Posts Tagged ‘Europa League’

Timişoara-i mai săracă dar nu percepe asta…

Septembrie 16, 2010

Aşadar un antrenor care deja nu mai părea bun pentru Timişoara, a fost solicitat ca selecţioner al reprezentativei Serbiei. Cu alte cuvinte, un tehnician ce ajunsese să fie contestat pe la colţurile urbei de pe Bega deja în septembrie, deşi proaspăt instalat în vară, a fost alesul unei federaţii calificate la FIFA World Cup 2010 şi graţie unui 5-0 contra României.

Timişoara fotbalistică a primit o lecţie de viaţă sub forma unui binemeritat pumn de la amicii vecini sârbi, care parcă au vrut să spună „ei bine, dacă nu-i destul de bun pentru pretenţiile şi aşteptările voastre, atunci e suficient de bun pentru naţionala ţării noastre!” De fapt, Belgradul l-a salvat şi scutit pe „Pizon” de o potenţială umilinţă de a ajunge să fie contestat şi demis de la un club din dubioasa Liga 1 care putea spune Bogdaproste că pusese mâna pe el…

Desigur, doar timpul va dezvălui dacă alegerea federaţiei de la Beograd a fost inspirată, tot aşa cum lunile viitoare ne vor lămuri ce altceva în plus ar putea oferi urmaşul lui Vladimir Pizon Petrovic la FC Timişoara, însă un lucru e cert. Că reputatul om de fotbal sârb poate părăsi Timişoara cu fruntea foarte sus, pentru totalul de 7 etape fără înfrângere, incluzând succese contra campioanei CFR Cluj şi un egal în Ghencea, cât şi pentru acele toate jocuri, cu excepţia eşecurilor cu City, în care alb-violeţii au înscris mereu. Petrovic şi-a făcut datoria şi poate chiar a plusat, luând în calcul condiţiile date, mai exact circumstanţele în care naviga clubul…

Opinez că FC Timişoara şi fotbalul local în general nu l-au meritat pe „Pizon”, datorită atitudinii refractare, cârcotaşe, negativiste, insistând pe jumătatea goală a paharului şi nepercepând onoarea de a avea un asemenea om de calibru în propria bătătură. Cred şi că aşteptările de la alb-violeţi sunt irealiste, serios descentrate de frustrarea generată de ratarea titlului în precedentele campanii, de unde şi pretenţiile ca „Pizon” să facă peste noapte din mârţoagă, armăsar. 

Ceva e foarte greşit la FC Timişoara dacă nici un antrenor în această „eră modernă” a clubului nu e la înălţimea aşteptărilor. Chiar toţi să fi fost sub nivelul pretins!? Chiar atât să fi scăzut marja răbdării, încât un tehnician cu portofoliu, dintr-o ţară care ne surclasase toamna trecută, să ajungă să fie oarecum contestat în ciuda faptului că nu pierduse nici un joc intern!?

FC Timişoara şi nerăbdătorii căutându-i cusururi şi lui Pizon ar trebui să se uite serios în oglindă. Dar totul despre Pizon a fost spus în lacrimile cu care s-a despărţit de club. Omul a săltat la reprezentativa ţării sale, „transfer” care zice multe despre pierderea Timişoarei, dar a avut adevărata bărbăţie să-şi dea frâu liber sentimentelor. În Banat rămânem cu cruntul cinism şi prejudecata de a căuta nod în papură şi a-i arăta mereu cu degetul pe alţii, de pe poziţii mereu atotştiutoare, de superioritate… Nimeni şi nimic nu e suficient de bun, de nasul nostru.

Poate de-aceea nici nu se câştigă nimic în colţul ăsta de ţară. Ce Pizon, ce sârb, ce să ştie şi să facă mai multe unu´ ca el!?! Cu alde Şunda ori de-ai noştri ca brazii până şi Mancini era deja eliminat şi demis… Da, da.

„Mai bine la Beirut decât să împartă cu Liverpool!”

Septembrie 16, 2010

"Anfield a fost casa lui Everton FC din 1884 în 1892. Primul ei joc aici a fost în 27 septembrie 1884, un 5-0 cu Earlstown FC", e scris pe placheta înmânată de rivala albastră Everton clubului vecin Liverpool FC, şi care e expusă în muzeul de la Anfield al "Cormoranilor".

Deşi constrânse financiar în ultimii ani, Liverpool FC şi Everton nu pot depăşi ascuţişul rivalităţii lor locale pentru a se uni în ridicarea unei noi arene „comune”, în ciuda faptului că „albaştrii” au jucat 8 ani pe teren propriu la Anfield Road, în secolul XIX. „Mai bine la Beirut decât să împartă cu Liverpool”, e explicaţia jurnalistului Paul Wilson vizavi de dogmatismul favoriţilor săi, Everton, de a rămâne de sine stătători, de cealaltă parte a parcului Stanley. Căci da, Goodison şi Anfield sunt despărţite doar de o întindere verde…

Mai mult, în vremuri demult apuse, cele două rivale din Liverpool şi-au împărţit şi… hârtia programului de meci, având unul comun timp de peste trei decenii, după cum relevă un panou explicativ de pe frontul stradal al arenei Goodison Park.

"Unicul program oficial editat cu împuternicirea lui Everton şi Liverpool" e scris pe panoul turului istoric al lui Goodison, menţionând că rivalele au avut un program de meci la comun din 1904 şi până în 1935!

Şi tot în periplul istoric de la Goodison Park e prezentată o fotografie de grup a suporterilor celor două rivale, pozând fericiţi împreună după un 1-1 pe acea arenă între „Caramele” şi „Cormorani”, în 1948, în faţa unei asistenţe record de 78.299 spectatori. Remarcabil în clişeu e spiritul deschis, voios, al fanilor rivalelor, acea camaraderie a breslei iubitorilor de fotbal, fără aere ori rivalităţi prost înţelese. Oamenii erau nevoiaşi, mult mai în nevoi decât în zilele noastre, însă mai uşori la suflet, mai bogaţi la inimă, neînvrăjbiţi sau cu aroganţa tembelă din zilele noastre. Erau uniţi de pasiunea pentru fotbal. De fapt, atât în Liverpool cât şi în Manchester chibiţii de fotbal, deşi ţineau cu una dintre echipe, obişnuiau în anii postbelici să meargă la meciurile de-acasă ale ambelor cluburi, parcă într-o solidaritate locală.

Cu naturaleţe şi bun simţ, fanii de-atădată ai rivalelor locale nu erau încă învrăjbiţi şi segregaţi pe criterii gen tricouri colorate la purtător... Pur şi simplu iubeau fotbalul

Aşadar rivalele şi-au împărţit cândva Anfieldul iar ulterior programul de meci, fanii având largheţea sufletească să facă front comun pentru bezele fotografice. Au trecut doar 60 de ani şi realitatea e alta… Iar Liverpool, fie şi de va defila în Grupa K a Stelei, tot în Europa League va evolua, ca şi anul trecut, când era redirecţionată din Liga Campionilor, handicap faţă de marile rivale United, Chelsea ori Arsenal ce o trage în jos în acest fotbal devenit ultracomercial, al mileniului III.

Chiar şi aşa însă, cele două din Liverpool nu se pot pune de acord în privinţa unui… „Stanley Park” comun, cu consecinţele de rigoare, de ce explicându-mi Paul Wilson…  

Aşadar Everton a incasat un croseu teribil în 2009, guvernul britanic blocand proiectul „albastrilor” de a demara construirea unui nou stadion, in orasul satelit Kirkby. Vechiul Goodison Park e demodat si incorsetat de sirurile de case din zona, ce nu-i permit extinderea, in vreme ce arena de la Kirkby ar fi putut constitui un nou inceput pentru gruparea detinuta de Bill Kenwright.

Liverpool, la rândul ei, pare acum a se lovi cu atat mai mult de aspectul financiar, complicat in urma „retrogradării” în UEFA Europa League, în tentativa ridicării trâmbiţatului Stanley Park.

Lasand la o parte ca ambele cluburi ar avea nevoie stringenta de o crestere a veniturilor din vanzarea de bilete, pentru a tine pasul la acest capitol cu Manchester United si Arsenal, care si-au extins respectiv reconstruit arenele, problema a devenit cu atat mai arzatoare cu cat zilele trecute conurbatia Liverpool si-a inaintat laolalta cu alte 14 orase din Albion aplicatia si dovada de creditare in vederea gazduirii Campionatului Mondial din 2018, a carei candidatura Anglia si-a lansat-o.

Conform dosarului celor din Liverpool, orasul ar propune ca arene gazda atat preconizatul Stanley Park, viitor stadion cu 60.000 locuri al „Cormoranilor”, dar a carui constructie a fost amanata datorita turbulentelor financiare si stramtorarii creditarii, cat si amintitul stadion din Kirkby, devenit la ora actuala un proiect mort in fasa. Cu alte cuvinte, la cum stau lucrurile, Liverpool ar putea ramane pe dinafara daca Albionul ar castiga intr-adevar dreptul de organizare al C.M. din 2018. O eventualitate deprimanta pentru cluburile locale si ale lor numerosi simpatizanti.

In aceste conditii, intrebarea vine de la sine… Liverpool, incotro? Si aici nu e vorba doar de „Rosii”, ci si de „Caramele” si de orasul port in general.

Goodison are aceeaşi problemă ca şi Anfield... O arenă învechită, sufocată de şiruri la fel de vechi de case. Fără scăpare... Sau?

