Posts Tagged ‘viata’

Citesc despre un alt maratonist, Ilie Roşu

Noiembrie 1, 2010

Dacă n-aveţi timp sau răbdare să-i citiţi toată povestea, am spicuit două paragrafe extrem de semnificative, şi nu neapărat despre maratonul în sine, ci de viaţă, despre existenţele noastre, rânduri la care subscriu, atât de adevărate, atât de reale, demne de luat în seamă.

Primul. Reflecţii în timp ce alerga Maratonul Boston… „Sunt fericit, mesajul copiilor din parcul IOR a ajuns acolo unde trebuie, la americanii din generatia lor. Nu-mi doresc decat ca privirile copiilor din Romania sa arate de maine la fel ca privirile acestor copii.  In lupta ei nebuna dupa o audienta ridicata, dupa tiraj  si dupa profit,  prin mass-media romaneasca, sunt si exceptii, copiii sunt torturati  zilnic cu stiri care mai de care,   violuri, crime, droguri, violenta, incluse in categoria stirilor senzationale, apoi   pe primele pagini ale ziarelor de mare tiraj, vezi zilnic scene obscene, care ii dezorienteaza chiar si pe cei maturi. De disperare, parintii  au inceput sa  renunte la televizoare si la ziare, incercand sa-si protejeze  copiii, pazindu-i mai ceva decat de maidanezii de pe strada. In alergarile mele prin parcuri imi fac timp sa ii studiez pe copii, sunt atent la ei, acolo ei se exprima liberi , si observ cu mahnire,  ca in ochii lor ati reusit domnilor sa  instalati  FRICA.”

Al doilea. Un post-scriptum la aceleaşi rânduri, odată întors acasă, la o cursă în Bucureşti… „Inainte de cursa un tanar s-a apropiat voluntar de mine. Mi-a spus ca el n-ar duce niciodata drapelul Romaniei in mana. De ce, l-am intrebat eu. Pentru ca Romania n-a facut niciodata nimic pentru mine, a fost raspunsul lui. L-am intrebat, tu stii ce este Romania? A tacut. I-am spus doar atat,  Romania este mama ta, este casa ta, sunt bunicii si fratii tai, suntem noi, cei de aici,  din acest parc. A fost sincer si mi-a raspuns: Mie nu mi-a spus NICIODATA nimeni asta, nu am stiut”.

Dacă v-am trezit interesul, am dat în blogosferă de http://www.ilierosu.ro/2010/04/30/maratonul-boston-2010-cursa/ . Mi-a atras atenţia pentru că aş fi putut fi prezent acolo, la Boston, la ediţia din acest an, graţie timpului de calificare ce-l deţineam, o condiţie preliminară de înscriere, altfel foarte rară în lumea maratoanelor. Nu-i puţin să ai un timp calificant pentru Boston… Prioritatea logodnei şi a regrupării noii familii m-au ţinut departe de acest start nord-american dar acum, citind introducerea reportajului românului Ilie Roşu, care-a alergat Boston 2010, îi dau dreptate că, într-adevăr, niciodată nu-i prea târziu şi că dorinţele pot fi îndeplinite.

Într-un fel, chiar şi statutul aparte al Maratonului Boston nu m-a înflăcărat într-atât încât să-mi doresc mult să alerg acolo, însă timpul de calificare a fost ca un zăhărel ce-mi făcea cu ochiul: „Hai, hai la start!” Poate, eventual, într-o bună zi, deşi, la fel, nu sunt nici adeptul ideei că e musai să alergi între „cele 5 mari” pentru a te simţi mai maratonist decât alţii, şi asta pentru că nu agreez ideea îmbulzelii starturilor. Unul rarefiat, la nord de Cercul Polar sau cel Clasic, al Atenei, pot cântări la fel de mult. Gusturile diferă.

Un lucru e cert. Că mi-a plăcut povestea românului, de profesie militar, şi am încercat să mă pun în pielea sa. Adică a alerga maratoanele cu două steaguri mari şi late în mâini, ale României şi al ţării gazdă. Practic, fizic, mi-ar fi fost aproape imposibil, deloc la îndemână. Incomod şi istovitor. Chiar că trebuie să ai braţe de om al Armatei să te încumeţi la aşa ceva. În plus, fiecare avem modalităţile noastre de exprimare, de a ne ilustra punctele de vedere, şi oricât de român m-aş simţi, n-aş flutura drapele în alergare. Dar asta, iarăşi, e o opţiune de liber arbitrariu. 

Însă demersul lui Ilie Roşu e într-adevăr salutar, Jos Pălăria! Ştiu sentimentul, de la atâtea zeci de curse, de a fi unicul român între sute sau mii de alergători, la o cursă oarecare în străinătate. Nu-i uşor. Iar românul nostru la Boston nu doar că a reprezentat firavul cerc al maratoniştilor din Carpaţi la una dintre cele mai prestigioase curse din lume, dar l-a încheiat fluturând tricolorul. Prin gestul şi sudoarea sa a făcut mult mai mult bine imaginii ţării decât o groază de figuri publice, fie politicieni sau chiar sportivi, care realmente dau nonşalant cu târnăcopul în postura şi credibilitatea României în lume.

Anunțuri

„Nebunia” portarului

Octombrie 18, 2009

Nu m-a surprins deloc in cele cateva zile placut petrecute in Romania, acasa in Timisoara, sa descopar ca nimeni nu auzise de Marian Bataiosu. Cine-o mai fi si asta? Aaaaaa, noul campion mondial la scrima? El sa fie oare? Ca stii, numele ne scapa… Atunci bravo lui! Nu, nu, nu, numa-ncet, ca nu-i deloc el!

Nu rad ori infierez deloc necunoasterea, ci vreau sa evidentiez cat de dezinformata pana in panzele albe e societatea romaneasca, in acest caz prin omisiune. Puterea caracatitei sta si in evantaiul procedurilor de dus cu presul, iar dezinformarea prin ignorare e una din sutele de variante de manipulare a maselor existente in arsenalul tragatorilor de sfori.

Tot romanul a auzit de unul sa zicem ca Gigi Becali, impins pe scena acestui teatru de papusi cu figurine sinistre de cei ce bombardeaza publicul cu personaje dintre cele mai deranjante, sfidatoare si uzurpatoare pentru „viata cetatii”, dar tot mai putini compatrioti asezati in fata televizoarelor cu care se minte constant si de doua decenii poporul ar reactiona prompt intrebati fiind de numele unui cercetator, inventator, creator ori om de succes prin forte proprii de pe acele meleaguri.

Ca o paranteza, nu pot sa uit efectuarea unui scurt sondaj de opinie stradal, cu camera de filmat si microfonul, ca reactie imediata la un alt succes pe scena olimpica al admirabilei Elisabeta Lipa, aur in proba de canotaj 8+1 la Atlanta, si care a dezvaluit adevarata fata a dezinteresului uman. Dintre cei interpelati, o singura persoana s-a intrebat daca e vorba de… gimnastica. Restul, ca la dentist. Iar la vremea respectiva legendara sportiva isi desfasura activitatea la nivel de club tocmai in orasul celor intervievati…

Cartea pierzatoare a publicului este crezul ca daca o anumita persoana, un anumit nume, nu ii defileaza prin fata ochilor pe amintita scena, nu e asadar demna de a fi luata in seama, de recunoastere, apreciere, incredere. Ei bine, tocmai putinii reprezentanti care reusesc sau au curaj sa ridice capul din marea masa a oamenilor cumsecade, de buna credinta, nu vor fi proptiti si impinsi in fata de masina de propaganda tocmai pentru ca ar deveni o potentiala portavoce a maselor si ar deturna mesajul mincinos, prefabricat, al manipulatorilor de evenimente si stiri. Ce interes sa aiba mass-media, o a patra putere in stat si implicit o unealta de imputernicire a sistemului si de legare la ochi a publicului, sa scoata in evidenta un om dintre oameni? Nici unul! S-ar impusca in calcai. Denigrarea, gasirea unui nod in papura, dezinformarea, ar fi variantele uzitate in cazul aparitiei unui inconvenabil.

Ei bine, de aceea nu s-a auzit mai deloc de unul ca Marian Bataiosu. Omul „a facut Revolutia”, e unul ca milioanele de romani pacaliti in cei 20 de ani prognozati de Brucan, si are dragostea de neam si tara pentru a-si fi inaintat candidatura la presedintia Romaniei. E demn de admirat macar pentru acest demers si initiativa sa! Punctual, ici-colea, societatea civila mai are „vana”, mai tresalta… In saptamanile precedand alegerile, cei ce merg la vot habar n-au insa de existenta unuia ca Bataiosu, candidat independent, si se pierd in amanunte defetiste invartind in minte aceleasi nume compromise, le stim cu totii…

Bataiosu s-a refugiat, ca mai toata suflarea romaneasca, europeana ori mondiala de buna credinta si ce percepe gravitatea lucrurilor si potentialele urmari, in lumea virtuala de pe worldwideweb, o unica platforma de propagare cat de cat a realitatii veridice. In conglomeratul presei alternative, sugrumate ori bagandu-i-se pumnul in gura, denigrata fiind, tocmai pentru incercarea ei impotriva morilor de vant de a aduce la cunostinta maselor largi ceea ce se petrece cu adevarat pe suprafata pamantului.

Tot ceea ce v-ar trebui sa stiti, oameni buni, cat mai poate fi abordat, e sub buricul degetelor voastre, odata ce ati accesat internetul. Sunt sute si mii de surse de informare alternativa, altele decat blocul mass-media oficial ce duce in general de nas. Sunt sute si mii din gama informatiilor incercand a fi aduse la lumina de sa zicem jurnalisti de tipul celor sfarsind pe scut in Rusia moderna, cu interesele oamenilor la suflet si mai ales cu simtul raspunderii, al datoriei de a raspandi vestea.

Ideea acestor randuri mi-a venit sesizand dintr-un mijloc de transport, la oprire, cam ce survola pe internet o angajata in pana de clienti. Era o firma oarecare de servicii iar femeia isi avea biroul „in geam” cum ar veni, cu spatele la frontul stradal. Interfata virtuala era in vazul trecatorilor. A tranzitat de la un joc cu un omulet Hopa-Mitica incercand sa nu-si piarda inca o viata in salturile peste prapastii, la ce mai face o alta creatura a industriei de impachetat fum, creat iluzii si lansat false modele. Si am inteles pentru a cata oara oare cat de dusi cu presul si indoctrinati sunt oamenii dar si cat de naivi si indolenti in a accepta de bun, fara a face cel mai mic efort de cunoastere si descoperire, meniul ce li se serveste.  Semeni de-ai nostri imbranciti in bratele confuziei, ametiti aidoma unui titirez si legati la ochi, tragandu-li-se presul de sub picioare si fiind incet dar sigur purtati spre esafodurile de la nivelele piramidei fara portita de scapare: cu un nivel asa zis national, cu unul continental, cu unul global…   

Greutatea de a razbi a unuia ca Bataiosu, si sunt multi ca el, pe diverse meridiane, dar dezbinati si punctuali in efortul lor herculean, sta tocmai in paianjenisul gros al informatiilor de tot felul, raspandit cu buna stiinta. In aceasta avalansa continua de gunoi informational din toate domeniile si de toate nuantele, doar minti limpezi cu o reala capacitate de discernamant, concentrate si absorbite de arta dezlegarii „rebusului” si a iesirii din labirint, pot da la o parte neghina, pot face diferenta intre adevarat si fals, intre informare si dezinformare, intre realitati si piste false. 

