Posts Tagged ‘Sir Alex Ferguson’

BBC Panorama dezvaluie „Diavolul” pe rosu aprins

Iunie 8, 2010

Sambata e debutul Anglia - SUA in sudul Africii, insa BBC a pus degetul pe rana "acasa", in insula

Panorama e un traditional reportaj investigativ de televiziune al corporatiei de difuzare britanice. Iar in saptamana startului Cupei Mondiale s-a luat de fotbal, mai exact de datoriile dezvaluite a fi de fapt de peste un miliard lire sterline al vicecampioanei Manchester United. E groasa la Old Trafford…

Fanii au adoptat verde-auriul lui Newton Heath, "samburele" lui United din secolul XIX, in spirit de fronda fata de datoriile si creditele cu care clanul Glazer a acaparat si impovarat tripla campioana a Europei

Ronaldo a fost cedat unei rivale pe 80 milioane si n-a fost inlocuit cu o vedeta de acelasi calibru, preturile biletelor si nu numai la Old Trafford s-au balonat cu o treime, a rasuflat in presa ca datoriile si creditele contractate de familia Glazer bateau spre un miliard lire sterline, care conform ultimelor dezvaluiri de televiziune au si trecut pragul, s-a clarificat ca United, cu toate profiturile sale generate de „talentul din iarba”, abia rasufla sa-si achite dobanzile la datorii, si care de-acum vor creste la cota de 16,5%, si e tot mai clar ca un anume ceva e profund gresit in planul clanului Glazer, mai ales in ideea ca UEFA e chitita sa se ia la tranta si chiar sa faca sicane majore cluburilor care se intind mai mult decat le permite plapuma. A se citi sa nu achizitioneze peste posibilitatile veniturilor generate. Boala generala in Albion dar se pare mai ales la Old Trafford, de cand cu Malcolm Glazer si fiii.

Intr-o forma de protest, fanii care n-au dezertat acum deja cativa ani buni la „dizidenta” FC United of Manchester, creata ca un raspuns spiritual si non-comercial la liberalismul corporatist ca o bula de sapun al Glazerilor, s-au luat de dupa umeri si au arborat la Old Trafford galben-auriul unor zile de inceput ale clubului, mai senine si pe baze mai sanatoase, fara grotescul impovararii actuale.

Glazerii au inghitit in sec la meciurile jucate in 2010 intr-un stadion inundat de vechile culori, asociate cu un spirit curat al fotbalului ca joc si nu afacere, fanii aratandu-si puterea pe care totusi o au. Boicotul ultim si absolut ar fi probabil incetarea achizitionarii de bilete, abonamente si produse ale „instalatiei de muls” atasate de Glazer culorilor negru-alb-rosu. Nu se va ajunge probabil acolo dar indiferent de rezultatele echipei lui Sir Alex Ferguson, la Manchester United se anunta cel putin un an pe carbuni incinsi.

Declinul subit al rivalei vecine Liverpool FC, sfarsita pe 7, fara un stadion nou, de-acum si fara antrenor si incarcata de datorii cu dobanda, e un avertisment ca nimeni, oricat de colos ar fi, nu e scutit in intercorelarea financiara actuala, de potentiale puternice seisme. Remember Leeds United, semifinalista de Champions League acum un deceniu, pentru a intelege ce se alege cand cheltui mai mult decat iti poti permite cu adevarat…

LOVE UNITED pe rosu, HATE GLAZER pe negru nu mai e doar un afis ratacit in Manchester. E o stare de spirit in tribunele de la Old Trafford si subiect sub lupa intr-unul din cele mai urmarite reportaje TV ale postului de stat BBC

De fapt, cat de corporatist si americanizat, cat de alienat de comunitatea locala si internationalizat a devenit clubul cu 18 titluri nationale ale Albionului poate fi lesne vazut si in Africa de Sud, sub bagheta italianului, unde de cand cu forfaitul lui Rio au ramas la ordine de la United doar talismanicul Rooney si probabil rezerva Carrick. Doar atat, United, pentru Anglia!? Trebuie ca Sir Matt Busby se rasuceste in mormant.

Ancelotti, graba buna

Mai 18, 2010

A cucerit titlul cu un punct avans in fata fostei campioane, careia i-a sterpelit coronita, si a castigat finala Cupei Angliei cu un 1-0 „italian”. Suficient pentru a reusi eventul campionat – cupa, in chiar primul sau sezon la carma lui Chelsea.

Carlo Ancelotti a inceput asadar cu dreptul la londoneza lui Abramovich. S-a grabit bine, bifand o „dubla” nereusita in trecut de „albastri”. O performanta deloc la indemana, in ciuda concentrarii de forte in mainile a doar cateva cluburi in aceasta perioada de Premier League.

Sir Alex Ferguson se poate lauda cu „duble” in 1994, ’96 si ’99, venite insa la aproape un deceniu de la instalarea sa la Old Trafford, pe cand Arsene Wenger a castigat atat campionatul cat si FA Cup cu Arsenal in 1998 si 2002. Intr-un fel, pornind la lucru la Highbury in 1 octombrie 1996, s-ar putea cu oarecare larghete spune ca si francezul a reusit eventul din ’98 in primul sau sezon „plin” la carma „Tunarilor”. 

Ancelotti a reusit din prima acolo unde alte nume ilustre au clacat, dand satisfactie sub imperativul succesului peste noapte, scontat de Abramovich. Italianul a lucrat sub presiunea rezultatelor si a triumfat, deloc putin lucru, readucand titlul „la Pod” dupa patru ani. Pe undeva, ierarhia finala a confirmat avansul londonezei din preajma sarbatorilor, unul substantial si care nu parea a fi amenintat de urmaritoarele United si Arsenal, care, jos palaria, au izbutit pe parcurs sa anihileze handicapul si chiar sa treaca din cand in cand pe primul loc.

Iar daca ar fi sa ne amintim acel 1-0 cu cantec din jocul Chelsea – Man United, pe la inceputul sezonului, la Stamford Bridge, ori golul din ofsaid al desprinderii „albastrilor” la Old Trafford, cand Drogba semna un 2-0 in meciul retur, se confirma faptul ca marile triumfuri se contureaza si cu oarecare noroc si indeletniciri mai putin principiale. Iar cand totul se rezuma la doar un punct…

The winner takes it all… A fost anul lui Chelsea, ce poate viziona cu mai mare indulgenta finala de maine, implicand-o pe invingatoarea sa Internazionale.

Man United, au venit si cele 9 zile ale tale…

Aprilie 8, 2010

A ridicat-o pe cele mai inalte culmi ale performantei si a scris alte si mai glorioase pagini de istorie ale clubului, atragandu-si pe parcurs titlul Sir. A dublat ceea ce cucerisera predecesorii sai pentru „Diavolii rosii”. Dar Sir Alex Ferguson tocmai si-a gasit nasii, intr-un interval de doar 9 zile. Cateodata, si la case mai mari se inghite cu noduri…

Totul parea in grafic. Rooooooooo-neeeeeeeeeey deschisese rapid scorul pe Allianz Arena si un 1-1 la Munchen era linistitor in ecuatia calificarii. Insa Bayern a avut o ultima zvacnire de la mijlocul terenului, faza in care mai intai Rooney s-a accidentat iar apoi Olic, unul dintre calaii Angliei pe Wembley, a marcat un gol ce o obliga pe United sa invinga pe Old Trafford.

Unde, umilita in prima repriza si regasindu-se oarecum doar prin golul aceluiasi Olic, Bayern a mai avut o zvacnire tot de la mijlocul terenului, de aceasta data prin Ribery, a carui actiune a fost franata de un june brazilian deja cu „galben”. Cartonas rosu si campioana Angliei ramanea in zece. De fapt in 9 si 1/2, fortatul Rooney aruncand si el curand prosopul, o dovada ca nu se refacuse de la o marti la miercurea urmatoare. 

Ferguson a riscat si a pierdut prin titularizarea lui Rooney. In primul rand, a riscat o recidiva a accidentarii la glezna, cu efect imediat in pierderea talismanicului marcator cand il frigea buza mai tare, la 3-1, si implicit in decompensarea psihica a jucatorilor ramasi in lupta dar fara cea mai simbolica piesa a angrenajului, iar cu efect ulterior in eventualele repercusiuni ale potentialei sale absente si din urmatoarele partide de campionat ale „Diavolilor rosii”.

In al doilea rand, a dat senzatia stransei dependente a „Diavolilor rosii” de prezenta lui Rooney in teren. Is Football a One-Man Show? „Careul” lui Messi contra „Tunarilor” ar putea sugera cat de vital e starul echipei dar, prin riscarea unui nerefacut Rooney, Ferguson nu doar ca n-avea cum sa extraga ce e mai bun din vedeta sa dar a si subminat posturile in lot ale unor sa zicem Park ori Berbatov.

La urma urmei, coreeanul adusese recenta victorie cu Liverpool, rasarind de nicaieri, iar Berbatov, cat de languros ar fi in miscari ori „iesit din priza”, cum vreti, tot isi atrasese o cota de transfer achitata de United si prin abilitatea cu care se califica odata in finala Champions League, tocmai in dauna celor din Manchester. Sa titularizezi un star cu glezna subreda in dauna altor fotbalisti apti de joc, iata o alegere cu efect de bumerang.