Istoria, cu înaintaşi ca Dixie Dean goleador cu capul, e mândria lui EVERTON, dar realitatea forţată de globalismul fără scrupule impus de alde Roman sau Emirates ori Etihad o împing pe făloasa Everton la apă. Înoţi cu curentul sau te cureţi... O problemă de moralitate, ce ar schimba la o adică albia istorică a grupării înfiinţate în 1878...

In martie 2007, la ora dialogului cu Paul Wilson, ziarist localnic semnand editoriale in duminicalul londonez The Observer, un fel de supliment de weekend al cunoscutului cotidian stangist The Guardian, conducerea lui Everton n-ar fi agreat deloc o eventuala impartire a unui nou stadion cu rivala Liverpool.

Wilson, fan Everton, imi explica cum stateau lucrurile: „Nici vorba ca suporterii ori clubul sa fi dorit asa ceva si, oricum, Liverpool nu s-ar fi sinchisit nici ea. Marea majoritate a fanilor n-ar fi fost de-acord, chiar in conditiile in care Goodison Park este si el invechit, unica varianta fiind mutarea inafara orasului, la Kirkby, parte a unui complex comercial. La fel, linia oficiala a clubului e ca mai bine ar juca la Beirut, decat sa imparta cu Liverpool. Opinez ca solutia cea mai practica ar fi fost ca Everton sa se mute tocmai la Anfield Road, care inca e un stadion bun, incat te doare sufletul ca va fi demolat, decat sa ridice si ea o arena abstractizata, dar asta nu se poate intampla nici intr-un milion de ani. Pe de alta parte, stiindu-i pe americani intreprinzatori cum sunt, m-as fi asteptat ca noii investitori de la Liverpool sa faca un ban din impartirea Stanley Park cu Everton. Dar n-au fost interesati.”

Ei bine, doi ani si jumatate mai tarziu, lucrurile sunt incremenite cel putin in privinta impartirii stadionului. Insa cu o mentiune. Daca Liverpool FC ramane ferm pe pozitie, reiterand cu fermitate ca nu doreste construirea la comun a noii arene, Everton Liverpool s-a sucit brusc in urma esuarii proiectului de la Kirkby, cel putin la nivelul conducerii clubului, batand saua sa priceapa iapa ca i-ar surade mutarea intr-un stadion municipal. Asa cum se practica in nordul Italiei de exemplu. Ar fi insa o premiera in Albion.

De la Gary Lineker, adus la Goodison,...

... şi până la Rooney, pe panoul din dreapta, format şi lansat aici, EVERTON a avut mereu meseriaşi, cum s-a văzut şi în recentul 3-3 cu United. Dar deficitul financiar nu i-a permis să fie cu adevărat mare în ultimele două decenii...

Si oare ar fi Liverpool dispusa, in conditiile constrangerilor financiare, sa renunte la linia sa traditionala si sa devina o pioniera in insula, impartind arena cu clubul considerat mai mic, desi atragand mai multi suporteri localnici? Extrem de putin probabil, desi – lasand mandria la o parte – o logica de ordin geografic ar sugera o reevaluare a prioritatilor.

E bine stiut ca Anfield Road si Goodison Park sunt despartite doar de o intindere verde, Stanley Park, o pajiste avand si un lac in preajma arenei lui Everton. In Liverpool, un oras destul de intins, ambele stadioane sunt amplasate asadar in acelasi cartier, fapt ce ar sugera o unire a fortelor, daca barierele traditiei si rivalitatii n-ar sta in cale.

Insa Liverpool, care doreste inadins sa-si pastreze suprematia in oras, stie ca in plan financiar Everton ar fi mai interesata de o asemenea reuniune a fortelor, datorita capacitatii si mai reduse a arenei Goodison Park, incet-incet o adevarata relicva a fotbalului englez. Ca istoric, Goodison e fantastic. Insa realist vorbind, stadionul cu o biserica intr-un colt al sau numai pretabil fotbalului din 2010 nu mai este…

Asta pe cand Liverpool, proiectand noul Stanley Park aproximativ pe locul lui Anfield Road, oarecum rotit si putin deplasat, ar ramane suverana in zona.

Totusi, grijile lui Liverpool se ingroasa, proiectul deja contramandat fiind franat nu doar de lipsa creditarii pentru demararea constructiei, Cuiul lui Pepelea pentru americani, ci de-acum si de pierderile financiare rezultate din eliminarea din Liga Campionilor. In aceste conditii, o clasare de la locul 5 in jos la finele actualei editii de Premier League, echivalenta cu necalificarea in Champions League, ar complica si mai mult situatia, implicit decalajul fata de triunghiul fruntaselor fiind in pericol sa se mareasca simtitor.

În sezonul 2008-2009, Liverpool incasa 23,2 milioane euro din prezenta in Champions League, opt milioane venind din optimea cu Real, spulberata cu 5-0, si sfertul de finala pierdut in fata lui Chelsea. Acum, scurtcircuitata in grupa, Liverpool a ramas cu o gaura in buzunar. Deloc placut, tinand cont de datoriile de sute de milioane ale clubului, renegociate vara trecuta, dar cu scadenta la ora Mondialului sud-african, o situatie noua pentru „Rosii”, condusi vreme de decenii cu mare precautie financiara, nicicand pe… rosu.

Everton, desi nu e imprumutata masiv la banci, n-a adus profit si este unicul club „cu firma” care realmente jongleaza pe un fir de ata, nepermitandu-si vreun lux banesc.

Albastra placă istorică menţionează că biserica din colţul nord-vestic al lui Goodison Park a fondat Everton Football Club. De-atunci, lăcaşul de cult şi casele enoriaşilor, plasate peste îngustele drumuri de tribune, au rămas încremenite în timp, nepermiţând lărgirea arenei lui Everton. Care a tot pierdut teren în plan financiar...

Clişee de pe Goodison Park care certifică faptul că Everton a fost fondată în 1878 drept St. Domingo FC, pe lângă biserica locului, jucând pe Stanley Park...

Liverpoolul fotbalistic n-a fost de decenii bune sub nori atat de sumbri si amenintatori. Problema stadioanelor si implicit a candidaturii orasului in cazul reusitei insularilor de a obtine dreptul de gazduire peste opt ani amplifica grijile suporterilor, dezamagiti de imposibilitatea cresterii veniturilor cluburilor si mai recent de rezultatele negative.

In plan economic, orasul Liverpool n-o duce pe roze iar sugrumarea creditarii si implicit a investitiilor in infrastructura fotbalistica nu-i ajuta deloc cauza. Vechile stadioane sunt amplasate intr-o intinsa zona rezidentiala, cu case insa modeste si multe dintre ele abandonate, cu grilaje la geamuri, intregi strazi fiind chiar parasite si in decadere. Este asteptat buldozerul. Cam aceasta este realitate in preajma parcului Stanley si cat rezultatele bune au curs iar planurile cu americani bogati si potentiale noi stadioane au fost trambitate sus si tare, lacunele majore au fost date uitarii. Dar evenimentele recente au aratat pericolul in care se regaseste orasul fotbalistic Liverpool, intr-o imagine de ansamblu a jocului in Albion.

Anfield Road e încorsetat în spatele tribunei principale de un şir de case părăsite. Mai tot cartierul e aşa...

Celălalt capăt al şirului de case, dinspre peluza Kop, aceeaşi părăsire... GAS OFF.

E de prisos asadar sa mai reamintim ca ultimul titlu national al „Cormoranilor” dateaza din 1990 iar al „Caramelelor” din ’87. Iar ultimele trofee, din 2006 pentru Liverpool, Cupa Angliei la penaltyuri, respectiv din ’95 pentru Everton. Tot FA Cup. Cate n-au strans alde Manchester United, Chelsea ori Arsenal de-atunci, e motiv de depresie puternica pe Mersey…

Stevie G zi de zi pentru verişorul său

Septembrie 16, 2010

Mereu flori şi jerbe proaspete, lumânări nestinse, la "Memorialul Hillsborough" din dreptul porţii ´You´ll never walk alone´, zisă "a lui Shankly". Pe mausoleu, şi numele unui verişor al lui Steven Gerrard, cea mai tânără victimă a tragediei...

In 15 aprilie ’89, departe de scena fotbalului european, de pe care cel englez fusese aruncat vreme de cinci sezoane pentru tragedia de pe Heysel, o drama si mai mare lovea aceeasi grupare Liverpool Football Club. La Sheffield, pe Hillsborough, un alt stadion invechit, aidoma celui de la Bruxelles, si a carui denumire incepea cu „H”, 96 de morti, numerosi raniti. Un club, un oras si un fotbal din Albion in doliu.

Incotro? Aceasta era intrebarea pentru un fotbal englez in deriva, pentru un club „rosu” in genunchi.

Trecerea timpului n-a putut cauteriza si nu va vindeca pe vecie niste rani adanci, cum i-a declarat recent Steven Gerrard lui Henry Winter intr-un interviu pe marginea comemorarii dramei din 15 aprilie 1989 si publicat in The Daily Telegraph.

Stevie G nu este doar capitanul unui club greu incercat, care n-a avut alta sansa decat sa stranga randurile, dar si verisorul celui mai tanar fan decedat pe Hillsborough. Jon-Paul Gilhooley avea doar 10 ani si batea mingea cu actualul capitan al „Cormoranilor”. Pana intr-o buna zi, cand sufletul i-a plecat in ceruri iar numele i-a ramas incrustat pe un adevarat memorial al durerii celor de la Anfield.

Câte nu pălesc oare în importanţă, comparativ cu tragedia „momentului Hillsborough ’89”?