Bataiosu e chiar lesne de gasit, pentru cine are nitica initiativa, la www.bataiosu.wordpress.com si, departe de mine, nu-i fac deloc campanie electorala. L-am descoperit „in labirint” si am facut imediat diferenta intre mesajul sau si demagogia sinistrelor papusi la capatul sforii.

Remarcabil, Marian Bataiosu atinge pe platforma sa subiecte de interes public nu doar national ci si european si transcontinental. Suntem in saptamanile imediat urmatoare votului favorabil al irlandezilor pentru Tratatul de la Lisabona, irlandezi care au fost suciti de la nu la da in mai putin de doi ani, si suntem in saptamanile premergatoare alteia dintre intrunirile la nivel inalt, de exemplu cea de la Copenhaga, unde sub masca ingrijorarii pentru schimbarile climaterice influentate de activitatea umana se imping spre desavarsire alte mult mai insidioase programe de ingradire, control si deturnare a vietii marii cetati globale.

Din nou, totul e la indemana buricului degetelor Dumneavoastra, atat cat mai e utilizabil fara constrangeri, plati si interziceri. Vor veni insa iute zilele cand vom accesa „posturile” devenite intre timp preferate asa cum ne chinuiam la calorifer la „Europa Libera”. Posturile alternative pe worldwideweb sunt cu nemiluita si de gasit in cascada, dintr-unul in altul, si chiar merita sa stii pe ce lume traiesti cu adevarat. Iar pentru poligloti, plaja e chiar nemarginita… Exista si o varietate a surselor, muzicieni de exemplu punandu-si la randul lor creativitatea la bataie intru constientizarea auditoriului. Iarasi, nu trebuie mers prea departe, la Muse de exemplu, cu al lor nou album „Resistance”, de vreme ce Parazitii sunt sub nasul oamenilor, cu „Slalom printre cretini”.  

Voi incheia prin a rememora un crampei din primul editorial ce-l semnam in acest an, in ianuarie, in Fotbal Vest, pentru ca tocmai un fost portar cu cariera franta in jocul profesionist insular, devenit ulterior inclusiv comentator la mari competitii sportive internationale pentru BBC, a devenit de ani buni emisar si propagator al stirilor si realitatilor atat de greu de crezut, atat de usor de diagnosticat drept incredibile si imposibile, dar de fapt atat de infricosator de adevarate.

E o imposibila confruntare actuala cu morile de vant dar in toata aparenta sa futilitate exista acel dram de puritate absoluta si speranta. But Hope Is Not Crushed Yet. Sub titlul „Nebunia portarului”, am amintit despre David Icke, si el un fel de Marian Bataiosu ori Vaclav Klaus si numele pot continua, oameni care, ca in orice generatie, se regasesc in grupul mai degraba fractionat al celor impotrivindu-se curentului, nealiniati si mai mereu neintelesi. Si Icke poate fi lesne gasit, in worldwideweb sau, ideal, prin publicatiile sale ori la discursurile de ore-n sir ce le tine in amfiteatre din lungul si latul globului…

Nebunia Portarului

Cate s-au mai petrecut din Ajun incoace!

[…]

Dar toata aceasta cacofonie de stiri si informatii din fotbal, sport ori din lume in general paleste in insemnatate daca am vrea sa sesizam adevarata semnificatie a noii file ce va fi intoarsa in istoria moderna in ziua aparitiei urmatorului numar, 20 ianuarie. Marioneta sau calul troian, cum vreti, al papusarilor ce trag sforile si tes paianjenisul viitoarei dictaturi totalitare globale, va fi instalata peste Atlantic intru amagirea maselor. Ura, Traiasca Regele! Evenimente dintre cele mai inimaginabile si nefericite pentru SUA si omenire in general urmeaza a fi regizate pana sa zicem la solstitiul de iarna din 2012, asa incat, zilele intrand in sac, haideti sa facem cunostinta cu un fost portar, David Icke. 

Se trage din Leicester. Ca si Peter Shilton, cel cu 125 de selectii pentru Albion. Sau ca si Gary Lineker, golgeterul Mondialului mexican. Care si-au inceput carierele, cu cate 7-8 sezoane, in urbea natala, la City.

Dar Icke nici macar nu si-a continuat-o la Leicester City, aidoma unui alt mare portar, Gordon Banks, care a strans acolo mai multe jocuri chiar si decat Shilton. Ci a agatat manusile in cui si a parasit linia portii la doar 21 de ani, cu numai 37 de aparitii pentru Hereford United, o accidentare la genunchi dovedindu-se ulterior a fi o binecuvantare deghizata. Pentru ca l-a eliberat dintr-un cadru fix, cel al portii, pentru a purcede spre lucruri mai marete, in ciuda tuturor riscurilor pe care le implica o poteca nebatatorita. Azi numara 17 carti si noua prezentari video.

Comparativ cu jucatorii de camp, care nu vad… padurea din cauza copacilor, portarul in schimb are avantajul punctului de observatie si al perspectivei totale. Are timpi morti, intru urmarirea ostilitatilor. Exersand vizionarea, deprinde o intelegere limpede, lucida, a intregii actiuni. Iar cand isi intra in rol, plonjand la picioarele varfului, isi atrage eticheta de “nebun”. De fapt, e probabil mai cu capul pe umeri decat restul. Iar in cazul nostru, de la a deveni din “nebunul” dintre buturi un “bolnav mintal”, n-a fost decat un pas.

Ne pierdem in infinitul vartej cotidian, asfixiati de fluxul stirilor si grabiti sa dam menire existentei noastre. Si, ne-a avertizat “nebunul”, nu mai avem timpul si clarviziunea sa distingem adevarata realitate derulata in umbra perdelei de fum. David Icke, si altii ca el, ne-o expun permanent. Asta pana intr-o buna zi, cand vom ramane doar cu o mass-media gen Scanteia dar sub alte nume si controlata de aceiasi papusari, care, in majoritatea sa, raspandind “surse oficiale”, ne spala de ani buni creierele.

David Icke, dupa retragerea din fotbal, a activat nu doar in redactia sportiva a BBC, iar cand a dobandit darul viziunii a inceput sa il impartaseasca, fiind ridiculizat la nivel national pentru revelatiile dezvaluite. Anii au trecut, clarviziunea lui Icke s-a adeverit in cele mai mici detalii iar acum, la 56 ani, nu doar ca are simpatizanti in toate colturile lumii dar, surpriza, pana si un mare cotidian de-aici impartasind linia “oficiala”, intr-un editorial, a ajuns sa aminteasca de repudiatul ex-portar Icke, care, infuriind din nou cu observatiile sale, a avertizat ca inscaunatul e mai periculos decat inlocuitul, fiind un potential Hitler, si ca numirea sa este inca o mutare dintre cele tot mai numeroase si “la vedere” spre o crunta dictatura mondiala, cu un unic guvern, o unica moneda si armata si cu o preponderenta masa de manevra initial manipulabila prin microcipuri inserate sub piele si o acolada de alte procedee iar finalmente exterminabila.

Nici o noutate, Icke a reiterat ca majoritatea conducatorilor si guvernelor sunt doar pioni ai papusarilor iar natiunile o mare tabla de sah pe care mutarile, a se citi razboaie, foamete sau alte calamitati ori crize gen financiare, a “incalzirii globale”, sunt facute de aceiasi tragatori de sfori. Ritmul si gravitatea miscarilor vor creste cat de curand si vor afecta inclusiv societatile dezvoltate. Dar norodul – manipulat si inlantuit cu indulcitoare gen plasma TV, 4×4, “vedete”, vacante “exotice” si tot tacamul commercial-materialistei existente moderne, zaharel pentru care a fost dresat sa jinduie si pentru care e stimulat sa alerge pe infinita… banda de productie – n-are timp, ochi si probabil stomac pentru a intelege. Serialul de la 6 sau posetuta conteaza… Ba mai mult, sa ignoram si ridiculizam mesagerul, sa schimbam canalul si sa preluam, mereu si din nou, pozitia strutului! E mai comod.

Mesageri ca Icke au avut insa prea multa ravna si dreptate de doua decenii incoace pentru a mai fi marginalizati. E totusi alegerea fiecaruia, ca doar traim intr-o lume libera. Libera? Va lamureste David…     

 

 

Adevaratul vinovat e Ilie, zice unu’

August 9, 2009

Chiar m-as fi mirat sa nu fie vreunul aparandu-i pe bezmetici ori cautand vinovatii prin alta parte. Sta in talentul lor slefuit prin secole de diplomatie sa mute din vorbe sau condei barele portii, asa cum le convine mai bine, sa iasa basma curata, mai albi decat albul, ori sa arunce pisica in ograda nevinovatilor.

S-au mai irosit duminica tone de material lemnos cu un editorial estival, publicat de unul dintre cotidianele de mare audienta si prestanta din Regatul Unit. Sub titlul „Adevaratul motiv pentru toti acei derbedei in vacanta”, autoarea e de parere ca nimic nu poate opri comportamentul strigator la cer al unei anumite sectiuni a societatii britanice iesite la distractie, de la Riga si pana in West End din Londra. E poveste veche si firul istoriei, argumentele si numeroasele intrebari sunt intoarse pe toate fetele.

Subiectul a iesit din nou in prim-plan cand cu recentul exhibitionism pe fond de ebrietate, al unui britanic, undeva in Creta, pentru care s-a fript, o grecoaica facandu-si singura dreptate. Mai „adevarata” si mai transanta decat zeci echipati din banul contribuabilului, cu toate planurile lor de mentinere a ordinii publice, degeaba si ineficiente, poate chiar tacit trecand cu vederea debandada. Dar asta e treaba lor… 

Cert e ca un suvoi de comentarii ale cititorilor au inundat editia online a publicatiei, pe marginea editorialului. Majoritatea au infierat starea de fapt si si-au spus oful, sugerand propriile opinii in privinta cauzelor degradarii comportamentale a numerosilor subiecti ai Maiestatii Sale, mai ales cand e vorba sa-si suprime inhibitiile la o iesire in oras, ori pur si simplu varsandu-si frustrarea cu exemple experimentate pe proprie piele. Dar s-a mai gasit cate unu’, care sa te lase masca…

E drept, mai mereu cate un comentariu e tipic Gica Contra, doar sa toarne gaz pe foc si sa atate, ori e doar pura inventie redactoriceasca. In orice caz, comentatorul s-a semnat si a spus cam asa… „Alistair Cooke obisnuia sa remarce ca declinul comportamental al publicului a inceput odata cu Ilie Nastase la Wimbledon, a fost dospit de Jimmy Connors si a atins zenitul cu John McEnroe. Tinerii au vazut, au admirat, au realizat ca autoritatea n-are sanctiuni, si au copiat…”

Asadar radacinile s-ar regasi dupa Dumnealui pe dreptunghiul verde sud-vest londonez, in circul sportului alb, iar exemple negative ar fi niste talentate genii ale tenisului, cetateni non-britanici. Desigur. Intotdeauna vinovatii sunt altii, si nu ai nostri ca bradul, care sunt mai albi ca albul, de o moralitate si civilie impecabile, cinstiti, virtuosi, buni si talentati, cei mai cei de pe toate meridianele globului.

Ilie Nastase a fost de fapt un exceptional tenisman, oferind pe langa jocuri atractive si sarea si piperul atat de adorate de public. De aici insa si pana la a-l gasi, fie si la misto sau aruncata la biza intr-un comentariu fara noima, „buric” al degradarii comportamentale a supusilor Reginei, e ca de la pamant la planete nestiute.

