Posts Tagged ‘Timişoara’

10 ani de la o dispariţie-şoc. Duki…

Noiembrie 9, 2010

Nu era în apele sale. Nu vroia să plece, să ne lase în urmă în redacţie, fie şi doar pentru câteva zile. Ce căuta el acolo, departe de Timişoara sa!?! Aşa se tot întreba cu voce tare. Nu ştia de ce, dar nu-i pria ieşirea. Aşa ne-a salutat şi a închis uşa „la ziar”, în noaptea de 5 spre 6 noiembrie 2000, duminică pe luni, retrăgându-se pentru o deplasare vremelnică, dimineaţa, spre Slovenia.

Ca o coincidenţă bizară, aveam să-l văd în acea dimineaţă, la 8, pe când se pregăteau să pornească la drum. Şi nu mi-a surâs să-l văd pe directorul unui popular săptămânal în Banat stând parcă înghesuit în colţul stâng al banchetei din spate, la geam. Prin care am schiţat un salut. Nu-i era deloc locul acolo. Mentorului meu nu-i şedea bine în acea postură. Chiar, de ce n-ar fi putut rămâne cu noi, la corectură, la titlurile de prima pagină, la închiderea ediţiei!?! N-aveam să ştiu că îl voi vedea pentru ultima dată, că voi fi ultimul dintre „băieţi” care să-l vadă în viaţă.

Iar miercuri, în 8, am primit un apel năucitor de peste graniţă. Eram în acelaşi birou al sediului, de pe Paris 2A, când a zbârnâit un telefon. Redacţia primea trista veste a unui accident cerebral suferit de Duki undeva departe de Timişoara sa iubită. Au fost nişte zile tare dureroase, au fost nişte ore şi clipe foarte sumbre. Iar deznodământul a fost tragic.

Acum, după zece ani, reuşesc în sfârşit să îngemănez crâmpeiele de amintiri de mai sus. Dispariţia sa ne lăsase muţi. Spiritul i-a rămas veşnic dar aş zice de fapt că era mult prea bun pentru vremurile actuale.

Iar numele său dăinuie pe frontispiciul publicaţiei impregnate cu pecetea talentului şi personalităţii sale… http://www.fotbalvest.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=3

Primăria asfaltează… dar F.C. Timişoara punctează?

Iulie 27, 2010

Deşi scriber, nu-s nici sceptic, nici cinic. În mare, am încredere în oameni. Aşa încât n-am urcat nici scările Primăriei doar pentru a mă afla în treabă cu o sesizare scrisă în privinţa carosabilului cariat al unor străzi dintr-o microzonă centrală a Timişoarei. Chiar credeam că se va întâmpla ceva. Pozitiv.

Dar să mi se răspundă în scris de pe-o săptămână pe alta iar apoi să şi văd la lucru utilajele de recarosare a străzilor, la alte câteva săptămâni distanţă nici cât degetele unei mâini, e o dovadă cum nu se poate mai elocventă nu doar că există bunăvoinţă şi suflet în a cheltui folositor banii comunităţii pe chestii ce-şi aşteptau poate de ani rezolvarea, dar şi că există o „democraţie a cetăţii”.

Am sesizat în scris, aidoma unui pensionar pisălog, şi aleşii au reacţionat pozitiv, prompt. Alţii s-ar fi tânguit pe la colţuri, cum că de câţi ani sunt tot mai cariate străzile, închipuindu-şi că orice demers ori reclamaţie ar face, lucrurile ar rămâne împietrite. Ei bine, nu-i chiar aşa, asta ca lecţie pentru pesimişti şi retrograzi patinând în critici negativiste şi neacordând o şansă edililor. Le-am dat-o şi îmi scot pălăria.

Oare e o a câta dovadă că Timişoara, în ciuda „creşterii” sale în populaţie, a ţinut în general pasul cu nevoile locuitorilor? Şi câte n-ar fi exemplele pozitive, că lucrurile se îmbunătăţesc şi că – fără să intru în speculaţii politice, de care-s străin – aleşii reinvestiţi de încrederea oamenilor şi-au meritat banii şi fotoliile de edili? Felicitări.

În contrast, FC Timişoara cea tânguindu-se de ceasul morţii cum că mai puţini bani vor fi sifonaţi de la Primărie spre club, n-a făcut cinste cu un 2-2 de la 1-2 în debutul cu Gloria lui Reghe´. Relativ la anticipabilul recul şi la interesul tot mai scăzut al publicului pentru o formaţie dorită fanion a urbei, chiar ar fi justificaţi banii contribuabililor doriţi de diriguitorii alb-violeţi din partea Consiliului Local!?! Ei bine, între o stradă proaspăt asfaltată şi un 2-2 cu năsăudenii lui Nea Jean, vă asigur care ar fi priorităţile timişorenilor de rând.