Intr-un moment în care fotbalul românesc are onoarea şi privilegiul de a descinde prin reprezentanta sa Steaua pe un stadion încărcat de legendă, adaug randurile sub care am semnat editorialul „Football Made in UK” publicat pe acest subiect in Fotbal Vest. Asadar, „Dupa 20 de ani”…

Saptamana aceasta se implinesc doua decenii de la tragedia ce a catalizat schimbarea la fata a fotbalului englez, bancnotele actualei prosperitati a jocului in Albion, mai ales in Premier League, purtand urmele picaturilor de sange tanar al celor 96 de fani ai lui Liverpool morti pe Hillsborough.

15 aprilie 1989. Pe continent, Steaua trebuia doar sa se prezinte la Istanbul, peste 4 zile, pentru a se califica in finala C.C.E., dupa ce pe 5 aprilie isi acontase deja biletele pentru Barcelona cu un 4-0 contra lui Galatasaray, gratie golurilor lui Dumitrescu, Hagi, Petrescu si Balint. Ros-albastrii din Bucuresti aveau sa joace in al doilea ultim act din patru sezoane remarcabile datorita absentei prin suspendare a fotbalului englez din cupele europene.

Pierdeam vremea din camera in camera, in hotelul de pe muntele Semenic, cu schiurile pe tusa odata zapada tocmai topita, cand am deslusit pe ecran, printre „purecii de pe sarbi”, ca se derula o alta tragedie implicand suporteri englezi, dupa cea de pe Heysel. Si pentru ca in finala din ’85 a C.C.E., cea cu Juventus, fanii lui Liverpool se dedasera la un huliganism barbaric, am sarit iute la concluzia ca asa zisi sustinatori isi dadeau din nou in petec, cu ocazia semifinalei Cupei Angliei, dintre aceiasi „Cormorani” si Nottingham Forest.

Poate ca respectiva perceptie eronata, inoculata de „momentul Heysel”, a determinat fortele de ordine implicate in sambata penultimului act al F.A. Cup, de pe Hillsborough din Sheffield, sa-i trateze oarecum „de pe cal” pe fanii lui Liverpool, ulterior controland defectuos puhoiul imbulzindu-se la intrarile peluzei Leppings Lane sa nu piarda startul jocului si finalmente mai mult franand operatiunile de salvare, odata ce tineri cu inima batand pentru fotbal sfarsisera sufocati si striviti in stadion, de gardul imprejmuitor si balustradele „a la arena UMT”.

Dupa douazeci de ani, nu doar familiile si apropiatii tinerelor victime inocente de pe Hillsborough traiesc cu o rana deschisa, ci si intreaga suflare apartinatoare de „Cormorani” are convingerea de neclintit ca nu s-a facut dreptate, in conditiile in care erorile de abordare ale fortelor politienesti au fost musamalizate. Intr-o recenta documentare dand cuvantul catorva oameni prezenti la tragedia conturata la 6 minute dupa startul meciului, de la Peter Beardsley, fotbalistul lui Liverpool, care nimerea bara in minutul 3, si pana la un fan al „rosiilor” ori soferul unicei ambulante care a fost lasata de politie sa intre pe teren pentru prim-ajutor, cotidianul The Guardian a adunat dovezi in sprijinul ipotezei grupului de suporteri ai „Cormoranilor”, conform careia fortele de ordine ar fi cauzat si favorizat tragedia.

Furia clocotita a celor din Liverpool a fost inflamata de neverosimilele titluri din editia de-a doua zi a celor de la The Sun, care, citand surse anonime, a scris ca unii fani s-au dedat la furturi de la victime din peluza sau de pe gazon, ca au impiedicat cadrele medicale in operatiunile de prim-ajutor, ba chiar ca ar fi urinat pe corpurile neinsufletite sau, in cea mai odioasa afirmatie, ca o tanara pe moarte era abuzata sexual. Nu doar in Liverpool n-au cazut bine respectivele titluri, lansate pe baza unor „garoafe aruncate” de forte interesate, ci chiar si in redactia cotidianului. Minciuni sfruntate, au urlat din toti rarunchii cei din Liverpool care au boicotat apoi ani buni The Sun, dar supravietuitorii si comunitatea „Cormoranilor” au ramas cu gustul amar al frustrarii si al unei evidente injustitii, exacerbate de absenta totala a oricarei condamnari penale pentru cei din politie in urma mortii celor 96 de suporteri.

Unii cinici merg chiar mai departe, punand cap la cap coincidenta deciziei forului federal de a gazdui semifinala pe invechitul stadion al lui Sheffield Wednesday cu incompetenta fortelor de ordine. Sa nu fi fost oare vorba de un scenariu, avandu-i drept tapi ispasitori pe fanii lui Liverpool cu blazonul intinat pe Heysel, care sa serveasca ulterior altor scopuri?

Cert e ca la ora semifinalei fotbalul englez incheia al patrulea an de suspendare din cupele europene si era in plina criza de popularitate si credibilitate. Arene roase de ani scartaiau din incheieturi iar fanii inca isi dadeau in voie in petec, in vreme ce asistenta la meciuri scadea. Era nevoie de o schimbare. Iar efectul tragediei din 15 aprilie ’89, de pe Hillsborough, se contura in august sub forma raportului interimar al prim-justitiarului Taylor, definitivat in 1990, si care recomanda reamenajarea arenelor, fara parapete ori garduri intre gazon si tribune, dar numai cu locuri pe scaune. „Curatenie” si control al multimii.

Au trecut 20 de ani si arenele Albionului, nu doar in Premier League, sunt adevarate teatre ale fotbalului. Chibitii nu se mai inghesuie ca sardelele, in picioare, in peluze, ci – ordonati – isi preiau locurile presonalizate. In paralel, ca efect esential al tragediei de la Sheffield, jocul salubrizat a devenit si televizat. Coincidenta sau nu, in 5 februarie al aceluiasi an, Sky TV anunta intr-o conferinta de presa lansarea pe piata britanica, inclusiv cu „aripa” sa sportiva, continand un prim contract in valoare de 304 milioane lire sterline, pentru drepturi exclusive de televizare, ce a stat la baza demararii in 1992 a Premier League, „masina fotbalistica de bani” care, iata, crescand si crescand, da trei semifinaliste in Champions League.

Asadar, per total, fotbalul englez a prosperat mai ales la varf mai abitir ca niciodata, de pe urma raportului Taylor, intocmit special dupa tragedie, incasand vartos in schimbul accesibilitatii pe micile ecrane, barata absolut, fara ,macar un joc transmis in direct in deceniile sapte si opt. In particular insa, supravietuitorii si apropiatii victimelor de pe Hillsborough nu si-au gasit linistea, ci unii dintre ei moartea, iar clubul Liverpool, lovit de tragedie la Sheffield in plina revenire de forma in campionat, de la un deficit de 15 puncte la Anul Nou fata de Arsenal la postura de lider, nu doar ca pierdea incredibil titlul la potou, in ultimul meci al editiei, dar, in ciuda triumfului ulterior, din 1990, nu avea sa mai castige campionatul nici pana in ziua de azi. Urmele ranilor adanci…

Pentru Liverpoool si fanii ei, tragedia a avut un efect nefast. Pentru fotbalul in varianta comercializata si mediatizata, catalizator a fost Raportul Taylor. Insa redactate au fost doar recomandari la adresa sigurantei stadioanelor, nefiind pusi la zid posibilii vinovati ai tragediei de pe Hillsborough. Printre care victime, copii si tineri inocenti. Cu alte cuvinte, mame nu si-au gasit impacarea iar clubul cadenta, atat in planul comercializarii sale globale cat si a succeselor in prima liga, secate – cutit intors in rana – in favoarea marei rivale din Lancashire, Man United. Dar fotbalul englez „post Hillsborough” s-a redefinit in toate planurile prin organismul de sine statator Premier League, care acum nici macar nu mai contine in titulatura firescul The F.A. Federatia nu mai tuteleaza, liga are propria „umbrela”.

De la disperarea plumburie a unui 15 aprilie cu aproape 100 de mori si multi raniti, intr-un fotbal repudiat de Europa, la un miez de aprilie din 2009 cu „Cormoranii” preluati de nord-americani si Chelsea imprumutata de un rus jucand ca la carte pentru un loc in semifinalele UEFA Champions League. O metamorfoza nascuta din sange varsat cu ocazia de gala a semifinalei celei mai vechi competitii din istoria fotbalului mondial, The F.A. Cup.

Atunci, in ’89, Liverpool avea sa castige Cupa Angliei dar pierdea apoi titlul in ultima partida, dupa inchiderea editiei, chiar acasa pe Anfield, cu fosta lidera devenita urmaritoare, Arsenal, care avea doar sansa unui succes la macar doua goluri diferenta. Intr-un joc ramas in folclorul fotbalului insular, regretatul Michael Thomas avea sa inscrie acel al doilea gol izbavitor decisiv pentru „Tunari” chiar in minutul 90. Se intampla, nefiresc, intr-o vineri, 26 mai, la sase saptamani dupa tragedia de pe Hillsborough, intr-o reprogramare, data initiala a derbyului, la opt zile dupa „drama Sheffield”, fiind amanata. Sufletele plecate in ceruri parca luasera cu ele arta lui Liverpool de a acapara titluri nationale si europene cu o „ermetica” tinand de rezultat.

Foloase aveau sa traga doar cei care, oportunist ori premeditat, au exploatat 15 aprilie generand o schimbare intr-atat de radicala de parca intunecatii ani ’80, cu huligani, peluze cu buruieni si suspendari din eurocupe, nici n-ar fi existat.