Helloooo-oooo! Rusinica, rusinica! Pai restrangeti-va scandalagii umflati de alcool si alte dependente urinand in dispret si inconstienta pe monumentele batranului continent tot asa cum v-ati domesticit animalele huliganice pornite la dat cu maciuca in cap europenilor, pe stadioanele din lung si lat. Se poate?

Cat despre vorbele pline de venin si atitudinea cu un infinit complex de superioritate al destulor subiecti insulari, blestemati cu cele mai lase si degradante dintre prejudecati la adresa altor semeni de alt nat, nu e nevoie sa-i vezi „la lucru” in deplasare. Si pe teren propriu sunt la fel de breji si nesuferiti. Dumnezeu a stiut de ce i-a pus pe toti pe o insula dar ei si-au gasit calea, mai intai plutind. Acum zboara spre destinatii europene unde uda nu doar rondouri ci si statui, unde nu doar insulta localnici dar le si arata cealalta maciuca. Asta-i natia, asta-i situatia.

Trans Europe 2009

Iulie 12, 2009

Poate ati apasat titulatura UltraMaratonist, dintre blogurile de pe coloana dreapta. Poate nu. Ati intra in lumea lui Russell Secker, un temerar indreptandu-se cu brio spre varsta a treia.

L-am vazut in carne si oase, am avut ocazia, norocul si onoarea sa-i fiu companion pe scaunul vecin, zburand inapoi de la Oslo la Londra, dupa noaptea solstitiului de vara. Atat de cu picioarele pe pamant, atat de natural si candid in a istorisi o poveste a inimaginabilelor limite ale spiritului uman. I-am vazut gleznele umflate ca borcanele, testament al cursei Trans Europe, ce tocmai o incheiase, dupa 64 de zile in sir pe soselele continentului, insumand 602 ore de alergare cap la cap, 2.800 de mile si 6 tari strabatute.

In spatele glasului rece al cifrelor, care l-a regasit pe locul 30 din totalul celor 68 de ultramaratonisti aliniati la start undeva aproape de Bari, Russell are unul dintre cele mai puternice mesaje intru imputernicirea spiritelor, sufletelor si mintilor noastre. O performanta ca a sa infricoseaza dar mai ales da curaj. Este o poveste de succes a triumfului spiritului uman. Iar Russell a mai avut timp si „nervi” sa si alimenteze scurtul sau jurnal, gratie tehnologiei, in timp real, de pe mobilul la purtator direct pe interfata blogului sau.

Va puteti imagina ce inseamna sa alergi in medie minim 60 de kilometri pe zi, prin soare ori ploaie, pe caldura Italiei sau prin ninsoarea viscolita din preajma noptilor albe ale Cercului Arctic, timp de peste doua luni, zi de zi, fara macar 24 de ore de pauza? Sosete sfartecate, varfuri ale incaltarilor tocite, basici si rani, toate intr-o lupta la prima vedere inumana cu propriile limite, pe care ni le imaginam atat de restranse.

Italia, Elvetia, Germania, transbordarea peste Baltica, si apoi Scandinavia, cu Suedia si „colturi” din Finlanda plus Norvegia. Finish la Nordkapp, punctul nordic extrem al Europei, odata cu solstitiul, la 71 grade 21’10”N. Al 30-lea din 68, dintre care unii au spus intr-adevar pas.

Rainer Koch, un german, a triumfat, urmat la un interval de 6 minute de japonezul Senoo si neamtul Strosny. La femei a invins o japoneza, Funyama, sosita a 20-a in ierarhia generala si urmata la aproape 7 ore de germanca Streicher. Dar in spatele numelor si timpilor, aceleasi povesti inaltatoare ale cutezantei umane. Pe pagina sa, atat de frumos bifate, Trans Gaule in 2005, Deutschlandlauf in 2007 iar acum Trans Europe. Si frumoase amintiri. Plus recordul de a fi pierdut cea mai mare masa corporala dintre ultramaratonistii transcontinentali.

Dar nici cea mai mica urma de superioritate, de aroganta ori de infatuare. De fapt, e prea mare in pielea sa, un monstru sacru al soselelor, pentru a-si irosi energia cu „masti” in ochii altora. Mai mult, m-a facut sa ma simt special, si nu deloc umilit de mult mai redusa mea incercare tocmai bifata, spunandu-mi ca un unic maraton si nu 64 la rand poate fi cel putin la fel de dificil daca nu chiar mai complicat, prin pregatirea psihologica si conotatiile unei abordari diferite, decat ultra-incercarea lor. Inclin sa cred ca a exagerat dar nu-l contrazic pentru ca, in orice caz, dupa peste 100 de maratoane la bord, sigur stie una-doua „boabe” mai multe decat subsemnatul.

Cine are rabdarea, va castiga din a-i citi pasii jurnalului. De la niste glezne normale, la unele tumefiate, de la ninsoarea cu vant de ii lua pe sus, undeva in Suedia, incotosmanat in 6-7 randuri de haine fara a transpira, unde atinsesera deja noptile complet albe, cu lumina 24 de ore in rotirea aratatoarelor, la poza in tricou, ireala, aproape de Capul Nord. Au fost printre cele mai pline de semnificatii ore petrecute recent, undeva in zbor, deasupra nordului Europei. Ascultand experienta unui extraordinar temerar dar atat de in… blugi si tricou, daca ma intelegeti ce vreau sa spun…

In antiteza, sesizand cate suflete ratacite nu mai stiu cum sa copieze mai bine falsele modele ale zilelor noastre, salivand ca daca topismul afiseaza Maybachul si el trebuie sa etapeze macar cu un miniMaybach (chiar, exista asa ceva?), nu am nimic altceva de declarat decat ca inima imi canta de fericire ca o vioara bine acordata. Mi-am ales bine eroii nestiuti, marunti in ochii lumii orbite de uraganul consumerist si de falsele modele impinse in fata de o abila orchestrare, si imi spun ca am norocul sa pasez informatia. Am vazut si trimit mai departe. Nu voi face ca Russell si nu faceti ca Russell, doar daca un imbold special va cheama, dar de ce n-am pretui si purta la suflet samburele unei inaltatoare lectii de viata. Si anume ca oameni din randul oamenilor, atat de naturali si sa zicem „simpli” dupa vorba ori port, nu tu politicieni sau asa zise „vedete”, pot atinge cele mai impresionante si remarcabile tinte…

Post-solstitiu… Adnotari nordice

Iulie 4, 2009

Va mai „plictisesc” nitel cu descinderea la nord de Cercul Arctic, in pitorescul Tromso. Adnotarile sunt de fapt scurte insemnari pe dosul altor clisee surprinse in nordul Scandinaviei… Si voi incepe cu dara de vopsea albastra!

Pe artera spre aeroport, traseul Midnight Sun Marathon e indicat pe carosabil. Ochii pe albastru!

Pe artera spre aeroport, traseul Midnight Sun Marathon e indicat pe carosabil. Ochii pe albastru!

Mai sunt si cladiri administrative moderne in Tromsoul parca de turta dulce. Iar insemnele de pe un asemenea bloc ne duc cu gandul la Rudyard Kipling. Daca n-ati parcurs inca versurile lui If, celebrul "Daca" al lui Kipling, opriti-va din ce faceti si lecturati...

Mai sunt si cladiri administrative moderne in Tromsoul parca de turta dulce. Iar insemnele de pe un asemenea bloc ne duc cu gandul la Rudyard Kipling. Daca n-ati parcurs inca versurile lui If, celebrul "Daca" al lui Kipling, opriti-va din ce faceti si lecturati...

In piateta centrala, flori si peste oceanic, tarabe langa tarabe. Plus obisnuitele suveniruri. Iar pestii sunt adusi pana si din indepartata Islanda!

In piateta centrala, flori si peste oceanic, tarabe langa tarabe. Plus obisnuitele suveniruri. Iar pestii sunt adusi pana si din indepartata Islanda!

Catedrala Polara, plasata pe insula Kvaloy, spre ocean, undeva la baza telecabinei, este o cladire futurista, ridicata in 1960

Catedrala Polara, plasata pe insula Kvaloy, spre ocean, undeva la baza telecabinei, este o cladire futurista, ridicata in 1960

Aduce cu Europa Centrala, nu-i asa? E soarele celei mai lungi zile din an...

Aduce cu Europa Centrala, nu-i asa? E soarele celei mai lungi zile din an...

Maratonul a trecut, podiumul verzui, "ecologic", se pastreaza pentru la anul, iar in piata au sosit motociclistii...

Maratonul a trecut, podiumul verzui, "ecologic", se pastreaza pentru la anul, iar in piata au sosit motociclistii...

In beraria din incinta fabricii de bere Mack, tot dichisul taramului de la nord de Cercul Arctic. E cea mai veche berarie din oras iar un istoric al locului mi-a fost oferit drept supliment la bere. Cu un prosopel pe care sa asez paharul...

In beraria din incinta fabricii de bere Mack, tot dichisul taramului de la nord de Cercul Arctic. E cea mai veche berarie din oras iar un istoric al locului mi-a fost oferit drept supliment la bere. Cu un prosopel pe care sa asez paharul...

La Muzeul Polaria, una dintre ambarcatiunile supravietuind expeditiilor spre Cercul Polar. Acum se odihneste, sub o cupola de sticla

La Muzeul Polaria, una dintre ambarcatiunile supravietuind expeditiilor spre Cercul Polar. Acum se odihneste, sub o cupola de sticla

Vikingii se descurca bine si pe mai multe roti, nu doar pe ape. Un tur al orasului, in titicar, sa-i zic asa. Dragut!

Vikingii se descurca bine si pe mai multe roti, nu doar pe ape. Un tur al orasului, in titicar, sa-i zic asa. Dragut!

Lupta cu valurile, simbolizata in centrul pietei centrale...

Lupta cu valurile, simbolizata in centrul pietei centrale...

Listele cu rezultate, intr-un respiro. Turul orasului e pe terminate.

Listele cu rezultate, intr-un respiro. Turul orasului e pe terminate.

Vedere din Tromso. Orasul pe pante, apele Bjalsfjorden...

Vedere din Tromso. Orasul pe pante, apele Bjalsfjorden...

"Unelte" din dotarea vikingilor, a exploratorilor. Ursi polari, foci, vulpi polare, vanat pretios...

"Unelte" din dotarea vikingilor, a exploratorilor. Ursi polari, foci, vulpi polare, vanat pretios...

Si o strada centrala tipica. Si aici traiesc oameni, fie si in lungile nopti polare, cu doua ore de lumina pe zi...

Si o strada centrala tipica. Si aici traiesc oameni, fie si in lungile nopti polare, cu doua ore de lumina pe zi...

Podul de peste un kilometru lungime si un cliseu din santierul naval...

Podul de peste un kilometru lungime si un cliseu din santierul naval...

Si inchei cu inca un peisaj nocturn, soarele de la miezul noptii, surprins din preajma demipensiunii "mele"...

Si inchei cu inca un peisaj nocturn, soarele de la miezul noptii, surprins din preajma demipensiunii "mele"...

