Archive for the ‘Mai ştii altceva decât fotbal?’ Category

Ghici cine merge-n Coreea? Mexicul da, româncele ba

Iulie 16, 2010

Doar ca o completare la postarea despre Gheorghe Gruia, fostul campion mondial devenit de decenii bune antrenor şi conducător delegat în Mexic… Mai exact după plecarea dumnealui acolo, în `78. Sâmbătă începe Campionatul Mondial de Handbal feminin sub 20 ani, găzduit de Coreea de Sud, ediţie a 17-a la care mexicancele vor debuta cu un meci la Cheonan contra Angolei.

În grupa D, cu Mexic, se regăseşte şi Muntenegru, una dintre cele trei reprezentative prezente în Coreea de Sud, emanate din spaţiul ex-iugoslav. Ar mai fi acolo Serbia şi Croaţia. Nu lipsesc nici tinerele unguroaice dar stau acasă elevele Marianei Târcă. S-a ratat astfel un potenţial duel inedit cu selecţionata Groenlandei, ajunsă la Mondialul asiatic, de pe tărâmul dublei campioane olimpice şi mondiale.

Nici la începutul lui august, la Campionatul Mondial de tineret al handbalului feminin, ce va fi găzduit de Republica Dominicană, România nu se va regăsi între cele 20 participante, pe când maghiarele vor fi şi acolo. Totul e în regulă cu schimbul de mâine?

Anunțuri

Cu Gheorghe Gruia: campionul mondial ce a ridicat handbalul mexican

Iulie 8, 2010

Acum 4-5 decenii, când Gheorghe Gruia devenea dublu campion mondial cu selecţionata de handbal a României, problema era ce medalie obţin „tricolorii”. În zilele noastre însă, şase preliminarii la rând ratate au coborât ştacheta aşteptărilor, aşa încât recenta calificare la turneul final mondial din ianuarie 2011, în Suedia, şi tocmai în fieful Rusiei, este o adevărată performanţă. Iar unul dintre foarte puţinii care au mai crezut în elevii lui Vasile Stângă şi după eşecul la 4 goluri diferenţă de pe teren propriu din jocul tur a fost Gruia, Mondialistul cu aur de altădată, care acum, la aproape 70 ani, conduce delegaţia Mexicului la Campionatul Mondial Universitar din Ungaria.

Iar acest fapt trebuie bine subliniat. Gruia, profesorul de la UNAM, Universidad Nacional Autonoma de Mexico, o instituţie cu un sfert de milion de studenţi, şi prin mâinile căruia au trecut, fie la universitate, fie la şcolile de antrenori, toţi tehnicienii din handbalul mexican, s-a deplasat în Ungaria în calitate de conducător al delegaţiei din populatul stat central american, şi nicidecum doar pentru a le susţine pe „tricolore”, după cum a dezinformat Gsp.ro, care a publicat o fotografie a antrenorului cu jucătoarele românce, cu menţiunea drumului „special” făcut pentru încurajarea lor. Baliverne.

Gheorghe Gruia (d) la o discuţie ca între antrenori activând în străinătate cu Marius Breazu, despre handbal şi cărţi de profil

În 1964, în Cehoslovacia, şi în `70, în Franţa, Gruia câştiga aurul mondial cu România, retrăgându-se de la naţională cu bronzul olimpic, la Munchen, în 1972. Campion european la nivel de club, cu Steaua, în 1968, jucătorul de altădată a devenit antrenorul şi conducătorul delegat din zilele noastre, după plecarea în Mexic, în 1978.

Fără exagerare, românul a fost un pionier al handbalului în Mexic, doar handicapurile absenţei unor sparring-partneri în acea parte de lume şi a unor competiţii regulate lăsându-i pe purtătorii de Sombreros în anticamera lumii bune a acestui sport. Costurile deplasărilor la marile competiţii sunt un uriaş impediment resimţit de mexicani şi întrebarea e dacă Mexicul lui Gruia se va apropia într-o bună zi de plafonul spart de Brazilia şi Argentina, mai uşor acomodate în sportul pe semicerc, în care în afara europenelor mai fac ceva purici doar ţările maghrebiene şi selecţionata feminină a Coreei de Sud, campioană mondială şi olimpică.