Cum le e oaspeţilor Anfieldului prin spusele lui Roy

Septembrie 15, 2010

Roy Hodgson a experimentat în câteva prilejuri atmosfera de pe Anfield Road, în calitate de antrenor al vizitatorilor. Rolurile s-au inversat, Roy preluându-i pe „Cormorani”, dar iată ce-şi aminteşte, într-un citat expus într-o sală de protocol a tribunei principale…

Nimănui nu-i e uşor în atmosfera aparte de pe... "This is Anfield"

Banca de lemn a rezervelor lui Liverpool, sub un clişeu din vestiarul perioadei lui Shankly

Roy a schimbat din această vară vestiarul. HOME e acasă...

Pepe Reina şi fundaşii, cum intri după uşă în stânga, în micul vestiar.

Băncile de rezervă sunt foarte apropiate. Ale roşiilor, din stânga, au "Cormoranii" pe scaune. E locul suspinelor lui Roy Hodgson...

Liverpool Football Club e pentru mine o uriaşă familie. E atât de important pentru oamenii locului. Vezi asta în fiecare meci jucat aici. Am fost atât de norocos să fiu prezent în câteva seri europene. Când ei cântă <You´ll never walk alone> înaintea începerii, e foarte dificil să rămâi de piatră în faţa emoţiei, a căldurii, a pasiunii… Sunt foarte puţine echipe care să aibă un motto atât de clar. Cluburile au încercat să imite acest titlu de cântec şi să-l fredoneze dar Liverpool FC îl personifică. Când îi auzi cântându-l, ai impresia că vorbele sunt adevărate. Ei trăiesc acest crez”. Semnat Roy Hodgson, manager al lui Liverpool.

Rămâne de văzut dacă versatul antrenor englez va adăuga sălii trofeelor şi-i va face pe fani să intoneze şi mai înflăcăraţi „Niciodată nu te vei plimba de unul singur”… Următorul examen, joi seara, una europeană, cu Steaua Bucureşti.

Plachete din Liverpool Hall of Fame, la tribuna I...

... Şi parada Cupelor Campionilor Europeni, în larga sală a trofeelor, plină cu de toate

De la Anfield Road, Liverpool

Septembrie 15, 2010

Cu aparatul pe umăr, am trecut şi pe la ANFIELD ROAD din Liverpool… Blestem? Fără titlu de la dărâmarea Boot Room!

Al 12-lea om, un pub pe strada peluzei Kop

Din centrul urbei, trecând şi pe lângă parcul Everton, de pe ale cărui coclauri ţi se desfăşoară la picioare oraşul, cu portul şi eolienele din estuarul lui Mersey, autobuzul 17 te duce spre zona nord-estică printre case tot mai mici, vechi şi chiar nelocuite, cu ferestre „bătute în cuie”, până la poarta „Paisley Gateway” din faţa peluzei The Kop.

Intrare unde cu mâinile larg deschise veghează şi Bill Shankly, pe soclul cu înscrisul „He made people happy”, <el a făcut oamenii fericiţi>, statuie de la care porneşte turul arenei şi muzeului celui mai aureolat club britanic. Steve, venerabilul ghid, ne deschide „Sala Legendelor”, una jur-împrejur cu pozele eroilor. Callaghan. Cele mai multe jocuri. 857. Rush. Goluri. 346. Neal. Cel mai decorat. Şi cu peste 400 meciuri la rând! Souness. Nu cel mai bun dar cel mai influent din vestiar. Abia la retragere, alde Gerrard ori Jamie îşi vor face loc pe pereţi. La fel şi Benitez, pe un rând al managerilor şi cu Paisley, cu 14 trofee în 9 ani, dintre care trei C.C.E., şi cu Houllier, cel cu 5 cupe într-o ediţie.

Prin faţa fondatorilor în rame aurite am ieşit în „ţarcul Directorilor”, din centrul vechii tribune principale, datând din 1906, cu scaune încă de lemn, şi unde iau loc de la staruri gen Daniel Craig, alias 007, până la loviţi ca Harry Kewell, care, conform lui Steve, „şi-a cam petrecut anii aici”. Din ţarcul vecin comentează fostul vârf John Aldridge, pentru popularul post local Radio City, camerele fiind postate deasupra, parcă agăţate de acoperiş. Doar Alan Green, mai marele BBC Radio 5, vorbeşte din înaltul tribunei opuse, a doua, cea cu numele şi sigla noului sponsor, Standard Chartered, americani pe asigurări. Acel înalt de tribună a fost adăugat în 1992, la centenarul clubului, când a şi primit numele Centenary. Acolo sunt şi cele doar 30 „boxe” executive, comparativ cu 130 la Arsenal ori 200 la United, diferenţă pe care Steve o adaugă problemelor lui Liverpool.

Loc capitonat din "Ţarcul directorilor", in memoriam pentru un abonat dispărut

Păi? Ei bine, angajatul clubului mi-a explicat că şi dacă ar începe acum construcţia noului Anfield, perpendicular pe actualul şi chiar în spatele peluzei opuse Kopului, şi tot ar lua 4 ani, răstimp în care capacitatea de doar 45.522 va mări handicapul faţă de rivale prospere. Alţi 20.000 sunt refuzaţi bilete meci de meci iar aproape 90.000 sunt pe liste de aşteptare pentru abonamente.

Tribuna a doua, Centenary, etajată la centenarul din ´92, cu locul lui BBC Radio5 în înaltul ei...

Degeaba are Liverpool cele mai multe titluri, 18, şi Cupe ale Campionilor Europeni, 5, dacă nu mai are bani să ţină pasul cu campioanele actuale. Americanii s-au dovedit a fi „o frână” iar clubul are „disperată nevoie” de finanţele altcuiva. Steve a adăugat că abia atunci vor fi dărâmate deplorabilele case părăsite, înconjurate cu sârmă ghimpată, chiar de dedesubtul tribunei principale, pentru ridicarea noii arene! Puţine mai sunt apartamentele locuite, cu „This Is Anfield” în geam, de pe nişte străzi pe care va intra buldozerul. Cine şi când va investi?

La tribuna I, rânduri întregi de scaune de lemn

Coborâm din nou sub tribună, în mica sală de conferinţe de presă cu fundal identic celui de la complexul de pregătire Melwood, asta pentru „derută”. Pe perete, clişeul aerian post-Istanbul, din centru, de lângă The Cavern, unde se lansau The Beatles, cu un autobuz etajat asaltat de 1,5 milioane fani…

În peluza opusă Kopului, colţul stânga jos e rezervat fanilor oaspeţi, până la pânza neagră

De-aici se intra cândva în faimoasa Boot Room, unde juniorii curăţau bocancii starurilor iar mai apoi alde Shankly, Paisley ori Fagan ţineau sfatul tactic de taină. Steve a pomenit de blestemul dărâmării „camerei”, moment din care, din 1990, Liverpool n-a mai cucerit titlul naţional. E drept, Rafa a recreat o mai mică Boot Room, lângă vestiar, dar degeaba… În vestiar, cel mai mic şi modest din Premier League, cu tâlc restrâns pentru forjarea coeziunii, fundaşii stau la un perete, cu tricourile frumos înşirate de la 2 G Johnson încolo, mijlocaşii pe altul iar atacanţii la un al treilea, găselniţă a lui Shankly pentru a evita grupuleţele şi a comunica între ei, pe compartimente. Am numărat 8 limbi, Steve glumind că de lecţii de engleză au nevoie localnicii cu accent „Scousers”, Stevie şi Jamie…

Mica sală a conferinţelor de presă

„În vară a fost revopsit şi dotat cu un nou uscător de păr, pentru Reina, în rest însă fiind doar 7 duşuri şi banca asta a rezervelor. Dar vestiarul e izolat fonic, spre deosebire de cel din faţă, al oaspeţilor, mai mare însă mai răcoros şi în care se aude zgomotul paşilor, al tumultului tribunei”, explică Steve. Presiunea psihologică se amplifică la ieşirea din vestiare, în restrânsul spaţiu al interviurilor TV, cu reclame modificabile în funcţie de competiţie, unde se văd şi treptele coborânde de acces, cu THIS IS ANFIELD deasupra, <Acesta e Anfield>, şi nu… „Welcome”. În acest hol răsună joi în Europa League şi pentru Steaua „You´ll Never Walk Alone”, dintr-un difuzor.

Conglomerat multinaţional şi pe zidul liniei mediane din vestiarul lui Liverpool FC

Iar în infernul de-afară se regăsesc doar maxim 3.000 fani oaspeţi, într-un colţ al peluzei opuse Kopului, numai 1.900 în cazul vizitatoarei de la descinderea noastră, Albionul lui Tamaş, delimitaţi de chibiţii gazdei printr-o neagră husă despărţitoare mutabilă în funcţie de asistenţă.

Jucătorii gazdă ating la ieşirea pe teren însemnele de deasupra tunelului

Turul se încheie în peluza The Kop, neacoperită până în 1928 şi cândva înghesuind şi 28.000 fani, drept cea mai mare din ţară. „A fost groaznic, eram ca sardelele, 3 în picioare pe aria unui scaun din zilele noastre. Am crescut în colţul din dreapta sus…”, spune Steve, care plătea a 20-a parte dintr-o liră de azi pentru bilet.

Anfield Road de pe scaunul din dreapta jos, rândul unu, al peluzei Kop

La 0-1 cu Norwich, în ´94, fanii şi-au luat cărămizi drept amintire, pentru grădina de-acasă, când peluza în picioare a spus adio iar Kop s-a restrâns la 12.000 „scoici” pe 76 rânduri. Doar atmosfera cu „You´ll never walk alone” nu s-a schimbat, Kop trăgându-şi numele de la dealul de observaţie disputat în Războiul Burilor din Africa de Sud, în 1900, cu olandezii, când au pierit 300 ostaşi din Liverpool.