Sfarsit… Noaptea „alba” a solstitiului de vara, la nord de Cercul Arctic

Iunie 28, 2009
Poze si povestea de la solstitiul de vara, in Tromso/Norvegia, mai jos…
Roald Amundsen, exploratorul norvegian, pornea in expeditii din Tromso, care-i poarta vesnica amintire. Statuia, in preajma Polarmuseet

Roald Amundsen, exploratorul norvegian, pornea in expeditii din Tromso, care-i poarta vesnica amintire. Statuia, in preajma

Tromso ne-a intampinat in cea mai lunga zi a anului cu un plafon de nori. Avea sa se sparga...

Tromso ne-a intampinat in cea mai lunga zi a anului cu un plafon de nori. Avea sa se sparga...

Localnicele obisnuiau sa faca naveta. In memoria lor, o statuie in preajma unui refugiu al statiei de autobuz...

Localnicele obisnuiau sa faca naveta. In memoria lor, o statuie in preajma unui refugiu al statiei de autobuz...

Spiritul matern si o biserica din lemn. E seara tarziu, inaintea solstitiului...

Spiritul matern si o biserica din lemn. E seara tarziu, inaintea solstitiului...

Memorialul eroilor cazuti in Rezistenta, intre '40 si '45. Tromso a platit tribut pozitiei sale strategice...

Memorialul eroilor cazuti in Rezistenta, intre '40 si '45. Tromso a platit tribut pozitiei sale strategice...

Pe principala strada pietonala, traseul de final isi asteapta alergatorii de 10 kilometri...

Pe principala strada pietonala, traseul de final isi asteapta alergatorii de 10 kilometri...

Linia de sosire. Mai aveam ceva timp pana la start, asa ca am asistat la finishul altora. In cursa de-o mila...

Linia de sosire. Mai aveam ceva timp pana la start, asa ca am asistat la finishul altora. In cursa de-o mila...

Crucea Rosie la datorie. Nu doar medalia ti-e agatata de gat, ci si o patura...

Crucea Rosie la datorie. Nu doar medalia ti-e agatata de gat, ci si o patura...

Iar acum e randul nostru...

Iar acum e randul nostru...

Pentru prima data am alergat cu aparatul la purtator. Scuzati va rog calitatea dar sesizati soarele spargand norii, inaintea miezului noptii!

Pentru prima data am alergat cu aparatul la purtator. Scuzati va rog calitatea dar sesizati soarele spargand norii, inaintea miezului noptii!

Cam asa arata casutele nici prea prea nici foarte foarte ale localnicilor

Cam asa arata casutele nici prea prea nici foarte foarte ale localnicilor

Orasul are cladiri administrative de toata frumusetea

Orasul are cladiri administrative de toata frumusetea

Regele Haakon vegheaza peste principala piata centrala din Tromso.

Regele Haakon vegheaza peste principala piata centrala din Tromso.

Lalele, brazi, biserici catolice. O ambianta placuta...

Lalele, brazi, biserici catolice. O ambianta placuta...

Jurnalul meu de o jumatate de an e la final. Inaintea solstitiului de iarna, de la amiaza unei insorite zile de decembrie, acolo, in preajma Observatorului Regal din Greenwich, la meridianul zero, alesesem déjà drept punct terminus Tromso, la ora solstitiului de vara din noaptea cea mai scurta. 20 pe 21 iunie, spre dimineata, ocazie cu care oraselul port din nordul Norvegiei gazduieste cea de-a 20-a editie a Midnight Sun Marathon. Alergarea soarelui de la miezul noptii…

Las Londra sub o mijgura moale si ma intreb ce vreme ne va intampina in Tromso. Prognoza pentru aceasta perioada a anului e de aproape 20 grade Celsius respectiv de 8 grade la miezul noptii, la ora cursei. Cert e ca va fi lumina. Oare si soare? Daca plafonul de nori va fi ingaduitor…In avion, destui alti inscrisi pentru Midnight Sun Marathon. Ii recunosti usor, dupa echipamentul din dotare. Doar unul a scapat echipajului radar, si anume un ins imbracat elegant, cu o sotie absorbita de sine si de propria-i imagine, care parca nu cadrau cu o descindere la nord de Cercul Arctic. Aveam insa sa raman gura casca, peste nici 24 de ore, cand il vedeam trecand linia de sosire a maratonului, la peste cinci ore de la start.Desi pliantul turistic sugera ca vom zbura deasupra Atlanticului, nu mult ne-a trebuit pentru a vedea pamant si linia tarmului. Atat de puternic contrastul intre verdele intens din preajma malului si albastrul inchis al oceanului… Iar pe uscat, inca destula zapada. Si numeroase ape, unele inaintand si ducandu-ma cu gandul la faimoasele fiorduri.“Ce priveliste! Rareori ti-e dat sa vezi un aeroport in asemenea imprejurimi, cu pista pe malul apelor si un lant muntos in zare” a remarcat unul dintre pasagerii de ocazie cu care am nimerit sa impartim taxiul, spre oras. Celalalt, un japonez, se gandea déjà la maratonul de la miezul noptii si timpul sau de 3 ore si jumatate. Tromso ne intampina cu o vreme buna dar nu si insorita.Prima mare surpriza a fost oferita de calatoria spre oras, pe “scurtatura” prin paianjenisul de tuneluri de sub colina din centrul insulitei pe care e situat Tromso. Intersectii semaforizate, giratorii, toate sapate in munte. Iar la un moment dat iesirea la suprafata, pe una din cele sapte “guri” de iesire la suprafata in estul insulei, cu toate deservind Downtown Tromso. Zona centrala.Totul foarte pitoresc, de la casutele de lemn cu ghirlande de flori la stradutele pietonale si catargele ambarcatiunilor din port. Si totul in culori deschise, calde, placute, “refugiu” in lunile iernii polare cu zilele cu doar doua ore de lumina.

Domnul Karlsen, taximetristul, ne spune ca mult mai multi turisti aleg Tromso pe perioada de iarna, gratie numeroaselor facilitati pentru sporturile sezonului alb. Colina din centrul insulei are traseele sale de schi fond, pistele ei de schi si chiar cele trei trambuline, amplasate in nord-estul orasului, langa campusul universitar, Universitetet I Tromso. Pe colina sunt ele si alte atractii… Un lac natural, Prestvannet, cu pontoane si loc de patina iarna. Gradinile Botanisk Hage si nu doar stadionul de fotbal ci si unul atletic, denumit Valhalla, ca doar suntem in Scandinavia… Japonezul cu gandul la cele 3 ore si jumatate, englezul la reunirea cu sotia sosita déjà in oras dar nu si la cursa, in care o va incuraja de pe margine, iar eu spre Fjellheim, o pensiune amplasata spre sudul insulei, nu departe de centru.

O pensiune tinuta de misionari, calatori in scopuri caritabile sau in actiuni voluntare in emisfera sudica, si autoproclamata Scoala Biblica.La receptie, un cuplu de pensionari elvetieni trimisi ca ultima solutie de cazare la Fjellheim. Nu stiau ca Tromso avea sa fie invadat la momentul solstitiului de vara de “lacustele” alergatoare. “Am calatorit noaptea pe teritoriul Germaniei, cu un tren special, care ne-a imbarcat si masina. Am parcurs intreaga Norvegie, pana la Nordkapp, de unde ne-am intors in aceasta dimineata, in nici doua ore”. Asadar suntem la mica distanta de extremitatea nordica a Scandinaviei si Europei iar helveticii au dat raita alte cateva ore prin Tromso, pentru cazare. Fjellheim, plin si el ochi. Iau cheia, am camera 209, si constat imediat ca mai sunt maratonisti in hotel. Aceiasi asiatici carora le place sa calatoreasca, sa vada. Sa fotografieze. Iar pe una din mesele camerei, constat ca am de-a face cu Noul Testament. Invelit in piele albastra.

Restaurantul Milano, cu literele sale galbene pe fond verde, e sansa mea. Am nevoie de paste, macaroane, “religie” a alergatorilor inaintea curselor. Si unde mai sigur asemenea meniu decat intr-un stabiliment cu denumire peninsulara? E aproape gol dar lumanari palpaie pe toate mesele. Si e doar 4 dupa-amiaza. Am avut mare noroc cu calabrezul Silvio, care si-a “desertat” sufletul in pranzul preparat. Tagliatelle gustoase, o salata consistenta, cu de toate, si o paine la cuptor, cu aroma de usturoi. Apa e de baza…Cu greu m-am despartit de Silvio si colegii sai din bucatarie. Ne-am pozat, am frunzarit Gazetta dello Sport, plansa dupa esecul Italiei cu Egipt, la Cupa Confederatiilor, am sters granite si am dat mana. Sunt invitat a doua zi.In preajma, doi voluntari in tipicele tunici galbene ale organizatorilor strajuiesc o intersectie si un semn indicator dezvaluie enigma. Mai sunt cateva ore pana la Midnight Sun Marathon. Editia a 20-a, din noaptea solstitiului de iarna. O dara albastra, pe carosabil, imi aduce aminte de Maratonul Timisoarei, de cursele de-acasa, unde un indiciu identic iti poarta pasii de la start pana la sosire. Si sper sa nu impartasesc soarta unor alergatori straini, vizitand Timisoara si fara a cunoaste locul, care au “pierdut” o curba si s-au trezit inafara traseului.Imi spun si ca e posibil ca traseul sa treaca prin preajma pensiunii mele si sa ajunga la aeroport, nu de alta dar, in calatoria noastra cu taximetrul de la poarta aeriana spre oras, remarcasem o anumita dara albastra… Sper ca localnicii nu ne vor expedia direct pe avion, de pe parcursul cursei… Nu, nu. Mai sunt ceva krone de cheltuit. Coroane norvegiene. Am primit aproape 10 pe o lira sterlina.Se insereaza, daca se poate spune asa…

E sambata seara si la noapte e solstitiul de vara. Suntem la nord de Cercul Arctic, la paralela 70, si peisajul iti taie rasuflarea. Colinele golase din preajma, de pe insula Kvaloy, “paravan” al orasului in fata Atlanticului, cu casutele si blocurile cu cel mult patru nivele la poale, si cu funicularul ce te cocoata pe creasta, pe “acoperisul” orasului, la 1.257 metri, impopotonat cu tot cu un restaurant. Varful Tromsdalstinden. Pana acolo sunt 420 metri cablu ai cabinei galbene Fjellheisen, instalatia fiind construita in acelasi 1960 de Brodsrene Jakobsens, o companie navala. Muntii golasi si inzapeziti din imprejurimi si soarele jucandu-se printre nori. Cand un versant e incalzit, cand o alta colina e mangaiata de razele sale.Ziua cea mai lunga. Ca in filme. Dar aceasta sambata se va ingemana la Tromso cu noaptea cea mai scurta. E perioada in care lumina nu merge la culcare, asta daca esti suficient de inspirat sa te nimeresti la nord de Cercul Arctic candva in iunie ori iulie.