Cum spuneam, Ferguson a dublat tot ce castigase United. Triumfului european din ’68 i-a adaugat cele contra lui Bayern, in 1999, si Chelsea, la Moscova. A adus si Cupa Cupelor in insula, drept primul trofeu continental post-suspendare al fotbalului englez si totodata o premiera in istoria clubului aureolat doar in „C1”. Iar pe plan intern, ei bine, celor doua titluri nationale dinaintea primul razboi mondial, plus alte 3 in anii ’50 si alte doua in deceniul urmator, le-a adaugat un sirag impresionant odata cu lansarea Premier League. Patru campionate in primele 5 editii de la relansare iar apoi nu doar de doua ori cate trei titluri la rand.

„Fergie” a abordat intr-adevar saptamana cu Bayern si Chelsea de pe postura unui triplu campion national in ultimele 3 editii. In care, cireasa pe tort, cucerise si Champions League, aparandu-si anul trecut ce-i drept fara succes trofeul, in finala cu Barcelona. United si Sir Alex Ferguson aveau totul de pierdut, Bayern si Van Gaal sperand doar sa recladeasca sperantele de marire ale bavarezilor.

Iar United a pierdut pe ambele fronturi si e oarecum putin schioapa fizic si psihic prin accidentarea si fortarea lui Rooney. Se prea poate ca Ferguson, uitandu-se pe programul competitional al ultimelor 5 etape, cu doar doua jocuri acasa fata de cele 3 ale liderei cu doua puncte avans si un golaveraj superior Chelsea, sa-si fi zis in gandul sau ca ofsaidul la Drogba l-a indepartat serios de titlu. Si ca bataia pestelui ramasese in Champions League. De unde aruncarea in lupta inclusiv a lui Rooney…

Dar nu doar Ancelotti i-a luat fata in campionat prin accidentarea lui Rooney pe Allianz, ci si Van Gaal l-a incoltit dupa pauza pe Old Trafford, cand United era de fapt in … 10 si 1/2. O jumatate de Rooooooooo-neeeeeeeeeeeeeey. Moment in care sangele rece l-a dezertat. O’Shea in locul starului, drept acoperire pentru brazilianul eliminat, a fost o neinspirata invitatie la atac. Hai Bayern, vino peste noi.

Daca ii iei lui United mingea, e ca si cum ii iei viata. Fotbalul insular fara balonul la picior nu e in apele sale. Iar dictonul cea mai buna aparare e atacul, aplicat abia dupa giuvaerul lui Robben, la 3-2, prin trimiterea in foc a lui Berbatov si Giggs, si nu inainte, a fost intrebuintat pe dos de scotian. Care a pulverizat vechii garzi Gary Neville – Scholes – Giggs sansa unui cantec de lebada pe scena Champions League. Vor fi „cei trei muschetari” mai apti la anul, cu inca un sezon in picioare, sa mai puna o data mana pe trofeu?

Dupa eliminare, Ferguson a trimis la inaintare corpul medical al clubului, ce ar fi avizat calificativul „bun de joc” pentru Rooney, insa orice telespectator cu o bruma de cunostinte fotbalistice ar fi spus ca atacantul nu prea avea cum sa refaca intr-o saptamana terenul pierdut pe Allianz. Si a mai rabufnit cu remarca „tipic german”, legat de modul cum echipieri ai lui Bayern l-ar fi incoltit pe centralul italian sa acorde al doilea cartonas galben junelui brazilian.

Ei bine, echipa lui Bayern e la fel de… germana pe cat e trupa lui Ferguson de… engleza. Putini nemti intre titulari, si mai putini englezi, mai exact Rio Ferdinand, Carrick si Rooney aruncand dupa nici o ora prosopul. Si-atunci de unde pana unde „tipic german”, cand United e poama rea mai ales in Premier League, de pe margine sau din teren, cand e vorba sa presurizeze brigada de arbitri!?!

Iar in ansamblu, eliminarea campioanei Angliei, adaugata purjarii lui Liverpool in grupe, a lui Chelsea in optimi si a „Tunarilor” in sferturi, dovedeste nu doar ca respectivul „careu de asi” nu e inexpugnabil, ci mai ales ca fotbalul englez la nivel de club, cu antrenorii si jucatorii sai straini, nu e nici pe departe forta numarul unu a Europei. Traseele de succes ale celor patru in ultimii ani au fost o falsa reflectie a unei Premier League care n-a avut mai nimic altceva sa ofere eurocupelor in cei 18 ani de la relansare. Sau sa punem finala Sevilla – Boro 4-0 la capitolul izbanzi!? Raman revenirea lui Liverpool la Bosfor, de la 0-3, si finala „engleza” de la Moscova… 

De fapt, saptamana de cosmar a lui United a aratat ca fotbalul englez de club, si asta prin ce are mai bun la dispozitie, e aproape la fel de vulnerabil „in iarba” pe cat de expus e indatoririi financiare, postura pentru care a fost tras de maneca de UEFA. Notand ca Liverpool nu le-a invins pe Lyon si Fiorentina, ca Arsenal abia a salvat o remiza cu Barca si ca londoneza Chelsea a fost de doua ori rapusa de Mourinho, culmea ironiei e ca prima victorie a lui Fergie impotriva „tipicilor germani” pe Old Trafford n-a fost de-ajuns. Regula golului in deplasare. Vorba managerului scotian, inaintea returului: „Foarte important, vital”. Chiar asa s-a dovedit a fi, valorificata de Ribery si Robben. Celalalt „R”, pe banca, se intreba poate daca meritase riscul…

Transferuri „subtiri”: Manchester cheltuitor, veterani si egipteni salvatori

Februarie 2, 2010

Doar 41,5 milioane lire sterline au fost cheltuite de cluburile din Premier League in recent incheiata luna de transferari, un minim aproximativ celui achitat in 2003, la lansarea acestei perioade intermediare de achizitii din ianuarie, remarcabil fiind faptul ca opt grupari n-au scos insa un ban din buzunar.

Unii s-au tinut de cuvant sa nu cheltuie. Altii si-au intarit loturile cu veterani gen Campbell, Vieira ori Basturk. Doua grupari amenintate cu retrogradarea au ales poate cartile salvatoare, luand cu imprumut atacanti egipteni recent incoronati la Cupa Africii si care in plus n-au pe cap prezenta la Campionatul Mondial. In fine,  aproape o treime din totalul platit in prima liga a fost oferit de campioana United pe un tanar fundas ce in 2007 inca juca la Maidstone… 

Fie ca sunt recent sositi la carma, fie ca sunt consacrati in Premier League, fie ca au avut jucatori ce si-au facut bagajele pentru Cupa Africii, fie ca au avut titulari pe patul de tratament, antrenori cu nume au declarat de Anul Nou sus si tare ca nu vor da o raita pe piata transferurilor in „fereastra” din ianuarie.

Carlo Ancelotti, a carei Chelsea beneficia in ianuarie 2008 de aducerea lui Anelka de la Bolton Wanderers pe 15 milioane lire sterline, s-a tinut de cuvant, iar Arsene Wenger, care, in ciuda fondurilor puse la dispozitie de Peter Hill-Wood, a afirmat ca nu va achizitiona vreun jucator care sa nu se ridice peste cota valorica a fotbalistilor din lotul „Tunarilor”, si-a respectat in mare masura vorbele.

Nu toti managerii au fost insa in aceeasi fericita postura iar unele cluburi pur si simplu au prea multe lichiditati incat sa nu fi profitat de ocazie. Pana si Sir Alex Ferguson, antrenorul campioanei en-titre, avand problemele sale in linia defensiva, care era reintarita pe termen lung tocmai in luna ianuarie, in urma cu 4 ani, cand „moscovitul” Vidic sosea pe 7 milioane iar Evra pe 5,5, de la Monaco, a repetat scenariul si a achitat o suma ce ar putea urca la 12 milioane lire, lui Fulham, pentru Chris Smalling, un fundas de 20 ani recent aruncat in focuri de Hodgson, si care pana nu demult a evoluat in fotbalul amator, la Maidstone United.

Ramane de vazut ce l-a determinat pe scotian sa bata recordul lunii ianuarie si sa „sparga banca” unei campioane si-asa indatorate, odata ce Smalling va trece din vara la Old Trafford, insa cert e ca vulpoiul Roy Hodgson s-a ales cu milioane bune si din cedarea lui Bullard, ale carui accidentari ulterioare le-au ridicat parul in cap celor de la Hull.

In general, cu exceptia cluburilor cu terminatia City in nume, operand din Eastlands ori Birmingham, prim-divizionarele s-au limitat la imprumuturi ori aducerea unor jucatori liberi de contract, nefiind in putere sa arunce cu banet in mijlocul sezonului, precautie echivaland cu cheltuieli valorand doar o cincime din suma totala cheltuita in ianuarie 2009, 170 milioane lire, cu douazeci milioane mai mare decat in precedenta editie, si care nici atunci n-a reliefat adevarata putere de cumparare a gruparilor din elita, Manchester City contribuind substantial la tragerea liniei. „Albastrii” au recidivat iar Birmingham City, preluata recent de asiaticii cu Yeung in frunte, i s-a alaturat in goana dupa intariri.