Eroul cărţii lui Horia Alexandrescu, "Gruia, Mister Handbal", apărută anul trecut, semnează un autograf pentru colegul său de breaslă

Unii încearcă să intre în lumea bună, iar alţii, românii, revin unde le era locul aurit. Celor 4 titluri mondiale, record absolut împărţit doar cu Suedia, e foarte greu de crezut că li s-ar mai putea adăuga altele, însă prezenţei la Mondialul din 2009 din Croaţia, după o lungă absenţă, i se alătură cea din iarna viitoare. Succesul de la Charkov, nescontat după eşecul din ţară, în meciul tur cu ruşii, ar putea constitui o trambulină psihologică pentru depăşirea locului 15 ocupat la precedenta ediţie. Depinde doar de Stângă şi elevii săi dar cel mai important e că România se află din nou în cărţi.
Cărţi… Ar fi două cărţi de referinţă despre istoria handbalului timişorean, prima, „Semicerc de veac„, lansată cu ocazia împlinirii a 50 de ani a clubului Politehnica, în 1997, şi o ediţie adăugată, „60 de ani alb-violeţi”, apărută în 2007. „Semicercul” este truda de documentare şi redactare a jurnalistului timişorean Marius Breazu, avându-l coautor pe regretatul Constantin Jude, iar în ediţia adăugată Viorel Jurcuţ, de la Radio Timişoara, propune interviuri-serial din lumea handbalului şi adnotări din cel de-al şaselea deceniu alb-violet la sportul în 7.
Din păcate, „Semicerc de veac”, extrem de valoroasă prin calitatea informaţiei şi ineditul clişeelor, cu care Marius Breazu a onorat semicentenarul clubului Politehnica, punctat pe parchet de patrulaterul amical reunindu-le şi pe Minaur, Dinamo Bucureşti şi Dinamo Pancevo, a suferit în ceea ce priveşte tiparul şi n-a avut parte de publicitatea meritată. O altă dovadă a lipsei de respect pentru propriile noastre valori, tradiţii, istoric şi trecut…
Gheorghe Gruia a avut aşadar plăcutul prilej de a discuta despre handbal cu un fost compatriot, Breazu, plecat între timp la rândul său din ţară şi stabilit în Ungaria, unde activează ca antrenor în puternicul campionat maghiar.

Marius Breazu, autor al cărţii "Semicerc de veac" şi antrenor în handbalul feminin regional din Ungaria, la o vorbă despre sportul ce-i uneşte cu reputatul Gheorghe Gruia, care a fost primit cu un vin de-al locului, Tokaj...

Cât de-o idee despre ce înseamnă handbalul feminin la nivel sătesc-regional în ţara vecină, am aflat succint de la Breazu, un antrenor român implicat direct în fenomen… „Activez la Szerencs VSE, in orasul natal al Anitei Kulcsar, fosta pivot a echipei Ungariei, decedata in accident de  masina la 28 de ani in 2005…Sala noastra ii poarta numele. Orasul se afla la vreo 15 km de mult mai celebrul…Tokaj  si echipa joaca la nivel regional. Am cam 35 de fete, senioare plus junioare intre 14-19 ani. Pe senioare le-am gasit gata formate ca echipa, pe junioare le-am adus putin cite putin, si vreau sa merg cit mai mult „in jos” apropo de virsta. Nu prea am ecou, Szerencs fiind un sat mai mare, cu vreo 10.000 locuritori, si se multumesc cu putin, asa incat simt ca prea mult batem pasul pe loc. Nu e bine…Totusi, in paranteza fie spus, sala nostra are dusumea de plastic, olandeza, cu incalzire sub ea, variabila!”
 
 Şi poate că şi în ianuarie, în Suedia, băieţii lui Vasile Stângă ne vor surprinde plăcut, aşa cum a intuit fostul dublu campion mondial Gruia înaintea returului din Rusia…

Mai „mica” Oradea „poate” Exterra Triathlon

Iunie 10, 2010

E drept, Oradea are avantajul lacului de acumulare Fughiu, din preajmă, bună gazdă pentru cei 3.800 metri ai startului dat de proba de înot a Triatlonului din 11-13 iunie, completat de cei 180 kilometri ciclism până la Tileagd plus un întreg maraton, 42,2 kilometri, pe străzile oraşului. IronMan XTR Triathlon Oradea e o apariţie nouă şi luminoasă pe harta tot mai bogată a acestei întreceri supreme de anduranţă iar Primăria Oradea, ca partener oficial al evenimentului, se poate lăuda cu o iniţiativă pe cinste.

Însă nu doar această nouă ediţie a unui concurs rara avis în România recomandă „cetatea” Oradei drept un exemplu bun de urmat, avangardist dar totodată conservând tradiţia locului, cu tot ceea ce implică asta. Alergând maratonul între bazinul olimpic, ce ne aminteşte că pe Criş s-a jucat polo european de clasă, şi Potgoria, triatloniştii vor remarca o aşezare dominată de bun gust şi suflet, remachiată discret şi cu stil. Iar ulterior, de se vor alătura întru stropirea evenimentului microbiştilor tolăniţi la televizoare cu ochii pe Mondial, vor avea surpriza unei deserviri ireproşabile din multe puncte de vedere, în locuri amenajate cu suflet. Personal, recomand terasa restaurant The Bridge, de lângă podul pietonal, tronând în preajma sălciilor sub care se aciuiesc pescari amatori.