Chestia cum că FC Timişoara reprezintă mândria sportivă a urbei, polarizând vezi Doamne interesul lumii, e populism ieftin şi lacrimi smulgând fonduri nemeritate. Când Primăria se vede obligată să crească preţul tichetelor de transport în comun, de la 3 lei la 3,50, care 50 de bani contează în buzunarul oamenilor furaţi pe faţă de ascunsa guvernare mondială prin tentaculele ei din ţară, şi asta pentru a creşte nivelul veniturilor unui Consiliu Local asaltat de nevoile cetăţenilor ca reclamantul cu străzile ori aiurea, atunci ba bine că nu ca FC Timişoara să mai bată şi la alte porţi finanţatoare.

N-am auzit eu de vreun referendum întrebându-i pe timişoreni dacă vor chiar atât de mult ca edilii să sprijine echipa din banii oamenilor, şi asta în detrimentul altor priorităţi, evident mult mai mari şi late? Când FC Timişoara va atrage atâtea simpatii în tribună cât să umple jumătate de stadion, atunci poate că s-ar justifica bocetul după fonduri din punguţa municipiului. Dar la cele câteva mii magnetizate, o picătură de o sutime în viaţa cetăţii, orice tânguială în plus e nedemnă şi inutilă. Fanii cu problemele lor îşi vor păstra banii decât să-l vadă pe viu pe Zicu ori Tameş, asta fără a avea ceva în sine cu proaspeţii purtători de alb-violet. I-au văzut cândva la teleu´, în alb-roşu.

Dar fără să fie văzută la teleu´ în Finlanda, F.C. Timişoara a dres bine busuiocul de a-şi reamplifica doza de simpatie a bănăţenilor, „Pizon” Petrovic dând speranţe că are în arsenal mecanismele psihologice să revitalizeze echipa, cu efecte pozitive imediate. Se va ridica Fotbal Club la ştacheta la care se doreşte a fi percepută în „cetatea” Timişoarei?

Portocala mecanică: poză de grup

Iulie 15, 2010

Culoarea e a portocalei, trofeele sunt în vitrina redacţiei, câte şi mai câte Cupe ale Presei Timişorene, la ediţia cutare şi (n*k), iar versiunea fotografiei este 2010-2011, cum este publicată – conform tradiţiei – la finele revistei supliment ANUAR FOTBAL VEST, de fapt un A-Z al zonei de acoperire a revistei, de la „Poli” şi până la cea mai neştuită trupă sătească…

Rândul de sus, de la stânga la dreapta: Kuyt, Van Bommel ş.a.m.d. până la Van Bronkhorst cpt.

Aşa am strâns rândurile pentru viitorul sezon. Lipsesc din clişeu reporterii undercover cu misiuni speciale.

Cu Gheorghe Gruia: campionul mondial ce a ridicat handbalul mexican

Iulie 8, 2010

Acum 4-5 decenii, când Gheorghe Gruia devenea dublu campion mondial cu selecţionata de handbal a României, problema era ce medalie obţin „tricolorii”. În zilele noastre însă, şase preliminarii la rând ratate au coborât ştacheta aşteptărilor, aşa încât recenta calificare la turneul final mondial din ianuarie 2011, în Suedia, şi tocmai în fieful Rusiei, este o adevărată performanţă. Iar unul dintre foarte puţinii care au mai crezut în elevii lui Vasile Stângă şi după eşecul la 4 goluri diferenţă de pe teren propriu din jocul tur a fost Gruia, Mondialistul cu aur de altădată, care acum, la aproape 70 ani, conduce delegaţia Mexicului la Campionatul Mondial Universitar din Ungaria.

Iar acest fapt trebuie bine subliniat. Gruia, profesorul de la UNAM, Universidad Nacional Autonoma de Mexico, o instituţie cu un sfert de milion de studenţi, şi prin mâinile căruia au trecut, fie la universitate, fie la şcolile de antrenori, toţi tehnicienii din handbalul mexican, s-a deplasat în Ungaria în calitate de conducător al delegaţiei din populatul stat central american, şi nicidecum doar pentru a le susţine pe „tricolore”, după cum a dezinformat Gsp.ro, care a publicat o fotografie a antrenorului cu jucătoarele românce, cu menţiunea drumului „special” făcut pentru încurajarea lor. Baliverne.

