Archive for Ianuarie 2008

Eşti fan Liverpool şi ai 5.000 de lire?

Ianuarie 31, 2008

Mi s-a tocit buricul degetelor şi mi s-a lungit faţa de cât m-am tot referit cam de la desantul lui Abramovich în 2003 la influenţa deseori malefică a insinuării în fotbal a unor investitori puşi pe cumpărat cluburi doar ca o simplă afacere şi nimic mai mult. Experienţa total nefericită avută de Poli cu Claudio Zambon m-a făcut sceptic în privinţa unor asemenea preluări şi am rumegat mai multe aspecte decât doar să aplaud acele multe zerouri promise în investiţii.

Or fi reuşit ei săptămâna trecută să refinanţeze îmrumutul cu care acaparau clubul Liverpool în februarie 2007, însă George Gillett Jr. şi Tom Hicks nu mai sunt pe placul fanilor „Cormoranilor”, care au aflat atât despre suma ridicată a dobânzii anuale, 30 de milioane de lire sterline, cât şi de încercarea nord-americanilor, în spatele uşilor închise, de a-l aduce la Anfield Road pe Jurgen Klinsmann, în locul lui Rafael Benitez. Or fi investitorii buni negociatori cu băncile dar nu au prins nici spiritul locului, nici al jocului. Liverpool, multipla campioană a Europei şi cea mai aureolată grupare pe plan intern, e îndatorată până în gât în urma preluării clubului de către cuplul afaceriştilor de peste Atlantic, şi fanii spumegă.

Joi 31 ianuarie, de la ora locală 5, „Share Liverpool FC”, un grup al suporterilor, anunţă oficial o iniţiativă de cumpărare a clubului într-o schemă adresată unui număr de 100.000 de fani ai „Cormoranilor” care sunt dispuşi să investească 5.000 lire, cu scopul de a achita 500 milioane lire pentru preluarea grupării de la nord-americani şi construirea unui nou stadion.

În fruntea organizaţiei este Rogan Taylor, director al Football Industry Group la Universitatea din Liverpool şi totodată membru fondator şi preşedinte al Asociaţiei Suporterilor de Fotbal, înfiinţată după tragedia de la Heysel. Mai mult însă, Taylor este un mare fan Liverpool, abonat sezonier cu locul său în celebra peluză Kop, de unde asistă de peste 4 decenii la succesele „Roşilor”: „Este timpul să oferim soluţii diferite fanilor şi îngrijorării lor crescute în privinţa formelor de proprietate apărute recent la marile noastre cluburi”.

Alternativa oferită de Taylor şi „Share Liverpool FC” este o cooperativă a suporterilor care să preia clubul în baza unei scheme cu membri acţionari pe modelul Barcelonei. Dacă fani ai „Diavolilor roşii” alienaţi de sosirea clanului Glazer la Old Trafford au decis în semn de protest să creeze propriul lor club, FC United of Manchester, în schimb la Liverpool se încearcă preluarea propriului club, o mutare uriaşă luând în considerare gabaritul fruntaşei în Premier League.

Iniţiatorii au creat peste noapte siteul www.shareliverpoolfc.com care e lansat oficial la ora 5, în echipa lui Taylor figurând şi un fost director de comunicaţii la Premier League, Phil French, actualmente şef executiv al Supporters Direct, o organizaţie sprijinită inclusiv de guvernul britanic întru susţinerea grupurilor de suporteri care doresc să se implice în conducerea cluburilor lor.  

Dacă lansarea lui „Share Liverpool FC” va avea finalitate, ar putea rebalansa raportul de forţe în fotbalul englez de top între noii proprietari şi marea masă a fanilor. Cert este că între Gillett şi Hicks pe de-o parte şi suporterii lui Liverpool pe de alta, ruptura s-a lărgit şi adâncit brusc. De urmărit reacţia proprietarilor la intenţiile fanilor. 

Beckham nu! Pearce şi un jucător „de pub”, da.

Ianuarie 31, 2008

Fabio Capello a mutat magistral, cooptându-l pe selecţionerul reprezentativei de tineret a Angliei, Stuart Pearce, în stafful tehnic al naţionalei mari. Un antrenor în plus nu strică. Iar un antrenor englez, unicul în componenţa exclusiv italiană, e cu atât mai preţios, şi nu doar din raţiuni diplomatice.

„A înţeles exact la ce tind şi cum lucrez” s-a referit Capello la Pearce şi s-ar putea ca pentru prima dată structura under-21 a Albionului să fie luată cu adevărat în calcul ca o reală anticameră a naţionalei mari, după ce nume grele „săriseră” sau fugiseră peste ani de convocarea la tineret.

Deşi rolul lui Pearce ar putea fi marginal la seniori, urmând a li se alătura italienilor după jocul tineretului Angliei cu Irlanda, de marţea viitoare, inclusiv pentru ultimul amical al primăverii, la Paris, cu Franţa, în schimb fostul fundaş stânga al insularilor ar putea deveni proeminent în consultarea cu Capello în privinţa numeroşilor potenţiali tineri de perspectivă, ambele echipe având de beneficiat de pe urma conlucrării.

Aşadar, ceva mai mult decât o numire ţinând de diplomaţie. Luându-l pe londonezul Pearce în echipa sa, Capello şi-a câştigat instantaneu mulţi prieteni, răspunzând în mod practic întrebării ridicate înaintea numirii sale: va lucra oare cu un antrenor de-al locului?

Numindu-l pe Pearce în staff miercuri, în preziua anunţării lotului lărgit de 30 de jucători pentru amicalul cu Elveţia, şi care va fi definitivat şi redus la 23 sâmbătă seară la ora 7, Capello a ameliorat oarecum presiunea şi interesul iscat în jurul lui David Beckham. Va fi oare cooptat în lot, pentru a-şi câştiga selecţia centenară în tricoul Angliei? Dezbateri aprinse.

Anglia s-a întors practic în ultimele zile la momentul numirii precedentului selecţioner, Steve McClaren, când suficient interes a fost iscat de aceeaşi controversă: continuăm cu Beckham sau întoarcem foaia şi privim doar spre viitor? Comparativ însă, momentul actual e mult mai încins, datorită prezenţei lui Beckham la „borna” de 99 de selecţii.

Graham Taylor, selecţioner al Angliei din 1990 în 1994, a declarat că s-ar opune acordării celei de-a o suta prezenţe lui Beckham dacă mijlocaşul n-ar figura în planurile de viitor ale lui Capello. Henry Winter, corespondentul şef al The Daily Telegraph, a rostit şi el un nu în cazul lui Beckham, foşti jucători ca Alan Hansen, acum analist pe BBC, Alan Smith, Bob Wilson sau antrenorul Don Howe, cândva în corpul tehnic al Angliei, opinând în schimb că şeptarul şi-ar merita selecţia centenară. Unii sugerând să fie utilizat spre finalul amicalului, într-un frumos la revedere, după care Anglia să privească doar înainte, alţii, ca Howe, alegându-l chiar în 11-le său de start.

La cum a manevrat până acum, şi la stabilirea ţintarului grupei preliminare, şi la găsirea amicalului din Germania, şi la cooptarea lui Stuart Pearce, Capello s-a dovedit extrem de inspirat, abil şi înţelept. McClaren pornea la drum referindu-se la neincluderea lui Beckham drept evoluţie şi nu revoluţie, cu convingerea că ar avea înlocuitori mai buni decât mijlocaşul pe-atunci la Real Madrid, şi nu neapărat pentru că şeptarul n-ar mai fi corespuns cerinţelor. La polul opus, anunţând un lot lărgit fără David Beckham, Capello şi-a exprimat rezervele în privinţa nivelului pregătirii fizice şi a lipsei „meciurilor în picioare” pentru fostul său elev madrilen.

Demn de salutat, Football Association n-a făcut nici cea mai mică presiune, de ordin sentimental sau comercial, pentru a-l influenţa pe Capello în privinţa selecţionării lui Beckham. Potenţiale distincţii sau festivităţi centenare au fost puse momentan la rece. În 1988, acum două decenii, portarul Peter Shilton devenea al patrulea şi ultimul selecţionabil intrat în clubul jucătorilor cu 100 de meciuri la naţională, urmându-i pe Billy Wright Sir Bobby Charlton şi Sir Bobby Moore.

Beckham, care n-a mai jucat pentru LA Galaxy din 21 octombrie, s-a antrenat recent cu Arsenal şi s-a declarat a fi la fel de pregătit pentru convocare ca în orice altă ocazie. Cu el intrat la pauză în teren, în ultimul său joc oficial, în noiembrie, Anglia a revenit de la 0-2 la 2-2 cu Croaţia, cedând finalmente.

Dacă Beckham nu e, în schimb marea surpriză se numeşte Curtis Davis, un longilin fundaş central de 22 de ani, trecut de la Luton Town la West Brom, şi acum la Aston Villa Birmingham, pentru care, într-una din primele sale apariţii, a avut o evoluţie aidoma unui jucător de pub, conform propriei sale mărturisiri publice. În apărare figurează şi Jonatan Woodgate, tocmai trecut de la Middlesbrough, unde revenea de la Real Madrid, la Tottenham. Cooptându-l pe Davis dar nu şi pe alde Campbell, Phil Neville ori Beckham, Capello pare a da momentan credit tinerilor. Timpul e de partea sa, poate experimenta.

La capitolul portari, Carson, eroul negativ cu Croaţia, James, veteranul lui Portsmouth, şi Kirkland, oarecum o surpriză, de la Wigan. La mijloc, pe dreapta nu e nici Aaron Lennon, lăsat lui Pearce la tineret pentru jocul cu Irlanda, deci un duel în doi pe post, între Shaun Wright-Phillips şi David Bentley. Jenas, renăscut sub Juande Ramos la Spurs, figurează între cei 30, cu aripile stânga Downing şi Ashley Young convocate la rândul lor. Atacul, cu Agbonlahor, tânărul lui Villa, Owen, Rooney, Heskey şi Crouch dar nu şi unii ca Defoe sau Andy Johnson, asta apropo de speculaţiile presei engleze.