Cat despre cursa, imi spun ca suntem ca jucatorii din Primera spaniola, asteptand sambata seara, “omorand” timpul, inaintea startului. Mai toate cursele la care am participat sunt fie duminica ori sambata dimineata. Dar de aceea Midnight Sun Marathon e cu atat mai special, cu atat mai ravnit in jurnalul cu amintiri al maratonistilor.Sunt veniti si cinci din comitatul Yorkshire, dupa ce saptamana trecuta alergasera semimaratonul estuarului lui Humber la Marea Nordului. De pe coasta nord-estica a Angliei, la Hull, pe cea nord-vestica a Norvegiei, la Tromso. Roger e fan Arsenal si imi marturiseste ca n-a fost prea intelept din partea sa sa alerge trei curse in patru saptamani, culminand cu maratonul din Tromso. Spera doar sa-l incheie, fie si in circa cinci ore. Simon, companionul sau, isi aminteste de momentul din timpul Maratonului New York, cel cu trecerea lungului pod, cand s-a oprit sa-si faca o poza, langa indicatorul catre Bronx. Amintiri. Nu se iau prea in serios iar numele clubului ad-hoc ii tradeaza. Ceva despre Fat Guys.Un alt grup e si mai pitoresc. “Sunt angajati pentru a alerga. Bossul e mare fan al alergarilor si isi plimba angajatii prin lume, pe la curse”, imi explica antrenorul clubului, un profesionist cu licenta, inaintand gratios spre varsta a treia. Imi spun ca nu-si bat capul cu maratoanele si nici n-au alergat vreunul. Pentru grupul din nordul Londrei e Toro Midnight Sun Half-Marathon iar Toro e numele sponsorului semimaratonului, gasit si pe ambalajele unor produse alimentare din Tromso. La care m-am repezit la sfatul lui Silvio, care mi-a explicat ca duminica toate supermarketurile sunt inchise in oras, fie ele ICA ori Coop.In Tromso déjà se-alearga. E cursa de o mila, unde, cu mic cu mare, orasenii au iesit la o portie de sanatate. E si un concurs de patine cu rotile. Nici o problema cu carosabilul, aproape ca-n palma, dar ar fi cu strazile in panta, coborand spre port. Totusi, daca se urmeaza linia tarmului, spre sud, cea a traseului de maraton, patinatorii nu vor transpira in plina noapte. E si un concurs de 10 kilometri. Plus regele si regina, maratonul si jumatatea sa.

Si apropos de rege, startul e dat din preajma pietei centrale a orasului, ce se prelungeste spre debarcader, piata ce e dominata de statuia Regelui Haakon al V-lea al Norvegiei, cu atat mai sever in “ascutimea” sa in straiele militare. Monumentul dezvaluie ca Haakon n-a prins 60 de primaveri.Lumea e stransa ciorchine in preajma sosirii de pe strada pietonala, paralela cu artera de pe care se da startul, iar comentariul organizatorilor norvegieni e plin de exclamatii, foarte viu, probabil nu si… “colorat”. Se vine in timpi foarte respectabili, sub 33 minute, in cursa de 10 kilometri. Imi spun ca are de-a face si cu frigul. Se anunta doar 6 grade Celsius. Iar un voluntar pregateste paturi groase de campanie, cu care imi imaginez ca se acopereau vikingii sau rezistenta norvegiana la ora luptelor cu ocupantii nazisti. Si cortul verzui cu crucea rosie imi da aceeasi impresie, a vremurilor rezistentei.

Exista de fapt si un memorial cu numele eroilor locali rapusi in cei 6 ani ai celei de-a doua conflagratii mondiale. S-a murit peste tot, chiar si in “crestetul” Europei. De ce atata sange varsat, cand se poate si doar cu zambete la miez de noapte dar in plina zi?

Piata se numeste Stortorget, conform unei placute,  iar intr-un colt al ei, din lemn galbui, strajuieste Katolske Kirke. O biserica catolica. In apropiere, palatul Episcopal. Ca o paranteza semnificativa, aici tinea o comuniune in 1989 Papa Ioan Paul al II-lea. Ah, acest an ’89, mereu si mereu…De cealalta parte a pietei, la parterul cladirii administrative locale, Radhuset, adica Primaria, centrul de organizare al Maratonului.  Sponsorizat de Discovery Petroleum, o companie care exploreaza si spera a for a titei in nordul Norvegiei. Inauntru, lume luminata, peste tot sigla cursei, sugerandu-ti un soare aprins pe post de bust al alergatorului si razele sale, ducandu-te cu gandul la fuleul concurentului.Cat de iuti vom fi oare? Mai am vreme de un suc de mere si un altul de portocale, de cateva poze, inclusiv spre Tromsobrua-Bridge, zveltul pod lung de 1.016 metri, finalizat in 1960, peste stramtoarea Treomsoysundet, ce desparte orasul insula de “ruda” sa dinspre interiorul tarii, unde, pe tarm, se alungeste cartierul Tromsdalen.Dar nu mai e vreme… Ne pozam si… spre start, pe Gronnegata, de la picioarele Regelui Haakon.

E 10 si jumatate seara. Daca mi-as egala ultimii patru timpi de la semimaratoane, atunci as incheia chiar inainte de miezul noptii, aici, inapoi in centru, pe pietonala paralela Storgata, urmatoarea cum cobori spre port.Pregatirea psihologica e insa cu lacune. Am degustat prea mult din ideea descinderii la nord de Cercul Arctic, am fost absorbit de aventura in intregul ei si am pierdut focalizarea pe cursa in sine. Cu consecintele care doar pot sa le anticipez dar care nu ma dezamagesc. Si pentru a ma autoconvinge ca am venit in excursie si nu doar la Midnight Sun Marathon, iau camera cu mine, in cursa. O premiera, dupa atatia ani de tropait pe soselele si arterele Europei…“Coboram” spre sudul insulitei, tot mai aproape de tarm, tot mai aproape de aeroport.

“Heya!” e parola serii. Suntem incurajati la nesfarsit cu “Heya” si nu pot decat sa zambesc ori sa salut din mana, cand scandarile sunt insotite de “Valuri mexicane”. Cine crede ca norvegienii sunt reci si inchisi, sa-si reconsidere prejudecatile. Sunt calzi si deschisi. Optimisti si candizi. Calitati umane care-i tine in lungile reci luni de iarna. Care iarna nu e de trei-patru luni, ca pe continent. Aici suntem pe “dorsalul” panterei scandinave care pare a se arunca pe Europa.Toate natiile, toate culorile, doar un tricou Serpentine. Cu numarul meu. In premiera, n-avem parte de cipuri la siret, care se inregistreze timpii intermediari si final, ci de un cod de bare pe numarul din piept. Cod care ne va fi scanat la sosire, aidoma scanarii unei conserve de fasole boabe in supermarket. Scanare manuala cu ustensila din dotare, una cu infrarosii.

Imi aud numele, dintr-un balcon. Surpriza serii. “Heya Mihai!” Pai bine mai copii, de unde pana unde? Citind listele cu concurenti, spectatorii din cabana puneau cap la cap numerele din piept cu numele noastre. Mihai, pronuntat corect. Oricum, cu o mai mare acuratete decat in cativa ani buni de Londra. Tine de complexul de superioritate al englezilor, sa nu poata pronunta ca lumea numele straine. Nu “pot” sau nu… vor? Alegeti Dumneavoastra.

Multi englezi in cursa, intre multe alte natii. Un prim roman, la a douazecea editie, aici, la nord de Cercul Polar.Pe Scott l-am ajuns din urma spre final. Am incetinit si am schimbat doua vorbe. Un canadian din Edmonton, jucator in liga secunda canadiana de hochei pe gheata, stiind de Timisoara. E invitat la Maratonul nostru. Va veni cu siguranta. Ulterior aveam sa ciocnim berea locului, Mack, in barul Kinematograf. Puneam la cale alte si alte curse. Schitam vise si trasam trasee.Spre final, roluri inversate, cu un localnic care mi-a suflat in ceafa cativa kilometric buni. Si prin ploaia care ne-a udat nitel, o ploaie nocturna, si sub soarele care a spart norii. Soarele miezului noptii solstitiului de vara. Intram in 21 iunie si nu “cobor” sub o ora si 30 minute. Asta sa fie tot pacatul!Ajung pe pietonala, lume ochi la “intrare”, iar scannerul spune 1:33:58. Nu pot sa ma pun cu el ci doar ma incalzeste ideea ca am venit binisor “sub” o ora si 35 minute. Sandwich, o premiera, plus tipicele banana, apa, bauturi energizante. Si patura pe spate. Plus o bere Mack la pahar. Sa ne bucuram de ea, ca in pub costa aproape 7 lire sterline…

Aveam sa aflu in dimineata urmatoare, atat la centrul de organizare, pe listele expuse, cat si din ziarele local respectiv regional Tromso si Nordlys ca am sosit al 10-lea intre semimaratonistii categoriei mele de varsta, 30-39 ani. A castigat un alt Mihai, Michael Gottschalk, de la Long Distance Berlin, in o ora, 15 minute, 54 secunde. L-a urmat la 37 secunde un localnic, Ronny Jakobsen, iar pe 3 a urcat Jensen Rune, de la Run SAS, cu un timp, 1:27:18, abordabil pe propria piele. Cu alte cuvinte, as fi putut “intra in puncte” dar asta doar cu pregatirea psihologica de rigoare. Oricum, medalia cu soarele de la miezul noptii imi atarna la gat iar pe unii ii vad cum o si saruta. La cinci asemenea medalii, adica intoarceri la Tromso, promisiunea gazdelor e ca vine si una de aur. Sunt produse in Africa de Sud. Un italian din Roma, un brazilian, un olandez reprezentand Regatul Unit si un olandez “pur” intre ceilalti clasati in primii 10.Iar neamtul a castigat semimaratonul si la general, pe cand al fetelor l-a cucerit Margaretha Baumann, de la SK Vidar, in 01:21:02.

La maraton, nu doar medalia dar si cununa inverzita cu lauri a fost cucerita de Samuel Chepno Kiprotich, kenyanul de la Sjundio EF, in doua ore, 31 minute, 20 secunde, la fete invingand Anne Jorunn Hodne, de la GTI Stavanger, in 2:47:15. Reintalnirea, la anul.

Si-acum, sa dam tarcoale prin port. Multe sunt de vazut, de admirat, de notat. Schitez. Ar fi mai intai muzeul Tirpitz, amplasat undeva la baza colinei din Tromdalen, sub telecabina. Cuirasatul era scufundat in noiembrie 1944 intre Grindoya si Hakoya, de Lancaster britanice. Razboiul bubuia spre sfarsit si nemtii au pierdut batalii insemnate si intre fiorduri.Mai pacifist, cu rol explorator, Roald Amundsen. O casa memoriala, cu statuia sa in fata si numeroase ancore plus arbalete. Chipul sau, incadrat de gluga. Ma trec fiorii, si nu doar pentru ca ploua in dimineata de dupa solstitiu.

Cald e in interiorul Polarmuseet, muzeul polar, care te intampina cu Legile Vikingilor, inramate. Fii brav si agresiv. Fii pregatit. Fii un bun comerciant. Tineti lucrurile in ordine. Pe subcapitole, la unu ar fi cam asa… Fii direct. Abordeaza toate oportunitatile. Uziteaza de diverse metode de atac. Fi versatil si agil. Ataca fiecare tinta la timpul ei. Nu planui totul in detaliu. Foloseste doar arme de calitate. Ma intreb care legi se preteaza alergarilor si cate le urmez cand e sa atac cursele. Citesc si celelalte capitole. Instructiv.   