Gheorghe Gruia (d) la o discuţie ca între antrenori activând în străinătate cu Marius Breazu, despre handbal şi cărţi de profil

În 1964, în Cehoslovacia, şi în `70, în Franţa, Gruia câştiga aurul mondial cu România, retrăgându-se de la naţională cu bronzul olimpic, la Munchen, în 1972. Campion european la nivel de club, cu Steaua, în 1968, jucătorul de altădată a devenit antrenorul şi conducătorul delegat din zilele noastre, după plecarea în Mexic, în 1978.

Fără exagerare, românul a fost un pionier al handbalului în Mexic, doar handicapurile absenţei unor sparring-partneri în acea parte de lume şi a unor competiţii regulate lăsându-i pe purtătorii de Sombreros în anticamera lumii bune a acestui sport. Costurile deplasărilor la marile competiţii sunt un uriaş impediment resimţit de mexicani şi întrebarea e dacă Mexicul lui Gruia se va apropia într-o bună zi de plafonul spart de Brazilia şi Argentina, mai uşor acomodate în sportul pe semicerc, în care în afara europenelor mai fac ceva purici doar ţările maghrebiene şi selecţionata feminină a Coreei de Sud, campioană mondială şi olimpică.

Eroul cărţii lui Horia Alexandrescu, "Gruia, Mister Handbal", apărută anul trecut, semnează un autograf pentru colegul său de breaslă

Unii încearcă să intre în lumea bună, iar alţii, românii, revin unde le era locul aurit. Celor 4 titluri mondiale, record absolut împărţit doar cu Suedia, e foarte greu de crezut că li s-ar mai putea adăuga altele, însă prezenţei la Mondialul din 2009 din Croaţia, după o lungă absenţă, i se alătură cea din iarna viitoare. Succesul de la Charkov, nescontat după eşecul din ţară, în meciul tur cu ruşii, ar putea constitui o trambulină psihologică pentru depăşirea locului 15 ocupat la precedenta ediţie. Depinde doar de Stângă şi elevii săi dar cel mai important e că România se află din nou în cărţi.
Cărţi… Ar fi două cărţi de referinţă despre istoria handbalului timişorean, prima, „Semicerc de veac„, lansată cu ocazia împlinirii a 50 de ani a clubului Politehnica, în 1997, şi o ediţie adăugată, „60 de ani alb-violeţi”, apărută în 2007. „Semicercul” este truda de documentare şi redactare a jurnalistului timişorean Marius Breazu, avându-l coautor pe regretatul Constantin Jude, iar în ediţia adăugată Viorel Jurcuţ, de la Radio Timişoara, propune interviuri-serial din lumea handbalului şi adnotări din cel de-al şaselea deceniu alb-violet la sportul în 7.
Din păcate, „Semicerc de veac”, extrem de valoroasă prin calitatea informaţiei şi ineditul clişeelor, cu care Marius Breazu a onorat semicentenarul clubului Politehnica, punctat pe parchet de patrulaterul amical reunindu-le şi pe Minaur, Dinamo Bucureşti şi Dinamo Pancevo, a suferit în ceea ce priveşte tiparul şi n-a avut parte de publicitatea meritată. O altă dovadă a lipsei de respect pentru propriile noastre valori, tradiţii, istoric şi trecut…
Gheorghe Gruia a avut aşadar plăcutul prilej de a discuta despre handbal cu un fost compatriot, Breazu, plecat între timp la rândul său din ţară şi stabilit în Ungaria, unde activează ca antrenor în puternicul campionat maghiar.

Marius Breazu, autor al cărţii "Semicerc de veac" şi antrenor în handbalul feminin regional din Ungaria, la o vorbă despre sportul ce-i uneşte cu reputatul Gheorghe Gruia, care a fost primit cu un vin de-al locului, Tokaj...

Cât de-o idee despre ce înseamnă handbalul feminin la nivel sătesc-regional în ţara vecină, am aflat succint de la Breazu, un antrenor român implicat direct în fenomen… „Activez la Szerencs VSE, in orasul natal al Anitei Kulcsar, fosta pivot a echipei Ungariei, decedata in accident de  masina la 28 de ani in 2005…Sala noastra ii poarta numele. Orasul se afla la vreo 15 km de mult mai celebrul…Tokaj  si echipa joaca la nivel regional. Am cam 35 de fete, senioare plus junioare intre 14-19 ani. Pe senioare le-am gasit gata formate ca echipa, pe junioare le-am adus putin cite putin, si vreau sa merg cit mai mult „in jos” apropo de virsta. Nu prea am ecou, Szerencs fiind un sat mai mare, cu vreo 10.000 locuritori, si se multumesc cu putin, asa incat simt ca prea mult batem pasul pe loc. Nu e bine…Totusi, in paranteza fie spus, sala nostra are dusumea de plastic, olandeza, cu incalzire sub ea, variabila!”
 