Aşa arăta o poartă de acces din lemn în vechea peluză Kop, pirocheţii de la intrare fiind fabricaţi de o firmă din... Manchester

Alte locuri esenţiale, de suflet, ar fi mozaicul cu numele celor 96 pieriţi la Hillsborough, de la intrarea în muzeul cu vitrinele trofeelor, fani comemoraţi permanent, cu lumânări şi jerbe, la „Memorialul” din spatele Centenary Stand, de la celebra poartă „You´ll never walk alone”, a lui Shankly. Sunt nume de rude, tată şi fiu… Iar pentru dreptatea lor încă se luptă, steaguri relevante ale organizaţiilor fanilor, de dezvelire a adevărului sufocat de Poliţie şi denaturat de scandalagiul londonez The Sun, fiind arborate vizavi de Kop, la pubul The Park. Care e flancat de barul „Al 12-lea jucător”… 

Memorialul de mozaic, din interior

Hillsborough Memorial, cu numele celor 96 de dispăruţi, din stânga Shankly Gate...

You´ll never walk alone...

Adolescenţi, fraţi şi surori, şi o mare întrebare: când se va face dreptate? Liverpool aşteaptă de peste 20 de ani...

Cealaltă filă a Memorialului sub formă de carte...

Şi în muzeu e un clişeu cu marea de compasiune în faţa peluzei ucigaşe din Leppings Lane, Hillsborough (Sheffield)

Unul din steagurile arborate la pubul The Park, peste drum de peluza Kop, e al asociaţiei ce luptă pentru dezvelirea adevărului tragediei de la Hillsborough. Din nefericire, are de luptat cu cea mai caustică şi oprimantă maşinărie de stat din lumea aşa zis civilizată

Buldozerele vor intra pe străzile din jurul arenei când alţi investitori capabili să ridice noul Anfield îi vor înlocui pe haloşii insinuaţi din SUA în lumea fotbalului european

 „Liverbird”, pasărea cormoran simbol al clubului şi urbei, de pe clădirea etalon de la ţărm, vrea să rămână stoică în zona Anfield, dar pe o arenă nouă, mare, unică şansă pentru Liverpool să-şi împrospăteze gloriosul palmares.

Clădirea emblemă Liverbuilding, cu cei doi cormorani din vârf, de pe frontul la estuarul lui Mersey...

City a bătut Timişoara şi cu Academia

Septembrie 5, 2010

Într-un alt reportaj exclusiv din Manchester, am scris în Fotbal Vest despre Academia lui City…

S-a tot scris de milioane, staruri, şeic. Şi totuşi, Richards, Wright-Phillips şi Boyata, jucători de culoare crescuţi în Academia „azuriilor”, au fost titulari în retur, ultimii doi chiar marcând golurile, iar Cunningham, un alt produs „100% City”, a intrat după pauză. Şi-atunci!?

În joia manşei secunde am văzut jocul-şcoală al echipei sub 18 ani a lui Manchester City, la Academia clubului din Platt Lane, cea mai stimată din fotbalul englez, ce a lansat de la înfiinţarea sa în 1998 mai mulţi profesionişti decât oricare alt club de elită: vreo 60 răspândiţi prin ţară, printre care de exemplu şi Kasper Schmeichel, 31 de norocoşi ce-au debutat la City şi zece chiar la naţională! Anglia şi alte 7 ţări au „seniori” din „City Academy”…

La un an după ce, în ´97, federaţia engleză decisese reorganizarea centrelor de juniori sub forma Academiilor, City s-a mişcat repede, aducându-l de la Oldham Athletic pe Jim Cassell şi pornind „laboratorul”. Iar roadele s-au văzut şi în aprilie 2008, când a cucerit Cupa Angliei pentru tineret, 3-1 în faţa a 19.780 spectatori în returul cu Chelsea de pe Eastlands, pe-atunci trimisul The Daily Telegraph poreclindu-l drept Boyota pe anonimul internaţional belgian sub 21 ani marcator cu Timişoara…

Juniorii în joc-şcoală la complexul de pe Platt Lane

La Platt Lane se lucrează cu băieţi de la 9 la 18 ani, pe două terenuri mari de iarbă, pe unul sintetic şi pe alte două acoperite, în sălile „The Dome”. Acestor facilităţi, îmbunătăţite după mutarea în anul 2000 a complexului de pregătire al seniorilor înafara oraşului, la Carrington, li s-au adăugat în acestă vară vestiare, oficii, săli de forţă şi de instruire extrafotbalistică. Un aer nou, modern, de bună organizare, te întâmpină încă de la porţile Academiei, a cărei şefie a fost cedată anul trecut de Cassell lui Scott Sellars, fost profesionist inclusiv la Newcastle United. Mi s-a refuzat categoric posibilitatea de a fotografia, parte a regulamentului de ordine interioară ţinând de protecţia copilului, dar retina a înregistrat ceea ce pare a fi o bandă rulantă de… producţie fotbalistică.

O altă noutate ar fi că fosta echipă de rezerve a clubului, fiinţând încă din 1892, a fost redenumită în acest sezon „Elite Squad”, un nume pretenţios, cu riscurile de rigoare, atrăgându-şi comentarii ironice la recentul eşec în faţa rezervelor lui United, în Barclays Premier Reserve League North. „Elita” e pe ideea primei echipe de juniori a clubului, „A”, lansată prin anii ´20 de Albert Alexander. Iar jumătate dintre cei 14 de „elită” sunt non-englezi, şi anume Veseli (Elveţia), Elabdellaoui (Norvegia), Guidetti (Suedia), Helan (Franţa), Abu (Ghana) şi irlandezii Tse şi McDermott, prezenţa străinilor având de-a face şi cu… copiii imigranţilor dar şi cu mirajul Manchesterului.

Dintre ei s-ar putea alege viitori titulari, tot aşa cum din generaţiile finaliste ale Cupei Angliei pentru tineret, în 2006, pierzătoare cu Liverpool, respectiv 2008, s-au ridicat fundaşi ca Boyata ori Cunningham. Foşti colegi de cameră în Academie, belgianul şi irlandezul au debutat în acest an la City şi pentru ţările lor. Marcatorul Dedryck chiar în 2 ianuarie, când pe abia instalatul Mancini îl ustura buza mai tare datorită accidentărilor…

Academia e un întreg complex de terenuri, clădiri, oficii, săli cu gazon sintetic

Dar proiectul Academiei lui City este mult mai larg, vinerea după returul cu Timişoara fiind ultima zi a programului de vară al Şcolii de Fotbal a clubului, care descinde pe terenurile instituţiilor din diverse zone ale conurbaţiei Manchester, înscriind în schimbul a 15 lire, testând şi recrutând potenţiali jucători. Mike Haughton, managerul de dezvoltare sportivă al Academiei, este creierul acestei scheme destinate copiilor între 5 şi 14 ani, acţiunea debutând în urmă cu 2 ani şi cu implicarea ofiţerului de dezvoltare fotbalistică de la Platt Lane, Lewis Grimshaw.

Acum într-al treilea sezon, City Soccer Schools beneficiază şi de vacanţele şcolare din octombrie, de la Crăciun şi Paşti, dar mai ales de revenirea la club a fostului căpitan al „azuriilor”, Paul Lake, care supervizează implicarea lui Manchester City în comunitatea locală, reunindu-i în acest scop pe alţi foşti colegi din teren, unul ca nord-irlandezul Richard Edghill, cu 15 ani şi peste 200 jocuri pentru prim-divizionară, regăsindu-se între antrenorii cu copiii, cu toţii licenţiaţi UEFA B.

Acest rol comunitar al clubului este esenţial, în condiţiile în care Manchester City s-a mutat în 2003 în altă zonă a oraşului, în vecini de biserica fondatoare a clubului, St. Mary´s din West Gorton, şi anume în Eastlands, la noul „City of Manchester Stadium” din complexul Sportcity, ieşind din aria Platt Lane, una roasă de degradare social-urbană, şi unde unicul licăr de speranţă e dat de fotbal. Dar „azuriii” şi-au păstrat rădăcinile, investind şi mai mult în Academia din strada Platt, în contrast cu decizia de demolare, peste drum, a ceea ce a fost stadionul lui City din 1923, renumitul Maine Road, cel care încă deţine recordul de asistenţă pentru fotbalul de club englez, 84.569 spectatori la un meci de Cupa Angliei.

Centrul comunitar Maine Place, de pe locul vechiului stadion, e unicul ce menţine numele Maine Road. E drept, şi străzile adiacente păstrează vechile nume, de exmplu al tribunei Kippax, dar arena e dusă... Locul viran cu bălării stă mărturie

„We are not really here”, bannerul permanent de pe marea arenă actuală, şi anume „Nu suntem cu-adevărat aici”, are de-a face cu simţămintele fanilor vizavi de despărţirea în 11 mai 2003 de Maine Road. Acoio se câştigau două titluri naţionale şi se ajungea în finale! Acolo cântaseră celebrii fani ai clubului, Oasis, memorabilul concert „There& Then”. Iar la vremea când City marca ultimul ei gol în faţa tribunei Kippax, în 26 aprilie 2003, prin Foe, care peste exact două luni pleca dintre noi, arena avea totuşi doar locuri pe scaune, 35.150 de toate. Ca amintire, zidurile noii arene au plăci cu citate ale fanilor nostalgici ai atmosferei de pe Maine Road…

Dar zona în sine nu mai cadra cu viitorul clubului. Căi de acces înguste şi desfundate, case îngrămădind arena, nu tu parcări, echivalau cu un fapt comun în fotbalul englez, şi anume că jucătorii descindeau acolo doar în zi de meci, antrenamentele şi vieţile lor în general fiind departe de vechile stadioane din arii decăzute. Până şi fanii mai înrăiţi sunt de acord că finanţele clubului ar fi avut de suferit de pe urma unei rămâneri. Progresia e evidentă iar în această despărţire s-a păstrat totuşi contactul prin menţinerea Academiei, în folosul atragerii acelor copii „flămânzi” să scape de probleme. Rolul educaţional-instructiv e aşadar evident.