E drept, Oradea e ceva mai „mică”, de exemplu comparativ cu Timişoara, avantaj care-i dă şansa să fie mai lesne gestionată. Însă pare a avea acel „ceva” care s-a estompat sau chiar risipit în Banat, invadat peste ani şi eterogenizat social, cu toate minusurile ce implică un asemenea nou aluat. Aş spune că Oradea a rămas o „fortăreaţă”, fidelă principiilor ei şi cu avantajele „burgului” compact. Nu-i nimic rău cu un oraş de dimensiuni potrivite şi nici măcar plictisitor. Din contră, mai domnesc.

Iar în plan sportiv Oradea nu pare a suferi frustrări pe marginea fixaţiei cu fotbalul. Arena „Bodola” e tot acolo bine merci, unde evolua Bihorul orădean şi unde Poli descindea în prima deplasare din primăvara lui 1990, iar locul în burta ligii a doua nu pare a fi un capăt de ţară. Pe străzi, noi şi silenţioase tramvaie cu aer condiţionat contractate pe două milioane de la Siemens se strecoară şi ele discret şi cu stil pe arterele cu clădiri retencuite şi portaluri adevărată dantelărie. Aş zice că intrarea în ţară pe la Vama Borş nu ne-ar face de râs.

Şi cred că triatloniştii străini descinşi la XTR nu vor regreta drumul făcut. Unii venind poate doar de peste graniţă, unde Duna TV a mediatizat concursul. Iar dacă amicul meu maratonist Dan Balaci, aliniat cândva la Semimaratonul Dracula al Timişoarei, îşi va da jos cu folos halatul de medic şi îi va întrece într-o probă fără menajamente ci dictată de acele ceasornicului, atunci „muşchiul” localnicilor se va dovedi cu atât mai valoros şi admirabil.

În treacăt, am pozat şi eu niţel prin Oradea, am făcut o cacofonie permisă holbându-mă la Biserica cu Lună şi mi-am zis că deşi mai abrupt şi repede, Crişul are cel puţin acelaşi falmec ca molcoma Begă. Şi am răsfoit pagina triatlonului http://ironmanoradea.ro/media.html , scoţându-mi pălăria în faţa acestor Iron Man şi mulţumindu-mă cu maratoanele mele. Ar mai fi deja cam doar 17 săptămâni până la cel al Timişoarei, cât de-un ciclu complet de pregătire. Şi poate că unul-doi de la Oradea vor alerga şi aici…

Mihai Viteazul încalecă în piaţa Primăriei, pe al cărei zid o placă explicativă comemorează eroii căzuţi pentru eliberarea Oradei în secolul trecut

La o aruncătură de băţ, Vulturul Negru cu hotelul şi şerpuirea acoperită din "burta" sa, un amalgam de cafenele şi magazine, e un obiectiv arhitectonic refăcut.

Oradea e înţesată de frumoase biserici, ca bazilica deschizându-se ca o carte din parcul Muzeului. Atâtea sunt că nimeni n-a ştiut exact să ne identifice numele acestui lăcaş sfânt

Şi clădirile monument istoric sau cu o conotaţie culturală au fost refăcute...

Şi te poţi odihni la mese copioase pe preţuri tare reduse. Aici, Life is too short to drink a bad caffee. Sesizaţi a-ul din caffee. Simpatici amfitrioni, te îmbie în engleză şi încheie în "internaţională". Ori franceză? Oricum, glumesc... Bun gust...

Şi doar un lucru să mai zic. Fiţi precauţi cu taximetriştii, unii pot fi chiar mari vorbitori. Te duc cu preşul mai ca în filme. 30 lei pentru un tur prin zona centrală. Şi parol, Oradea nu-i mare, ci mai degrabă „mică”. Ulterior, un drum până la periferie a fost, realist, în jur de zece. Dar ce vorbesc eu aici, într-o postare despre mişcare şi triatlon!?! Pe jos, cu bicicleta ori cu tramvaiele Siemens. Ambarcaţiuni pe Criş n-am văzut…

Diapozitive cu Serge

Martie 28, 2010

Barcelona s-a dus. Ce s-aleg? Timisoara in octombrie sau Florenta in noiembrie? Navigand pe www. si dupa alte maratoane, am dat de turul mondial al francezului Serge Giraud, care a trecut si prin Oradea amicului meu maratonist, medicul Dan Balaci. Mi-au placut diapozitivele cu Serge si aplaud initiativa sa. Pe jos, in alergare, turul lumii de la Paris si-napoi…

http://www.adevarul.ro/locale/oradea/Serge-Girard-Oradea-recordul-mondial_5_232826719.html#

Si m-am gandit imediat la ultramaratonistul Russell Secker. Texanul imi spunea imediat dupa TransEurope 2009, acea alergare zi de zi din sudul extrem al Italiei in extremitatea nordica a Norvegiei, ca a „promis solemn ca nu va mai repeta vreodata o asemenea nebunie„. Ceea ce a si scris la vremea respectiva pe blogul sau, ce are o legatura de pe aceasta pagina a mea: http://secker.blogspot.com/

Insa „virusul” alergarii l-a recapturat pe nord-americanul stabilit in Regatul Unit, acum pregatindu-se de Baltic Run, cinci zile din nordul Berlinului pana la tarmul Balticii, un soi de antrenament inaintea Trans Europe Footrace 2012, cand va porni din extremitatea nordica a Marii Britanii, intr-o cursa zi de zi, 64 la rand, pana in Gibraltar. „Doar” 4.000 kilometri, cum glumea pe pagina sa. Desigur, Russell, banuiam ca nu vei mai repeta vreodata nebunia din 2009… Care nebunie era deja al treilea sau ultramaraton, dupa Trans Gaule (2005) si Deutschlandlauf (2007). 