Muzeul, intr-o cabana din lemn rosiatic datand din 1830, a fost inaugurat in 18 iunie 1978, la aniversarea a 50 ani de la zborul exploratorului la bordul Latham.Muzeul porneste de la originile expeditiilor, cantonate in timp prin 1795 – 1893, cu cel putin 14 asemenea temerare plecari spre nord, pentru un intreg an. Unii dintre cutezatorii circa 20 membri ai echipajelor mureau la datorie, pe cand vanau de la foci si pana la vulpi… Deficienta de vitamina C. Daca in secolul XIX s-au axat pe Arhipelagul Svalbard, in secolul trecut s-au avantat spre Jan Mayen, norvegienii pornind sis pre Groenlanda, inca inaintea primului razboi mondial. Tintele includeau acum ursii si vulpile polare…Muzeul reuneste toate expeditiile efectuate peste ani, iar in camera 6 chiar si hidroavionul francez Latham 47, cu care Amundsen pleca in vara lui ’28 in cautarea navei disparute “Italia”. Un zbor care avea sa-i fie fatal, undeva intre Tromso si Svalbard, din apele Marii Barents fiind recuperate doar tancul de combustibil si o aripa. Roald, conationalul sau Dietrichson, si 4 francezi, aveau sa-si gaseasca sfarsitul.

Roald Amundsen, exploratory, 1872-1928, sta inscris pe statuia vikingului ajuns la ambii poli. O legenda a expeditiilor mondiale… Avea sa-i urmeze Nansen, cu a sa Fram…

Inapoi intre cei vii, la o bere in cea mai veche berarie din oras. Cea a fabricii inaugurate de Wilhelm Mack in 1845. E vorba de Ollhalen, sau Hala Berariei, inaugurate in 30 septembrie ’27. La o vorba cu alergatori din Canada, Anglia, Olanda. Despre curse, sport, calatorii, intamplari, vomitat in nisipul sau gaurile terenurilor de golf. Chiar…

Tromso se lauda nu doar cu cea mai nordica prim-divizionara de fotbal din lume dar si cu cel mai nordic teren de golf cu 18 tinte din lume. Toate aici, la poalele muntilor din preajma, urcand pana la 1.833 metri. Nu foarte inalti, dar aducand tare ascutiti, la tasnirea lor din ape…Mai multe despre Discovery Petroleum am aflat de la un inginer geolog localnic. Acum nu multi ani erau doar opt mari companii care explorau dupa resurse petroliere in Norvegia. Industria a luat avant si cu sprijin guvernamental, iar acum ar fi 48 pe piata. Unele cu probleme, mai ales in actualul climat. Statul subventioneaza cu 78% din valoarea investitiei, pana ce sunt descoperite zacamintele, moment in care balanta sa schimba, cu firmele achitand la stat, sub forma de taxe si impozite, treisferturi din profit. Dar chiar si asa, angajatii sunt bine remunerati si multumiti. Isi pot permite Berea de 7 lire in Kinematograf, vacantele aproape lunare la schi. Poti schia in care zi a iernii vrei. Avantajul oferit de traiul in Tromso. Dar, dupa cum imi spune un fost cadru militar, a alerga semimaratonul Noptii Polare, programat in seara de 9 ianuarie 2010, e chiar o aventura. Iarna aduce si minus 40 grade, in padurile din preajma. E pe viata si pe moarte, de acolo si legile vikingilor.

Ziua 167. Salvati de clo…, pardon… elicopter

Iunie 7, 2009

Nu ne pune nimeni. Intr-adevar, nimeni nu ne pune sa ne aliniem la start in dure alergari de anduranta. Nu ne obliga sa incepem si sa sfarsim o cursa pe asfalt, de maraton sau mai mult. Nu ii forteaza nimeni nici pe cei care aleg intreceri pe teren variat, avand de trecut pana si ape pana la brau, si pe distante chiar si mai lungi. Sunt optiuni personale.

In fond, nici statiile cu apa si alte produse nu sunt obligatorii, desi la ordinea zilei in concursurile de alergari. De ce atata vaiet pentru apa disparuta si lipsa de pe traseu, la Maratonul Edinburgh? I s-au oferit soldatului Phippides, pe cand alerga intr-un suflet spre Atena distanta ulterior adoptata drept maraton, tot soiul de ape, geluri energizante, banane, Lucozade, bureti imbibati si alte asemenea avantaje? Nici chip… Era pe vremea spartanilor. Maratonul e o proba de anduranta, de capacitate de efort in anumite conditii date. In cel mai bun caz, fiecare ar trebui sa-si posteze in prealabil sticlute cu apa, la anumite distante pe care le considera de cuviinta, ori pur si simplu sa le aibe la purtator. Sau nu?

De la caldura din Scotia, la polul opus, la frigul de-ti patrunde in oase, cu ploaie si vant, in cursul concursului Welsh 1000m Peaks disputat la o saptamana dupa Maratonul din Edinburgh, in natura salbatica din Tara Galilor. Nu tu sosea si asfalt, ci poteca pe teren variat, prin paduri montane. Vremea n-a tinut cu organizatorii si cei doar 250 alergatori, in general cercuri restranse incumetandu-se la acest gen de intreceri, si a devenit extrema, cum se intampla la un concurs din nordul Albionului si anul trecut.

Disparuti sub norii grosi, descoperiti doar gratie tehnologiei. Telefonul mobil. Unii au fost salvati din conditii meteorologice si climaterice potrivnice doar gratie interventiilor cu elicoptere.  Din alergatori, in vulnerabile fiinte umane luate pe sus. In aer. Puterile si capacitatea umana de supravietuire nu sunt asadar infinite, ci mai degraba limitate, si chiar daca vremurile actuale imping nastrusniciile Health&Safety, mai exact a sanatatii si sigurantei, la cote mai mult decat ridicole si de fapt perdea de fum pentru a propaga insidios si subversiv alte manevre, adevarul e ca nici cel mai bine pregatit si la prima vedere imbatabil dintre atleti nu e absolut ferit de natura conditiei umane. Si aceasta este recunoasterea propriilor limite ori fateta esecului. Radcliffe, detinatoarea recordului mondial, sau Dita, campioana olimpica la zi, nealiniindu-se la start respectiv abandonand pe parcurs, la Flora London Marathon, in cursa pierduta cu limitele si capacitatile propriului organism.

Cateodata, prea multa bravada si exagerare te lasa in aer, neputincios, salvat doar de elicopter. O lectie buna pentru deprinderea unui dram de umilinta. Dar mult prea multor capete infumurate nu li se pot preda si lectura nici cele mai de baza dintre lectii…

Ziua 146. In umbra arcului Wembleyului

Mai 17, 2009

Fiecare cu culorile sale.

In metrou, pe linia Bakerloo, „maro” si data in folosinta acum aproape 150 de ani, baieti si fete impopotonati, cu brizbrizuri si par vopsit, cu folii protectoare termic. Ce sa fie, ce sa fie? Intr-o duminica dimineata… Aaaa, da, a fost Moonlight Walk Marathon, o plimbare pe distanta unui maraton, la lumina lunii. Intr-o seara de iesit in oras, la bar, unii au marsaluit pe strazi. Iar dupa cum au coborat baietii din vagon, sontac-sontac, schiopatand, mi-e ca nu le-a priit. Obisnuiti poate cu sezutul pe scaun si cheia-n contact…

Raman in vagon trei galagiosi si a lor carte aproape ferfenita, cu caractere arabe si probabil de profil religios. Nu inteleg o iota ci doar cateva denumiri. Se vorbeste de Afghanistan, talibani, americani, rusi si alte asemenea complicatii. Din cand in cand galagiosii asiatici bat zgomotos palma iar eu cuget ca si romani mor degeaba, si in numele cui oare, intr-un razboi cel putin inutil, ca sa nu spunem mai multe, departe de casa, unde n-ar avea ce cauta cu pusca in mana. O natiune trasa alaturi de multe altele intr-un conflict care nu e deloc al nostru, doar asa, ca sa ne bagam in seama si sa fim facuti partasi. Fiecare cu steguletul lui… Pe unele sunt din pacate cranii si alte dandanale. Osemintele inocentilor.

Si-am ajuns la destinatie… Wembley Central, statie la care arcul boltit al acoperisului stadionului Wembley pare uriasa. Zgarie cerul unei zone preponderent de case. Iar cerul e plumburiu, aproape negru, si toarna cu galeata. De n-ar fi momentul aniversar al clubului local, Sudbury Court, ce ne-a invitat la cursa de 10 kilometri, parte a unui festival al alergarii la implinirea a 10 ani de la fondarea clubului, mai ca as lua trenul inapoi spre oras, din nord-vesticul Wembley.

In contrast cu stadionul ca o nava cosmica, zona din preajma statiei e sumbra, parca si mai ridata in ploaia nu de mai, ci de toamna tarzie. Pe stradute, pana la sediul clubului atletic, situat in preajma unor terenuri de tenis si a clubului local de fotbal, Wembley Football Club. Da, exista si asa ceva. Mic-micut…

Cursa e dedicata memoriei lui Jenny-Rose Lotter iar fondurile stranse sunt donate fundatiei caritabile Children With Leukaemia. Asadar pentru o cauza buna. Ploaia s-a mai domolit, noi ne schimbam in sediul clubului si o zbughim spre linia de start, amplasata in coltul parcului din preajma. Ambulanta, Police, organizatori, tot tacamul.

Iar cand ne-aliniem la start, asta da surpriza, chiar mijeste soarele. Ni se vorbeste in megafon dar vorbele sunt duse de vantul tot mai intetit. Ploaia a lasat locul vantului. Va fi oare cu noi? Alte vorbe, mergand de la statie spre sediu, nu mi-au scapat insa. Doi baieti, distrandu-se… „Sa-mi sugi ba p***!” Lumea e mai mica decat ni se pare si cateodata intelegem mesajul. N-am priceput nimic in metrou dar asta am prins-o.

Sunetul trompetei. E 11. Pornim pe iarba. Continuam pe strazile din zona. Mai trecem o data pe iarba, la kilometrul cinci. Si-napoi pe strazi. Finish pe iarba. Putin sub 41 de minute! 40.58 si locul 14 din 117. O medalie aniversara, primita de la un baietel, un tricou aniversar, 1999-2009, hidratare si-mi zic ca pentru cateva lire sterline, pretul de participare, organizarea a fost la inaltime, si cu surprize.

La Sudbury Court am alergat cu numarul 7 de participare, septarul dezbracandu-l la final pentru un tricou aniversar al clubului gazda, in albastru-negru. A prins bine unul de bumbac in locul celui plasticat. Eram transpirat, batea vantul...

La Sudbury Court am alergat cu numarul 7 de participare, septarul dezbracandu-l la final pentru un tricou aniversar al clubului gazda, in albastru-negru. A prins bine unul de bumbac in locul celui plasticat. Eram transpirat, batea vantul...

Inapoi la sediul clubului. Transpiratie. Ceai. Cafea. Biscuiti. Asteptarea febrila a rezultatelor. Cate-o gluma. Impresii. Fotografii. Se pregatesc carnaciori, un barbeque in varianta atletica. Fum de gratar. Doar sunt 10 ani! Inauntru, la bar, si bere. Fuller’s Pride of London. Ah, da, surpriza e ca ni s-a oferit si-un voucher, o raritate altundeva. O lira. Barmanul e fan Arsenal, conform fularului dispus la vedere. Alb-rosu sunt culorile sale… Aud vorbindu-se de Maratonul Vienei, de asta si cealalta. Chiar si tombola! O colega de club castiga o fata de masa. Ura! Alta chiar a castigat ceva… Proba feminina! Am sorbit din pahare, asteptand confirmarea…

Am sosit pe-o ploaie caineasca, ne relaxam sub un soare caldut. O ambianta foarte amicala la finele aniversarii. Parca n-am fi fost la o cursa de 10 kilometri, ci la o iesire la picnic...

Am sosit pe-o ploaie caineasca, ne relaxam sub un soare caldut. O ambianta foarte amicala la finele aniversarii. Parca n-am fi fost la o cursa de 10 kilometri, ci la o iesire la picnic...