Am ieşit de la Platt Lane cu senzaţia că City va deveni o forţă chiar şi prin resurse locale, nu doar achiziţionând staruri. Şi am plecat de lângă fostul Maine Road, acum pe jumătate case, restul teren viran, cu convingerea că viaţa merge într-adevăr înainte şi nimic nu e veşnic. Numele a rămas, purtat fiind de fani ce joacă fotbal amator pentru Maine Road FC, iar proiectul comunitar al Academiei e pe mâini bune, căpitanul de pe Maine Road, Paul Lake, fiind acelaşi autor ce istorisea în cartea „Manchester Messiah” ultimul sezon realmente fericit la vechea arenă, când cu promovarea reuşită de Kevin Keegan…

Fiecare zonă îşi avea biserica ei, cu porţile larg deschise şi mulţi enoriaşi. La fel şi Platt Lane, la parcurile "Fields" găzduind şi actuala Academie. Bisericile sunt acum închise, fără credincioşi, o dovadă a acelui ceva esenţial şi iremediabil pierdut în materialist-consumerista rătăcită societate britanică. Amin

„Cei mai învrăjbiţi dintre prieteni”

Septembrie 3, 2010

City of Manchester Stadium susţine candidatura Angliei la găzduirea CM 2018 sau măcar 2022 dar parcă s-a rupt de trecutul istoric al lui City, în supermarketul clubului neregăsindu-se cărţi legate de anii de glorie ai "azuriilor" la Maine Road. Doar cu pipeta...

Surpriză, oferta de carte în uriaşul magazin etajat cu de toate al clubului City e tare „subţire”, capitolul istorie proptindu-se mai ales într-o antologie de 50 jocuri celebre ale „azuriilor”. Totuşi, lectura de drum am găsit-o într-un anticariat caritabil. Iar dacă parcurgi „Cei mai învrăjbiţi dintre prieteni”, cu care Colin Schindler, fanul lui City, a revenit pe piaţă după cartea „Manchester United mi-a mâncat viaţa”, afli că City a mai visat megalomanic, cum că va ajunge „să joace pe Marte”, prin spusele lui Malcolm Allison. Şi ce s-a ales de ambiţiile secundului din cea mai mănoasă perioadă a „azuriilor”? 40 de ani de „secetă”…

E plin în Eastlands de amintiri sub formă de citate ale fanilor din anii când City juca la Maine Road şi sub cârma lui Mercer şi Allison, laolaltă sau pe rând la conducerea echipei. Aici, un anonim, despre o seară cu Barnes supremo

Povestea zice că îmbătrânitul Joe Mercer, la ultima sa tentativă în carieră, a preluat în ´65 o „subţire” City de liga a II-a, aducându-l şi pe Allison, cu promisiunea că-i va ceda în doi ani locul. „Azuriii” au promovat imediat, Mercer a devenit invitatul de vază al comentariilor BBC la Mondialul din ´66 iar apoi a condus-o pe City la succese pe Old Trafford, 3-1, 1-0 şi 2-1 în ´69-´70, sezon încununat cu Cupa Cupelor drept al cincilea trofeu în 5 ani, după acel al doilea şi ultim titlu naţional, în 1968. Doar că nu s-a mai retras iar ambiţiosul Allison „l-a lucrat”, prin conducere, debarcându-l printr-o… avansare ca manager general, în octombrie ´71. Se întâmpla însă în 30 martie ´73, după 7 jocuri fără succes, ca înscăunatul Allison să fie demis. Ce-a urmat, ştim cu toţii…

Aşa încât City trebuie să aibă grijă ce-şi doreşte cu adevărat sub clar de Lună. Un nou asalt al lui Marte? Nu de alta dar milionarii ar face bine să nu-i dezamăgească pe „cei mai incredibili suporteri din lume”, după cum îi caracteriza un cândva decar la Maine Road, Gio Kinkladze…

DIN LONDRA… Finalista Fulham întreţine fotbalul-„tenis” de 6-0

Septembrie 3, 2010

I-am lăsat pe studenţii elveţieni şi, pe o ploaie „cu câini”, am văzut la Craven Cottage ce mai face Fulham, finalista Europa League, de-acum fără Hodgson, plecat într-un regret general, dar cu Hughes, cel debarcat de Crăciun de City. Adversară, Port Vale Stoke, din liga a patra, în turul II al Cupei Ligii.

În recepţia de la Craven Cottage, chiar sub tribuna Johnny Haynes, un tablou de epocă surprinzând un meci de Cupă. Şi acesta e tot de Cupă, a Ligii...

Sub vechea tribună „Johnny Haynes”, în memoria primului jucător plătit vreodată cu suta de lire pe săptămână, recepţia cu un clişeu alb-negru de arhivă dintr-o zi de meci de Cupă şi magazinul cu amintiri. DVDuri cu 3-0 şi 2-0 cu Man United, tricouri retro la 30 lire ca vicecampioană a ligii a treia în anii ´80, vechea stemă cu ambarcaţiuni cu vâsle, dar şi colajul „INCREDIBILA CĂLĂTORIE”, cu coperta programului finalei Europa League, biletul de 55 euro şi poza de grup cu Schwarzer – Baird, A Hughes, Hangeland, Konchesky – Duff, Etuhu, Murphy, Davies – Gera, Zamora.

Tricourile retro sunt la modă, fie şi cu vechea siglă a Cabanierilor. Fie şi purtate în liga a treia, în anii ´80

Peste drum, în pubul „Leul de Aur”, rezervat abonaţilor clubului, am fost totuşi primit ca vizitator străin, berea a fost cu reducere, la 2,8 lire, şi am mai aflat una alta de la Clive, 66 ani, care de la 11 ani merge la „Cabană”, John şi Terry, toţi cu copiii.

Clive (66 ani), John şi Tony, fani Fulham sadea de-o viaţă

E simplu. Tony le-ar vrea retrogradate pe „Chelsea, Man United şi de-acum City în locul lui Liverpool, în această ordine”, plânge după Roy, are un abonament „mediu” în tribuna Haynes, de 500 lire, la preţuri în funcţie de poziţionare de la 300 la 700, şi crede că Fulham n-a fost dorită în finala hamburgheză, „pentru că nu suntem club de top”.

Recitalul în Fulham - Port Vale 6-0 a fost deschis de maghiarul Gera, autor al unei "duble"

Ulterior, aşezaţi pe locurile de lemn ale vechii tribune, conservate, fanii mi-au atras atenţia la balconul interior al „Cabanei” Craven, simbolul locului, înţesat de rude şi prieteni ale jucătorilor, la stoicismul cu care rezistau sub rafale cei din primele rânduri, neacoperite, ale unicei tribune ferite de ploi în anii ´60, la steagul WE ARE FULHAM, cu chipul lui Haynes, omniprezent pe pereţii laterali interiori ai tribunei, dar şi la prezenţa masivă a fanilor din Stoke. Al căror portar tribuna londoneză l-a împuns constant la degajări cu „Aaah… eşti de rahat!” De-acolo şi până la 6-0 n-a mai fost nevoie decât de Dembele, adus din Olanda, şi de „dublele” lui Gera şi Zamora. Da, Zoltan a fost unul dintre cei 7 finalişti aliniaţi… Anglia e în zodia lui 6-0, şi când te gândeşti că autoarea primului 6-0 în Premier League, în 1993, a fost Sheffield United, contra lui Spurs…

Mulţi au fost şi fanii veniţi din Stoke pentru micuţa Port Vale, chiar stârnind o horă la 6-0. Haz de necaz în unica peluză neutră din Premier League, unde la fiecare joc sunt păstrate locuri pentru spectatori neutri, nici suporteri ai lui Fulham nici ai vizitatoarei. De-aici şi puzderia de asiatici la Craven Cottage...

BLUE MOON dulce amară

August 17, 2010

(mai jos, pe ce-am pus azi semnătura în <Fotbal Vest>)

Poate-o fi cel mai tare din lume la cumpărături scumpe, dar clubul fondat în epoca victoriană de Anna Connell pe lângă o biserică din estul sărac al Manchesterului are un palmares intern şi internaţional „subţire” comparativ cu granzii Angliei.

Istorie şi tradiţie? Unice şi inconfundabile, ca ale multor alte grupări insulare. Dar rezultate? Ei bine, locul 5, ce o aduce pe City la Timişoara, copiază excepţia din 1990-´91, după care azuriii au ajuns şi prin liga a treia.

Până în 2007, când „Thai” Thaksin se înfiinţa la ocupanta locului 14, obsesia fanilor era să câştige derbyul local cu United. Aspiraţiile lor au crescut apoi în pas cu sumele transferurilor, mai întâi visând la un trofeu, cât de banal, gen Cupa Ligii, ultima înhăţată, în ´76, iar mai nou la calificarea în Champions League. Dorinţe ce-i înflăcărează în intonarea lui Blue Moon, un imn altfel melancolic.