 Şi poate că şi în ianuarie, în Suedia, băieţii lui Vasile Stângă ne vor surprinde plăcut, aşa cum a intuit fostul dublu campion mondial Gruia înaintea returului din Rusia…

Vijelie în Timişoara la Solstiţiu

Iunie 22, 2010

S-a lăsat cu artere şi gospodării inundate, cu ramuri rupte, ba chiar cu pomi smulşi din rădăcini. Săptămâna şi vijelia. Zilele trecute remarcam pe un bulevard central un stâlp de iluminat stradal doborât din temelie de un arbore din preajmă, iar acum obiectivul a plâns la vederea nucului scos din rădăcini…

S-a întâmplat în Timişoara, în seara de 21 iunie, data Solstiţiului de vară în 2010. Aşa a decurs o jumătate de oră din ziua cea mai lungă a anului.

Un falnic nuc, făcut una cu pământul.

Şi după noi potopul. Catastrofa ecologică generată de British Petroleum în Golful Mexic e un exemplu elocvent la scară globală al jocului omenirii cu focul. Exploatăm deşănţat resursele pe altarul Regelui Automobil şi ale nevoilor de tot felul iar natura reacţionează. Pe plan local, deşi acţiunile „furnicilor” umane au un efect infinit mai mic decât exploatările de producţie ale unor corporaţii transnaţionale, fiecare contribuim mai mult sau mai puţin la învrăjbirea naturii. Cine nu are timp de dualitatea cauză – efect, să mai gândească o dată la rezultantele acţiunilor sale pe pământ. Cât mai e timp…

Lansare de carte: 110 ani de fotbal in Banat

Iunie 10, 2010

La asemenea trecut glorios, cu campioanele României din Timişoara şi Reşiţa, şi anume Chinezul, Ripensia respectiv UDR, şi cu câştigătoarele cupei Ripensia, Metalul, Ştiinţa Timişoara şi apoi Poli, în acel 2-1 din 1980 contra Stelei, o carte voluminoasă pe măsură.

600 de pagini înţesate de fotografii de arhivă, adevărate tezaure de colecţie, propun o incursiune pe firul istoriei jocului în Banat, de la fondarea în 1901 a primei grupări de profil, Reuniunea de Sport din Lugoj, urmată în anul imediat următor de Clubul Atletic Timişoara, şi până în zilele noastre.

Sugestiv în acest sens este un ce-i drept scurt tabel cu „bomberii” din Banat deveniţi peste ani golgeteri ai României, de la renumiţii Dobai şi Marksteiner ai Ripensiei, Tiriung de la Chinezul şi Ciosescu de la Ştiinţa, cărora li s-a adăugat, în 2008, Gigel Bucur, de la FC Timişoara. Vechi şi nou, aidoma lucrării lansate în librării…

110 ANI DE FOTBAL ÎN BANAT, de GHEORGHE POPA, editura EUROSTAMPA TIMIŞOARA

Primul capitol, intitulat Perioada 1889 – 1919, punctează începuturile jocului în zonă, şi anume despre urbea Vulturilor, Lugojul timişean, despre Sânnicolau Mare cu a sa AS Sânmiclănsana, înfiinţată în 1902, despre Jimbolia cu ale sale cluburi fondate unul după altul, remarcabil fiind clişeul cu Hertha (ZSTE) Jimbolia, fotbaliştii pozând în 1924 în nişte arătoase combinezoane. Chinezul Timişoara, de 6 ori campioană a României, în ani succesivi, continuă primul capitol, în care mai sunt punctate CAMT, Reşiţa şi Recaşul fotbalistic…

Reşiţa de sub furnale e schiţată cu farmecul ei fotbalistic, dat de Uniunea Domeniilor Regale, „albi” ai antrenorului Ernst Lonkata ce cucereau primul şi ultimul titlu naţional al României pentru urbea din Valea Domanului într-un acelaşi 1931 când era aprins focul cetăţii oţelului. Avea să-i urmeze Metalul, devenită în 1954 prima grupare câştigătoare a Cupei, pe atunci a Republicii Populare Române, din postura de divizionară secundă, eşalon unde încheia pe locul 7. Şi o poză cu „metaliştii” Teodorescu, Zarici, Munteanu, Mioc, Chirilă, Urcan, Apro, Jojarth, Vida, Potoceanu, Jovan, Szeles…

Capitolul doi, Perioada 1920 – 1960, este o radiografie a timişorenelor Ripensia, Politehnica şi CFR, următorul capitol, Fotbalul în Banat după 1960, amintind miracolul Unirii Tomnatic, devenită în 1975 prima grupare sătească din „B”-ul românesc.