Care vor fi cei 23 pentru Elveţia? Iar apoi, cei 11 din teren? Fabio ştie ce face. Dintotdeauna mi-a plăcut stilul lui George Graham, un riguros pe croiul lui Capello, şi mai ales cum era aprobat de fanii Arsenalului… „George knows”. George ştie. Aşa şi cu Fabio. 

Joe, Joiana şi Joey

Ianuarie 29, 2008

Era grozav laptele proaspăt ce ni-l aducea Joe şi într-o bună zi m-am dus la sursă. La grajd. Eram curios să văd natura la lucru. Joiana era semeaţă, pleznea de sănătate. Şi foarte blândă, docilă. Pălinca de Sibiu era tare ca aerul munţilor. Iar Joe, om bun, era în balans continuu pe scăunelul său, mulgând expert: „Hoooooo Joiano, hoo! Stai blând!” Joiana era stană de piatră iar văcarul, un dulce.  Laptele, la fel.

Se mai întâmplă ca unii să bea şi alţii să se îmbete. Chiar cu apă rece. Într-atât s-au întrecut peste ani ziariştii englezi în superlative la adresa fotbaliştilor de top ai Albionului încât nu mare a fost mirarea când l-a scăpat anul trecut pe Michael Owen că nici un jucător croat n-ar avea loc în naţionala Angliei. Slava gen „generaţia de aur” îşi făcuse aşadar efectul. Însă Slaven Bilic şi elevii săi au operat pe creier în noiembrie, pe Wembley, şi le-au scos fotbalul din cap unor fotbalişti, jurnalişti sau federali insulari. I-au readus cu picioarele pe pământ. Infatuarea, înfumurarea, importanţa de sine, închipuirile şi supraevaluarea o încasau în plin prin stângul pe care a scris 2-3 al rezervei Petric. Croaţia a lăsat Anglia acasă, taxând-o, prin vorbele ulterioare ale lui Vedran Corluka, fundaşul dreapta, pentru extraordinara sa aroganţă.      

Au trecut două luni, sexagenarul italian Fabio Capello a preluat naţionala Angliei iar cu sosirea sa au renăscut şi speranţele. Iar primăvara vine la unii mai devreme. A înmugurit deja pe ici pe colo, prin paginile ziarelor, acelaşi complex de superioritate cu care Albionul se împuşcă de ani de zile în călcâi. Doza de realism a fost pare-se deja risipită în cele patru zări. 

Cu toţii aşteaptă seara de sâmbătă, din două considerente majore. La conferinţa de presă în care va anunţa lotul convocat pentru amicalul de miercurea viitoare cu Elveţia, pe Wembley, selecţionerul Capello va fi testat de mass-media atât în privinţa familiarizării sale cu numele jucătorilor ce-i va avea drept elevi cât şi pentru progresele sale în stăpânirea limbii engleze. Roma nu s-a clădit într-o zi, nu-i aşa? Iar truda nici n-a început, dacă e să notăm că antrenorul italian se va întâlni în premieră cu jucătorii săi abia la finele săptămânii, după etapa de campionat din weekend.

Dar presa e nerăbdătoare şi anticipează. Dacă a sărit sau nu calul, judecaţi dumneavoastră. Eu am citit aşa: „Capello e răsfăţat în a avea de unde alege”. Joe Lovejoy, în duminicalul The Sunday Times, după ce şi-a făcut mea culpa relativ la preamărirea fotbaliştilor Albionului cu calificativul „Golden generation”, a punctat mai întâi că Football Association ar trebui să facă mai mult pentru a proteja interesele echipei Angliei, „dar protecţionismul este mai dificil ca niciodată sub ochiul Uniunii Europene”. Mulţi fani ai lui Arsenal ţi-ar spune că nu le pasă din ce ţară provine mijlocaşul lor central, câtă vreme pasează excelent de gol sâmbăta la 3. Dar asta e o altă discuţie.

Ziaristul a opinat în continuare că „am convingerea că jucători există, contrar părerilor Johanilor”. Nu ştiu ce-o fi spus un anume Johan însă Joe nu s-a oprit decât după ce a ales cinci echipe diferite ale Angliei, deci 55 de jucători, completând că „până şi al cincilea meu unsprezece nu s-ar face neapărat de râs în faţa alde Macedoniei” şi subliniind că sunt circa 60 de potenţiali selecţionabili, demni de luat în considerare. Nu zic nu, fiece fotbalist, mai ales din prima ligă, poate spera îndreptăţit la o convocare.

Însă continuarea a reamintit de zilele în care lui Owen îi era inoculat complexul de superioritate. Spune Joe… „60 de jucători din cea mai competitivă ligă din lume e un grup mai formidabil decât tot ceea ce pot oferi majoritatea ţărilor”. Barele porţii au fost din nou mutate… Nu mai e vorba de „Generaţia de aur”, cea necalificată la Euro 2008, ci de cea mai competitivă ligă din lume. Clasamentul coeficienţilor UEFA, „mama” ierarhiilor, pârghia care decide balanţa puterii, numărul reprezentantelor în eurocupe şi aşa mai departe, n-a avut-o niciodată în frunte pe Anglia, de la lansarea Premier League în 1992. Italia, Spania şi Anglia sunt mai mult sau mai puţin cot la cot. Anglia ar putea lua faţa luna viitoare, când cu Liverpool – Inter şi Arsenal – AC Milan. Până atunci însă, evidenţa este covârşitor împotriva accepţiunii că Anglia oferă cea mai competitivă ligă din lume. E o metaforă ca praful în ochi.

Doar Manchester United, întorcând finala din ’99 în minutele sale de prelungire, şi Liverpool, revenind de la 0-3 şi triumfând la lovituri de departajare, au cucerit Champions League pentru Anglia de la lansarea Premier League. Două succese finale din 1991 încoace, de când Albionul a fost din nou reprezentată în C1.

Doar Liverpool, triumfând graţie golului de aur, de fapt un autogol al lui Geli în finala de la Dortmund cu Alavesul lui Contra, a câştigat Cupa UEFA pentru Albion de la revenirea cluburilor sale pe Continent, în 1990-1991. Ar mai fi succesele lui Arsenal şi Chelsea, în deceniul trecut, în defuncta Cupa Cupelor. Suntem în 2008, an de turneu final european fără Anglia şi în care fruntaşele din Premier League ar putea realiza „dubla” în eurocupe. Până la aducerea trofeelor în insulă, nu dau însă nici cea mai mică fărâmă de crezare superlativului ales de Joe.

Prima sa echipă i-ar avea pe Carson – Richards, Ferdinand, Terry, Bridge – Wright-Phillips, Hargreaves, Lampard, Rooney – Heskey, Owen, iar a cincea pe Robinson – Hibbert, Taylor, Knight, Ball – Pennant, Michael Johnson, Reo Coker, Dyer – Vassell, Bent. Pe o scală de la cei mai buni la al cincilea XI, alţi 33 ar fi undeva „între”. Fiecărui chibiţ de fotbal îi place să se joace cu alegerea jucătorilor şi dispunerea lor în teren. Aşa încât lecturarea opţiunilor sale a fost fascinantă. Însă Joe a încheiat articolul prin a argumenta neincluderea în echipele sale fantastice a lui Dave Kitson, cel mai prolific atacant englez la zi în Premier League, pe considerentul că roşcovanul lui Reading n-ar fi oricum luat în calcule de Capello, deoarece „italienii nu-s nimic dacă nu sunt şi conservatori, motiv pentru care experienţa lui Jermain Defoe şi Andy Johnson este de-aşteptat să prevaleze în opţiunea selecţionerului”.

Dacă tot ştie atât de bine cum sunt italienii şi dacă miroase la ce să se-aştepte, cât de relevantă ar mai putea fi conferinţa cu anunţarea lotului şi testul de limbă engleză? Poate doar să-i confirme prejudiciile. Toate vechi şi nouă toate. Dar de la Joe şi Joiana, iată-ne la Joey.

Acum o lună, după Crăciun, Joey Barton, mijlocaşul lui Newcastle Utd şi cândva trecut şi pe la naţionala Angliei, se bătea noaptea în centrul oraşului Liverpool. Alcoolul? Sau mâncarea de fast-food a lanţurilor multinaţionalelor, care poate dăuna în egală măsură? Joey a ajuns în spatele gratiilor. Se mai frecase el cu autorităţile fotbalului şi nu numai, iar acum şi-a petrecut Anul Nou în inchisoare. O listă de dandanale îşi afla finalitatea. Diseară însă, Joey ar putea figura în lotul lui Newcastle United pentru deplasarea la Arsenal. Foarte normal şi uman, Kevin Keegan i-a întins o mână, i-a deschis o uşă, i-a oferit o altă şansă. O va folosi Joey ca atare? E de dorit. Şi uite-aşa, într-o lună, din bătăuş de spartul zorilor înapoi în vestiarul de Premier League. Mi-e teamă că Joe l-a omis pe fostul convocat la lot din „mult mai formidabilul grup” de 55 sau, lărgit, din cei circa 60 care ar merita să fie luaţi în seamă. Acum depinde ce-şi doreşte Anglia de la măsurarea forţelor cu restul lumii. Să nu se facă de râs în faţa Macedoniei, cum şi-a coborât Joe ştacheta cu a cincea sa echipă, sau să bată Argentina, Brazilia ori Portugalia în sferurile Mondialului? Cu Rooney pe extrema stângă, adversara, care-o fi ea, îşi freacă mâinile de bucurie. Noroc că Fabio probabil nu înţelege încă toate nuanţele lingvisticii engleze şi poate nu s-a aruncat în asemenea păiănjeniş de păreri.

Ceea ce a avut italianul până acum de făcut, a îndeplinit desăvârşit, a se citi negocierea programului competiţional al grupei preliminare a World Cup 2010, conform şi destăinurii lui Sir Trevor Brooking, cum că „Fabio Capello a preluat la Zagreb frâiele întâlnirii”. Fundaţia a fost pusă. A adăugat alegerea unui amical contra Germaniei, în deplasare la Berlin, pe 19 noiembrie, iar acum poate comemora solemn minutul de reculegere în memoria tragediei aviatice din 6 februarie 1958, de la Munchen, în care au pierit printre alţii şi jucători ai lui Manchester United, şi care va fi păstrat înaintea debutului său la cârma Angliei, miercurea viitoare, pe Wembley.   