Nota interpretării lor e una optimistă însă „Lună albastră” parcă induce iluzii deşarte şi seri decepţionante, cărora fanii le-au pus de ani buni eticheta „tipice pentru City”. E atipic restului şi unicat în Albion ca o campioană naţională la zi să retrogradeze. A păţit-o însă City în ´38.

La asemenea deziluzii, rezilienţa suporterilor a rămas însă remarcabilă. S-au strâns şi 32.471 în acel sezon 1998-´99, de liga a treia, pe vechiul Maine Road cu a sa tribună Kippax, cea mai mare cu locuri în picioare din ţară, la finele respectivei ediţii, la barajul de pe Wembley, ducându-se mult mai mulţi, cât să rotunjească asistenţa la aproape 77.000…

Ulterior, în 2003, marele „trib” al fanilor lui City, cu tot cu fraţii Gallagher de la Oasis şi boxerul Hatton, s-a mutat niţel, în Eastlands, pe arena municipală gazdă a Jocurilor Commonwealth. De la dârdâială în picioare, la plasticul mileniului III. Banul la loje trage, urmând firesc târcoalele date de asiatici şi şeici.

Fie pe Maine Road, fie pe City of Manchester Stadium, susţinătorii azuriilor îi tot împung cu făloasă frondă pe fanii „roşiilor” lui United că sunt mult mai mulţi de-ai locului, aproape jumătate dintre abonaţii anuali ai aspirantei fiind localnici, comparativ cu nici 30% ai vicecampioanei. Într-o asemenea solidaritate de grup, fanii lui City n-au complexe, ba le şi râd în nas „Diavolilor”, la replicile şicanante despre „noii îmbogăţiţi”, şi refuză total ideea cu City în umbra lui United.

Doar că, evidenţa o spune, Sir Matt Busby, arhitect al renaşterii lui United, a fost înhăţat din azuriul în care transpira la cucerirea Cupei Angliei pentru City, în 1934, iar Eric Cantona, rătăcit prin Albion, a crezut că semnează pentru City, luminându-se doar la vederea lui Fergie. Eroi care alterează destine…

În lipsa eroilor, nouă, 16, 8, 15, 14, iar 9, 10, 5. Sunt poziţiile lui City de la revenirea în elită. Care-şi caută inspiraţia la Old Trafford, trecerea lui Tevez în azuriu fiind punctată cu „Welcome to Manchester” pe panourile pe fond albastru din oraş. Cum că City ar fi de fapt echipa conurbaţiei.

Ei bine, la asemenea nume de potenţiali eroi, şi Blue Moon poate suna mai bine, estompând eşecurile trecutului. Nu doar interne, ci şi în eurocupe. De la 1-2 la Fenerbahce, în ´68, şi eliminată din prima din Cupa Campionilor, şi până la 1-3 la Hamburg, la ultima apariţie, în primăvara lui 2009, într-un sezon de Cupa UEFA în care acum două veri, pe 28 august, City evita umilinţa eliminării premature în Danemarca abia în minutul 89, printr-un autogol, calificându-se la penaltiuri în formula Hart – Corluka, Ben Haim, Dunne, Ball – Richards, Johnson, Ireland, Petrov – Elano, Jo, dintre care doar unul-doi ar mai fi în planurile măreţe ale lui Mancini. Vor schimba banii destine sau şi italianul va întârzia cu omogenizarea?

„Tânărul băiat” Bienvenu nu e binevenit pe Sarakoglu

August 10, 2010

În rubrica din ediţia de azi a <Fotbal vest> am avut în vizor faza preliminară a Cupelor Europene… Ca un fapt remarcabil, Gyor ETO, din Ungaria, a fost unica grupare învinsă acasă în prima manşă a Europa League dar care s-a calificat totuşi în play-off, în Franţa, după prelungiri şi penaltiuri, deşi rămăsese în 10 jucători încă din minutul 35, în vreme ce Hajduk Split a remontat în retur cel mai mare handicap din aceeaşi competiţie, 1-3 la Bucureşti.

În Champions League, deşi 6 calificate au câştigat atât acasă cât şi în deplasare, pe când o unică învinsă iniţial, Hapoel Tel Aviv, a răsturnat ortodox balanţa pe teren propriu, turul III preliminar a avut totuşi scântei, trei dintre cele 7 gazde ţinute în şah cu remize în tur jubilând în revanşe.

Artiom Haciaturov, moldoveanul de 18 ani introdus de bielorusul Sasnitski în minutul 79 în locul lui Fred, unul dintre cei 3 brazilieni ai lui Sheriff, a amuţit arena „Maksimir” din Zagreb în cea de-a patra serie a morţii subite. A fost 1-1, ca şi la Tiraspol, acelaşi brazilian Sammir egalând pentru Dinamo, în minutul 55, din penalti, în urma faultului slovenului Samardzic asupra căpitanului Igor Biscan. Care a deschis cu gol ghilotina loviturilor de departajare, copiat fiind de colegii săi Cufre, Luis Ibanez, Etto şi Calello, însă tocmai Sammir, iar apoi Badelj, Vrsaljko şi rezerva „cariocas” Dodo, decisiv, au ratat pentru gazdele croate.

Sheriff, fără vreun moldovean titular, a triumfat cu Stoyanov (bulgar) – Vranjes (bosniac), Samardzic (sloven), Nadson (cpt., brazilian; 95, Scripcenco), Brankovic  – Volkov (sârbi), Erokhin (rus), Adamovic (sârb), FrancaFred (brazilieni), Diedhiou (senegalez; 72, Nikolic).

De la alt 1-1 pe teren propriu, pe ArenA, s-a calificat şi Ajax, tot în Balcani, dar la Salonic, pe Toumba, unde PAOK spera să-şi aniverseze jocul centenar în eurocupe răzbunând eliminarea în faţa altei olandeze, Heerenveen, în play-offul Europa League din sezonul trecut, primul pentru alb-negrii eleni în Europa după o absenţă de trei ani. Iar Vieirinha, lusitanul de 24 ani, chiar a dat speranţe clubului revigorat de revenirea acum 3 ani a eroilor locali Theo Zagorakis, ca preşedinte, şi Vryzas, actual director tehnic: 1-0. Însă Ajax nu e Olympiacos Pireu, învinsă de PAOK în play-offul grecesc şi trimisă în Europa League, căpitanul Suarez, Siem De Jong, şi Lindgren marcând în minutele 48, 50 şi 55.

Salpingidis, la redebutul „acasă” după cei 4 ani la Panathinaikos, a ripostat imediat, iar sârbul Ivic a egalat la 3, după ce ratase un penalti în minutul 77, însă Pavlos Dermitzakis, investit cu 6 zile înaintea jocului tur, n-a reuşit până la urmă minunea, într-o vară în care antrenorul Santos s-a despărţit de greci iar italianul Beretta a rezistat doar… o lună!

După 2-2 acasă, la Berna, şi mai greu i-a fost lui Young Boys în Istanbul, pe „Sukru Saracoglu”, colivia lui Fenerbahce, trupă antrenată de fostul vârf al „Canarilor galbeni”, Aykut Kokaman, 45 ani. Însă „tinerii băieţi” helveţi ai bosniacului Vladimir Petkovic  au dat în minutul 40 lovitura, prin camerunezul de 22 ani Henri Bienvenu Ntsama , venit în iarnă din Tunisia, şi apoi s-au baricadat în faţa porţii lui Marco Wolfli, profitând atât de absenţa de la turci a lui Diego Lugano, încă în vacanţa după locul 4 cu Uruguay, cât şi de jocul slab al căpitanului Alex, înlocuit la pauză, şi de eliminarea în minutul 53 a micuţului slovac Miroslav Stoch.

Sparta lui Chovanec, cu doiarul căpitan Repka „îngălbenit”, s-a impus la vecinii polonezi, la Poznan, bătând-o iar cu 1-0 pe Lech, prin penaltiul lui Jiri Kladrubsky, apoi spre final, în nici 5 minute, fiind eliminaţi căpitanul leş Bosacki, respectiv Sionko şi Matejovsky, revenit de la Reading. Paradoxal, deşi la al doilea eşec la rând acasă fără gol marcat, polonezii rămân în eurocupe. O merită oare, fie şi „retrogradaţi” în Europa League?

Tensiuni şi peste graniţă, în Slovacia, după 1-1 în tur, la Lovech. Robert Jez, căpitanul gazdei Zilina, a ratat un penalti în minutul 22, iar la reluare decarul brazilian de 30 ani Sandrinho a serbat cu gol debutul în urmă cu 5 ani în eurocupe pentru Litex: 0-1. Însă în următoarele 4 minute nouarul ex-internaţional ceh de tineret Emil Rilke a egalat în urma unui corner iar căpitanul bulgar Ivelin Popov a fost eliminat, Zilina profitând prin Oravec, la puţin timp după ce Bratu intrase în minutul 66 în locul francezului Niflore.

Marcator în deplasarea precedentă de 1-0 la Pyunik Erevan, brazilianul Cleo, care luni a împlinit 25 ani, a înscris în minutele 9 şi 90 la Helsinki, Partizan copiind succesul finlandez al Timişoarei: 2-1. Nu departe, la Sankt Petersburg, Danny, decarul lui Queiroz, cu 177 minute jucate la Mondial, şi-a făcut cadou un gol de calificare pentru împlinirea sâmbătă a 27 ani.  

Cu „dubla”gigantului de 17 ani Romelu Lukaku la un sfert de oră după ce fusese introdus în joc de Ariel Jacobs, Anderlecht a îndeplinit o formalitate, aliniind printre alţii 2 cehi de 20 ani, Lecjaks şi Marecek, pe sârbul Rnic şi căpitanul maghiar Roland Juhasz.