Într-o notă anecdotică, sunt pagini dedicate „băieţilor bătrâni – Old Boys” şi versuri şi cântece pentru fotbalişti, în compoziţia şi interpretarea cunoscutului Laza Cnejevici.

Puterea lucrării constă în concentrarea cronologică de evenimente semnificative în dezvoltarea fotbalului în Banatul timişean şi cărăşean, cu un uimitor suport fotografic. Sunt clişee de grup, poze cu jucători în acţiune ori destinzându-se la un cântec de chitară, fotografii inedite de exemplu cu Chinezul Timişoara la Cairo, în 1938, când remiza alb, fie caricaturi ale cunoscutului Ştefan Popa Popas, creionându-l pe Angelo Niculescu la ora Mundialului mexican, selecţionerul cu boruri largi, ţinându-i pe pălărie pe 7 dintre internaţionalii săi, printre care un alt fotbalist ce a scris istorie în Timişoara, Imi Dembroschi.

Portretizarea lui Petrică Curcan, portar de legendă al Ştiinţei Timişoara...

Gheorghe Popa, autorul cărţii, şi care în 16 mai a împlinit 75 ani, îşi încununează astfel o viaţă în lumea sportului universitar, revenind pe piaţa cărţii după apariţiile dedicate alb-violeţilor lui Poli, în anii 2007 şi 2008, „Gloria zilelor de ieri” respectiv „Gloria alb-violetă”. Popa, un aspirant fotbalist în Bucureştiul postbelic şi ulterior gimnast, a devenit doctor în pedagogie iar ulterior, spre finele celor 4 decenii în amfiteatrele şi pe terenurile de sport ale Politehnicii din Timişoara, profesor universitar.

Gheorghe Popa, la a treia apariţie publicistică, oferă autografe în locul lansării, Restaurantul Clăbucet, administrat de Filosina Cotec, văduva regretatului fost jucător şi ulterior antrenor polist Gheorghe Cotec

Gheorghe Popa i-a dezvăluit colegului Miki Junea, de la Radio Timişoara şi Fotbal Vest, că i-au luat 5 ani pentru desăvârşirea scrierii

Gheorghe Popa, luând cuvântul, şi-a reamintit succint de un epitaf zărit cândva prin 1990 pe peretele Operei timişorene, într-o plimbare pe Corso, şi care îndemna la aducere aminte: „Vouă celor mulţi sau puţini, care veţi trece îngânduraţi sau grăbiţi pe aici, un îndemn de la Generaţia 1989 şi un singur gând: Timişoara”. Autorul s-a referit astfel la cei plecaţi dintre noi în numele libertăţii dar şi la numeroşii fotbalişti trecuţi peste ani în nefiinţă. De la jucătorii interbelici şi până la un Păltinişanu, Cotec sau Anghel, ce ne-au lăsat mai singuri în ultimele decenii…

Din fericire, „familia fotbalului bănăţean”, cum a denumit-o în cuvântul de deschidere reputatul om de radio Nicolae Secoşan, a reunit totuşi la lansarea cărţii, printre alţii, un Mircea Popa „curentat” cândva de Albion pe Wembley, un Ionel Bungău sau Dănuţ Laţa, campion mondial universitar în 1974 iar acum preşedinte al AJF Timiş, sau chiar şi soţii ale unor fotbalişti decedaţi, Cecilia Dee, la rândul dumneaei campioana naţională cu handbalul Universităţii.

Îndemnat la o comparaţie între fotbalul anilor de glorie ai Banatului şi cei actuali, Popa a răspuns televiziunilor locale ce au lansat întrebarea referindu-se la caracterul mercenar al jocului actual, cu trimitere la FC Timişoara şi această nouă politică mai puţin caracteristică locului de a importa şi nu de a forma jucători. Secondându-l în declaraţii, colegul profesor Titus Suciu, formator al lui Cosmin Contra şi Dan Alexa, a îndemnat la respect faţă de valorile autentice, deplângând „Becalizarea României”, într-o caracterizare generală a situaţiei sociale dintr-o ţară devenită în ultimul deceniu „mercenară” în ale fotbalului, cum a avut profesorul Gheorghe Popa căderea şi inspiraţia s-o numească.