Premieră în optimile Cupei: doar 6 prim-divizionare…

Ianuarie 28, 2008

Ray Wilkins şi Jimmy Case, jucători ai lui Manchester United respectiv Liverpool care au dat piept în finala Cupei Angliei din 1977, câştigată de United, au efectuat luni la prânz, la sediul Football Association din Soho Square, tragerea la sorţi a meciurilor din optimile de finală ale FA Cup, din 16-17 februarie. Ei nu le-au cruţat pe cele mai aureolate cluburi în Cupa Angliei, Manchester United şi Arsenal, care deţin capul de afiş al turului următor, cu jocul programat la Old Trafford duminică 17 februarie. „Diavolii roşii” au cele mai multe trofee, 11, iar „Tunarii” zece. United a ajuns de cele mai multe ori în finală, în 18 rânduri, iar Arsenal de 17 ori.

Este pentru prima dată în istoria competiţiei ca doar şase cluburi din prima ligă să se fi calificat în turul V. Alte două cluburi din Premier League, Manchester City şi Derby, au fost eliminate în weekend de divizionare secunde, al căror număr în optimi va fi majoritar: opt. Sheffield United şi Preston North End, deşi cu evoluţii modeste în Coca Cola Championship, s-au calificat în dauna unor cluburi preluate în acest sezon de investitori din Thailanda respectiv Statele Unite. De unde că banii nu aduc neapărat şi succesul instantaneu.

Mai mult, patru dintre cele 6 cluburi din Premier League rămase în cursă sunt aceleaşi „mari” ce alcătuiesc aşa-zisul careu de aşi, şi anume deşinătoarea trofeului, Chelsea, finalista Man United, Arsenal şi Liverpool, grupări ce au dominat de asemenea manieră competiţia eliminatorie încât doar în trei cazuri în ultimii 20 de ani s-a întâmplat ca alte formaţii să câştige trofeul. Wimbledon, în 1988, 1-0 cu Liverpool, Tottenham Hotspur, în 1991, şi Everton, 1-0 în finala cu Manchester United din 1995.

Se poate specula aşadar că, deşi una dintre United sau Arsenal va fi eliminată înaintea sferturilor, există probabilitatea ca un club mare să păstreze tradiţia. Aşa cum a ştirbit puţin şi din importanţa echipei reprezentative, Premier League a acaparat în asemenea măsură interesul şi eforturile competitoarelor, încât Cupa Angliei se vede privată de prezenţa în fazele sale finale a cluburilor care fie trag din răsputeri să penetreze consolidatul „careu al celor patru mari” fie luptă pentru supravieţuire. Doar pretendentele la titlu, plus Portsmouth şi Middlesbrough, sunt un grup prea restrâns în optimi relativ la pretenţiile elitei.

În schimb Coca Cola Championship are opt reprezentante, adică jumătate din numărul echipelor rămase în cursă, Sheffield United eliminând-o pe Manchester City iar Preston North End, cu probleme în liga a doua, câştigând cu 4-1 la Derby. Apropo de Derby County, s-a văzut că echipele care la mijlocul săptămânii trecute au depus eforturi susţinute, până la lovituri de departajare, pentru a câştiga rejucările meciurilor din turul IV, au capotat peste alte trei zile.

Remarcabil este şi faptul că 16-imile n-au avut parte de nici o remiză în disputele din weekend, fiind pentru doar a treia oară în această fază a competiţiei să nu fie necesare rejucările. Precedentele datează din 1894 şi 1957. Cu atât mai remarcabil cu cât în turul III fusese puzderie de rejucări… 12.

Man United – Arsenal are istoria sa recentă în Cupa Angliei. Prima finală decisă la lovituri de departajare, în 2005, la Cardiff, „Tunarii” având câştig de cauză cu 5-4 deşi United dominase copios cele 120 de minute, încheiate alb. Şi ultima dată când Arsenal a câştigat la Old Trafford, în acelaşi tur V, din 2003. Altfel, ar trebui să dăm timpul înapoi până la finala din 1979, câştigată tot de londonezi, 3-2. E puţin nedrept pentru United, care şi în tururile precedente a dat de cluburi din Premier League, eliminându-le pe Aston Villa şi Tottenham.

În contrast, ca şi în ultimele ediţii, Chelsea pare a fi norocoasă la tragerea la sorţi, acum urmând să joace acasă cu Huddersfield Town, din liga a treia, de fapt cea mai slab clasată grupare rămasă în competiţie. Între războaie, şi încă de şase ori, Huddersfield ajungea până în finală, câştigând însă doar una, contra lui Preston, 1-0 în 1922.  

Optimile Cupei Angliei (16-17 februarie): Bristol Rovers (liga a treia) – Southampton (2) , Cardiff (2) – Wolverhampton (2) , Sheffield United (2) – Middlesbrough , Liverpool – Barnsley (2) , Man United – Arsenal , Preston (2) – Portsmouth , Coventry (2) – West Bromwich (2) , Chelsea – Huddersfield (2).  

  

De la Emirates, Arsenal v Newcastle 3-0: „Când Shearer a doborât recordul, a fost nebunie!”

Ianuarie 26, 2008

„Aici poţi vedea meciul”

Conform obiceiului, Cupa Angliei ia partea leului în două sâmbete din ianuarie iar Premier League stă pe tuşă şi priveşte. Totuşi, între meciurile turului IV, din 16-imile de finală ale FA Cup, s-au strecurat şi câteva dispute între cluburi de elită, cum a fost cazul sâmbătă după-amiază la Emirates Stadium. Arsenal contra Newcastle United.

„Tunarii” fuseseră eliminaţi marţi cu 5-1 din semifinalele Cupei Ligii şi nici în Cupa Angliei nu mai prea făcuseră minuni, de la câştigarea trofeului în 2005. A se citi o eliminare chiar în acest tur patru, acum 2 ani, şi o alta în optimi, anul trecut, la Blackburn. În atare condiţii, Wenger şi trupa aveau destule de dovedit.

Newcastle zdrobise divizionara secundă Stoke în rejucarea din turul trecut, 4-1, cu noul antrenor Kevin Keegan introdus publicului şi urmărindu-şi viitorii elevi din tribună, însă debutul lui King Kev, săptămâna trecută, a fost neconcludent. 0-0 acasă cu Bolton. Şi Keegan şi alb-negrii aveau chiar mai multe de dovedit.

Ce va fi? La mijlocul săptămânii, Emirates Stadium a găzduit audiţiile pentru selectarea candidaţilor la Big Brother 9. Mulţi au fost probabil respinşi. Iar admişii, rând pe rând, până la unul, vor fi eliminaţi din casă. O eliminare plutea în aer şi la meciul de FA Cup, bookmakerii de la Ladbrokes cotând drept improbabil, la 7/1, un potenţial draw. Răspunsul? Peste câteva ore…

 East Stand Highbury 

Până atunci, mai e ceva timp să vedem cum o duce vechiul Highbury. Tribuna principală, East Stand, mai supravieţuieşte doar prin zidurile de susţinere, interiorul urmând să fie reconstruit sub forma unor apartamente cu câte una sau două camere. Sala de marmură, cu statuia lui Herbert Chapman, va fi salvată, la fel şi faţada, cu ale sale înscrisuri în roşu, Arsenal Stadium, East Stand, plus vechea emblemă a clubului. Printre schele şi golurile verzuii plase protectoare amplasate de constructorii de la Sir Albert McAlpine, vechea mândră intrare îţi zâmbeşte parcă trist. Puzderie de macarale unde cândva Freddie Ljungberg sau Robert Pires zburdau pe extreme, cât despre peluza dinspre staţia de metrou, e deja ca orice alt bloc în construcţie. Înălţimea noului ansamblu arhitectonic va corespunde însă celei a vechilor tribune. Mai fac o poză şi las Highburyul în recosmetizarea sa…

east stand, crest

Pe Blackstock Road, unde destule magazine îţi iau ochii cu alb-roşul firmei, văd două anunţuri pe intrările unui mic pub: „Aici puteţi viziona Arsenal – Newcastle”. Cum aşa? La televiziune pot fi vizionate doar jocurile Mansfield – Middlesbrough, care de fapt a şi început deja, şi Wigan – Chelsea, pe seară. „E prin satelit”, îmi spun câţiva fani Arsenal, la intrare. Şi pot vedea gratis? „Dacă intri acum, bineînţeles. Mai târziu, s-ar putea să fie prea plin…” Aşadar un alt canal TV, nu SKY Sports sau BBC. Bun şi aşa. Trec drumul, spre pubul The Gunners. „Tunarii”. Un steag ros de vremi, o minunată emblemă pe efigia în bătaia vântului a locului şi câţiva fani la o bere, deşi „e cam subţire” afară…

The Gunners 

Mai drăguţ e anunţul de deasupra intrării laterale a pubului. Pentru evitarea confuziilor. „Home fans only”. Numai pentru suporterii gazdă. OK, Newcastle sau oricare aţi fi voi, sosiţi în N5, nordul Londrei? Aici e teritoriul nostru şi numai al nostru. Multe alte puburi, „neutre” sau special pentru susţinătorii oaspeţilor, sunt răsfirate în zonă…

Home fans

După colţ, un stand multicolor încărcat de produse marca Arsenal. Plin de insigne, doar să ai ochi buni şi răbdare. Rânduri întregi celebrând despărţirea de vechiul Highbury. Pe fond roşu, galben, negru sau vişiniu: „Highbury 1913 – 2006: Ultima salvă”. Ori „Highbury 1913 – 2006 Rămâi cu bine!” În toate formele posibile. Cu tunul în prim-plan. L-am lăsat deja cu bine, mascat de schele şi flancat de macarale, undeva pe o stradă adiacentă. Altele, cu stema clubului, amintesc anul înfiinţării lui Arsenal: 1886. Plin de insigne cu tricouri miniaturale, cu numărul şi numele jucătorilor. Care merge cel mai bine? „Eee… Fabregas, da, Fabregas” îmi spune vânzătorul. Dar n-aveţi rămase cu Jens Lehmann , glumesc, văzând în schimb două pe fond negru cu „24 Almunia”. „A, dar avem tricouri cu Lehmann”. Eboue îmi pare că nu merge prea bine… Îmi dai voie te rog să fac o poză? „Of course, not a problem, mate”. Clicui până la urmă două.

stall Arsenal

insigne

Peste drum, două chioşcuri de lemn unde se fac înscrieri pentru deplasările următoare, organizate de club prin asociaţiile suporterilor, cu autocarul. 32 de lire sterline dus-întors la Manchester, la jocul cu City, şi 23 de lire niţel mai aproape, la Birmingham, la meciul cu cealaltă City, unde esenţial e să nu te încurci la intrarea în oraş, la Spaghetti Junction.