Numai aventurandu-te intr-o asemenea competitie, de fapt mai mult o confruntare cu propriile-ti limite, poti realiza la adevarata dimensiune si valoare aproape nelimitatele si nebanuitele resurse ale omului. Fizice, psihice, mentale, emotionale, de anduranta, de capacitate de efort si spirit de sacrificiu. Bariere de tot felul ne ingradesc existenta, bariere pe care noi le coboram, si pe buna dreptate se zice ca utilizam doar 3% din propriile capacitati. Serge si Russell stau marturie a apropierii de infinit. Paseste inainte si vei afla…

Si apropo de mentiunea din ziarul Adevarul, apropo de trecerea francezului prin Oradea, si Romania libera a dedicat un articol maratonistilor amatori bucuresteni, membri ai Ro Club Maraton, ce se aduna regulat la antrenamente. Laudabil subiectul ales, cu una dintre mentiuni ca maratonul ca proba anuala are mult mai vechi state de servicii decat cele amintite in reportaj. Si anume s-a inceput inca din 1897, la Boston, iar in Europa cel mai vechi maraton anual dateaza din 1924, gazduit fiind de Kosice.

In loc sa critic evidentele lacune din material, prefer sa aplaud spatiul publicistic rezervat acestei admirabile probe olimpice care este maratonul. Nu exista o cultura a acestei probe in spatiul sportiv si social romanesc, de aici si inconsistenta si erorile din randurile autorului. In aceasta ramura in care Romania detine totusi aurul olimpic intr-o proba feminina introdusa la Los Angeles, in ’84, se fac abia primii pasi de bebelus, supervizati de grupulete de entuziasti intr-un ocean de indiferenta si ignoranta… La mai mare.

Antrenorul anului cu Becks, despre Dame si Coe

Martie 25, 2010

Gary Lineker l-a introdus in scena iar Smithy si-a dat drumul, inclusiv in italiana, adresandu-i-se lui Don Fabio. Dar si lui Giggsy, intrebandu-l cati ani are. 46, 47? O mostra de umor englezesc, la Sports Personality of the Year. Iar actiunea BBC Sport Relief Night 2010 a avut si un scop caritabil, in cea mai buna traditie insulara. 

Regia a fost perfecta, totul a parut aievea iar mesajul impulsionant al lui Smithy a fost receptionat de sportivi. Portavocea unei natiuni care si-a indemnat favoritii sa traga cu dintii pentru onoruri, mai ales ca se apropie Jocurile Olimpice… Pentru anglofili, o buna portie de amuzament.

Altfel moderator la BBC Match of the Day, „procesul etapei”, Lineker i-a facut culoar lui Smithy, care li s-a adresat printre altii dublei medaliate cu aur pe 800 metri, Dame Kelly Holmes, si presedintelui comitetului organizatoric al London 2012, Sebastian Coe, fost campion olimpic pe 1.500 metri.

O ruina, pumn rusinos Timisoarei

Martie 23, 2010

Cliseele mi le-a trimis un prieten din presa, cu mesajul „Bazinul copilariei!!! Fara comentarii…”, asa ca ma teleportez si fac o paranteza la Insulare. Si nu pot sa nu comentez… 

Candva bazin de inot, pentru recreere si deprinderea tehnicii, ba si gazda in prima liga de polo, acum o ruina

Timisoara are sirag de bazine in aer liber insa mai deloc acoperite...

Altadata tribune ale terenului de handbal din fata salii de inot, acum mini-jungla

Domeniul sportului de masa si infrastructura rezervata mijloacelor de recreere ale oamenilor sunt barometre fidele ale gradului de civilizatie si bunastare al unei societati. La acest capitol, Timisoara, poarta a vestului Romaniei spre Europa, este repetenta si socheaza prin lasarea in paragina a unuia dintre foarte putinele bazine de inot acoperite din orasul cu aproape o jumatate de milion de locuitori, functional pana in deceniul trecut.

Bazinul fabricii Industria Lanii, una dintre unitatile amplasate central dar dezafectata si pe al carei fost spatiu de productie se ridica incet-incet un micro cartier cu blocuri de locuinte, spatii comerciale si birouri, a fost gazda a meciurilor poloistilor de la ILSA in prima liga si loc de recreere ori deprindere a tainelor inotului pentru copii, adulti ori pensionari. Au ramas doar amintirile, napadite de buruieni. 