Pagini ilustrate despre CFR Timişoara, cândva vicecampioană a României, acum recent retrasă din competiţie, simbol al grandorii şi decăderii unui fotbal vechi de 110 ani

Mircea Popa (stânga), vârful făgărăşean ce a reprezentat Ştiinţa în tricolor pe Wembley, la o amintire cu profesorul Vulcănescu

La final, lansarea a fost stropită cu o bere şi Fornetti...

Secoşan, Suciu şi autorul Gheorghe Popa, ascultând o altă poveste hazlie din lumea sportului bănăţean

Mai „mica” Oradea „poate” Exterra Triathlon

Iunie 10, 2010

E drept, Oradea are avantajul lacului de acumulare Fughiu, din preajmă, bună gazdă pentru cei 3.800 metri ai startului dat de proba de înot a Triatlonului din 11-13 iunie, completat de cei 180 kilometri ciclism până la Tileagd plus un întreg maraton, 42,2 kilometri, pe străzile oraşului. IronMan XTR Triathlon Oradea e o apariţie nouă şi luminoasă pe harta tot mai bogată a acestei întreceri supreme de anduranţă iar Primăria Oradea, ca partener oficial al evenimentului, se poate lăuda cu o iniţiativă pe cinste.

Însă nu doar această nouă ediţie a unui concurs rara avis în România recomandă „cetatea” Oradei drept un exemplu bun de urmat, avangardist dar totodată conservând tradiţia locului, cu tot ceea ce implică asta. Alergând maratonul între bazinul olimpic, ce ne aminteşte că pe Criş s-a jucat polo european de clasă, şi Potgoria, triatloniştii vor remarca o aşezare dominată de bun gust şi suflet, remachiată discret şi cu stil. Iar ulterior, de se vor alătura întru stropirea evenimentului microbiştilor tolăniţi la televizoare cu ochii pe Mondial, vor avea surpriza unei deserviri ireproşabile din multe puncte de vedere, în locuri amenajate cu suflet. Personal, recomand terasa restaurant The Bridge, de lângă podul pietonal, tronând în preajma sălciilor sub care se aciuiesc pescari amatori.

E drept, Oradea e ceva mai „mică”, de exemplu comparativ cu Timişoara, avantaj care-i dă şansa să fie mai lesne gestionată. Însă pare a avea acel „ceva” care s-a estompat sau chiar risipit în Banat, invadat peste ani şi eterogenizat social, cu toate minusurile ce implică un asemenea nou aluat. Aş spune că Oradea a rămas o „fortăreaţă”, fidelă principiilor ei şi cu avantajele „burgului” compact. Nu-i nimic rău cu un oraş de dimensiuni potrivite şi nici măcar plictisitor. Din contră, mai domnesc.

Iar în plan sportiv Oradea nu pare a suferi frustrări pe marginea fixaţiei cu fotbalul. Arena „Bodola” e tot acolo bine merci, unde evolua Bihorul orădean şi unde Poli descindea în prima deplasare din primăvara lui 1990, iar locul în burta ligii a doua nu pare a fi un capăt de ţară. Pe străzi, noi şi silenţioase tramvaie cu aer condiţionat contractate pe două milioane de la Siemens se strecoară şi ele discret şi cu stil pe arterele cu clădiri retencuite şi portaluri adevărată dantelărie. Aş zice că intrarea în ţară pe la Vama Borş nu ne-ar face de râs.

Şi cred că triatloniştii străini descinşi la XTR nu vor regreta drumul făcut. Unii venind poate doar de peste graniţă, unde Duna TV a mediatizat concursul. Iar dacă amicul meu maratonist Dan Balaci, aliniat cândva la Semimaratonul Dracula al Timişoarei, îşi va da jos cu folos halatul de medic şi îi va întrece într-o probă fără menajamente ci dictată de acele ceasornicului, atunci „muşchiul” localnicilor se va dovedi cu atât mai valoros şi admirabil.