Tot în curtea la stradă a unei case, înşirate puzderie de programe. Absolut fascinant! Semn că „Tunarii” au fost în Ghencea iar Steaua a trecut prin nordul Londrei, un program de Liga Campionilor în limba română, la 3 RON. N-am văzut preţul în lire. Dar la loc de cinste e programul de meci al finalei Cupei Cupelor din deceniul trecut, Arsenal – Parma. 50 de lire. Amintirile sunt la mare preţ. Mai ales cele frumoase. Pe copertă, Alan Smith şi Tomas Brolin. Inspirat, editorul. „Smithy” avea să marcheze unicul gol al meciului tranşat de băieţii scoţianului Graham. Aproape toţi erau englezi. Şi de-atunci Arsenal n-a mai triumfat în Europa. Îl întreb pe domnul între două vârste dacă a fost la mai toate meciurile respective. „La destul de multe dintre ele. Dar nu la toate. N-am încă 60 de ani…” Abia atunci mi-au căzut ochii pe un program alb-negru, de la jocul Sheffield United – Arsenal, din august 1947. De-acum peste şase decenii. Într-adevăr, cineva colecţionase cândva şi aşa ceva. „Ce expun aici e nimic pe lângă colecţia unui amic. Toate meciurile, acasă şi în deplasare, încă dinaintea războiului”. Aş vrea eu să fi colecţionat peste ani de la Poli măcar acest nimic al englezului şi privesc scurt peste drum. Amintiri dinaintea războiului…

 Tube

Într-o bună zi, pentru a creşte prestigiul şi interesul în jurul echipei sale, celebrul manager Sir Herbert Chapman se adresa celor de la London Underground cerându-le schimbarea numelui staţiei de metrou de la stadionul Highbury. Din Gillespie Road, numele străzii pe care suntem, în Arsenal. Se întâmpla între războaie. Şi de-atunci, aşa a rămas. Arsenal. Acum, din incinta staţiei curge puhoi de lume.

Are şi alte programe inedite. Un Arsenal – Indepiendente, la Miami, cândva în vară. O altă semifinală Arsenal – Tottenham, ca în această săptămână, dar în Cupa Angliei. Din ’91. Pe când Gazza apărea în luminile rampei, la Spurs. Arsenal la Grasshopper în Cupele Europene dar şi unele mai noi, gen trofeul „Emirates” din vară, sau chiar la zi… De la „dubla” cu Spurs. Sunt expuse şi cărţi de fotbal, autobiografii ale lui Beardsley, Shearer, Owen, Keegan. Că doar Newcastle vizitează Londra şi s-o găsi cineva să le cumpere. La 10 lire. Keegan e foarte la modă acum. Şi parcă aud în dreapta mea un accent nu tocmai londonez şi câteva referiri la unele vedete care n-ar avea loc în planurile fanilor lui Arsenal. „Te poţi aştepta până şi la un Henry sau chiar Beckham, nu-i aşa? Că doar nu ne-am fi aşteptat să ne pricopsim nici cu Owen…” Fani Newcastle aşadar!

„Nu prea sunt mulţi Keegan în fotbalul actual” 

David, Michael

David are 50 de ani şi o viaţă cu Newcastle în suflet. Îmi spune că tatăl său l-a luat la St James’ Park la vârsta de opt ani iar el, la rândul său, l-a dus pe Michael la un joc al alb-negrilor pe când băiatul avea 4 ani. La un joc Swindon Town – Newcastle United, în prima ligă. Da, pe-atunci Swindon naviga în elită, cu Hoddle la cârmă. Îl înteb dacă se bucură de numirea lui Keegan. „A fost cea mai bună veste în acest sezon trist pentru noi. S-a întors acasă! Suntem din nou optimişti. În adâncul sufletului ştiam că nu vom răzbi cu Allardyce, aşa că numirea lui Keegan a venit ca o uşurare. Să aducă vremurile bune cu fotbalul său ofensiv, din anii trecuţi!” a exclamat David, fiul său Michael completându-l: „Am fost în tribună la prezentarea sa, la jocul cu Stoke. A fost un moment special. Doar când Alan Shearer a doborât recordul de goluri marcate pentru club de Jackie Milburn, a fost mai mare nebunie în tribune la St James’ Park”.

„Am jucat un fotbal foarte bun cu Keegan antrenor, în anii ’90. Şi suntem încrezători că el va realimenta speranţele acelor zile speciale. Pare puţin ciudat dar Newcastle e o raritate, având stadionul amplasat chiar în centrul oraşului. E ca un magnet, e unicul club al urbei, spre deosebire de alte oraşe, unele chiar mult mai mici, unde există rivalităţi locale. În Newcastle însă toată lumea trăieşte şi suferă pentru United. Este centrul comunităţii locale, pasiunea localnicilor”. A fanilor Geordies. Cine a jucat mai bine în alb-negru, Keegan sau Beardsley? Aruncasem un ochi spre coperţile cărţilor expuse… „Beardsley a debutat extraordinar pentru noi dar nu prea avea cu cine juca. N-aveam echipă pe-atunci. Şi l-a luat Liverpool. Când s-a întors, spre finele carierei, mai rutinat, a fost cap limpede la centrul terenului, în trupa în mare ascensiune reclădită de Keegan. Şi din nou a jucat ca la carte. Unul de-al locului…”

Despre Keegan? „Ei, nu prea mai sunt mulţi Keegan în fotbalul englez actual, nici chiar continental”, continuă David, care îmi spune cum l-a văzut jucând pentru United, de la care se retrăgea din carieră, în 1984, după ce trecuse şi el pe la Liverpool. „Asta ne lipseşte la mijlocul terenului. Un jucător creativ, cu spiritul şi clarviziunea sa. A fost genial, lumea l-a iubit foarte mult, şi apoi ne-a adus la un pas de titlu ca antrenor. De aceea e bine că s-a întors”.

Pe cine-l va lua secund? „Greu de zis. Văd că nu se aruncă, în nici o privinţă. Pearson, secundul lui Allardyce, e încă la club, la fel şi Terry McDermott, care a lucrat cu Keegan şi în precedenta perioadă la United. Singura noutate ar fi că l-a adus pe Arthur Cox, cu care mai lucrase pe vremuri. Dar se pare că Shearer a declinat şansa de a deveni secund. Pentru moment, cel puţin. L-am fi dorit şi pe el înapoi, bineînţeles, dar nu s-ar fi putut împărţi între Newcastle şi contractele sale în televiziune. Să vedem…”

De la secunzi sărim la jucători. „Mai sunt doar câteva zile din campania de transferări şi n-am adus nimic. Cred că e şi niţică tactică în asta. Keegan nu se aruncă. Aşteaptă vara, când va face câteva achiziţii cu care să atacăm cum se cuvine sezonul următor. După Euro… A venit doar un tânăr de la Swindon Town, Ben Tosser, şi băiatul a declarat deja presarilor, de unde a plecat, că Newcastle e un mare oraş fotbalistic. Cât de uriaş e interesul în jurul echipei şi ce grozav e să fi în aceste zile la St James’ Park”. Într-adevăr, King Kev s-a întors pe Tyne… Alţii? „Avem neapărată nevoie de cineva la mijloc. Butt e OK, dar mai mult pe post de închizător, iar Alan Smith, deşi e jucat în linia mediană, e atacant de meserie. Cel mai bun la ora actuală ar fi Emre. Dar mai trebuie. Mai stringentă e consolidarea apărării. Steven Taylor, crescut în academia clubului, a jucat în general bine dar nici el nu e încă la nivelul cerinţelor în Premier League. Cât despre restul… Cam toată linia…” La care intervine Michael: „De exemplu Carr, fundaşul dreapta. A început promiţător, acum câţiva ani. Era încă şi la naţionala Irlandei. Dar s-a stins. Acum cred că va fi cedat, mai bine mai devreme decât mai târziu. Zău, n-am văzut jucător să şuteze mai rău ca el”. Carr e deja la categoria ex-internaţionali dar, în zilele sale bune, a prins câteva „ghiulele”. Deşi la doar 18 ani, Michael însă ştie el mai bine, că doar l-a tot văzut la lucru la St James’ Park şi prin ţară. Şi probabil s-a enervat…

„Stăm bine pe extreme. Damien Duff tocmai a revenit după o lungă accidentare şi parcă ar fi o nouă achiziţie. Nici nu l-am luat scump de la Chelsea, pe cinci milioane. Enrique e tânăr, tehnic şi poate învălui bine, să centreze de pe stânga. Unde-l avem şi pe N’Zogbia. Ar mai fi James Milner, pe dreapta. Dar în centru…” spune David.

În centru, unde Keegan iar mai apoi Beardsley, în acel memorabil 5-0 cu Manchester United, au făcut ce-au vrut. Dar de ce jucători mari de-ai locului n-au evoluat pentru club? Bobby Robson? „Aşa au fost vremurile. S-au dus unde erau contracte bune şi bani. Robson s-a întors acasă, ca antrenor, dar a jucat pentru Fulham şi West Brom. Nu şi la United. Până şi Shearer, crescut în zonă, la Wallsend, a debutat în fotbalul profesionist pe coasta sudică, la Southampton. A fost prolific şi l-a luat mai întâi Dalglish, la viitoarea campioană Blackburn, înainte de a fi transferat de Keegan, la Newcastle. Dar şi când a venit, a fost fiesta”. Keegan şi Shearer. Aceleaşi două nume, revenind obsedant.