Si intr-adevar, s-a castigat la general in sub 36 de minute (35.11) iar colega noastra, la feminin, in sub 44 de minute. Nume de cluburi din Londra si imprejurimi.

Position Time Name Club

1 35.11 RACKHAM Nigel Metros

2 35.44 NORRIS Peter Harrow

3 36.55 McNULTY David London Front Runners

4 37.13 BIRCHLEY Robert Victoria Park Harriers

5 38.01 DMITRZAK Miachael Queens Park Harriers

6 38.21 TAYLOR Andrew Unattached

7 38.25 GREENE Brendan QPH

8 38.42 BAILEY Chris Highgate

9 38.47 WICKS Steven Hillingdon

10 39.15 BOLLMANN Michael Unattached

11 39.49 DELAHUISTY Mark Ealing Southall & Middlesex

12 40.02 GRITTON Danielle Unattached

13 40.51 YATES Tom Unattached

14 40.58 COMSULEA Mihai Serpentine

15 41.34 DODD Andy Ealing Southall & Middlesex

16 41.42 MERCEY Charles Unattached

17 41.56 AINSWORTH Jonathan Queens Park Harriers

18 42.27 PAULL Stephen Metros

19 42.4 MORRIS Michael Serpentine

20 42.41 HADDAD Senan Unattached

21 43.06 HYMES Gary Serpentine

22 43.33 SHARPE Steven Harrow

23 43.4 NOLAN Frank Queens Park Harriers

24 43.44 WATSON Tony Unattached

25 43.46 BRADLEY Jennifer Serpentine

26 43.51 BUTCHER Steven Unattached

27 43.53 SCOFFHAM Alastair Metros

28 44.18 MORRIS Thomas Hercules Wimbledon AC

29 44.22 MANERA Claudia Ealing Southall & Middlesex

30 44.23 MORRIS Christian Serpentine

31 44.46 HILL Matin Unattached

32 44.49 VITORINO Jose Unattached

33 44.54 PETERS Tony Unattached

34 45.17 REYNOLDS Peter Metros

35 45.46 GILBERT Matt Unattached

36 45.51 MOSEDALE Emily Victoria Park Harriers

37 46.01 SAUNDERS Rowan Thames Valley Harriers

38 46.04 HANN Ernie Unattached

39 46.24 WALTER Christian Unattached

40 46.36 LEE Jane David Lloyd Pacers

41 46.46 RATCLIFFE Paul Unattached

42 47.14 REID Jacqui Met Police

43 47.22 WOOD Darren Unattached

44 47.28 GREENE John Serpentine

45 47.37 PATEL Pritesh Metros

46 48.16 WALERYCH James QPH

47 48.24 HADDAD Basem Butterfly

48 48.37 WOOD David Unattached

49 48.49 JOSE Peter Metros

50 48.58 BURN Michael Unattached

51 49.02 NEWTON Sarah Serpentine

SUDBURY COURT 10K – 17 May 2009

FULL RESULTS

52 49.11 SMITH Richard Serpentine

53 49.48 RIDDLE Martin Unattached

54 50.02 HANN Kevin Redhill District Royal Mail RC

55 50.03 GARDINER Katharine Unattached

56 50.1 HALL Ian Serpentine

57 50.13 MACDOWALL Peter Unattached

58 50.21 GORTON John Metros

59 50.21 PORTER Gertrud Metros

60 50.53 ANSELL Mel Unattached

61 50.54 GORDON-WILKIN Gereth Unattached

62 50.56 OVINK Caroline Unattached

63 51.04 WHEELER Dean Serpentine

64 51.49 NATHAN Peter Unattached

65 52.03 KEYS Michael Unattached

66 52.13 VENDETTE Nathalie Serpentine

67 52.17 BAMFORTH Derek Metros

68 52.18 NITAYAWU Kim Unattached

69 52.23 VAATZ Stephanie Serpentine

70 52.42 RICE Caity Unattached

71 52.51 ISHERWOOD Ian Hercules Wimbledon AC

72 52.58 SMITH Dave Unattached

73 53.04 MATHARU Sanj Unattached

74 53.06 WILENCZYC Stefan Unattached

75 53.06 BROWNLEE David Unattached

76 53.28 MORRIS Marianne Serpentine

77 53.56 WATTS Geoffery Unattached

78 54.46 HUDSON Jane Metros

79 54.51 MISTRY Ketan Unattached

80 54.52 LOPEZ Tamara Serpentine

81 55.32 PAMIDIGHAMTAY Sreeram Unattached

82 56.16 AMPAH Mary Unattached

83 56.28 ALLIEU Mary Unattached

84 56.40 WELLS Carole Unattached

85 56.53 MERCEY Danielle Unattached

86 57.17 DAVIS Dawn Fittleworth Flyer

87 57.44 O’CONNOR Bill Queens Park Harriers

88 58.21 ARMSTRONG Jacqueline Watford Joggers

89 58.31 RUTT Dave Realbuzz

90 58.40 GRAHAM Anne-Marie Unattached

91 61.23 MANGAT Rashminder Unattached

92 61.30 WALERYCH John QPH

93 62.49 COOPER John Unattached

94 62.58 ATTWOOD Elspeth Unattached

95 63.08 LIMANI Bhavesh Unattached

96 63.23 No Number –

97 63.25 PAULL Irene Metros

98 63.28 HARROD Susan Unattached

99 63.44 PERKINS Chris Unattached

100 64.42 OCHIA Andrew Unattached

101 65.26 WESTWOOD Sarah Metros

102 66.03 EVANS Keith Serpentine

103 66.44 LEWIS Mary Unattached

104 66.59 CORCORAN Catherine Metros

105 67.21 ASQHER Shakeel Unattached

106 68.30 MORRIS Keith Serpentine

107 68.35 ECKERSLEY Kevin Unattached

108 70.04 ALI-DADA Mohammad Unattached

109 70.41 DODDRIDGE Ben Queens Park Harriers

110 71.19 SHIGAN Soni Queens Park Harriers

111 72.12 ALLCARD Cathy Sudbury Court RC

112 73.39 HUDSON Penny Metros

113 75.30 HOWSON Julia Unattached

114 75.30 HARROD Ann Maindy Cardiff

115 76.27 LISK Harlod QPH

116 76.55 GAITSKELL Linda Metros

117 76.55 MURPHY Angela Metro

Si pe-aici ni-i calea! Inapoi in Wembley Central. Iar cand dam sa intram in statie, alte culori ies in grup. Galben-negrul la putere. Cambridge nu e departe, la nord de Londra, iar peste putine ore, acolo, sub arcul Wembleyului, i se decide soarta in privinta revenirii in Football League.

Am alergat nu departe de „arc” iar acum parca suntem sub el. Iar suporterii chiar vor fi acolo, pentru jocul lui Cambridge, si ea o United, cu Torquay United, miza fiind promovarea din liga a cincea, Blue Square Premier, in esalonul patru, Coca Cola League Two. Trecem unii pe langa altii si-mi zic ca fiecare cu ale lui, cu culorile sale. Diversitate. Pentru fiecare grup, „misiunea” sa e tot ce conteaza. Chestie de alegere, de optiune. Plimbaretii cat de-un maraton, noaptea. Cititorii de Coran, dezbatand incrancenari. Alergatori de la diverse cluburi, laolalta. Fani de fotbal in galben-negru, in drum spre stadion, cu emotii si speranta care moare ultima. Si toate intr-o suburbie a Londrei, spalata de ploaie, scaldata in soare dar mereu dominata de un urias arc. Simbolul zonei, simbolul inlocuitor ar celebrelor doua turnuri. Candva a fost inventata roata, noi o tot innoim. Numai sa n-o facem patrata, ca nu mai urnim caruta…

Iar sub arc va fi organizata in premiera si o cupa a arenei. Wembley Cup, in ultimul weekend din iulie. Stadionul are nevoie de fonduri pentru uriasele sume de inretinere. Cat mai multe evenimente. Sa vina Celtic, Barcelona, Tottenham si Al Ahly, pentru un total de patru jocuri. Si astfel organizatorii vor inchide gura criticilor, care au folosit aratatorul: pai voi reconstruiti stadionul national de fotbal pentru concerte, curse pe patru roti, American Football si altele!? Ei bine, au aruncat in oala si un patrulater fotbalistic.

Ziua 140. Petrescu, acolo unde renastea Pasarea Phoenix

Mai 11, 2009

Multi chibiti au pierit pe altarul jocului rege. Se intampla in saptamanile imediat urmatoare carnagiului de pe Heysel si avea sa aibe un impact semnificativ in procesul de regenerare al arenelor de fotbal din Albion.

11 mai 1985 nu era o zi ca oricare alta pentru Bradford City si fanii ei. Cu totii erau stransi pe Valley Parade pentru a sarbatori castigarea ligii a treia si promovarea, intr-un joc cu caracter academic, impotriva lui Lincoln City. Caramiziu-portocalii au primit trofeul castigatoarei, capitanul Peter Jackson l-a ridicat triumfator si apoi s-a facut turul de onoare. „Valea Paradei”, acolo, in Yorkshire-ul industrial si cu problemele sale interetnice, mocnind la flacara mica, era in mare sarbatoare.

Totul s-a transformat insa intr-o cumplita tragedie, spre pauza, cand un muc de tigara ori un pachet de chibrituri a fost „scanteia” ce a declansat incendiul. Cocktaiul din paharul de polistiren, starnit de vant, a facut scrum vechea tribuna de lemn a „Paradei”, 56 de spectatori murind arsi de vii si peste 250 fiind raniti. O zi neagra nu doar pentru Bradford si Yorkshire, ci pentru intreg fotbalul englez. Aveau sa treaca 4 ani si, tot intr-o primavara, carnagiul de pe Hillsborough din Sheffield, tot in Yorkshire, demara operatia de reconstructie a arenelor din Albion.

Au trecut 24 de ani de la incendiul de pe Valley Parade si multe s-au mai intamplat pentru Bradford. Echipa a ajuns si in elita din Premier League, l-a achizitionat si pe Dan Petrescu in tentativa de a se mentine, spectatorii au savurat victorii chiar si in dauna lui Liverpool din tribunele betonate ale reconstruitei „Parade” iar finalmente, covarsit de salarii mari si costuri peste marimei plapumei, clubul a facut cale intoarsa, pana in liga a patra.

Unde se va chinui pentru inca un sezon, ex-internationalul scotian Stuart McCall, roscovanul de la mijloc, nereusind sa-i urce pe „cocosi” nici macar la baraj. Dar McCall, ani buni la mijloc si pentru Bradford City, si altii ca el, cu City in suflet, se strang in fiecare 11 mai, laolalta cu familiile si prietenii victimelor, intr-o zi cernita pentru comunitatea locala.

In Bradford traiul nu e usor si 11 mai ’85 l-a facut cu atat mai aspru. Totusi, Valley Parade a renascut sub o forma betonata iar City a mentinut flacara aprinsa, chiar si in liga a patra. Clubul trece prin vremuri grele, ca intreaga urbe, dar o a doua renastere este ultima speranta a localnicilor.

Remember 11 mai ’85. Una dintre zilele insangerate ale fotbalului…

Ziua 133. Scuze pentru pierderea contactului

Mai 3, 2009

Ne-am tot inmultit pe peron, in asteptarea trenului. Iar de pe peronul invecinat ni s-a servit un exercitiu de indemanare si rabdare intru expunerea unui nou sa-i zicem afis publicitar.