Nu-i atat nostalgie cat mai ales frustrare la o alta pierdere in peisajul edilitar sportiv timisorean. Cine beneficiaza? Probabil dezvoltatorii imobiliari, care regenereaza spatiul fabricii dezafectate, fara probabil a include in planul arhitectonic o sala de sport ci, nu stiu, eventual cel mult aceste otravitoare ciuperci aparute dupa ploaie, salile de fitness. Cine are de suferit? Publicul larg, parintii care ar opta sa-si inscrie copiii la ore de inot.

Am beneficiat de serviciile de la bazinul ILSA, atat in anii de liceu, cand am fost norocosi sa avem inclusa in programul saptamanal o vizita la liniile cu trambuline, cat si apoi, contracost, cand nu pot sa uit cum am plecat descult, fara adidasii ce-mi fusesera sustrasi din vestiar in timpul orei de inot. Acea balaceala in Vinerea Mare chiar m-a costat scump.

Cu bune si rele, ILSA a fost pana nu demult loc de recreere pentru unii timisoreni, o oaza in mediul urban, disparand insa intr-un oras ce se tine mandru, cu veleitati europene, dar care in obsesia sa nu atat pentru fotbal, decimat de degradarea cluburilor mici, cat in special pentru Poli cea abracadabrant reinventata, isi subtiaza baza materiala pentru sportul de masa.

Mens sana in corpore sano. Halo, treziti-va, edili lancezi si burtosi, paltonari infofoliti si la patru ace, pretiosi nevoie mare in goliciunea voastra sufleteasca tradusa in „gipuri”, „mobile” si alte nimicuri de aceeasi speta „prospera”! Rusine, rusine pentru tararea unui oras al florilor, candva prosperand nu doar in fotbal dar in general in sport, in handbal, rugby ori volei, la stadiul de jungla betonata cu tot mai multa sticla si termopan dar ignoranta la adresa „plamanului” sportiv, mai ales cel de masa.

De fapt, deplangand soarta bazinului, merita amintit ca Timisoara se multumeste cu aceasta invechita, disfunctionala unica sala pentru sportul de performanta pe echipe, Olimpia, cu o singura tribuna, parca un dinozaur din vremuri vrem noi apuse, asta in timp ce arterele sistematizate pentru o alta perioada si un mult mai redus flux de trafic rutier sunt incet-incet adevarate parcari bara la bara a unui gretos de largit parc auto.

Fundul la volan si ochelarii de cal pe nas. Ce ne trebuie noua bazine de inot, auzi tu, bazine de inot!?! Vivat casele cu piscina, ca si-asa fondul hidrologic planetar e nelimitat. Oare?

X-ul si Celebrity lipesc de ecrane 26 milioane insulari intr-o seara

Noiembrie 28, 2009

Vreti sa stiti cam ce fac britanicii intr-o duminica seara de noiembrie? E suficienta consultarea ratingurilor emisiunilor de televiziune, populare showuri TV fiind in derulare la acele ore. Din pacate, popularitatea lor nu deriva din calitatea si rafinamentul respectivelor productii in direct ori inregistrate.

Mai jos, citez din excelentul articol al lui Tim Teeman, publicat in suplimentul cotidianului The Times, care explica psihologia maselor inca magnetizate pe canalul terestru ITV1 de emisiunile X-Factor, vizionat de 15,9 milioane telespectatori, I’m a Celebrity, Get Me Out of Here!, cu 10 milioane telespectatori, si Strictly Come Dancing. Vestea buna ar fi ca aproape sase milioane si-au vazut totusi de vietile lor dupa X-Factor, neramanand pironiti in fotolii pentru I’m a Celebrity…

E despre puterea audiovizualului si despre evadarea din realitate a telespectatorului. Inainte sa pomenesc articolul in sine, cam asa as schita experienta mea in domeniu…

„Cum, n-ai vazut vreun episod din <Friends>? Sa nu cumva sa-mi spui ca nici n-ai fi auzit de serial!?” M-a intrebat, asa incat i-am zis colegei de vreo douazeci si ceva de ani si nu doar ca am dezamagit-o dar chiar am revoltat-o. <Friends> e peste saptamana, weekendul fiind rezervat pentru aceste X-Factor, cu cantareti aspiranti interpretand din repertoriul consacrat, I’m a Celebrity…, un fel de Big Brother dar nu intr-un studio umplut cu anonimi ci intr-un cadru natural amenajat pentru persoane facute cunoscute opiniei publice prin mass-media de divertisment, asa zise celebritati, plus Strictly Come Dancing, un concurs de dans imperechind personalitati din lumea sportului cu dansatori profesionisti.