Ce va fi azi? Michael e optimist şi nu prea: „Data trecută le-am ţinut piept aici până pe finalul meciului. Au marcat de două ori în ultimele minute dar nu ne-am făcut de râs pe Emirates. Ce-i rău, azi n-avem la dispoziţie mulţi jucători. Viduka şi Martins lipsesc din atac, nu ştiu cum e cu Owen, aşa că Shola Ameobi a apărut pe foaie. El e foarte dedicat clubului şi îi place în Newcastle, însă nu a prea jucat bine, eventual doar în parteneriat cu Shearer. Demult. Şi mai toţi atacanţii au jucat bine în combinaţie cu Shearer. Apoi nu-s Faye şi Beye, plecaţi la Cupa Africii, Emre… Greu de crezut că ne vom califica. A mers cu Stoke, remiză acolo şi i-am bătut în rejucare, pe St James’ Park. Dar…”

Cât despre sezonul în sine? Mai poate fi ceva salvat? „Oricât de optimişti am fi, cu revenirea lui Keegan, nu cred că vom urca mai mult de-un loc, două. Cu câteva transferuri, de la vară, sperăm ca alta să fie situaţia. Nu ne mai rămâne decât să încheiem bine, în ultima etapă, acasă cu marea rivală locală Sunderland”, a spus David, care e şi el colecţionar înveterat de programe de meci. „O cameră e a mea şi nu-i prea place neveste-mii”. Iar David, care călătoreşte cu fiul său Michael nu doar în deplasări ca la Emirates, ci şi la Newcastle, organizează asemenea excursii pentru alţi câţiva fani ai alb-negrilor din sud-vestul Angliei. Cu trenul plus maşina, spre Londra. Sau spre Newcastle. Îi las cu bine şi mă arunc în şuvoiul uman.

Până la un alt stand, cu insigne şi mai multe. Cele cu emblema merg cel mai bine, şi „capul” lui Thierry Henry se vinde încă măcar în pas cu… Eboue. Văd şi altele… „We hate Spurs”. Adică „O urâm pe Tottenham”. Rivalitate locală. Altele, ceva mai dure: „F**k the Yids”. Tottenham e cunoscut ca fiind un club cu simpatizanţi în comunitatea evreiască. Apoi fulare. De la jocuri cu Dinamo Zagreb sau Kiew, de la neplăcuta dublă manşă cu PSV, în Champions League. Nimic cu Steaua. Fie nu s-au fabricat pentru respectiva dispută, fie s-au dus deja… Din nou Fabegas, dar şi Adebayor, se vând bine sub formă de insigne.

Şi apoi tricouri… Un teren, pe fond roşu, cu o aliniere 4-4-2. Şi un titlu. „Imbatabilii”. Sezonul 2003-2004. Lehmann – Lauren, Toure, Campbell, Cole – Ljungberg, Gilberto, Vieira, Pires – Henry, Bergkamp. Unii mai sunt prin preajmă. Toure la Cupa Africii, Lehmann în poartă în Cupa Angliei iar Gilberto când şi când. Şi fotografii înrămate, cu imbatabilii, pe rând, prezentând trofeul fanilor, din balcon, la primăria locală, în Islington. Într-una, şi Wenger. Alte patru fotografii, de la 24 mai 1989, din acea memorabilă seară în care Arsenal avea nevoie de o victorie la două goluri diferenţă, la Liverpool, pentru a cuceri titlul în acel ultim meci al sezonului. Iar Michael Thomas a marcat pentru 2-0 în minutul 90. Trei clişee ţin de succesiunea fazei golului iar un al patrulea e bucuria „Tunarilor”, la final, pe Anfield, cu titlul…

Umor şi imaginaţie. Sex Pistols, celebrul grup punk londonez din anii ’70, cu albumul „Anarchy in the UK”, se remarca şi prin cântecul „Never mind the bollocks!” „Nu lua în seamă răutăţile!” Ei bine, tricouri imprimate imaginativ cu „Never mind the Ballacks!” „Nu lua în seamă alde Ballack!” Rivalul de la Chelsea. Iar dedesubt, semnat, nu Sex Pistols, ci Cesc Pistols. Cesc Fabregas. Le merge mintea, nu glumă. Dar vânzarea?

O iau din loc, nu mai e mult până la start, şi încerc să prind frânturi din scandările a trei fani „făcuţi”. Au accent Geordies. Nu înţeleg nimic. Întreb. „Fac mişto de noi, strigând We are home supporters. Pentru că e ştiut că fanii lui Arsenal nu urlă în asemenea manieră, mai ales pe vremuri, în ceea ce se numea The Library”… E explicaţia unei suportere. Într-adevăr. The library. Biblioteca. Liniştea de pe Highbury. Auzisem de ea. Şi ce mai urlă? „La adresa lui Sunderland. Rivalitatea lor din nord”. Şi-aşa ajung în faţă la Drayton Pub. Durere. Voci, zumzet, dezastru pe stradă, pungi şi beri goale. Fanii lui Newcastle înainte de a intra în noua bibliotecă.

Newcastle fans at Drayton P

Intru în magazinul All Arsenal. Nou, sub pasarela care te trece liniile ferate, direct în incinta stadionului. Tot ce vrei despre „Tunari”. Într-un colţ, monitoare cu meciul în direct Mansfield – Middlesbrough. În celălalt, unde fani stau la coadă pentru imprimarea pe loc a numelor pe tricourile cumpărate, alte monitoare. Cu jocuri de arhivă. În alb-negru. Privesc pentru o clipă… Arsenal – Anderlecht, în finala Cupei Oraşelor Târguri, în ’70, unica obţinută de „Tunari”, pe lângă Cupa Cupelor, când cu golul lui Smith contra Parmei. „Am fost acolo, în tribună. Vezi ce teren greu era? Dar jucau bine şi pe asemenea suprafeţe” mi-a spus un bătrân înalt, să fi avut aproape 1,90, şi foarte îmbujorat. Arăta atât de select, în balonul său alburiu. Care e cel mai bun Arsenal pe care l-aţi văzut? „Îţi vine să crezi sau nu, cel actual. Tehnicitatea, circulaţia balonului, schimbul de locuri, totul”. Gesticulează din mâini şi îmi lasă senzaţia că a jucat la vremea sa. Sau a practicat sportul. Se exprimă foarte elevat. Şi continuă… „Tata m-a luat de mânuţă şi m-a dus la Highbury pe când aveam 8 ani. Şi asta a fost… Era înainte de război, în ’38. De-atunci, am tot venit la meciuri…” E auzit de prietenul său, care îl întreabă scurt: „Dar pe ăsta l-ai văzut?” Privim spre monitor. „Da, e cu Everton. Armstrong, ce jucător… Şi uite-l şi pe Graham. Şi el a jucat foarte bine!” Apoi se contrazic în privinţa unei pase. A fost s-a n-a fost Paul Davis? Atât de în etate dar cu memoria brici… Admirabil. Apare şi Charlie George, cel cu golul din finala Cupei Angliei. Charlie de-atunci, plonjând pe spate în extazul bucuriei, Charlie de-acum, intervievat.

 Office Box În Office Box găseşti de toate. Case de bilete, ghişee la abonamente, magazinul All Arsenal. Cel mai nou şi în vogă, de când cu Emirates. L-a bătut deja pe vechiul World of Sport, supermagazin al „Tunarilor” amplasat de ani de zile la staţia de metrou din zonă, Finsbury Park.

Ne facem cu mâna, mă întorc spre raftul cu reviste. „Cele mai memorabile 100 de jocuri”. Răsfoiesc. Undeva, un 7-0 la Standard Liege, în cupele europene. Poză cu Tony Adams marcând. Dacă până şi el, fundaşul… Marcatorii, echipa, şi o scurtă descriere. Zece lire. Mă uit spre un tablou, cu fotografia de lot, din 2007-2008. Tot stafful. Un fan îl ia de pe raft, îl întoarce, şi pufneşte: „Îs eu nebun sau 25 de lire e ridicol de scump?” Nu eşti nebun deloc, prietene. Se luminează la faţă şi îl pune la loc pe raft.

Ajung la intrarea cealaltă, care este o replică modernă a celebrului colţ de peluză de pe Highbury. Clock End. De la capătul unde era vechiul ceas. O altă pasarelă peste şine, din dreptul unui uriaş înscris din piatră ARSENAL, te duce la noul Clock End, al arenei Emirates. Într-adevăr, e şi un ceas pe frontispiciul tribunei. 2.40. Pozez.

 ARSENAL

Clock End

Şi acum hai la Armoury. Celălalt nou magazin de la Emirates. Mai sunt câteva minute bune până la start, ora închiderii e 15, dar uşile se securizează în nasul unui cumpărător. Deja? Da colega… Vântătorul pune lacătul. Acum câteva zile, la cel mai mare lanţ de supermagazine, Tesco, închideau la 10 fără 10. Ora închiderii? 10. Amicul neamţ remarcă imediat. „N-ai vedea aşa ceva în Germania”. Ştiu. Lumea se grăbeşte. E pe fugă. Dar de ce oare nu ne putem grăbi încet? Privesc la oferta pentru deplasarea la Milano. AC Milan – Arsenal. 199 lire în ziua jocului, 250 cu o noapte inclusă, 315 două. Agenţia Thomas Cook. Sponsorul lui Manchester City, cândva primul şi cel mai mare agent turistic britanic, astăzi, companie germană. Globalizare.

Sunt două steme. Arsenal, a clubului. Emirates, a sponsorului cu numele stadionului. Şi două tunuri. Plus un mic monument comemorativ, cu o fotografie, versuri şi jerbe. Un fan Arsenal pierit în jungla urbană. Pozez.