Chiar insa si cu mana lor sparta, n-au fost depasite cele cate 50 milioane lire sterline cheltuite in 2004 si ’05, saptezeci milioane in 2006 si 60 in 2007.

Era de asteptat ca unii sa prefere imprumuturile de jucatori consacrati ori chiar batand spre retragere, cum proceda United acum 3 ani, pentru Henrik Larsson, decat sa arunce cu bani pe fotbalisti netestati cu adevarat, cum au patit retrogradatele Newcastle si Middlesbrough, prima aducandu-l pe fundasul francez Boumsong pe 8 milioane, acum 5 ani, iar alb-rosii platind chiar 12 milioane, pentru varful brazilian Afonso Alves. Ambii n-au dat randamentul scontat, devenind pietre de moara, cum s-a dovedit a fi si Alan Hutton, fundasul de banda adus tot pe opt milioane, acum doua ierni, de Tottenham, si care acum a sfarsit imprumutat lui Sunderland.

Si asa s-a si intamplat… Desi a cheltuit peste 6 milioane in ultima zi de transferari pe Adam Johnson, mijlocasul ofensiv al lui Boro, unul dintre cei doar cinci fotbalisti transferati pe sume peste un milion in ultimele 24 ore ale campaniei, Roberto Mancini si Man’City s-au remarcat mai degraba prin aducerea lui Patrick Vieira din Italia. Un mijlocas de 33 ani… Asta in vreme ce, semnificativ, sub forma de imprumut, brazilienii Jo si Robinho i-au parasit pe bogatani, cu destinatiile Galatasaray si Santos.

Spuneam ca Wenger s-a tinut oarecum de cuvant, fapt pe care s-ar putea sa-l fi regretat imediat dupa finele meciului de duminica, 1-3 cu Manchester United, cand lipsa unui atacant central de forta a fost mai evidenta ca niciodata pentru „Tunari”. Francezul s-a intarit insa cu Sol Campbell, care, la 35 ani, s-a reintors la clubul unde sosea pentru o perioada de cinci sezoane, in 2001, de la rivala Tottenham.

Un alt jucator trecut de 30 ani, turco-germanul Yildiray Basturk, a sosit si el sub forma de imprumut, la Blackburn Rovers, de la VfB Stuttgart. Optiunile pentru Vieira, Campbell si Basturk spun multe despre precautia de pe piata…

Transferul recent al lunii ianuarie pare a fi fost inhatarea lui Wilson Palacios de catre Wigan Athletic, o abila operatoare pe piata, ce a permanentizat sederea hondurianului in Albion achitand un milion lire lui Olimpia, pentru a-l vinde dupa doar un an si 10 zile, iarna trecuta, aceleiasi Tottenham Hotspur, pe o suma de 12 ori mai mare. Iar Wigan n-a stat nici acum cu mainile in san, achitand 2,5 milioane lire falitei Crystal Palace, pentru junele Victor Moses, al carui nume a fost pe buzele multor manageri din elita. De urmarit traiectoria atacantului si eventuala repetare a scenariului cu cedarea mai mult decat inzecita a lui Palacios…

Hull si West Ham, amenintate in subsol, ar putea sa-si fi gasit salvarea in atacantii Amr Zaki respectiv Mido, sositi sub forma de imprumut, primul revenind din Egipt, unde ajunsese de la Wigan, iar celalalt de la Boro, in plus proaspat aureolati cu cucerirea Cupei Africii intr-un an in care „faraonii” vor lipsi din Africa de Sud. Cei doi se pot asadar concentra pe soarta noilor lor cluburi, „Ciocanarii” lui Zola urmand sa beneficieze si de aportul lui Benny McCarthy, inhatat pe 2,25 milioane de la Blackburn, si care fusese dorit in estul Londrei si pe vremea cand inca marca pentru Porto…

„Lanterna rosie” Portsmouth, chiar si cedand pe un total de 8,5 milioane alti doi jucatori, pe portarul Begovic lui Stoke si pe fundasul Kaboul lui Spurs, unde se realatura lui Redknapp, tot pare a fi in imposibilitate de plata catre Finante, o dovada a repercusiunilor suferite peste ani pentru transferuri si sume de instalare ori salarii peste puterile si „plapuma” unor cluburi.

Ca ultime remarci, exceptandu-le pe cele doua din Manchester, Birmingham City si-a confirmat noul statut, cheltuind cel mai mult, 6 milioane, pe Gardner de la concitadina Villa si pe Michel de la Gijon, in vreme ce cluburile din Liverpool, desi n-au pus o lira jos, s-au aranjat cu jucatori decenti, imprumutatii Donovan si Senderos pentru Everton, respectiv Maxi Rodriguez, sosit pe liber la „Rosii”…

Fotbal Rosu

Ianuarie 19, 2010

In Fotbal Vest m-am referit la modalitatea noilor conducatori ai lui Manchester United de a face afaceri in fotbal, implicand indirect urmarirea interesului personal in detrimentul celui al intregului „trib”, fiind vorba de o procedura lipsita de fair-playul ce caracterizeaza sportul.  

Sezonul n-are respiro dar Manchester United joacă în aceste zile la costum şi cravată o partidă la fel de importantă în încercarea gigantului de a câştiga timp.

 În varianta 2010, fotbalul ca afacere e cel puţin la fel de important ca disputele din iarba. Veniturile şi sursele de finanţare sunt oarecum mai vitale decât trofeele din vitrină şi acestei realităţi i se înclină până şi un club la superlativ, Manchester United.

 În consecinţă, conducătorii „Diavolilor roşii” tocmai sunt pe drumuri, din Edinburgh la Londra şi din Hong Kong în Singapore, pentru a-şi securiza datoriile prin atragerea unor împrumuturi cu replata cu dobândă la intervale fixe. Iar emisarii nu s-au sfiit să călătorească la mare distanţă tocmai pentru că United este o marcă globală cu magnetism la investitori străini, ce n-au stat pe gânduri să ofere şi 50 milioane lire într-un foc la apetisanta idee de a credita gruparea cu poate cel mai sonor nume din fotbal. Semnalele primite la plecare au fost aşadar pozitive.

 Old Trafford e cea mai mare arenă din Regat, încasările clubului sunt cele mai mari din Premier League iar numărul de titluri naţionale şi de triumfuri în Cupa Angliei, plus invidiata postură de învingătoare şi finalistă în ultimele ediţii ale Champions League, vorbesc de la sine despre dominaţia trupei de pe Sir Matt Busby Way, această acoladă înlesnind misiunea conducătorilor de a convinge potenţialii interesaţi că United, deşi navigând cu un balast de aproape 700 milioane lire „pe roşu”, nu e nici pe departe un Titanic ci mai degrabă o mult prea faimoasă şi cuceritoare grupare pentru a se scufunda, în ciuda datoriilor contractate de la sosirea clanului Glazer în vara lui 2005.

 Problema clubului, după refinanţarea în 2006 a împrumuturilor cu care nord-americanii au cumpărat formaţia fiinţând la codul poştal M16 0RA, a fost că de-atunci şi dobânda contractată au trecut-o în numele lui United, operând sub numele Red Football Ltd („Fotbal Rosu”), înrobitorul 14% ajungând să anuleze sau mai recent să depăşească plusurile generate din drepturi de televizare sau trofee câştigate.

 Cinicii au acuzat noul modus operandi de la Old Trafford drept un vest sălbatic al fotbalului, semnalând că asemenea practici, tolerate doar celor mari şi tari în baza firmei lor şi a potenţialului de a-şi întreţine succesul şi nu ţinând cont de lichidităţile dealtfel tare subţiri, erodează încet şi sigur etica unui sport în care forţa de a atrage creditori pare a deveni mai salutară decât o politică financiară chibzuită, practicată în general de grupări nevoiaşe, cu cheltuieli mici şi fără împrumuturi. Iar unii chiar au remarcat că într-un fel până şi petrodolarii cu care noii proprietari arabi o răsfaţă pe concitadina City măcar poartă pecetea „Sugar Daddy”, comparativ cu sumele strânse de United de pe piaţa de capital, ce jonglează cu banii altora.

 Se face chiar comparaţie cu aria economico-financiară, în care nume mari se menţin pe piaţă doar din credite şi împrumuturi, cârcotaşii amintind din aceeaşi sferă că şi Lehman Brothers a fost considerată mult prea mare pentru a fi victima unui colaps, pe care avea însă să-l sufere nu după mult timp. De aici paralelele cu situaţia lui United.

Însă interesul poartă fesul şi nimeni din lumea capitalului n-ar vrea să închidă robinetul poate celui mai galonat club din arena sportului numero uno mondial.

 Aşadar noua iniţiativă a Glazerilor pare a se dovedi chiar mai fructuoasă decât plafonul scontat de circa 600 milioane, şi încă la un nivel al dobânzii mult îmbunătăţit, de aproximativ 8,5%, însă situaţia lui Manchester United rămâne aceeaşi, drept o grupare împovărată, dependentă de creditori şi de potenţa în teren de a-şi întreţine luxul financiar, într-un contrast evident cu starea financiară fără datorii ori fără pericolul de a ceda complexul de antrenament de la Carrington şi a-l folosi ca o chiriaşă, linie de plutire din perioada cu Martin Edwards la cârmă.