In X-Factor, nu neaparat debordand de talent, poate aparea si vecinul din coltul strazii. Si totusi, am cunoscuti care-l vizioneaza, fie ei chiar lectori universitari sau absolventi de studii superioare cu multi ani vechime in varii profesii, carora li s-ar strica seara daca ar pierde emisiunea. Dependenta. Din autocenzura de a nu le rani sentimentele ori a nu le parea patronant, nu-i trag de maneca sa aspire la mai bine, sa aleaga o forma mai atractiva, mai stimulanta de divertisment. N-am spus nici inaltatoare, nici spirituala. Ci doar una mai aproape de nivelul lor intelectual.

Oferta e atat de mare, gusturile sunt atat de variate. Dar ce se ascunde in spatele foamei atator oameni pentru asemenea emisiuni televizate e mai bine punctat in comentariul ziaristului englez:   „Fanii acestor emisiuni vor continua sa o vizioneze, cu mare bucurie, deoarece samburele lor consta in evadari moralizatoare, ce ne aseaza o oglinda in fata ochilor. […] In ultima decada, britanicii au devenit fericiti sclavi ai hiper-realitatii. […] Realitatea de televiziune si showurile de divertisment din aceasta gama au cucerit inclusiv viata publica si chiar discursul politic. Naratiuni cu titluri incendiare la stiri… […] Confesionalul si monologul au infectat discursul. Psihologia pop si dinamica operei de sapun are intietate in fata dezbaterii intelectuale; Drace, pana si intelectualii simt nevoia sa schimbe o vorba si sa opineze cu copiii pe tema X-Factor. […] Care in primele 6 saptamani, inaintea reprezentatiilor, ii umileste pe concurenti, servind placerilor noastre umilirea si respingerea lor. […] Aceste showuri sunt valve de scurgere, autostrazile evadarii noastre din realitate in fantezie. Putem chiar actiona impulsiv, in baza neplacerii noastre viscerale, apasand butonul rosu sau prin mesaje text. Avem oarecare control (sau mai bine zis iluzia controlului) si putem opri concurentii din reprezentatia lor de dans ori cantec sau sa-i punem in situatia de a manca rahat de crocodil. […] E un ridicol concurs al vanitatii umane.”

Lanturi de librarii dau faliment. Pe nume Borders. Granitele. Limitele normalului si firescului au fost demult depasite. Activitatea paranormala este subiect de publicitate pe autobuzele rosii etajate si aproape orice semn din existenta actuala a individului pe pamant vestic occidental, asta pentru cine are ochii mintii sa vada, are o conotatie intunecata, de la bizar la luciferic.

Iar emisiunile de divertisment TV nu fac exceptie. In fotoliu, telespectatorul comuta pe pilot automat, de la constiinta vie la nerozia digerabila. E tot ceea ce mai poate cu adevarat digera. E un semn al degradarii noastre, al dezumanizarii si imbecilizarii spiritului uman. Aproape o jumatate de natie e cu ochii pe doi irlandezi de 17 ani, John si Edward, cod de piata Jedward, cu frezele lor ridicole, vopsite si electrocutate, in reprezentatia lor tipator de ridicola, lipsita de talent dar aplaudata frenetic, eventual chiar cu lacrimi in ochi.

Jedward au fost „eliminati” dar sunt reincadrati cat ai clipi in I’m a Celebrity…, luand parte la gogomania din jungla. Caci sunt deja celebritati. Aceasta e sub-cultura zilelor noastre si – din punct de vedere al telespectatorului roman – samburele ce a servit drept produs de import peste ani in virtualul din preajma Carpatilor.

Iar pentru cei ce-si spun ca tot ar fi mai atractiv decat „natangul” fotbal, sa stea linistiti. Cu cat a crescut oferta, cu atat admiratorii jocului de-altadata au pasit inapoi, vizionand cu pipeta.

Un clasic: Marathonas – Atena

Noiembrie 8, 2009

In fiecare an, la inceput de noiembrie, Maratonul Clasic atrage alergatori chititi sa parcurga traseul soldatului antic atenian, purtator al vestii bune. Se intampla in anul 490 inaintea erei noastre, cand armata cetatii, mult inferioara numeric atacatorilor persi, amana cucerirea Atenei. 192 de soldati atenieni au fost rapusi, in memoria carora a fost ridicat un impozant memorial, nu departe de campul de batalie.

Atena1-9Sept09 297

Pista si tribunele stadionului Panathenaic, un finish pe masura calibrului Maratonului Clasic

De la Marathonas, in noiembrie, maratonistii „taie” peninsula Attica spre sud-vest, cu destinatia Atena. Am alergat Clasicul acum doi ani si imi amintesc cu placere acea duminica de noiembrie purtandu-ne pe sub nori, prin soare, pe ploaie si incheind mangaiati de razele placute ale climatului mediteranean, odata inconjurati de marmura vechiului stadion.