În treacăt, am pozat şi eu niţel prin Oradea, am făcut o cacofonie permisă holbându-mă la Biserica cu Lună şi mi-am zis că deşi mai abrupt şi repede, Crişul are cel puţin acelaşi falmec ca molcoma Begă. Şi am răsfoit pagina triatlonului http://ironmanoradea.ro/media.html , scoţându-mi pălăria în faţa acestor Iron Man şi mulţumindu-mă cu maratoanele mele. Ar mai fi deja cam doar 17 săptămâni până la cel al Timişoarei, cât de-un ciclu complet de pregătire. Şi poate că unul-doi de la Oradea vor alerga şi aici…

Mihai Viteazul încalecă în piaţa Primăriei, pe al cărei zid o placă explicativă comemorează eroii căzuţi pentru eliberarea Oradei în secolul trecut

La o aruncătură de băţ, Vulturul Negru cu hotelul şi şerpuirea acoperită din "burta" sa, un amalgam de cafenele şi magazine, e un obiectiv arhitectonic refăcut.

Oradea e înţesată de frumoase biserici, ca bazilica deschizându-se ca o carte din parcul Muzeului. Atâtea sunt că nimeni n-a ştiut exact să ne identifice numele acestui lăcaş sfânt

Şi clădirile monument istoric sau cu o conotaţie culturală au fost refăcute...

Şi te poţi odihni la mese copioase pe preţuri tare reduse. Aici, Life is too short to drink a bad caffee. Sesizaţi a-ul din caffee. Simpatici amfitrioni, te îmbie în engleză şi încheie în "internaţională". Ori franceză? Oricum, glumesc... Bun gust...

Şi doar un lucru să mai zic. Fiţi precauţi cu taximetriştii, unii pot fi chiar mari vorbitori. Te duc cu preşul mai ca în filme. 30 lei pentru un tur prin zona centrală. Şi parol, Oradea nu-i mare, ci mai degrabă „mică”. Ulterior, un drum până la periferie a fost, realist, în jur de zece. Dar ce vorbesc eu aici, într-o postare despre mişcare şi triatlon!?! Pe jos, cu bicicleta ori cu tramvaiele Siemens. Ambarcaţiuni pe Criş n-am văzut…

Biserica de lemn din Zolt, o minune de peste două secole

Iunie 10, 2010

Veşnicia s-a născut la sat. Iar truditorii locului s-au îngrijit nu doar de pământ, strădania lor zămsilind şi lăcaşe de cult rezistând secolelor. Azi, amatorii de drumeţii în Munţii Banatului, spre extremitatea estică a judeţului Timiş, pot da pe raza comunei Fârdea, mai exact în satul Zolt, de o biserică din lemn de stejar veche de peste două secole.

Las glasul pozelor şi trimiterea la notele explicative de pe pagina virtuală „Turism cultural în Banat”  să vă poarte spre acest monument istoric din patrimoniul naţional, Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, incluzând picturi murale ale lui Teodor Zugravul şi Atanasie din Lugoj. Zolt pare rupt de lume dar de fapt e încărcat de har şi istorie, dacă reţinem că satul datează de la mijlocul secolului al XV-lea, aparţinând domeniilor lui Iancu de Hunedoara, chit că infiltraţia noului e evidentă până şi aici… De exemplu, pe o tăbliţă din staţia locală de autobuz, însemnele Transport şcolar au fost răstălmăcite în Transport cola.

Eu m-am „hodinit” pe o băncuţă de lângă cimitirul din jurul bisericii de lemn şi am sorbit apă de izvor. Pentru că, pe bicicletă, mai întâi trecusem prin Gladna, Română şi Montană, pe drumul spre Zolt. Şi câte frumuseţi n-am văzut…

Vedere spre Fârdea, de pe costişa ce duce la vârful Breinu Mare, al doilea ca înălţime din zonă. De cealaltă parte a coastei, valea te duce spre Zolt cu a sa biserică de lemn...

În zonă încă sunt destule case de lemn, cu atât mai pitoreşti în umbra naturii care "explodează" primăvara...

Oamenii lucrează restrânsele suprafeţe arabile dintre dealuri, cei mai norocoşi mecanizat, într-o tăcere monahală, aici în preajma unui micuţ cimitir din vârful pantei...

Nu toate bisericile au vechimea celei din Zolt...

Şi-am ajuns la poartă... Intrarea în cimitirul cu lăcaşul sfânt de pe costişa de la marginea satului, pe portiţa din preajmă

Aici citiţi mai mult şi mai exact despre Zolt cu a sa biserică. Prin gemuleţe, am distins picturile din biserică… Frumos!http://www.intercultural.ro/turismintercultural/Zolt.html

Stejarul şi bradul, lemn durabil pentru biserica din Zolt...

Turnul bisericii contrastează ca materiale, stil şi nuanţe cu construcţia în sine

Am poposit şi în curtea Mânăstirii din Fârdea, o cu totul altă poveste, în plină expansiune...