Arsenal crest

E mare, nouă, strălucitoare, în vresiunea modernă. Cea iniţială e în spatele schelelor, câteva sute de metri mai la nord. Pe un zid din 1913, care va rămâne în picioare. Dar Emirates? Spuneţi voi.

 Emirates

 Dau să o iau spre pub, cu jocul său transmis în direct. Sunt curios, pe ce canal. În Holloway, e plin de lume. Vreo 15 ecrane, mari sau mici. „Ooooooooooooo!” Pe ecran apare că Havant&Waterlooville a deschis scorul la Liverpool. 0-1 în minutul 8. Pacquette. L-am folosit în echipa mea de Football Manager pe PC, cândva, pe când era în lotul lui QPR. Rezervă. Acum marcator la Anfield. Sigla din colţul ecranelor îmi spune că e vorba de Sport 1. Fără sonor. Ce-o fi Sport 1? Nu pare a fi britanic. 0-0. Toţi sunt cu Arsenal. Ba nu chiar. Un fan Middlesbrough. „Ne-am calificat deja”. Şi unul Man United. „Noi, mâine”. Joacă Walcott. Şi 1-0. Adebayor. Newcastle s-a apărat cu fundul în poartă, tipic Keegan în deplasare. Pauză.

Mă dumiresc. O maşină plonjează de pe buza prăpastiei, i se deschide paraşuta şi planează uşor. Reclamă la asigurări? Sau la cumpărări în rate? Nu ştiu… Interalbanian. Aha! Şi apoi ceva de neînţeles. Prekni te ardnhem. Voi învăţa într-o bună zi şi albaneza. Până atunci, Sport 1. Ca şi ultima dată, Arsenal marchează două pe final contra lui Newcastle, la Emirates. Din nou togolezul Adebayor. Plus Butt. Autogol. 3-0. Neprezentare? Newcastle, eliminată din casa Big Brother. În optimi, Arsenal. Şi Liverpool, până la urmă. Cu 5-2, deşi amatoarea Havant&Waterlooville a condus de două ori pe Anfield. Nici măcar el, Jose… Dar, spre deosebire de turul III, văd repede treaba, toate jocurile au fost deja tranşate. Nu tu remize. Patru din prima ligă merg mai departe. Şase din a doua. Două din a treia. Urmează şi alte meciuri.

Aşadar 3-0. David şi Michael speră ca Newcastle să termine cât mai aproape de mijloc. În rest, nici măcar un drum spre Wembley, în Cupa Angliei. Eu mă opresc din drum la un uriaş panou publicitar. Robotul Crouch, în foarfeca-i caracteristică. E la ghete, nu la picioarele de marţian. Nu cu asemenea bocanci grozavi, Milburn, Keegan, Beardsley şi Shearer încântau St James’ Park. Cine o va face în viitor?

Crouch

Pe coordonate superioare, Spurs e la ora adevărului

Ianuarie 25, 2008

Fani spre meciul de Cupa Chelsea - SpursFani mergând la Stamford Bridge pentru jocul Chelsea – Tottenham, din Cupa Angliei 2006-2007. Cele două londoneze îşi vor disputa în februarie finala Cupei Ligii.

Anul trecut, în martie, Tottenham Hotspur scăpa printre degete o calificare în Cupa Angliei în deplasare la Chelsea, fiind egalată la trei, de la 3-1. În rejucare, la White Hart Lane, Mourinho l-a eliminat însă pe Jol. Da, lusitanul Jose Mourinho era încă la cârma lui Chelsea iar olandezul Martin Jol la timona lui Spurs. În toamnă însă, cei doi tehnicieni au căzut pe rând. Iar suporterii au deplâns despărţirile.

I-au scandat numele, susţinându-l, au afişat bannere de încurajare, şi ce n-au făcut fanii lui Tottenham Hotspur pentru a-i determina pe conducătorii clubului să nu renunţe la Jol. Dar nu iese foc fără fum. Comolli, mâna dreaptă a lui Levy în fruntea lui Spurs, fusese văzut prin Sevilla. Nu în scopuri turistice, ci pentru a-l ademeni pe Juande Ramos, dublu câştigător al Cupei UEFA cu andaluzii. Jenant şi aproape strigător la cer, Jol a fost trimis la plimbare iar spaniolul, cu cunoştinţe limitate de limba engleză, a fost înscăunat rapid. Fanii încă fumegau la maniera de debarcare a olandezului dar nu şi-au aruncat necazul în spinarea noului venit. I s-a dat timp. Şi încredere. Va ieşi oare ceva? Ar fi cazul, altfel conducerea ar avea de dat nişte explicaţii.

Ei bine, se pare că Juande Ramos deţine o cheie câştigătoare, din moment ce Spurs a izbutit în sfârşit, la cea de-a 22-a încercare, ceea ce predecesorii săi nu reuşiseră, şi anume să o învingă pe Arsenal. A fost 5-1 în returul semifinalei Cupei Ligii, de marţi seară, un succes zdrobitor, venit după o remiză pe Emirates în care Spurs fusese ghinionistă să nu încheie în avantaj cu 1-0.

Curios, Tottenham dăduse peste ani de Arsenal în competiţiile knock-out de fiecare dată în semifinale, iar balanţa trebuia cumva cât de cât redresată. Acum e… doi la patru. Iar Tottenham merge pe Wembley, pentru finala de luna viitoare, tocmai cu deţinătoarea la zi a trofeului, Chelsea. Spaniolul Juande Ramos contra israelianului Avram Grant. Doi antrenori care au preluat hăţurile abia în toamnă şi-au ghidat echipele spre prima finală a actualei ediţii. În campionat, cei doi s-au duelat deja în 12 ianuarie, Grant câştigând cu 2-0 la Stamford Bridge. În competiţiile K.O., pe Wembley va fi însă un moment de graţie pentru fanii cu memorie de elefant. Suporterii lui Chelsea îţi vor repeta mereu că rivalitatea ascuţită dintre grupurile de susţinători s-a iscat la finala Cupei Angliei din 1967, câştigată de Spurs cu 2-1. „E momentul revanşei! De când aşteptăm o asemenea ocazie” a exclamat un fan al lui Chelsea în chiar prima intervenţie a emisiunii radiofonice interactive difuzată de BBC Radio 5 după semifinalele acestei săptămâni. 

După ce s-a calificat din sferturi administrându-i primul eşec pe teren propriu în acest sezon lui Manchester City, 2-0 graţie lui Malbranque şi Defoe, Spurs a trecut şi de Arsenal, pentru un ultim act cu Chelsea. Dar până la finală, Juande Ramos este în faţa unui alt moment al adevărului.

Duminică de la ora 2GMT, în meciul vedetă al turului IV în Cupa Angliei, campioana en-titre Manchester United, relaxată în această săptămână într-o excursie în Peninsula Arabică, lăsată cu fotografii pe cămile sau cu şeici, va primi la Old Trafford vizita lui Tottenham. Sir Alex Ferguson contra Juande Ramos. Ăsta da duel! Iar dacă spaniolul l-a eliminat din sferturile Cupei Ligii pe Eriksson, tocmai la Manchester, de ce n-ar spera oare la ceva similar, în 16-imile FA Cup?

Ar fi modalitatea ideală de a serba exact trei luni de la preluarea postului. În 27 octombrie 2007, Ramos spunea prea puţine la prezentarea sa în faţa presei. Vorbeau de la sine triumfurile în Cupa UEFA, unul dintre ele, cu 4-0 în faţa ex-selecţionerului Angliei, McClaren, celălalt, după ce trecuse în prealabil şi de Spursul lui Martin Jol. În 27 ianuarie, o surpriză pe Old Trafford ar spune totul. Bookmakerii de la Ladbrokes ştiu însă ei ce ştiu, cotând relativ ridicat, la 13/5, o eventuală calificare a nord-londonezei. Dar şi în turul precedent, la mijlocul săptămânii trecute, Spurs se calificase tot în deplasare, şi tot în dauna unei prim-divizionare: 1-0 la Reading.

Ramos şi Tottenham pot fi aşadar optimişti, cu o doză de circumspecţie. În fond căpitanul Robbie Keane a atins recent „cota” de 100 de goluri pentru club, Dimitar Berbatov pare a fi îndulcit să rămână la White Hart Lane de ascensiunea recentă a echipei, până şi în campionat Spurs prinde viteză iar mijlocaşul Jenas are parcă aripi, într-o perioadă când Capello e pe punctul de a finisa prima sa listă de convocaţi la lotul naţional. Circumspecţia ar veni fără îndoială din faptul că finalista ediţiei trecute, Manchester United, nu se vrea eliminată acasă şi din Cupa Angliei, cum s-a întâmplat ruşinos în toamnă în Cupa Ligii: 0-2 cu Coventry.

Dar şi un eşec la Old Trafford n-ar fi deloc un capăt de ţară pentru Spurs şi Ramos. În fond Sir Alex Ferguson e cel mai aureolat antrenor în Cupa Angliei, cu 5 trofee în palmares, în vreme ce spaniolul abia a trecut de prima sa încercare din carieră în prestigioasa FA Cup, prim pas pe care, să nu uităm, mai celebrul Rafa Benitez îl călca strâmb cu Liverpool acum câţiva ani, pierzând la „buturuga mică” Burnley. Se poate uşor spune că Tottenham şi Ramos n-au cu adevărat prea multe de pierdut, ci totul de câştigat.

În fond Ramos a calificat-o pe Spurs într-un ultim act în care nord-londonezii nu mai pătrunseseră din 2001, pe-atunci fiind învinşi cu 2-1 de Blackburn în finala aceleiaşi League Cup. Ar trebui să dăm timpul înapoi în 1999, când, cu scoţianul Graham la timonă, Tottenham câştiga Cupa Ligii graţie capului din plonjon al danezului Nielsen, în minutele de prelungire: 1-0 cu Leicester. Dar cum fanii lui Spurs nu l-au avut niciodată la inimă pe Graham, care o antrenase cu succes, ani în şir, pe rivala Arsenal, s-ar putea spune că Juande Ramos câştigă deja rapid teren în sufletele încercaţilor simpatizanţi de la White Hart Lane.