 Dată fiind răsturnarea de situaţie din ultimii cinci ani, de la un club autofinanţându-se la unul aproape sufocat de plata dobânzilor, United de fapt a făcut minuni graţie abilităţii manageriale a lui Sir Alex Ferguson, ce a greblat ultimele trei titluri naţionale şi a jucat cu trofeul pe masă la Moscova şi contra Barcelonei, dar numai menţinerea acestui ritm susţinut ar salva aparenţele şi ar garanta viitoare creditări.

 Dealtfel campioana Angliei ar fi înregistrat în ultimul an financiar, chiar şi în condiţiile succeselor recente, o pierdere preimpozitabilă de 31,8 milioane lire sterline, dacă nu l-ar fi cedat lui Real Madrid pe Cristiano Ronaldo, adus pe 13 milioane şi lăsat să plece pentru o ofertă de nerefuzat, de 80 milioane. Chiar şi fără lusitanul în lot, United a ajuns paradoxal să cheltuie mai mult pe salarii, care, deşi reprezentând un economicos 44% din încasările clubului, tot reprezintă un cost care începe a ridica semne de întrebare în privinţa rentabilităţii unora ca Dimitar Berbatov.  

 „Diavolii roşii” par a fi nevoiţi să-şi drămuie în asemenea măsură resursele încât au încasat în avans aproape jumătate din totalul de 80 milioane lire plătibile pe 4 sezoane al viitorului contract de sponsorizare cu Aon, ce înlocuieşte din vară numele AIG pe tricourile roşii.

 Trăind mai nou din împrumuturi, credite şi milioane în avans, United practică o politică riscantă, pe care nu puţini o văd intrând încet-încet la apă, cu o eventuală supapă de salvare în viitor constând în negocierea propriilor drepturi de difuzare şi punerea pe roate a unei superligi europene sub umbrela continuatoarei G-14, în care cluburi asemănătoare, avide să-şi întreţină succesul şi să-şi extindă dominaţia, s-ar desprinde de forurile tutelare în competiţiile cărora evoluează destule alte grupări fără aceleaşi uşi deschise şi implicit puse sub o şi mai mare presiune să-şi ridice propria ştachetă a competitivităţii şi aşteptărilor.

 La urma urmei însă, Manchester United va fi bine atâta vreme cât va avea o piaţă de desfacere. Cât abonaţii anuali venind la Old Trafford vor mai fi dispuşi să vadă creşterile medii pe meci de la 23 la 36 lire, salt în doar 5 ani. Şi cât aria de difuzare televizată se va răspândi şi mai mult pe glob. Dar sigur va veni ea şi saturaţia. Şi-atunci cine va scoate castanele din foc pentru „Diavolii roşii” şi pentru fotbal în general? La general incluzând-o de exemplu pe Crewe Alexandra, mereu restrânsă, mereu lansând talente, mereu sub aceeaşi plapumă ce-o acoperă integral…

Intr-un fel, toata cacealmaua e o oglinda fidela a realitatii si faliilor sale artificial create.

Ce-am avut si ce-am pierdut in decada 00

Decembrie 31, 2009

Despre golul lui „Munti” la Charleroi, despre fani, despre Liverpool din Giulesti pan’ la ‘Stambul cu Champions League in brate, am punctat in <Fotbal Vest> in loc de „La Multi Ani!” cateva repere aleatorii din decada cu miezul OO a noului mileniu, anii 2000-2009…

Un rezumat nescris… Artificii la miezul noptii, o secunda esti inca in anii 99, in urmatoarea in decada OO. In a carei a treia zi, Premier League a continuat imperturbabil cu etapa a 21-a. Derby 2-0 Watford [Branko Strupar 2, 72]; Everton 2-2 Leicester [Don Huchison 15, David Unsworth 58pen; Matt Elliott 25, 31]; Leeds 1-2 Aston Villa [Harry Kewell 46; Gareth Southgate 19, 62]; Newcastle 2-2 West Ham [Nikolaos Dabizas 18, Gary Speed 66; Frank Lampard 84, Igor Stimac 88]; Sheffield W 1-1 Arsenal [Gerald Sibon 56; Emmanuel Petit 40]; Southampton 1-0 Bradford [Kevin Davies 55]; Tottenham 1-0 Liverpool [Chris Armstrong 23]; Wimbledon 1-0 Sunderland [Carl Cort 30]; [Jan 4] Coventry 2-2 Chelsea [Cedric Roussel 54, Robbie Keane 82; Tore Andre Flo 55, 83]; [Jan 29] Man Utd 1-0 Middlesbrough [David Beckham 87].

Nu multe, doar noua la numar, sunt prim divizionarele din acel ianuarie 2000 ce se regasesc si-acum in elita, la pasul de la anii OO la 01, elita ale carei plase sunt inca scuturate de Lampard, Davies ori Robbie Keane. Plus Beckham, deloc de mirare, pe lista marcatorilor. Acum insa pe ruta L.A. – Milano. Dar Gareth Southgate, la urma urmei un fundas!?

Nu redactam la vremea respectiva rezumatul etapei de-acum 10 ani deoarece, conform traditiei, Fotbal Vest apare abia in a doua zi de marti a Noului An.

O incoronare nedesavarsita… Dorinel Munteanu egalase, insuficient, panicand insa Albionul. Iar spre oroarea unor jucatori de-ai sai mirosind sange, Kevin Keegan – alias King Kev – a inlocuit un mijlocas ofensiv cu mai sus pomenitul fundas Southgate, dar pe post de… inchizator.

Sir Bobby Robson, un alt fiu al nord-estului, elevand Anglia pe acel loc 4 din ’90 neegalat in peste 40 de ani, i-ar fi sugerat Regelui ca a mai buna aparare e atacul. Restul e istorie. Fault. Penalty. Ganea 3 – Albionul 2, Hoddle dandu-le si altora idei cu aducerea fagarasanului in insula.

Un al doilea val de romani, ca dupa Mondialul ’94? Da, Contra si Mutu, nu si altii. Bani. Substante. Aruncat ca un mar stricat. Suspendat. Amendat la greu. Sclavie moderna.

Regele n-a mai rezistat mult. Pana in 7 octombrie 2000, cand Hamann puncta ultimul joc gazduit de Empire Stadium. Ironic… Anglia – Germania 0-1. Turnurile templului cad dupa peste 77 ani. Un Wembley care pastra unicul titlu mondial in insula, cu golul care n-a fost. Thierry, le-ai sugera nemtilor sa solicite o rejucare? Asadar Regele s-a retras, primul strain intrand in scena. Sven si trei sferturi de finala la rand.

O deturnare anticipabila… Owen, marcatorul invins la Toulouse si Charleroi, descinde si-n Bucuresti. Si noi. <Fotbal Vest> si pe urmele lui Liverpool. Unii sunt mai egali ca altii. Purceii capata acreditari, cateilor din Timisoara li se refuza aceeasi promisiune. Cu bilete, in Giulesti. Owen da pasa de gol. 0-1. Rapid in halta. Liverpool pana la trofeu, contra lui… Contra, tradat de Geli. Autogol de aur. 5-4. Cupa UEFA. Unica pentru Anglia in 25 de ani.

25 mai 2005. Istanbul. Ah, abia s-a incheiat, de zece zile. Campionatul. Chelsea, cu primul titlu dupa 50 de ani. In ’55 il cucerise pe primul, tot dupa 50 de ani. Club fondat in 1905. Lui Roman si Jose, stiind de centenar, nu le-au trebuit nici doi ani. Si Abramovich, intr-o lume tot mai intercorelata, le-a dat ideea deturnarii si altor potenti. Invazie. Americani la Old Trafford si nu numai.

Chelsea a luat titlul cu un portughez, Liverpool il lua, 10 zile mai apoi, in Europa, cu un spaniol. De la 0-3. Jerzy la deruta. Succes ce-i imbie, in februarie 2007, pe partenerii Gillett si Hicks. Alti americani. Invazia insulei se inteteste.

Un dialog neimpartasit… Alt 25. Acelasi 2005. In aprilie. Arsenal – Tottenham 1-0. Dupa meci, fani in metrou. Incerc sa tes. „Excuse me, stiti cumva ce-au hotarat daca Everton termina pe 4 iar Liverpool pe 5, dar castiga Champions League?” Erau cinci, de-ai oaspetilor. M-au cantarit. „Dar cum iti inchipui, colega, ca Liverpool trece zilele astea de Chelsea in semifinale!? Si Everton oricum nu va rezista!” Si-mi intoarse si el spatele. Ceilalti, cu afectare, o facusera deja. Tac. Doar intrebasem, n-am dat cu parul. Scuzati-mi Sir impertinenta. In seara imediat urmatoare, in tur, Liverpool incepea s-o convinga pe Chelsea sa se concentreze pe titlu.

Final. Everton pe 4, Liverpool pe 5. Si triumfatoare la Istanbul. Si acceptata in Liga, de pe cinci. La care imi amintesc clasicul post-scriptum al discutiilor de fotbal in insula: „Dar noi intotdeauna stim mai bine”. Stiti de exemplu care e unica nationala neinvinsa in mai mult de doua aparitii pe Wembley? Incepe cu R.