Suedezul Rade Prica, 30 ani, a desprins-o pe lidera Rosenborg Trondheim în faţa chinuitei AIK Stockholm, amendată cu 15.000 euro pentru tulburările din jocul tur şi tot pe 14 în Allsvenskan, în ciuda recentei instalări a scoţianului Alex Miller, aflat în stafful lui Benitez la vremea câştigării Ligii în 2005. Tot în Scandinavia, la Copenhaga, danezii vikingului Solbakken s-au calificat graţie senegalezului Dame N´Doye, marcator în minutul 59, după ce fuseseră egalaţi la 2 de BATE înaintea pauzei.

Turul III preliminar, manşa a doua: Anderlecht – The New Saints 3-0 (în tur 3-1); Hapoel Tel Aviv – FC Aktobe 3-1 (0-1); FC Salzburg – Omonia Nicosia 4-1 (în tur 1-1); MSK Zilina – Litex Lovech 3-1 (1-1); KAA Gent – Dinamo Kiev 1-3 (0-3); Zenit – Unirea Urziceni 1-0 (0-0); Lech Poznan – Sparta Praga 0-1 (0-1); FC Copenhaga – BATE Borisov 3-2 (0-0); Dinamo Zagreb – Sheriff Tiraspol 1-1 (1-1), 5-6 (lovituri de departajare); Basel – Debrecen 3-1 (2-0); Fenerbahce – Young Boys 0-1 (2-2); HJK Helsinki – Partizan Belgrad 1-2 (0-3); PAOK Salonic – Ajax 3-3 (1-1); Celtic – Braga 2-1 (0-3); Rosenborg – AIK Stockholm 3-0 (1-0).

În play-off, pe 17/18 şi 24/25 august, sunt 5 jocuri pe „Ruta Campionilor”, reunind doar calificate din turul III preliminar, şi anume Salzburg – Hapoel Tel-Aviv; Rosenborg – FC Copenhaga; Basel – Sheriff Tiraspol; Sparta Praga – MSK Zilina şi Partizan – Anderlecht,  şi alte 5 pe „Ruta Ligii”, implicând cele mai slab clasate reprezentante din Anglia, Spania, Italia, Germania şi Franţa: Young Boys Berna – Tottenham; Braga – Sevilla; Werder Bremen – Sampdoria; Zenit – Auxerre şi Dinamo Kiev – Ajax.

Europa League

Ciprioţii, trei victorii, cu ruşi, belgieni şi cehi…

Returul s-a urnit din loc marţea trecută, la Viena, unde „dubla” croatului de 25 ani Nikica Jelavic i-a calificat la pas pe verzii lui Peter Pacult. Tot două goluri, ultimul chiar al calificării, în minutul 90, a marcat Anton Potilo în Dinamo Minsk – Maccabi Haifa 3-1, lusitanul de 32 ani Cafu reuşindu-le chiar pe toate trei, în minutele 45, 60 şi 87, pentru Anorthosis Famagusta, care a trecut astfel şi ea „la mustaţă” de Cercle.

Sugestiv faptul că 15 dintre dueluri, adică aproape jumătate, au fost tranşate cu „duble” victorii, unicul joc împins în prelungiri fiind pe „La Mosson” din Montpellier, de croatul Babic, pentru oaspetea Gyor, care a rezistat fie şi fără sârbul Lazar Stanisic, eliminat înaintea pauzei. Pitau a văzut şi el roşu la începerea loviturilor de departajare, tranşate de maghiari prin Babic, Pilibaitis, Zoltan Feher şi Tokody, în vreme ce Camara şi Estrada au ratat pentru gazde. Gyor e de fapt unica grupare calificată după ce a cedat acasă în tur, în vreme ce Hajduk Split e clubul care a surmontat cel mai mare handicap, 1-3.

După ce a devenit a doua grupare azeră învingătoare cu 1-0 în Polonia în răstimp de 7 zile, Qarabag Agdam s-a distanţat la 3-0 în 7 minute înaintea pauzei în dauna Wislei, ajungând din nou în play-off, ca şi anul trecut, când se lovea de Twente.

La Salonic, croatul Danijel Cesarec  a evitat prelungirile pentru Aris, din penalti, în minutul 75, ceilalţi greci, Olympiacos, fiind torpilaţi la Tel-Aviv de Colautti. Un alt club cu oarecare pretenţii, VfB Stuttgart, se vedea condus acasă, la pauză, cu un scor eliminatoriu de vikingii de la Molde, aşa încât uluiala timişoreană nu trebuie să mire într-atâta. A tremurat şi Sporting, odată ce s-a văzut egalată la unu de suedezul Lawan, marcator pentru inedita Nordsjaelland, trupă cu Morten Wieghorst la cârmă şi Andreas Laudrup, fiul lui Michael, la mijloc…

În formula Stamenkovic – Tosic, Vilotic, S. Djordjevic (cpt), Ninkov – Koroman, Issah, Vesovic, MilovanovicKadu, Trifunovic, Crvena Zvezda s-a scufundat pe Dunăre în sus, la Bratislava, Kadu doar egalând reuşita togolezului Guede din minutul 2 al unui joc cu două eliminări.

Turul III preliminar, manşa a doua: Rapid Viena – Beroe Stara Zagora 3-0 (în tur 1-1); Cliftonville (Irlanda de Nord) – CSKA Sofia 1-2 (0-3) ; Apollon Limassol – Sibir (Rusia) 2-1 (0-1); Dnipro (Ucraina) – Spartak Zlatibor (Serbia) 2-0 (1-2); Banik Ostrava – Dnepr Mogilev (Belarus) 1-2 (0-1); FC Timişoara – MyPa 3-3 (2-1); KRC Genk – Inter Turku 3-2 (5-1); Austria Viena – Ruch Chorzow 3-0 (3-1); Zestafoni (Georgia) – Karpaty Lvov (Ucraina) 0-1 (0-1); Teteks (Macedonia) – Elfsborg 1-2 (0-5); Lucerna – Utrecht 1-3 (0-1); VfB Stuttgart – Molde (Norvegia) 2-2 (3-2); Lausanne – Randers (Danemarca) 1-1 (3-2); Motherwell – Aalesund (Norvegia) 3-0 (1-1); Jablonec (Cehia) – APOEL 1-3 (0-1); Zrijnski (Bosnia) – Odense 0-0 (3-5); Levski Sofia – Kalmar FF 5-2 (1-1); Dinamo Minsk – Maccabi Haifa 3-1 (0-1); Qarabag (Azerbaidjan) – Wisla Cracovia 3-2 (1-0); Anorthosis – Cercle Bruges 3-1 (0-1); Hajduk Split – Dinamo 3-0 (1-3); OFK Beograd – Galatasaray 1-5 (2-2); Sporting Lisabona – Nordsjaelland (Danemarca) 1-0 (1-0); Hibernian Edinburgh – Maribor 2-3 (0-3); Slovan Bratislava – Crvena Zvezda 1-1 (2-1); Beşiktaş – Viktoria Plzen 3-0 (1-1); Maccabi Tel Aviv – Olympiacos 1-0 (1-2); Dinamo Tbilisi – Sturm Graz 1-1 (0-2); Montpellier – Gyor 0-1 (1-0), 3-4 la lovituri de departajare; Bangor City (Ţara Galilor) – Maritimo Funchal 1-2 (2-8); Juventus – Shamrock Rovers (Irlanda) 1-0 (2-0); IFK Goteborg – AZ Alkmaar 1-0 (0-2); Aris Salonic – Jagiellonia Bialystok (Polonia) 2-2 (2-1); Liverpool – Rabotnicki (Macedonia) 2-0 (2-0); Brondby – Buducnost Podgorica 1-0 (2-1).

În play-off, pe 19 şi 26 august, se regăsesc cele 35 calificate din turul III preliminar, 15 cluburi eliminate din aceeaşi fază a Ligii Campionilor şi 24 grupări din ţări cu coeficienţi superiori în clasamentul UEFA, urmând ca Atletico Madrid să intre în focuri în faza grupelor, ca deţinătoare a trofeului: PSG – Maccabi Tel-Aviv, Bayer Leverkusen – Tavriya Simferopol (Ucraina), CSKA Moscova – Anorthosis, Hajduk Split – Unirea Urziceni, Feyenoord – Gent, KRC Genk – Porto, Debrecen – Litex Lovech, Aris Salonic – Austria Viena, Galatasaray – Karpaty Lvov, Palermo – Maribor, Bruges – Dinamo Minsk, Omonia Nicosia – Metalist Harkov (Ucraina), Vaslui – Lille, Napoli – Elfsborg, Sporting Lisabona – Brondby, Grasshopper Zurich – Steaua, Liverpool – Trabzonspor, Celtic – Utrecht, Borussia Dortmund – Qarabag, AIK Stockholm – Levski Sofia, Sturm Graz – Juventus, Getafe – APOEL, Dundee United – AEK Atena, AZ Alkmaar – Aktobe, Dnipro (Ucraina) – Lech Poznan, Rapid Viena – Aston Villa, CSKA Sofia – The New Saints, Beşiktaş – HJK Helsinki, Slovan Bratislava – VfB Stuttgart, Sibir – PSV, BATE Borisov – Maritimo Funchal, Lausanne – Lokomotiv Moscova, Gyor – Dinamo Zagreb, Odense – Motherwell, PAOK Salonic – Fenerbahce, Villarreal, Dnepr Mogilev (Belarus) şi FC Timişoara – Manchester City. Tragerea la sorţi a avut loc tot vineri la Nyon.