In linii mari, din ce-am reusit sa diferentiez, panourile publicitare sunt fie traditionale, de moda veche, cu „strat” peste „strat” de reclame pe hartie, straturi ce sunt „varuite”, fie electronice, mai noi, care se „rotesc” la scurte intervale regulate. Poate de-aceea ne-a si atras atentia operatia de inlocuire a reclamei din statie, datorita modului mai putin ortodox, aducand oarecum cu inaltarea velei unei ambarcatiuni. Reclama era pe un urias banner plasticat, dreptunghiular, de dimensiunile panoului, pe a carui rama angajatul incerca sa desfasoare si sa intinda uniform coarda de sustinere a afisului. A fost nevoie de suficienta meticulozitate si aproape un sfert de ora de cazne, in vazul tot mai multor pasageri.

Panoul vecin, de moda veche, ramasese intact, cu o reclama la servicii financiare. N-am mai apucat sa vedem ce rasese si „defrisase” de pe cel cu pricina, cam in stilul ruperii unei etichete lipicioase de pe o sticla, cand n-ai avea ce face ori prea multe ganduri iti roiesc prin minte. Cert e ca noul mesaj lasa loc de interpretari. Iar la asemenea spectacol, comentariile oamenilor nu s-au lasat asteptate.

Fac o paranteza. Daca recesiunea a plecat mai multe capete si a innegurat mai multe frunti, in schimb a generat si ceva bun in oameni. Unii au inceput sa schimbe o vorba, sa comunice, sa renunte la „masca” de robot uman ce le fusese insuflata in timp, sa stranga implicit randurile. Poate ca unii s-au dumirit ca sunt in aceeasi barca si barca ia apa, pe cand cad mastile. Si de aceea e bine sa discuti.

Asadar „vela” s-a inaltat si mesajul reclamei a dominat spatiul vizual aidoma unui elefant ce-si incheiase siesta. Fara majuscule, un sorry cu litere ingrosate si mai mult decat de-o schioapa iar dedesubt, cu litere ceva mai mici for losing touchSorry / for losing touch. Asadar scuze pentru pierderea contactului. Nimic altceva. Vreun logo de firma, vreo sigla. Doar litere negre pe fondul alb al bannerului.

Scuze pentru pierderea contactului. Ah, da, si un Eros mic, cu sageata din dotare, conturat in coltul din stanga jos. Dar chiar minuscul in comparatie cu literele mesajului ori cu bannerul in sine. Un mucalit pus pe glume de duminica a luat-o pe politica si si-a dat cu parerea ca partidul de guvernamant isi cere scuze electoratului pentru pierderea contactului. Cu solul, cu realitatea? Intr-adevar, se evolueaza in lumi paralele si unii nu mai au demult picioarele pe pamant.

Odata morisca pornita, un altul si-a zis ca mesajul o fi avand de-a face cu criza si e un soi de smerenie a institutiilor financiare pentru decuplarea de la ceea ce parea un sistem bine uns, solid, dar care aduce pe zi ce trece cu un esafod din carti de joc. Cu un castel la plaja, tavalugit de ape. O pierdere a contactului cu clientii bancii ori, mai bine zis, cu nevoile lor reale?

Cate capete, atatea interpretari. Aaaa, nu… E reactia industriei publicitare la aceleasi nevoi reale ale consumatorului. Stiu prospectantii pietei care ar fi dorintele adevarate ale lui Johnny si Mary, Domnul si Doamna Linie Mediana din strada? Poate ca se simt cu musca pe caciula ca i-au bombardat cu ce nu le trebuie. Cu reclame la masinute de impachetat fum.

Dar Eros pare a fi indiciul. Sunt scuzele unui instrainat catre persoana iubita ori ale unui pribeag catre cei dragi, rudele indepartate, de peste mari si tari. Ar parea cel mai plauzibil. Sau…

O fi vreo firma de telefonie mobila sau o agentie de inlesnire a inlantuirilor romantice. Reclama e sufletul comertului dar comerciantul nostru poarta masca, e fara nume, nu se arata, ci doar lanseaza mesajul. Restul ramane la inspiratia cititorului. A pasagerului in asteptarea trenului. A calatorului. A pribeagului.

Imi zic ca industria publicitara, desi n-are limite la capitolul imaginatie, poate ca, din contra, nu mai prea are ce sa puna pe pereti. Si asta pentru ca multe companii se sfiesc sa-si mai faca reclama in aceeasi masura ca pe vremuri. Sunt alte timpuri, cu credite mai greu de smuls, cu constrangeri bugetare, cu mersul pe sarma. Publicitatea e in foame de clienti cu dare de mana. Si atunci sorry-ul ar putea fi luat si drept o… parere de rau la turnura actuala a lucrurilor.

Macar acest mesaj te amuza si te indeamna sa-ti porti gandurile pe meandrele posibilitatilor, pe cand altele, care au impanzit in ultima vreme spatiile publicitare ce mobileaza la tot pasul mediul citadin, bat de la neplacut la lugubru. Unde pe vremuri era nu stiu ce reclama la vopsea de par, acum e o invitatie sa te inrolezi, ori mustrari sa-ti vezi de pasul mare si ciocul mic sau chestii chiar si mai sinistre, cu mesaje insidioase si subliminale. Ceea ce erau reclame ale unor companii private sunt, pe aceleasi panouri, spoturi ale unor organizatii guvernamentale, birocratice. Asadar se nationalizeaza si industria publicitara, dupa schimbarea la fata din finante? Daca ar fi sa te iei dupa unele reclame, ponderea spatiului publicitar adoptat de varii organisme bugetare a crescut in detrimentul sectorului privat.

Trenul a intrat in statie, cu totii am concluzionat ca macar am avut „fun” intr-un intermezzo din „marea noastra iesire saptamanala in lume”, cum a ironizat situatia unul dintre barbatii in asteptare, si ne-am rasfirat spre treburile noastre, fiecare inapoi in carapace, cu gandurile si ipodurile pompand frecvente sonore intru linistirea spiritelor. De fapt, fara sa vrea, angajatul luptandu-se cu ridicarea „velei”, ne-a coagulat pe peronul adiacent, ne-a facut spectatori ai unei piese de teatru cu drept de opinie.

Spuneam ca oamenii s-au pus pe vorbit. Si mi s-a reconfirmat cat de mult inseala aparentele, cat de usor sunt demontate presupunerile. O alta statie, de autobuz, o alta asteptare, de cateva minute. A trecut al nostru? Nu, inca nu. Din una-n alta, femeia de culoare imi explica faptul ca nu e in asteptarea autobuzului. Doar isi savura tacticos mucul ramas din tigara. Statia de plexiglas era refugiul ei, „pauza de tigara”. „Cred ca locatarii de peste drum s-au prins deja ca nu ies sa iau autobuzul, ci la o tigara”. Nu in casa, sub nasul copiilor. Pai nu prea mai ai voie niciunde, de exemplu in spatii publice, si poate intr-o buna zi si statiile de autobuz sau mijlocul strazii vor fi interzise pentru pufairea unei tigari. Unul dintre micile delicii ale vietii. As zice, ca nefumator, ca daca pana si fumul va fi taxat si anihilat, atunci ce le-ar mai ramane multora!? O funie?

Dupa tigara, guma de mestecat. „Sa nu ma simta, sa nu ma miroasa. Ei n-ar putea concepe ca mama lor fumeaza, nu ma vad in aceasta lumina si nu vreau sa-i dezamagesc”. Buna politica. Pe ascuns, in statie. N-am intrebat-o daca ar fi de origine congoleza ori cameruneza ci daca i-a fost mai bine in Belgia. „Sigur ca da. Eram ca si acasa. Deprinsa cu toate, vorbind franceza. Dar m-am mutat pentru copii, sa prinda si engleza. Lor le place, sunt fascinati de descoperirea acestei limbi, insa mie nu. Mi-era mult mai lesne acolo”. Nu stie si flamanda si imi destainuie ca vorbitorii de franceza si flamanda au mai multe usi deschise pe piata muncii in Belgia. Ea le-a deschis usa copiilor in insula…

O las in statie si imi aleg un loc. In spatele meu, o familie tanara din Balcani. Albania? Poate de pe-acolo… Incovoiati de munca dar drepti. Nu inteleg nimic dar ma surprinde mucea, cu un accent insular. Baietelul se lanseaza in a da cu presupusul. Ia sa vad daca estimez corect, pasandu-i tatalui patratelul pe care ar urma sa-l bifeze. Intr-o engleza greoaie, parintele-l aproba si-l tachineaza… Esti pus pe sotii. Coboara si bag seama ca asteapta alta legatura…

In tren, cinci copii de gimnaziu. Preponderent baieti. Imbracati „colorat”, palavragind rapid. Unul frunzareste o revista mondena pentru adolescenti, plina cu colaje foto si texte explicative. Aud ceva de sex dar trec si prin filme, zodii. Gemeni. Par dezghetati si nu „spalati pe creier”. Par rasfatati, fara griji, dar dezvaluie mai multe decat cuprinde ochiul observatorului. „Am jucat aici!” Treceam pe langa The Den, arena lui Millwall, si ajung apoi sa se explice de ce-au ajuns sa tina cu Arsenal ori Man United. Si nu cu Millwall. Un mucalit se refera la Arsenal drept Ars. In engleza se scrie arse si s-ar traduce dorsal. Baiatului i-a ramas albastrul de Millwall in vine. Altul tine cu United ca mai are o poarta deschisa acolo. Si-i vede la lucru. Bravo lui. Dar subiectul deviaza spre clubul dinspre est, Charlton. Stiu ei denumirile exacte ale diviziilor. „Erau in Premier League iar acum au ajuns din Championship in Division One”. Imi spun ca mai e speranta in lumea asta daca isi bat capul cu denumirile exacte si traiectoria descendenta a unei localnice. Au trecut de la United si Ars la „Lancieri”.

Mai e speranta… Se ridica si-atunci vad ce-au lasat in urma lor. Decupaje, ferfenite de reviste, sticle de plastic aproape goale, pungi, saratele. Mai e speranta? Moare ultima. Iar aparentele inseala.

Cate clisee, cate crampeie din transhumanta citadina pe transportul urban, tot atatea senzatii ca s-a pierdut contactul. Cel al oamenilor cu oameni, coagulati in conversatie si simtiri de circumstantele hilare ale „ridicarii velei”, cel al femeii africane cu apropiati de peste Mediterana, cel al albanezilor ori macar balcanicilor cu radacinile lor mai degraba rurale, cel al copiilor iesiti intru explorarea orasului fara familiile lor. Familii? Sunt mai putine de jumatate in peisajul social fragmentat din insula.

S-a pierdut contactul, regretele sunt inabusite de mandrie, tristetea instrainarii e tot mai greu de fardat, mastile incep sa cada, sorry e tot mai greu de rostit si se clatina in dictionare iar unii isi freaca mainile pentru decuplarea contactului multora. Pierderea legaturii e balsam pentru planurile Divide Et Impera. Fiecare in cutiuta lui, cu gandurile si ipodul sau, cu biletul sau de tren spre o destinatie ce nu-i schimba fagasul ori albia, decuplat pe zi ce trece de la vibratii si interdependenta umana, cu contactul pierdut. Cati eram cu mama ori cu tata ori cu sora ori cu prietenii ori cu cunoscutii? Mai nimeni. Sorry. Sorry?