Un semicentenar onorat… 1958-2008. E al patrulea an la rand de finale cu cluburi englezesti in Champions League. Liverpool si Arsenal castigasera si pierdusera. La aparat, celelalte doua. Abramovich, cu jucaria la Moscova. The Glazers, de peste Ocean, langa Kremlin.

Ploaia de dupa miezul noptii a fost semnul divin al onorarii tinerilor azvarliti din ceruri, The Manchester Babes, in februarie ’58, la Munchen. Pe ninsoare. Capitanul Terry a alunecat la penaltyuri. Bara.

Sir Alex a repetat figura de la Barcelona iar Giggs l-a luat la meciuri pentru Diavol pe supravietuitorul de la Munchen. Sir Bobby Charlton. Care n-a urcat sa-si ia medalia, primul la placinte sprintand Peter Kenyon. Saptamani mai apoi, omul sarea in luntrea lui Chelsea.

Un vis frant… In 2000, fotbalul era cat de cat inca un joc, desi regretatul Shankly il etichetase candva drept „mult mai important decat o chestiune de viata si moarte”. Acum e Monopoly cu seici. E o forma sportiva de Upmanship. Cum am zis? Cu alte cuvinte, mutari in jocul existential necesare neprincipialei practici sistematice si constiente de „intimidare creativa”, conventia satirei fiind ca daca nu esti in avantaj cu 1-0, inseamna ca semenul tau are 1-0. Intre statiile jocului, internationalul neamt Enke si-a ales ultimul tren spre o lume mai buna pentru sine, lasandu-ne si mai goi. Si intrebatori. „Ati auzit ca ar fi ceva proteste in Maria?”… Asa a sperat un coleg licean, in 15 decembrie, acum exact 20 de ani, sarind de la alta intrebare. „Ce-o fi facut Poli la Sportul Studentesc?” 2-2.

Putin mai apoi, eliberati, ne-am pus pe scris, inclusiv umiliti sub Pod, si inca va scriem, de exemplu spunandu-va cum sa faceti o mica avere din cumpararea unui club de fotbal: primul pas e sa aveti deja o mare avere. Iata de ce am ramas la literele noastre. Inca pasionati, pe baricade, zicandu-va despre echipele tuturor acelora cu 1-0, ce in anii de 01 va capata proportii.

Care-o fi pomenitul vis frant: fotbalul rapit, soarta unuia ca Enke ori flagranta injustitie sociala? Alegeti Dumneavoastra sensul preferat… Cat despre trecerea timpului, s-au scurs deja aproape 30 ani de la tragica disparitie a unui solist ce a revolutionat muzica insulara: Ian Curtis [nascut in iulie ’56 la Old Trafford (Stretford / Greater Manchester); 18 mai 1980], lider al lui Joy Division. Un tribut… 

In final, dragi „blogeri”, vorba-ceea, s-auzim numai de bine, „La Multi Ani!” cu sanatate, si va multumesc voua, tuturor cititorilor si repondentilor mei, c-ati dat pe-aici. Si mai treceti! 

Petrescu s-ar irosi intr-un post „putred”

Decembrie 12, 2009

In septembrie ’85, la nici 44 ani, un Alex Ferguson in ascensiune prelua interimar conducerea unei nationale scotiene marsand spre Cupa Mondiala din Mexic ’86, iar acum un tanar antrenor roman si-a aratat disponibilitatea pentru a conduce aceeasi selectionata, insa necalificata in Africa de Sud, optiunea sa surprinzand si parand la prima vedere ca o nuca in perete dar putand deschide in timp alte usi prin locuri poate pe placul bucuresteanului…

Postul de selectioner al reprezentativei Scotiei a fost calificat drept „putred” de catre Mark McGhee, un fost elev al lui Sir Alex Ferguson in zilele bune ale lui Aberdeen si care acum, continuandu-si periplul pe la carma unor cluburi din Albion ori din tara natala, s-a distantat fara menajamente de o posibila preluare a nationalei ramasa fara antrenor prin demiterea lui George Burley la finele unei campanii irosite de calificare.

The Scottish Football Association are o lista cu 20 de nume pentru inlocuirea lui Burley iar printre optiunile forului de la Glasgow se numara mai nou si Dan Petrescu, care si-a inaintat oarecum surprinzator CV-ul pentru a fi contactat la un tete-a-tete. Antrenorul Unirii Urziceni a facut acest demers imediat dupa ce isi atinsese obiectivul calificarii cu campioana Romaniei in UEFA Europa League, asigurat de succesul in dauna Sevillei, lidera grupei din Liga Campionilor. Cu alte cuvinte, fostul international roman a luat in considerare aceasta optiune inaintea deznodamantului de la Stuttgart, asadar inaintea potentialei calificari in optimile UEFA Champions League.

Daca am privi jumatatea plina a paharului, ceea ce probabil a ales sa vada si Dan Petrescu, Scotia ar putea oferi tanarului si ambitiosului tehnician roman o platforma de lansare in fotbalul occidental si inca amplasata tocmai acolo, sub nasul celor mari si tari, din sa zicem Premier League. Indirect, Petrescu a lansat mai mult o ofensiva de sarm, un atac de imagine, vrand sa spuna ca e disponibil pentru a lua de coarne incercari dintre cele mai complicate. Initiativa sa a atras in mod cert atentia, in conditiile in care postul de selectioner al Scotiei este intens mediatizat si in general rezervat antrenorilor daca nu autohtoni sau britanici, atunci macar anglo-saxoni, trecerea lui Berti Vogts pe la carma echipei „Cimpoierilor” fiind de fapt exceptia care confirma regula ca slujba respectiva este pentru tehnicieni de-ai locului.

Un lucru e cert. Ca The Scottish F.A. va instala noul antrenor pana la ora tragerii la sorti a grupelor de calificare la EURO 2012, programata in 7 februarie la Varsovia, Scotia urmand sa figureze in cea de-a treia urna valorica. In aceste conditii, un contract convenabil romanului ar stipula posibilitatea ca antrenorul sa-si continue si in primavara cariera la campioana Romaniei, incluzand participarea in 16-imile UEFA Europa League. Ar fi greu de crezut ca Petrescu si-a inaintat CV-ul fara sa fi luat in calcul varianta unei remize calificatorii la Stuttgart, ceea ce i-ar fi oferit sansa de a debuta in cariera in fazele eliminatorii ale pretioasei UEFA Champions League. Apropo de platforme, una mai importanta decat competitia inter-cluburi de elita a Europei nu exista, asa incat Petrescu si-a facut probabil calculele ca, in cazul unei calificari in optimi, va solicita scotienilor libertatea de a-si continua in primavara drumul cu Unirea.

Au mai fost ele rolurile duble, de antrenor de club in paralel cu postul de selectioner, iar pentru o primavara in care Scotia nu are din pacate un program bazat pe pregatirea turneului final al Mondialului sud-african, mai mult decat o reunire de recunoastere si unul ori doua meciuri amicale n-ar fi figurat in calendarul tehnicianului.

Daca ar fi sa vedem jumatatea goala a paharului, ei bine, e greu de intrevazut ce beneficii ar putea aduce un asemenea post unui antrenor in ascensiune, in varsta de 42 ani. Suficiente reprezentative nationale europene de calibru sunt antrenate de tehnicieni batand spre retragere, trecuti binisor de 60 de ani, cu experienta fotbalului de club desavarsita, si care vad intr-o asemenea provocare o chibzuita iesire din scena.

Mai mult, Scotia nu e o reprezentativa de prim-plan, incheind pe locul 3 in grupa preliminara a Mondialului, dupa Olanda si Norvegia, pozitie pe care o obtinuse meritoriu si in precedentele calificari, pentru EURO 2008, in urma finalistelor din 2006, Italia si Franta. „Cimpoierii” dovedisera in respectivele calificari oarece nebanuite resurse si se parea ca isi regasisera cadenta ce ii ducea candva, cu ocazia Coupe du Monde ’98, la un ultim turneu final.

Insa modul lamentabil in care au capotat in grupa de calificare pentru Africa de Sud, fiind invinsi clar de Olanda, i-au pus intr-o lumina defavorabila, scotand in evidenta serioase slabiciuni. Tot fara perdea a vorbit si Graeme Souness, un fiu de vaza al fotbalului scotian, care a pus lupa pe fondul restrans si de o calitate indoielnica a potentialilor selectionabili, motiv care l-a determinat sa refuze categoric orice speculatie in privinta preluarii echipei.

In mod cert, federatia de la Glasgow si-ar dori in fruntea selectionatei un antrenor autohton, mai ales dupa ce si-a atras critici vehemente in urma incercarii esuate in lacrimi cu Berti Vogts la timona. A fost un experiment ratat, multi aratand cu degetul la faptul ca Scotia si fotbalul de-acolo nu poate fi „inteles”, perceput in particularitatile sale definitorii, de un antrenor de pe alte meleaguri. De aici si sansele foarte mari ca mass-media sa vada cu mare reticenta, indoiala si chiar suspiciune optiunea federalilor de a-l include pe o lista finala de candidati pe unul ca Dan Petrescu. Presarii n-ar avea nimic personal cu tanarul antrenor si in mod cert au luat aminte de capacitatile romanului dupa Rangers – Unirea 1-4 si 1-1, insa ei sufla probabil si in iaurt dupa ce s-au fript cu „strainul” Vogts.