Anul trecut, Tottenham ieşea din Cupa Angliei în faţa lui Chelsea. Mourinho nu s-a oprit decât cu mâinile pe trofeu. Anul acesta, Tottenham poate să blesteme din nou tragerea la sorţi. O deplasare la Manchester United. În ultimii 33 de ani, finalele au avut invariabil una dintre următoarele grupări între protagoniste: Arsenal, Liverpool, Everton şi nişte anumite Chelsea, Manchester United şi… Tottenham. Cu alte cuvinte, s-ar putea specula că învingătoarea de pe Old Trafford ar putea ajunge foarte departe. Aşa zice istoria recentă…        

Floricică sub bretea

Ianuarie 23, 2008

De obicei poartă ecusoane atârnate de gât, la vedere. Sau prinse în piept. Şi te întâmpină cu „excuse me…” Scuzaţi-mă. E vorba de agenţii stradali ai organizaţiilor caritabile. Nimic din toate astea.

Mi-a sărit în cale la capătul podului Westminster şi s-a grăbit să-mi prindă de haină o floricică. Dar unde? Iute ca fulgerul i s-au mişcat mâinile şi mi-a înfipt-o sub bareta rucsacului. Acolo, undeva la piept. Drăguţă floricica… Dar unde vă este ecusonul şi ce organizaţie reprezentaţi? Nicăieri. „Strângem bani pentru copiii gypsies” mi-a explicat iute femeia. Ai comunităţii nomade aşadar. M-am scuzat, nu că aş avea ceva împotriva lor, ci datorită abordării ei neconvenţionale. Ar fi putut fi oricine. Să zic bogdaproste că nu mi-a sărit încă nimeni în cale cu tăişul lamei la vedere. Banii, viaţa sau mustaţa.

Dar tot n-am scăpat. „You are discriminating!”, m-a tăiat scurt. Aşadar am fost acuzat de discriminare pentru a nu fi vărsat un penny pentru copiii gypsies. În Anglia, sunt membru al unei comunităţi minoritare, aşa încât departe de mine a discrimina alţi minoritari. Însă de ce aş da un penny pentru copiii lor şi nu pentru micuţii africani, asiatici sau sud-americani ai căror părinţi poate n-au un bănuţ nici de chiloţei? Chiar aşa… de ce?   

Ce poate fi mai frumos…

Ianuarie 23, 2008

… decât piedicile puse de „buturugile mici” trupelor din Premier League în turul trei al Cupei Angliei. Nouă cluburi din elita fotbalului englez au fost eliminate din competiţia knock-out încă de la prima lor înfăţişare. Marţi seară, pe Memorial Ground din Bristol, Rovers, nou-promovată în eşalonul trei, a devenit a treia grupare din Coca Cola League One care să scoată din cursă o prim-divizionară, impunându-se la lovituri de departajare în rejucarea cu Fulham Londra. Micuţele Oldham Athletic şi Huddersfield Town le veniseră de hac lui Everton respectiv Birmingham City încă din meciurile iniţiale iar divizionarele secunde Coventry City şi Sheffield United au găsit şi ele ac de cojocul lui Blackburn Rovers şi Bolton Wanderers, chiar pe terenul acestora. Cinci formaţii din elită mazilite de grupări din ligi inferioare. Ce mai surprize în actuala ediţie! Farmecul Cupei Angliei…

Să tragem aşadar linie şi să socotim. La finele acestei săptămâni, în 16-imile turului patru, se vor alinia 11 cluburi din Premier League, 10 din Championship, câte 5 din ligile a treia şi a patra şi o formaţie amatoare, Havant & Waterlooville, care a răsturnat absolut toate calculele în faţa liderei din Coca Cola League One, Swansea City, asigurându-şi o deplasare poate unică în viaţă, la Anfield Road, pentru jocul cu Liverpool. Nu toate disputele vor fi însă la fel de dezechilibrate…

Confruntările Arsenal – Newcastle, Wigan – Chelsea şi Manchester United – Tottenham opun aşadar prim-divizionare. Cinicii ar putea zâmbi maliţios, spunând că sorţii au asigurat astfel prezenţa a măcar trei trupe din elită în optimile FA Cup din februarie. Alte opt meciuri opun exclusiv grupări din ligi inferioare, de unde că diviziile mici vor avea o reprezentare de măcar jumătate din locuri în turul următor. Spun măcar pentru că ar mai putea răsări ceva surprize. Unde? La Derby – Preston? La Mansfield – Middlesbrough? La Portsmouth – Plymouth? Sau la Sheffield United – Manchester City? Nu pun întrebări despre Liverpool – Havant & Waterlooville… Ar părea la prima vedere incredibil ca Preston să triumfe la „lanterna roşie” Derby, dar cine s-ar fi aşteptat ca Oldham să triumfe în faţa lui Everton taman la Goodison Park? De urmărit, în weekend.       

Vopsea, graffiti, afară cu yankeii şi 1-5

Ianuarie 23, 2008

Fruntaşii au neplăceri. Mastodonţii fotbalului englez au căpătat zilele acestea lovituri în ton cu plonjonul pieţei bursiere. Vremuri tulburi, cu proteste, negocieri de refinanţare şi eşecuri usturătoare. Dar s-o luăm pe rând.

Manchester United, campioana en-titre, este lideră în Premier League însă unii fani tot nu pot înghiţi prezenţa clanului Glazer la cârma „Red Devils”. La sosirea nord-americanilor la Old Trafford, mulţi suporteri au protestat, au împroşcat vopsea pe maşina lui Maurice Watkins, director la vremea respectivă, au dat foc paiaţelor cu chipul noului proprietar iar cei mai constructivi au creat propriul lor club de fotbal amator, FC United of Manchester, care şi astăzi păstrează bine mersi tradiţia şi valorile grupării mamă şi încearcă să-şi croiască drum între divizii. Fanii micuţei grupări sunt în tribuna lui Bury, de la Gigg Lane, în clişeul de pe frontispiciul blogului. 

Iar acum graffiti. Pe zidurile proprietăţii lui David Gill, preşedinte executiv al lui Manchester United. „Iuda Gill”. „Afară cu Glazerii”. Fără comentarii. În ianuarie, englezul resimte mai mult ca niciodată vântul din buzunare. Şi preţurile record. Asta după cheltuielile de sărbători. În ianuarie sare aşadar cel mai tare în ochi costul ridicol de pipărat al vieţii de fan al lui United.

Tot în nord-vestul Angliei, dar la Liverpool, alţi proprietari americani sosiţi în 6 februarie 2007 îşi încheie primul an la Anfield Road în oprobiul suporterilor „Cormoranilor”. „Bastarzi mincinoşi, ieşiţi din clubul nostru”, a fost corul fanilor lui Liverpool FC în cursul deprimantei remize de luni seara cu Aston Villa. „Yanks out, Dubai in, in Rafa we love” a fost unul dintre afişele luate în prim-plan de camerele TV şi prima pagină a marilor publicaţii. „Fanii îi vor afară din club, necondiţionat”, a fost mesajul grupului „Să ne recăpătăm peluza Kop”. Aşadar suporterii roşilor nu sunt încă tentaţi să creeze propriul lor club paralel, ca la Manchester, ci vor să-şi recâştige spiritul şi valorile tradiţionale ale grupării înfiinţate acum aproape 116 ani. Nici un an cu Tom Hicks şi George Gillett Jr. la cârmă i-au aruncat din braţele optimismului în cele ale disperării. În noiembrie, când s-a dus vestea că Rafael Benitez e pus pe jar de nord-americani, tribuna i-a luat apărarea, cu afişe cu chipul ibericului şi steaguri spaniole. Acum, după ce s-a aflat că proprietarii l-ar fi contactat pe Jurgen Klinsmann, cândva rezident californian, întru a-l înlocui pe Rafa, fanii n-au mai făcut scut în jurul antrenorului ci au purces la atac în dauna finanţatorilor. La Anfield s-a auzit recent că în vară, în încercarea de a-i împăca pe fanii echipelor din francizele lor nord-americane, Hicks şi Gillett ar fi spus că eventuale profituri de pe urma lui Liverpool ar putea fi la o adică pompate în respectivele formaţii. Asta pe când investitorii au doar câteva zile la dispoziţie pentru a refinanţa împrumutul iniţial cu care preluaseră cârma „Cormoranilor” anul trecut.

David Moores, astăzi preşedinte onorific pe viaţă al clubului, şi familia Moores în general, care a deţinut vreme de mai bine de o jumătate de secol 51% din Liverpool FC, au fost probabil atinşi de o paloare lividă la întorsătura nefericită a încă fragedului contract al nord-americanilor la Anfield Road. Cum nici în teren lucrurile nu merg bine, cu şase remize acasă în acest campionat, fanii nu mai văd cale de întoarcere, ba sunt într-atât de porniţi încât s-ar arunca direct în braţele finanţatorilor la pândă. E vorba de reprezentanţa de investiţii a guvernului din Dubai.

Dacă Manchester United a câştigat între timp titlul şi Cupa Ligii iar Liverpool a triumfat în Champions League şi Cupa Angliei, în schimb Arsenal n-a mai luat un trofeu din mai 2005 iar marţi seară a zburat fără comentarii din Carling League Cup. Conform aşteptărilor, rămânând fidel principiului de a alinia garnitura a doua în Cupa Ligii, Arsene Wenger a căpătat ceea ce merita din plin: 1-5 la Tottenham. Scriam recent că altele sunt priorităţile francezului însă unii s-ar fi aşteptat poate ca măcar în ceasul al doisprezecelea, în returul semifinalei de la Spurs, când în joc era o prezenţă pe Wembley, Wenger să respecte competiţia şi adversara din penultimul act şi să-şi folosească titularii. Nici chip. Din contră, de mult nu s-au regăsit doi englezi în formula de start non-britanică a alsacului. Justin Hoyte în centrul apărării şi Theo Walcott în atac. Rezultatul s-a văzut iar Arsenal s-a făcut şi mai mult de papară, Adebayor, intrat pe parcurs, sfârşind la cuţite cu un coleg de echipă, Bendtner. Dar să nu-i luăm din merite lui Tottenham. Anul trecut, tot în semifinale, se încheia Spurs – Arsenal 2-2 şi 1-3 în retur, după prelungiri. Să fie aşadar doar un pas înapoi al rezervelor lui Wenger sau şi un pas înainte al Spursilor lui Juande Ramos, spaniol care a preluat cârma în toamnă, de la Jol?  