Celebra Rosa Motta la start, baloanele inaltate in neant, miile de alergatori apropiindu-se incet incet de capitala Greciei. Sosirea, pe pista stadionului Panathenaic, gazda a editiei inaugurale a Jocurilor Olimpice, in 1896. O arena istorica, o atmosfera de sarbatoare la final. Si atleti africani dovedindu-si superioritatea.

Atena1-9Sept09 295

Intrarea pe Panathenaic consemneaza conotatiile olimpice ale stadionului

Lucrurile n-au stat altfel nici duminica, doar timpii fiind mai modesti, datorita unui start pe vreme ploioasa. Intr-o zona devastata in vara de incendii norii s-au scuturat in 8 noiembrie, la debutul celei de-a 27-a editii a Maratonului Clasic.

La sosire, aceeasi poveste insa, cu etiopianul Belachew si japonezul Takamizawa strecurandu-se intr-un top ten dominat absolut de kenieni. A castigat Josephat Kipkurui, nascut in 1986, cu timpul de 2:13:44, fiind urmat de compatriotii Edwin Kipchom (n. 1984), la 34 secunde, si Pius Mutuku Muasa (n. 1985), la 55 secunde.

Japoneza Akemi Ozaki, in varsta de 32 ani, a castigat in intrecerea feminina, fiind urmata pe podium, in mai putin de 60 secunde, de o etiopianca si o maratonista din Belarus.

Atena1-9Sept09 294

O placa memoriala in onoarea lui Gregoris Lambrakis, campion balcanic si promotor al Maratonului Clasic, efigia fiind plasata pe zidul exterior al tribunei vestice a arenei

Atena1-9Sept09 300

Discobolul, postat in fata stadionului Panathenaic. Simboluri ale miscarii sportive olimpice inca de la inceputurile sale...

New York, New York…

Noiembrie 1, 2009

A 40-a editie a ING New York City Marathon a fost adjudecata de un alergator din Statele Unite, primul din 1982 incoace. Surpriza a furnizat-o Meb Kefhlezighi, 34 ani, originar din Eritrea, medaliat cu argint in maratonul olimpic din 2004. Succesul i-a adus 200.000 dolari din trei premii cumulate, incluzand performanta de a fi „coborat” sub doua ore si 10 minute in cursa in care a stabilit un nou record personal, 2:09:15, intrecandu-l cu 41 secunde pe favoritul kenian Kheruyiot, urmat pe podium de veteranul marocan Gharib.

O alta surpriza a fost sosirea pe locul patru a unui alt maratonist din Statele Unite, si inca alb, Ryan Hall, in vreme ce brazilianul dos Santos, invingator la New York anul trecut, a abandonat cu 5 kilometri inainte de sosire.

Cursa feminina a castigat-o etiopianca de 37 ani Derartu Tulu, o medaliata cu aur la Olimpiada, in 2:28:52, lasandu-le in urma pe rusoaica Petrova si invingatoarea de anul trecut, Paula Radcliffe, ce n-a sfarsit nici macar pe podium. Locul 4 pentru englezoaica de trei ori castigatoare in Central Park, ce-i drept la doar 35 secunde in urma invingatoarei, semn al darzei lupte pentru primul loc. Paula ramane cu recordul mondial al probei dar in ritmul actual pare a se indeparta de obiectivul castigarii aurului olimpic, in 2012, tocmai la Londra.

New York, New York… Frunzele ruginite, duse de vantul puternic, ce a retezat orice sansa de noi recorduri, au anuntat si incheierea unui alt sezon de Major Five. Dupa Paris, Londra, Boston si Berlin, NY a pus punct maratoanelor majore ale anului 2009. Recordurile mondiale raman 2:03:59 la barbati, stabilit la Berlin in 2008 de Gebrselassie, respectiv 2:15:25 la femei, rezistand din 2003, cand Radcliffe „zbura” la Londra.

Pana mori ori iti rupi genunchii

Noiembrie 1, 2009
Dublin26Oct09 018

Standul World Harmony Run ne propune o stafeta pornind in februarie de la Dublin si trecand in iulie si prin Romania...

Ce-am mai vazut la Dublin, la maraton? Standuri luminate cu nenumarati organizatori promovandu-si competitiile. Dintre care una va trece in iulie 2010 si prin Romania.

Dar forfota si babilonia lingvistica din centrul expo organizatoric de la Dublin mi-a amintit de unul din siturile ce concentreaza sutele de curse din lume. Si care site iti recomanda 101 distante pe care sa le alergi before you die. (Or you break your knees). Inainte sa mori ori pana-ti rupi genunchii.

Una dintre alergarile in strainatate, din suta plus una, ar fi ultramaratonul gazduit de amfitrioana Cupei Mondiale, Africa de Sud, cu chiar o saptamana inaintea inceperii ostilitatilor la 2010 World Cup. Se numeste Comrades Marathon, e la editia a 85-a, este caracterizata drept The Ultimate Human Race si masoara 89 de kilometri, de la primaria din Pietermaritzburg pana pe Sahara Stadium din Durban. Ca un ultim amanunt, startul se da la 5 si jumatate dimineata, iar de-acolo cu Domnul. Cu alte cuvinte numele de maraton e bland, Comrades masurand mai bine de doua maratoane cap la cap. Pentru cine se incumeta.