La o adica, desi nu rupe in acest sezon inima targului cu Heart of Midlothian, Csaba Laszlo ar fi pe undeva mai bine vazut ca un potential candidat, tocmai pe considerentul ca a testat apele din postura de antrenor in fotbalul scotian de club, un alt avantaj constituindu-l trecerea sa in trecut pe la conducerea unei selectionate nationale, fie si doar a Ugandei.

Revenind insa la punctul de vedere al romanului, preluarea Scotiei ar fi benefica mai ales in aruncarea ancorei in fotbalul insular, unde Dan ar fi probabil tentat sa revina intr-o buna zi, dintr-o alta postura, dupa ce si-a gasit adularea la Wednesday si mai ales Chelsea. Petrescu inca detine un apartament in Londra, fapt care indica interesul lui pentru o potentiala intoarcere, candva in decursul carierei sale in fotbal, in jocul „la el acasa”.

Altfel insa, Scotia nu i-ar oferi ocazia de a lucra zi de zi, acolo, in iarba, in fotbalul de club. Ci doar cand si cand, la convocari pentru cateva meciuri amicale, asta pana in vara, iar apoi la partidele oficiale din preliminariile EURO 2012, in care Scotia va porni cu sansa a treia. Iar cum doar ocupantele primului loc in grupe plus cea mai buna dintre secondante vor obtine biletele pentru Polonia si Ucraina, celelalte 8 de pe locurile doi trebuind sa treaca prin furcile caudine ale barajului, „Cimpoierii” pornesc din start cu un handicap. Cu alte cuvinte, Petrescu n-ar avea nimic de pierdut ci doar ocazia de a-si croi o faima de erou si la nord de Zidul lui Adrian, insa sansele calificarii sunt relativ reduse.

Traditia recenta spune ca Scotia a pierdut contactul cu lumea turneelor finale, trecand deja 12 ani de la aventura franceza, cand „Cimpoierii” erau batuti greu de campioana en-titre Brazilia, 2-1 in meciul de deschidere al Mondialului. De-atunci, numai calificari irosite, desi trupa bleumarin aparuse neintrerupt in grupele turneelor finale din 1974, la Weltmeisterschaft, si pana la Italia Novanta. Brusc, insularii au schimbat macazul, debutand la un turneu final european in 1992 si fiind prezenti si in ’96, in batatura „verisorilor” englezi. Nimic insa din 1998 incoace.

Iar contraperformantele au faramitat continuitatea la carma a selectionerilor. In vremurile bune, Jock Stein a carmit din 1978 in ’85, cand tragicu-i sfarsit la regasit continuator de circumstanta, doar pentru Mondialul din ’86, pe un proaspat Ferguson consolidandu-si reputatia cladita deja la Aberdeen. „Norma” lui Stein a fost mentinuta de Andy Roxburgh, in post din ’86 pana in 1993, urmasul sau, un bonom Craig Brown, fiind chiar mai longeviv, pana in 2002.

Insa numirea primului si ultimului non-scotian la carma, Vogts, a rupt in urmatorii 2 ani farmecul succesului, regasit oarecum de inteleptul Walter Smith intre 2004 si 2007, dupa care managerul lui Rangers, intorcandu-se la Ibrox, a facut rocada cu Alex McLeish, autor al mult laudatului succes din toamna aceluaiasi an, la Paris, cu Franta, ce a saltat Scotia pe un neverosimil loc 13 in ierarhia Coca-Cola FIFA. Acel unic triumf n-a adus insa primavara iar campania cu Burley la timona a fost nereusita. Astazi, „Cimpoierii” se regasesc pe locul 46 in acelasi clasament…

[Intr-o insertie video, mai jos, golul nouarului McFadden, 1-0 pentru Scotia la Paris, in toamna lui 2007, a fost sclipirea „Cimpoierilor” intr-un deceniu de recul evident:] 

Iar la Hampden Park ar fi si probleme de personal. Capitan a devenit Darren Fletcher, mijlocasul lui Manchester United, dupa suspendarea pe motive disciplinare de la echipa nationala a fostului metronom Barry Ferguson, ex-capitan la Glasgow Rangers, laolalta cu portarul McGregor, insa nu multi sunt fotbalistii de prin-plan pe care se poate baza Scotia de azi.

Kenny Miller s-a cam dezumflat, acum, la implinirea a 30 de ani, James McFadden, marcatorul de la Paris, a facut un pas inapoi reunindu-se cu McLeish la Birmingham City, iar alde Berra ori Steven Caldwell si Steven Fletcher joaca la alte noi-promovate in Albion ca Wolves si Burnley, destui alti recruti venind din Championship.

Scotia e intr-o evidenta noua pierdere de turatie iar ultimul rezultat, un rusinos 0-3 in Tara Galilor, reliefeaza cat de departe sunt „Cimpoierii” de zilele bune din vremea recordmanului lor de goluri (30) si aparitii la nationala (102), Kenny Dalglish. Asadar, din destule puncte de vedere, dar mai ales a varstei premature de a prelua o echipa nationala, oricare ar fi ea, auto-propunerea lui Petrescu e oarecum neasteptata, benefica in schimb pentru expunerea pe piata a unui antrenor cu cota in crestere. Altfel, si-ar intrerupe antrenorul cariera de club pentru o campanie cu circa 10 meciuri oficiale pana la finele lui 2011?

Contracandidati ar fi unul ca John Collins, fost mijlocas de renume al Scotiei, trecut inclusiv pe banca lui Hibs, ori nume mai putin cunoscute inafara insulei, din „moara” antrenorilor din Scottish Premier League, unii chiar fara contract in fotbalul de club, pe cand „cimpoieri” ce si-au facut un nume in Albion, gen Strachan, preluand-o recent pe Boro, ori Coyle sau Billy Davies, s-au deliminat vehement de „sansa” de a prelua nationala.

Convocarea: o distinctie ravnita ori o povara?

Noiembrie 24, 2009

In editorialul „Football Made In UK” semnat pentru <Fotbal Vest>, punand cap la cap o serie de stiri provenind in doar cateva zile din diverse tabere, ce mi-au ridicat mingea la fileu sa intreb daca nu cumva convocarile devin pe zi ce trece un deranj tot mai pagubos, am constatat cum conflictul cluburi – selectionate nationale s-a ascutit la varf ca lupta de clasa in fotbalul in varianta globalizata.  

Ambitia si visul sublim al oricarui fotbalist de a imbraca tricoul reprezentativei tarii sale n-au palit nicidecum dar, in functie de circumstante, unii jucatori isi reevalueaza tot mai atent lista prioritatilor.

Iar in lumina ghinionului lui Robin Van Persie de a se accidenta destul de serios in minutul 10 al recentului joc amical Italia – Olanda, intr-o toamna in care “tunarul zburator” fusese mai dezinvolt si prolific ca niciodata in rolul sau majorat in angrenajul lui Wenger, s-ar putea gasi fotbalisti din natiuni mai putin capabile sa sclipeasca pe scena mondiala ori din nationale redutabile in ale caror echipe n-ar fi destul de buni sa incapa, intrebandu-se daca mandria de a fi convocat nu e cumva eclipsata de “deranjul” ce implica o asemenea responsabilitate.

Asemenea dubii nici c-ar fi existat sa zicem acum un deceniu. Dar de cand recompensele au explodat in fotbalul de club, ce ofera nenumarate posibilitati de afirmare, si gandul de a sunta o convocare ce s-ar putea solda cu o accidentare punand in pericol o cariera si asa nu foarte lunga s-a infiripat in planurile unora. La putine zile distanta, doi jucatori din lotul lui Manchester City, club cumparat anul trecut de bogatasi arabi, si-au exprimat indoielile in privinta continuitatii lor pe scena fotbalului la nivelul selectionatelor nationale.

Craig Bellamy, un plimbaret in fotbalul de club, s-a intrebat in public daca mai are rost sa se chinuie la capitania Tarii Galilor intr-o increcare de accedere la un turneu final neconcretizata peste ani de compatriotul sau Ryan Giggs. Desi n-a smuls deloc aplauze, galezul a fost inteles de exemplu de Allan McInally, fost international scotian, ce a opinat ca pentru unii fotbalisti in varianta globalizata a jocului, ajunsi la o anumita varsta si cu sacii de galbeni incarcati in caruta, dorinta de a continua in paralel la echipa nationala a capatat o nuanta mai opaca.

Avantaj Ashley Williams, un fundas oarecare ce nici nu si-ar fi imaginat acum un an si jumatate, la debutul in nationala Tarii Galilor, ca va deveni capitan al “Dragonilor”, si nici atat in urma cu 6 ani, cand nu evolua la divizionara secunda Swansea City, ci la amatoarea Hednesford Town, in paralel cu slujba cu jumatate de norma ca ospatar. Foarte improbabila o asemenea ascensiune intr-o nationala de calibru si s-ar putea crede ca orice Van Persie si-ar dori mai ales un triumf global cu reprezentativa sa pe cai mari, insa o alta voce a venit sa infirme aceasta supozitie.

