sfarsisera sufocati si striviti in stadion, de gardul imprejmuitor si balustradele „a la arena UMT”.

Dupa douazeci de ani, nu doar familiile si apropiatii tinerelor victime inocente de pe Hillsborough traiesc cu o rana deschisa, ci si intreaga suflare apartinatoare de „Cormorani” are convingerea de neclintit ca nu s-a facut dreptate, in conditiile in care erorile de abordare ale fortelor politienesti au fost musamalizate. Intr-o recenta documentare dand cuvantul catorva oameni prezenti la tragedia conturata la 6 minute dupa startul meciului, de la Peter Beardsley, fotbalistul lui Liverpool, care nimerea bara in minutul 3, si pana la un fan al „rosiilor” ori soferul unicei ambulante care a fost lasata de politie sa intre pe teren pentru prim-ajutor, cotidianul The Guardian a adunat dovezi in sprijinul ipotezei grupului de suporteri ai „Cormoranilor”, conform careia fortele de ordine ar fi cauzat si favorizat tragedia.

Furia clocotita a celor din Liverpool a fost inflamata de neverosimilele titluri din editia de-a doua zi a celor de la The Sun, care, citand surse anonime, a scris ca unii fani s-au dedat la furturi de la victime din peluza sau de pe gazon, ca au impiedicat cadrele medicale in operatiunile de prim-ajutor, ba chiar ca ar fi urinat pe corpurile neinsufletite sau, in cea mai odioasa afirmatie, ca o tanara pe moarte era abuzata sexual. Nu doar in Liverpool n-au cazut bine respectivele titluri, lansate pe baza unor „garoafe aruncate” de forte interesate, ci chiar si in redactia cotidianului. Minciuni sfruntate, au urlat din toti rarunchii cei din Liverpool care au boicotat apoi ani buni The Sun, dar supravietuitorii si comunitatea „Cormoranilor” au ramas cu gustul amar al frustrarii si al unei evidente injustitii, exacerbate de absenta totala a oricarei condamnari penale pentru cei din politie in urma mortii celor 96 de suporteri.

Unii cinici merg chiar mai departe, punand cap la cap coincidenta deciziei forului federal de a gazdui semifinala pe invechitul stadion al lui Sheffield Wednesday cu incompetenta fortelor de ordine. Sa nu fi fost oare vorba de un scenariu, avandu-i drept tapi ispasitori pe fanii lui Liverpool cu blazonul intinat pe Heysel, care sa serveasca ulterior altor scopuri?

Cert e ca la ora semifinalei fotbalul englez incheia al patrulea an de suspendare din cupele europene si era in plina criza de popularitate si credibilitate. Arene roase de ani scartaiau din incheieturi iar fanii inca isi dadeau in voie in petec, in vreme ce asistenta la meciuri scadea. Era nevoie de o schimbare. Iar efectul tragediei din 15 aprilie ’89, de pe Hillsborough, se contura in august sub forma raportului interimar al prim-justitiarului Taylor, definitivat in 1990, si care recomanda reamenajarea arenelor, fara parapete ori garduri intre gazon si tribune, dar numai cu locuri pe scaune. „Curatenie” si control al multimii.

Au trecut 20 de ani si arenele Albionului, nu doar in Premier League, sunt adevarate teatre ale fotbalului. Chibitii nu se mai inghesuie ca sardelele, in picioare, in peluze, ci – ordonati – isi preiau locurile presonalizate. In paralel, ca efect esential al tragediei de la Sheffield, jocul salubrizat a devenit si televizat. Coincidenta sau nu, in 5 februarie al aceluiasi an, Sky TV anunta intr-o conferinta de presa lansarea pe piata britanica, inclusiv cu „aripa” sa sportiva, continand un prim contract in valoare de 304 milioane lire sterline, pentru drepturi exclusive de televizare, ce a stat la baza demararii in 1992 a Premier League, „masina fotbalistica de bani” care, iata, crescand si crescand, da trei semifinaliste in Champions League.

Asadar, per total, fotbalul englez a prosperat mai ales la varf mai abitir ca niciodata, de pe urma raportului Taylor, intocmit special dupa tragedie, incasand vartos in schimbul accesibilitatii pe micile ecrane, barata absolut, fara ,macar un joc transmis in direct in deceniile sapte si opt. In particular insa, supravietuitorii si apropiatii victimelor de pe Hillsborough nu si-au gasit linistea, ci unii dintre ei moartea, iar clubul Liverpool, lovit de tragedie la Sheffield in plina revenire de forma in campionat, de la un deficit de 15 puncte la Anul Nou fata de Arsenal la postura de lider, nu doar ca pierdea incredibil titlul la potou, in ultimul meci al editiei, dar, in ciuda triumfului ulterior, din 1990, nu avea sa mai castige campionatul nici pana in ziua de azi. Urmele ranilor adanci…

Pentru Liverpoool si fanii ei, tragedia a avut un efect nefast. Pentru fotbalul in varianta comercializata si mediatizata, catalizator a fost Raportul Taylor. Insa redactate au fost doar recomandari la adresa sigurantei stadioanelor, nefiind pusi la zid posibilii vinovati ai tragediei de pe Hillsborough. Printre care victime, copii si tineri inocenti. Cu alte cuvinte, mame nu si-au gasit impacarea iar clubul cadenta, atat in planul comercializarii sale globale cat si a succeselor in prima liga, secate – cutit intors in rana – in favoarea marei rivale din Lancashire, Man United. Dar fotbalul englez „post Hillsborough” s-a redefinit in toate planurile prin organismul de sine statator Premier League, care acum nici macar nu mai contine in titulatura firescul The F.A. Federatia nu mai tuteleaza, liga are propria „umbrela”.

De la disperarea plumburie a unui 15 aprilie cu aproape 100 de mori si multi raniti, intr-un fotbal repudiat de Europa, la un miez de aprilie din 2009 cu „Cormoranii” preluati de nord-americani si Chelsea imprumutata de un rus jucand ca la carte pentru un loc in semifinalele UEFA Champions League. O metamorfoza nascuta din sange varsat cu ocazia de gala a semifinalei celei mai vechi competitii din istoria fotbalului mondial, The F.A. Cup.

Atunci, in ’89, Liverpool avea sa castige Cupa Angliei dar pierdea apoi titlul in ultima partida, dupa inchiderea editiei, chiar acasa pe Anfield, cu fosta lidera devenita urmaritoare, Arsenal, care avea doar sansa unui succes la macar doua goluri diferenta. Intr-un joc ramas in folclorul fotbalului insular, regretatul Michael Thomas avea sa inscrie acel al doilea gol izbavitor decisiv pentru „Tunari” chiar in minutul 90. Se intampla, nefiresc, intr-o vineri, 26 mai, la sase saptamani dupa tragedia de pe Hillsborough, intr-o reprogramare, data initiala a derbyului, la opt zile dupa „drama Sheffield”, fiind amanata. Sufletele plecate in ceruri parca luasera cu ele arta lui Liverpool de a acapara titluri nationale si europene cu o „ermetica” tinand de rezultat.

Foloase aveau sa traga doar cei care, oportunist ori premeditat, au exploatat 15 aprilie generand o schimbare intr-atat de radicala de parca intunecatii ani ’80, cu huligani, peluze cu buruieni si suspendari din eurocupe, nici n-ar fi existat.