Aşadar ambiţia de a forţa triumful cu rezervele a prevalat în faţa secetei de trofee a „Tunarilor”. Din 1993 fără Cupa Ligii, din 2004 fără titlu, din 2005 fără Cupa Angliei. Şi chiar aşa… oare ce-or fi zis suporterii lui Arsenal după ce, plătind nu ştiu câte lire pentru biletul de meci, şi-au văzut la lucru între favoriţi multe prea multe rezerve? Aşadar n-a fost prea tare de mirare, la pretenţiile actuale ale mai snobilor şi greilor la pungă fani ai „Tunarilor”, că ei au părăsit tribuna după doar o oră de joc. Se spune că dacă eşti fidel echipei tale, rămâi cu ea şi la bine şi la greu dar câteodată poate că asemenea atitudini ar da de gândit şi celor mai încăpăţânaţi manageri.

Oricum, de-atunci, de când Arsenal n-a mai pus mâna pe o cupă, United şi Liverpool au tot adunat trofee, ca să nu mai spunem de Chelsea, campioană în 2005 şi 2006 şi câştigătoare a Cupei Ligii şi Cupei Angliei în 2007. De altfel, comparativ cu rateurile a trei mari din aceste zile, o Chelsea reinventată şi fără mult fâs dar cu multă sudoare de când cu Avram Grant la timonă, tace şi face. Acum departe de prim-plan, de controverse şi scandaluri, cum ne obişnuise regimul lui Mourinho, Chelsea pare a-şi fi găsit cadenţa iar Abramovich postura ideală. Mai retras, mai în umbră. Asta în vreme ce la Old Trafford şi Liverpool zboară cu vopsea, grafitti şi bannere respingătoare iar Arsenal zboară din Cupa Ligii. Până deseară cel puţin, Chelsea mai e încă pe patru fronturi…  

Nu strică o bere Carling după Coca Cola…

Ianuarie 21, 2008

Priorităţile sunt clare, cam în această ordine. O poziţie finală cât mai elevată în Premier League. Chiar titlul, dacă se poate, deşi nu-i musai. Stadionul a fost reconstruit, acum echipa e în şantier. Deci un loc calificant în prima fază a grupelor Champions League ar fi mulţumitor. Apoi un drum cât mai lung în Liga Campionilor. Care să se încheie chiar cu mâinile pe trofeu, dacă se poate. Ar fi chiar imperios necesar, fie şi cu formaţia asta tânără. Cine a spus că nu se poate câştiga nimic cu puşti în teren? Şi apoi un drum cât mai lung şi în Cupa Angliei. Un parcurs care, în mod ideal, să se sfârşească urcând mai numeroasele trepte de pe noul Wembley întru primirea medaliilor învingătorilor. Ar mai fi ceva?

Ei bine, Arsene Wenger ştie ce ţinteşte. Champions League ar fi trofeul cel mai de preţ. Succesul care i-a ocolit pe „Tunari” la Paris, în finala din 2006 cu Barcelona. Un prim triumf continental, care l-a ocolit la cârma roş-albilor şi în finala Cupei UEFA cu Galatasaray. Dar francezul ştie că n-a mai câştigat nici titlul în Premier League din 2004 încoace şi din moment ce mânjii săi s-au autodepăşit în a galopa de la egal la egal cu campioana en-titre Manchester United, de ce n-ar forţa destinul în următoarele trei-patru luni? Iar Cupa Angliei rămâne subiect tabu. Poate doar a treia pe lista priorităţilor, dar mereu cu gândul la ea. Iar Newcastle, care va vizita sâmbătă Emirates Stadium, pare o pradă accesibilă pentru „Tunari” şi intrarea lor în optimi. Ar mai fi ceva?

Mereu mai e acel altceva. Cupa Ligii Angliei, acum pe nume Carling League Cup, nu şi-a găsit încă locul în palmaresul lui Arsene Wenger. Mare pagubă, veţi spune. Oricum ai lua-o, Carling Cup e ultima pe lista dorinţelor. Ar creşte în importanţă doar drept colac de salvare, dacă ai avea nevoie să „te scoţi” în ochii fanilor într-un sezon în care restul trofeelor au sfârşit în curtea rivalelor. Altfel însă, Cupa Ligii poate fi de fapt doar balast. O bătaie de cap în plus. Sau un cadru oficial de a-ţi testa restul componenţilor lotului, inclusiv vedetele de mâine. Dacă vrei însă să râzi cu gura până la urechi la finele carierei manageriale în Albion, atunci ar fi bine să-ţi asiguri şi Carling League Cup în cabinetul cu trofee. Autosugestia a funcţionat probabil şi pentru Wenger.

Cu patru succese în Cupa Angliei şi trei titluri de campion în Premier League, alsacul de la cârma lui Arsenal nu s-a ales încă din fotbalul englez cu Cupa Ligii. Ar fi poate timpul şi cazul, mai ales că şi „Tunarii” au cam uitat cum e să pună mâna pe acest trofeu. Arsene Wenger nu şi-a schimbat nici în actualul sezon obiceiul de a rula rezerve chiar mai june decât alde Fabregas în jocurile din Carling League Cup dar apetitul pentru a pune mâna pe medalia eludantă a crescut poate brusc la finala pierdută anul trecut. Din 1993, când cucerea Cupa Ligii în faţa lui Sheffield Wednesday, Arsenal Londra este unicul club de top care n-a mai cucerit trofeul, cu care a jucat pe masă o singură dată de-atunci, şi anume în 25 februarie 2007, la Cardiff.

În ’93, Arsenal a câştigat ceea ce se numea pe-atunci Coca Cola League Cup. Conform sponsorului Cupei Ligii. Ulterior, Liverpool şi Chelsea s-au impus de câte trei ori iar Manchester United, mai pe abordarea distantă a lui Arsenal, o singură dată. S-a dovedit de fapt în acest sezon, când United era eliminată cu 2-0 chiar pe Old Trafford, de divizionara secundă Coventry City, că Sir Alex Ferguson e mai consecvent chiar şi decât Wanger listei sale de priorităţi. Însă în vreme ce celelalte „mari” au triumfat în Cupa Ligii, Arsenal a fost văzută drept o trupă dezinteresată de statutul oarecum redus al competiţiei. Ei bine, se pare că Wenger vrea să altereze niţel impresia lăsată. Dar fără a renunţa la arma utilizării garniturii a doua.

Anul trecut, în semifinale, Arsenal a remizat la Spurs, 2-2, şi s-a calificat pentru Cardiff în prelungirile returului de pe Emirates: 3-1, de la 1-1 după 90 de minute. Pe Millennium din capitala galeză, tânărul englez Theo Walcott a deschis scorul în minutul 12 al finalei cu Chelsea iar Didier Drogba, cum avea să o facă şi în finala Cupei Angliei din mai, atunci printr-un unic gol, a semnat triumful albaştrilor lui Abramovich. „Dublă” în minutele 20 şi 84. Kolo Toure şi Emmanuel Adebayor respectiv John Obi Mikel au văzut cartonaşul roşu la final.

Anul acesta, în turul semifinalei, Arsenal a remizat din nou cu Spurs, dar pe Emirates, Theo Walcott egalând în minutul 78. Coreeanul Lee a încercat să-l deposedeze, mingea ricoşând din Walcott peste Cerny, ieşit în întâmpinare: 1-1. Norocos. Dar face. Marţi seară, pe White Hart Lane, în fieful rivalei locale Tottenham Hotspur, Arsenal n-are voie să piardă dacă e să se califice în finala de luna viitoare, de pe Wembley. Să fie şi cel de-al 48-lea ultim act al Cupei Ligii rezervat tot „Tunarilor” şi lui Chelsea? Depinde şi de returul de miercuri, Everton – Chelsea, ce porneşte de la 2-1 pentru trupa lui Grant.

Sare imediat în ochi lipiciul lui Theo Walcott de momentele cheie din istoria recentă a Cupei Ligii. Arsenal a câştigat-o pe când încă era sponsorizată de Coca Cola. De la finala din 2004 însă, competiţia rulează sub numele berii Carling şi poate Walcott şi restul mânjilor intuiesc oportunitatea de a rescrie istoria pentru „Tunari” şi de a-şi creşte cota de jucători din a doua garnitură. Walcott e de departe rezerva cea mai costisitoare din curtea Arsenalului. Duminică s-au împlinit doi ani de când era adus cu surle şi trâmbiţe de la Southampton, pe o sumă ce ar putea finalmente creşte la 17,5 milioane lire sterline, şi înafara interesului major în jurul selecţionării sale de către Eriksson în lotul pentru Cupa Mondială din 2006, adolescentul Walcott a supurat în umbra niţel mai vârstnicilor şi se pare talentaţilor colegi de club.

Sâmbătă, când nu l-a numit nici pe lista rezervelor pentru jocul de la Fulham, Wenger a reiterat potenţialul tânărului său recrut din liga a doua şi i-a dat de înţeles că figurează în planurile sale, poate cu un uşor bobârnac părintesc, care, luat de bun, te-ar putea doar mobiliza. La largheţea cu care s-a debarasat peste ani de alţi tineri englezi ai Arsenalului, ai fi tentat să speculezi că Wenger ar putea fi deja impacientat de progresul perceput drept lent al atacantului Walcott, comparativ cu aşteptările iniţiale, generate de suma de transfer şi toată pălăvrăgeala din mass-media.

S-ar putea însă ca Wenger să-i dea credit tocmai marţi marcatorului din manşa tur şi din finala de anul trecut. Cupa Ligii e pentru rezervele Arsenalului. Să se afirme aşadar! Walcott, îi vei dovedi oare odată pentru totdeauna francezului de ce eşti în stare?