Poate ca Tevez, celalalt recrut al lui City punand la indoiala dorinta de a mai juca pentru tara sa,  a aruncat castana tocmai pentru a-l sensibiliza pe Maradona sa-l ia in considerare pentru FIFA 2010 World Cup, dar iesirea sa ar putea fi intr-adevar onesta. Spunand ca s-a saturat de fotbal, inclusiv de cel de club, si ca si-ar dori sa-si intoarca fata spre viata de familie, Carlos a subliniat ca argentinienii de lot nu s-au menajat nici pe departe cand a fost vorba sa “dea totul” pentru echipa nationala.  

Cei doi i s-ar putea asadar alatura in exil septarului lui City, Stephen Ireland, ale carui minciuni legate de decesul bunicilor sale, strecurate managerului Steve Staunton in speranta de a-si scurta sederea la lot si a-si vizita prietena dar dezvaluite ca atare de mass-media, au dus la ruptura mijlocasului de lotul national al Irlandei. Ireland, pe urmele altui mijlocas ajuns la cutite cu reprezentativa verde, candva al ei capitan Roy Keane. Ulterior, in campania abia incheiata, Trapattoni si Liam Brady au incercat sa-l scoata pe Ireland din cochilia ce si-o armase in urma excluderii sale din lot dar, cu toate ca pe alocuri septarul cochetase cu ideea revenirii, antrenorul n-a fost convins ca mijlocasul ar dori cu ardoare sa imbrace din nou tricoul verde. De fapt, in cazul lui Ireland, totul s-a rostogolit spre un deznodamant previzibil, odata ce a intrat in conflict cu selectionerul Brian Kerr, la nationala sub 18 ani, si a trebuit sa dea din nou ochii cu acesta la preluarea reprezentativei de seniori. Ireland a trebuit sa astepte instalarea lui Staunton pentru a fi din nou convocat… 

Iar cam pe cand Van Persie gemea in Pescara, un rival in fotbalul de club era déjà inapoi in Londra, cu o potentiala sedere pe tusa de cateva saptamani. Frank Lampard doar a facut deplasarea la Doha, pentru remarcabilul amical Anglia – Brazilia organizat insa in inedita gazduire din lumea araba, dar nici nu s-a mai pregatit pentru alinierea in fata sud-americanilor, lasata pe umerii a doar doi potentiali titulari, Barry si Rooney, ingrosand in schimb infirmeria lui Ancelotti. Sir Alex Ferguson si-o freca pe de-o parte mainile pentru necazul italianului si-al lui Wenger, dar va atrage probabil pe de alta parte atentia la vorbele sale, mereu in disonanta cu “nevoile” selectionerilor de lot. Frecusurile lui Fergie cu Sven sunt binecunoscute si n-au mirat pe nimeni deciziile unor Scholes ori Neville de a spune pas pentru Albion. Miza era prea mare in Premier League si Champions League.

Iar pe cand Van Persie calatorea spre “Cizma”, nebanuind ce-l asteapta, din sanul lui West Ham United razbatea vestea ca Dean Ashton, cumparat de club la inceputul anului 2006 pe o suma record de peste 7 milioane lire sterline, e in prag sa-si agate ghetele in cui. La 25 de ani. Masivul varf chiar marcase pentru “Ciocanari” in memorabilul 3-3 al finalei de Cupa Angliei cu Liverpool, din 2006, dar trei luni mai tarziu, la chiar primul antrenament al convocarii sale in premiera la lotul national, isi rupea glezna. Un an pe tusa si o recidiva, coincidenta stranie, la prima sedinta a visiniu-albastrilor sub bagheta lui Gianfranco Zola. A trecut un an si Ashton, un potential varf pentru Albion, tot nu vede luminita de la capatul tunelului. Totul i se trage insa de la acea convocare in premiera, o onoare cu doua taisuri.

De la alt club, in acelasi timp, un comunicat de presa raspandea vestea retragerii din fotbal a unui jucator lovit de accidentari. La 26 ani, John Kennedy a aruncat prosopul dupa un deceniu petrecut la Celtic Park, drama sa conturandu-se in minutul 18 al meciului sau de debut pentru Scotia, in 31 martie 2004, cand era faultat de Vio Ganea intr-un amical castigat de Romania cu 2-1. Fundasul era monitorizat la vremea respectiva chiar de AC Milan, o postura onoranta tinand cont de numele de calibru ce au consolidat peste ani defensiva rosso-nerilor, insa John n-a mai vazut luminile rampei internationale pana in februarie 2007, la un joc de Champions League tocmai cu… milanezii, la care a luat loc pe banca de rezerve, revenind dupa ani pierduti prin sali de recuperare. Paguba era insa produsa si genunchiul i-a dat ulterior din nou in primire. Federatia a despagubit-o pe Celtic dar un alt club si-a vazut un potential lider irosit sub flamura steagului national.

Asa cum corporatiile preiau tot mai mult rolul statelor, estompand granitele, si fotbalul de club castiga teren pe zi ce trece, in detrimentul nationalelor, ghinion ca al vedetei Van Persie ori al “sperantei” Ashton dand apa la moara carcotasilor.

Iar scurtcircuitele lui Van Persie, Lampard, Bellamy, Tevez, Ashton ori Kennedy au venit in cascada intr-o saptamana fotbalistica indoliata de tragedia lui Robert Enke. Un om ce a intors spatele vietii cu 4 zile inaintea jocului Germania – Chile, la care nu fusese convocat. 

Hentul inexistent cersit de Irlanda a haituit-o la Paris

Noiembrie 22, 2009

(Sau ce tie nu-ti place, altuia nu-i face…)

Voi trebuie sa-i convingeti, nimeni altcineva„, a conchis Sir Alex Ferguson, referindu-se doar la necesitatea introducerii tehnologiei video de catre FIFA pentru solutionarea fazelor litigioase, intrebat fiind in privinta hentului lui Thierry Henry. De fapt, managerul lui Manchester United nici n-a pomenit numele francezului, ca de altfel si Carlo Ancelotti, antrenorul celeilalte fruntase, lidera Chelsea, ce a atins exact acelasi subiect, evidenta video. 

Roger Federer, prezent in Londra la Barclays ATP World Tour Finals, a adus lumina din lumea Circului Alb, spunand sec ca „nu poti sa-l acuzi ca ar fi continuat faza. Daca arbitrul nu vede, cred ca de vina sunt sistemele si centralul. S-a intamplat deja de-atatea ori. S-au acordat atatea goluri ce n-au fost. Acesta a fost unul in plus.”  Roger, colegul lui Thierry, alaturi de golferul Tiger Woods, cei trei din reclama la Gillette…

Spre limpezirea apelor, odata furia oarba domolita si timpul sfetnic bun scurs intru judecarea la rece a valvataii pariziene, destui editorialisti ai ziarelor de weekend britanice si-au venit in fire iar intervievati din lumea sportului profesionist nu doar ca s-au abtinut in a-l cataloga in vreun fel pe asa etichetatul „trisor” Thierry Henry, ci s-au referit in general la erorile inerente de arbitraj, amintind de necesitatea evidentei video.

Henturile lui Henry le-au dat asadar ocazia antrenorilor sa aduca in discutie introducerea tehnologiei video in arbitraj, care bineinteles ideal ar fi sa nu permeeze lumea fotbalului. Naturaletea si imperfectiunea profund umana a jocului, ce dau har si atractivitate disputei, ar fi inlaturate in favoarea altei metode ducandu-ne incet si sigur spre robotizarea absoluta. Si-n plus, ce ne vom face cu un joc disputat la Lincoln, intr-o liga inferioara!? Toate bune pe stadioanele marilor cluburi, angrenate in marile competitii, insa apelarea la evidenta video doar in anumite partide ar fi in mod normal ilogica. Totul sau nimic… 

Mai mult, Patrick Barclay, comentatorul sef de fotbal pentru The Times, in articolul „Reactii imploratoare improasca si mai multa rusine pe o afacere trista„, pune lupa inclusiv pe incriminatorul Robbie Keane, capitan al Irlandei acuzand de la UEFA la FIFA si de la Platini la Blatter la finalul jocului de la Paris, si care jucator de la Spurs era sanctionat pentru… hent in atac, in careul lui Lloris, in prima repriza a returului din Franta.

Cu alte cuvinte, mai toti „sunt pe felie”, doar gandindu-ne la ingenuncherile teatrale, plonjoanele si tavalelile multor jucatori incercand sa smulga penaltyuri, dar unii striga mai tare decat altii „Prindeti hotul!” Am avut nefericita ocazie, intr-o buna zi, sa mi se destainuie ca irlandezii ar fi cei mai ipocriti oameni din lume. E imposibil de cuantificat o asemenea afirmatie si m-am aratat rezervat, daca nu foarte mirat, venind tocmai din partea unui… irlandez.

In februarie 2009, la Dublin, Irlanda cersea si obtinea penalty la 1-0 pentru georgieni, in urma unui hent inexistent. Roata morii se-nvarteste…

Insa reactia utilizatorului mainilor, Robbie Keane, si nu doar intr-o unica ocazie, dar mai ales inregistrarea video a incidentului din minutul 71 al jocului din februarie, Irlanda – Georgia, de pe Croke Park din Dublin, la scorul de 1-0 pentru ex-sovietici, cand centralul a acordat „verzilor” un penalty „din burta”, absolut imaginar, pentru, culmea ironiei, un presupus… hent, in ciuda semnalizarii unui… ofsaid de catre asistent, au pus deja in alta lumina scrancetele lipsite de demnitate ale insularilor in Orasul Luminii.