In aceeasi zi, din cate-am aflat la Dublin, undeva in centrul Europei va „curge” cea mai lunga stafeta, purtand flacara World Harmony Run de-a lungul a 20.000 kilometri, timp de 7 luni. Startul se va da in 25 februarie la Dublin, capitala europeana a sportului in 2010, iar cursa armoniei mondiale va strabate intreaga primavara batranul continent, ajungand in luna iulie si pe teritoriul Romaniei. Mai apoi, destinatia Asia, si tot asa…

Fondator al World Harmony Run, Sri Chinmoy a pus pe picioare numeroase curse si cluburi amatoare de alergari. La una dintre aceste competitii, de 10 mile pe circumferinta parcului londonez Battersea, in organizarea clubului Run and Become, o alta inventie a pionierului Sri, decedat in 2001, am alergat in primavara acestui an. S-a dat startul devreme, la opt fara un sfert intr-o sambata, dar entuziasmul ne-a purtat pasii in cele sase ture.

Aceasta stafeta, care neindoios va reuni puhoi de participanti, va ridica alergarile la un rang de sport de masa intr-o mult mai mare masura decat o fac sutele de maratoane si miile de mai scurte curse de pe intinderea pamantului. Curand, mult mai multi vom alerga, asa cum candva biscuiam sau fandam, la Daciada.

Alergarile vor deveni populare, pentru mase, si ne vom calca in picioare ori accederea la competitii se va face in baza unor criterii si timpi calificatorii. Cum e de exemplu cazul Maratonului Boston, ajuns la a 114-a editie, si care s-ar balona in pas cu renumele si traditia sa, daca n-ar impune anumiti timpi pentru prezenta la start, in functie de categoria de varsta.

Intr-o tot mai evidenta stratificare sociala, sporturi mai putin accesibile maselor, pe criterii economice, vor fi practicate doar de cetatenii din salonul de lux. Un golf, navigatia oceanica, o maslina. Si-atunci de ce sa nu alergam mon cher cot la cot, in aceasta aiuritoare globalizare!?! Uite, programa partidului ce ne vrea binele si traseaza palierele de sarcina cincinale, plus cursele rasarite aidoma ciupercilor dupa ploaie, ne ofera sansa, si in plus nu mai e nici o rusine sa iesi in pantaloni scurti la sosea, daca si Marghioala din curtea invecinata a fost dusa cu zaharelul…

Si-ajung la Bucuresti. Dupa ce caravana armoniei va trece prin capitala, a treia editie a Bucharest City Marathon va spera la mai multi clienti in toamna urmatoare, decat cei peste 150 la maraton, din 18 octombrie. Ca nu-i usor sa atragi participanti, mai ales la inceput, e de la sine inteles. Ca alte curse consacrate isi desfasoara linia de start in aceeasi zi, e un dezavantaj in plus.

Bucurestiul a fost concurat la miez de octombrie, dintre maratoanele Europei, de Amsterdam, Istanbul si Mediterraneo, undeva in Spania, altele ca Amman, Toronto, Guadalajara ori in China respectiv Coreea neconstituind rivale pentru cel din capitala Romaniei, fiind pe alte continente.

Ideea e ca ai de unde alege. Restul tine de atractivitatea ofertei, de magnetismul locului. La modul in care Romania nu exceleaza deloc in privinta turismului si in ciuda potentialului evident, Bucurestiului s-ar putea sa-i vina greu sa-si croiasca un nume de rezonanta pe harta maratoanelor lumii. Numai accesati calendarul http://aimsworldrunning.org si veti intelege cat de multe sunt optiunile.

Cea mai buna sansa ar fi ca multi sa fie stimulati de trecerea caravanei World Harmony Run pe strada lor si a doua zi, la trezire, sa se inscrie intre participantii la cursa din orasul lor. Fie el Maratonul Timisoarei, al Bucurestiului, de la Sighisoara la Medias ori cel din Piatra Craiului. Si nu se lasa cu genunchi rupti. Pot sa confim c-am vazut intre participantii la Dublin maratonisti in tricouri verzi, dar nu ale Irlandei, ci din 100 Marathon Club, alergatori trecuti de suta in privinta curselor de 42,2 kilometri alergate. Pe unele era adaugat Manic. Dar nu trebuie sa fii maniac, nici sa alergi pana la moarte.

Vorba versurilor unei balade rock aleasa drept coloana sonora pe imaginile de arhiva ale Maratonului Stockholm. Poti alerga cat de mult vrei si dupa toate cele, fericire, glorie, dragoste si tot curcubeul existentelor noastre, dar finalmente nu poti fugi de tine insuti.