Vizionand faza penaltyului acordat, publicata pe YouTube, se observa ca Robbie Keane a ridicat mana intr-o tentativa de a-l influenta pe central, ceea ce de fapt a reusit, cersind practic un cadou nemeritat. Keane a egalat la unu iar cinci minute mai tarziu, dovada ca se poate ajunge la un 2-1 cu care Irlanda s-ar fi calificat la Paris, acelasi Keane a adus victoria impotriva Georgiei. Avea sa fie de fapt a doua cu 2-1 impotriva celor din Tbilisi, dupa cea din tur, la debutul lui Trapattoni, reusita insa in… Germania, pe teren neutru, datorita conflictului din spatiul ex-sovietic. De unde ca, adunand si notand ca insularii au strans doar 4 victorii din 10 meciuri intr-o grupa si cu Cipru si Muntenegru, e limpede ca Irlanda a avut sansele si avantajele sale evidente in campania de calificare, nefructificate insa, un motiv in plus pentru cresterea putin cate putin pana la temperatura de fierbere a frustrarii celor din Dublin.

O mare frustrare, sa fii egalat acasa in minutul 90, de campioana mondiala, Italia. „Daca am fi mentinut rezultatul, i-am fi <intins> pana la final in lupta pentru locul unu„, spunea apoi Given. Daca… Culmea e ca vorbele sale luau in calcul o victorie ca si acontata, in ultimul joc, cu Muntenegru. Succes ce insa n-a venit: 0-0. O si mai mare frustrare. Asta in vreme ce Italia invingea, cucerind logic si meritat grupa.

Si mai multa mizerie, in prima mansa cu Franta. 0-1. Pusi pe harta, la final, irlandezii cereau socoteala lui Diarra. Nu puteau recunoaste cu barbatie infrangerea, cineva avand insa sa se ia patru zile mai apoi de adversarii lor, la Paris, cum ca ar avea „inimi cat bobul de mazare„.

Frustrarea colosala a fost generata de ineficacitatea de pe Stade de France, de ratarile uriase ce ar fi desprins-o in invingatoare in fieful vicecampioanei mondiale, ratari care, convertite in macar un al doilea gol, i-ar fi adus calificarea. De aici probabil si reactia incredibila de dupa meci, cu declaratii, reactii si „iesiri” care mai de care mai belicoase, dezonorante, si care au inflamat oprobiul partinitor al maselor, incluzand destui microbisti de ocazie cu o precara sau inexistenta cultura fotbalistica si a sportului in general.

Spiritul revendicativ al vehementelor atacuri verbale, multe lasandu-te „masca”, fara replica, a stirbit implicit din simpatia ce Irlanda si-o atrasese cu jocul combativ impotriva Frantei, furia oarba dejucand indirect propria cauza de a arata lumii intregi nedreptatea ce li se servise si demascand un serios complex de inferioritate. Mai mult, a aratat un public telespectator „de fotoliu” nu doar patimas, ci alunecand pe neasteptate pante ale insultelor si xenofobiei. Cum a putut de fapt suporta hartia destuparea atator prejudecati latente!?

Dregand busuiocul, una din evantaiul publicatiilor dand initial in primire patimilor si etichetarilor gen „trisor”, The Independent din Londra a contrabalansat intr-o adnotare un prim editorial inflamator la adresa calificatei si a tintei oprobiului general, recunoscand in titlu „Ultima vorba: <dreptatea> noastra moralizatoare e la fel de patetica trisului” si subliniind ca „a fost tot ceea ce ne-am asteptat si ne-am dorit si – ca de obicei – ne-a facut ca si colectiv sa ne simtim mai bine„.

Omenirea a imbatranit mii de ani dar de fapt a ramas tot in jurul stalpului infamiei, cu piatra pregatita impotriva acuzatului. Henry a trecut zilele trecute prin purgatoriu…

Iar referindu-se la adidas si interesele cu conotatii economice ce ar fi influentat calificarea, dupa cum se exprimau Robbie Keane ori Duff, ar mai fi un aspect ce ridica semne de intrebare in privinta vehementei Irlandei. Tara de Smarald trece printr-o criza fara precedent in istoria sa ca natiune din Uniunea Europeana, cu cele mai mari datorii pe cap de locuitor din lume, 425% din PIB, iar o victorie in arena sportiva ar fi fost nu doar una de moral, dar si o recunoastere in proprii ochi si ai comunitatii internationale. O reconfirmare.

Irlanda va pierde venituri de milioane, ce ar fi survenit inclusiv din industria de divertisment, prin comercializarea de suveniruri cu FIFA 2010 World Cup si a bauturilor alcoolice in puburile ce-ar fi fost luate cu asalt in iunie anul viitor, motiv pentru care pe firul protestelor a intrat nu doar FAI, Football Association of Ireland, ci si ministri din guvernul de la Dublin. Masurat, prim-ministrul Cowen a declarat ca nu va aduce subiectul intr-o discutie cu francezul Sarkozy, asteptand insa din partea FAI sa lanseze un demers pe langa federatia de la Paris si FIFA pentru rejucarea jocului.

Conform regulamentului, o asemenea solutie e imposibila, deci s-a strigat in pustiu, fapt ce federalii din Dublin ar fi trebuit sa-l stie inca de miercuri noapte. Pasiunile au tulburat insa judecata si s-a ajuns la revendicari jenante. Iar la cum au actionat acum federalii, Roy Keane s-ar putea sa fi detinut un sambure de adevar in ceea ce-l determina sa paraseasca lotul national in plina campanie la Cupa Mondiala din 2002 si sa-si revendice retroactiv anumite scuze pentru un abandon reprobabil la vremea respectiva.

Vorba lui Roy Keane in lumina serii pariziene, „What goes around, comes around„, traducandu-se cam in vorbele titlului acestor randuri, cu trimitere la Football Association of Ireland. Si se pare ca nu doar noi ii avem pe cei din FRF dar, apa la moara in Bucuresti, multa lenjerie murdara e prin lumea aceasta. Roy Keane a socat zdrobsindu-se la federali pentru patetica si „plictisitoarea” cersetorie a simpatiei in privinta asa zisului „furt” din Franta, atragand atentia ca Irlanda sa se uite in propria ograda, in barna din proprii ochi, pentru a vedea carentele rezultate din temerea de a face curajos marele pas decisiv, slabiciuni ce au frustrat-o la maxim si carora le-au pus capac un gol din ofsaid.

Miliardara fara gel, demascata de nou-promovata frugala

Noiembrie 9, 2009

Manchester City a aliniat o aparare inchegata din 58 de milioane lire sterline dar tot a incasat trei goluri pe teren propriu de la nou-promovata cu cel mai mic buget si din cel mai mic oras reprezentat in Premier League. Iar al treilea gol, al mijlocasului scotian Kevin McDonald, abia intrat in teren, a condamnat echipa lui Mark Hughes la a cincea remiza la rand.

3-3 acasa cu Burnley, ce incasase 17 goluri in precedentele 5 deplasari de la sosirea in elita, nu suna deloc bine pentru „miliardara” City. Cu acest bilant recent a zburat Hughes si neselectionabilii sai la loturi nationale in Dubai, pentru un intermezzo cu scop de pregatire si reincarcare a bateriilor. Prilej cu care proprietarul azuriilor, seicul Mansour, isi va vedea pentru prima oara jucaria la lucru, intr-un amical cu nationala gazda.

Hughes se va scuza in Golf cum a tot repetat in declaratiile sale, ca echipa are nevoie de timp pentru a se omogeniza. A tot repetat verbul „to gel”. A se inchega. Gelul cu rol de ungere a relatiilor de joc nu si-a facut inca efect iar linia defensiva Zabaleta – Toure – Lescott – Bridge, cu ultimii trei alipiti in acest an argentinianului, a fost demascata de 3 scotieni ai lui Burnley.

Si nici atacul de multe karate si 72 milioane n-a punctat, Adebayor si Tevez fiind ajutati de-aceasta data de capitanul Kolo Toure si aripile Wright-Phillips si Bellamy.

City mai are timp, Hughes poate nu chiar la fel de mult, dar cert e ca banii n-aduc nici succesul instantaneu, nici fericirea, Sir Alex Ferguson parand a avea momentan dreptate: „City nu e un pericol pentru suprematia lui United”. Pasatul Tevez nu e intre golgeterii campaniei iar trupa lui Hughes are mai putine puncte si sigur mai putini admiratori pentru stilul ei de joc comparativ cu garnitura lansata ca din pusca in 2007 de Sven-Goran Eriksson, pe mai putini bani, la inceputul formei de proprietate straine, de extractie asiatica, de la City of Manchester Stadium.

Thaksin i-a cedat jucaria lui Mansour, ce a decartat sutele de milioane, dar fara ingredientul aici pe nume gel parul fanilor e inca ridicat maciuca de alde nou-promovate ca Burnley. Care cat a costat sa puna de-un unsprezece? Parca opt milioane…