Iar pe vale am aplecat ochiul şi la detalii. Primăvara natura e în floare

Un lucru e sigur... Cu excepţia vreunui păstor şi a oamenilor furnicărind pe câmpuri, natura e suverană în Munţii Banatului. Însă la nici 150 kilometri depărtare, înconjuraţi de fabrici multinaţionale inclusiv cu pneuri poluante, oamenii "din cetate" uită prea uşor cine e Mama noastră a tuturora. Şi introduc robotic cheia în contact.

... Am ales în schimb să urmez marcajul albastru al drumului forestier de culme şi să mă afund la sânul Mamei Natură. Departe de lumea dezlănţuită aş zice eu degeaba

Finalmente, o încurajare pentru grăbiţi ori comozi. Drumul pe vale spre Zolt e fermecător dar, esenţial, asfaltat şi presărat mai nou cu poduri refortificate întru rezistenţa la viituri, putând fi aşadar abordat chiar şi cu maşina. L-am făcut pe două roţi, dându-mi timp mai mult să savurez peisajul, să mă îmbăt cu semeţia Mamei Natură.

Camasa violeta

Iunie 2, 2010

In ultimul editorial din <Fotbal vest>, sub genericul SUTURI IN ZID, am pomenit de loialitatea unor fani dintr-un colt uitat de lume al judetului Timis, care dau din putinul pe care-l au pentru alb-violetii ce de la inaltimea scaunelor conducerii le arunca fara consideratie si chibzuinta „pachete” de bilete ori emana ca echipa ar reusi vezi Doamne performante mai mari decat ar merita Timisoara…

In acea zona rurala oamenii isi castiga foarte greu existenta, inclusiv arand la deal cu calul...

insa credinta si omenia ii fac sa ramana loiali pana in panzele alb…-violete unor anumite culori si embleme semnificative in Banat. Pasiunea nu le-a fost insa rasplatita de conducatorii FC Timisoara, ce le-au bagat pe gat la ora triplei cu Zagreb, Ajax si Anderlecht un „pachet”de 3 bilete. Cat de lesne le-ar fi fost unor tarani din jurul Timisoarei sa achite intreg „pachetul” si sa si vina la oras in toate cele 3 seri tomnatice, pentru a-si sustine echipa? Deloc, chiar deloc…

In mod normal ar fi fost Ruga de Rusalii. Sarbatoare. Insa norii negri, prognozati de statiile meteo, au lasat scena pustie, pravalindu-se cu fulgere si tunete in amortita dupa-amiaza de duminica. Parca venea potopul iar relicvele industriale ale Nadragului, sumbre hale dezafectate, aveau un aer si mai intunecat.

A tras de camasa cu un gest preferat de jucatori la marcarea golului ori pentru a-si dovedi atasamentul fata de culorile clubului, spunand ca il „doare sufletul”. „N-am dormit azi-noapte de necaz, dupa ce ne-am intors de la meci” ne-a spus batranul cu par cernit. Supararea pentru un 1-2 cu FC Brasov, ce i-a vanturat pe alb-violeti de pe podium, nu l-a impiedicat insa sa imbrace tot camasa violeta.

„Suntem patru, strangem bani de benzina si mergem mereu la Timisoara, s-o vedem pe Poli a noastra. Asta de ani de zile” s-a explicat batranul. Uitandu-te in jur, la peisajul post-industrial, la greutatile oamenilor, la baiatul biciclist incercand cumva sa-si arunce in spate un sac alb mai mare decat el, loialitatea batranului suporter e cu atat mai admirabila.

Nadragul „cade” de pe harta judetului Timis, fiind la granita cu Carasul, iar ultimii kilometri de sosea de-a lungul vaii sunt pistruiati de cratere in asfalt, asa incat te-ntrebi cum se descurcau fanii la intoarcerea in comuna, pe intuneric, dupa un joc dictat de orarul atotputernicelor televiziuni, uneori mult prea tarziu in seara. Nu puteai sa nu simpatizezi cu incercatul chibit.

Nu-i public numele pentru ca e un etalon al fanului inflacarat. Oricare dintre cei ce vin, platesc si sufera la stadion, si mai ales la greu, se regasesc in acest portret robot. Pasiunea pentru o echipa, pentru niste culori, n-are limita de varsta si nu e vestejita nici de distanta ori de subtirimea portofelului. E vesnica, inexplicabila dar mai ales esentiala pentru „sanatatea” jocului si pasarea microbului. Venerabilul suporter si cei ca batranul sunt forma pura, neintinata, a fotbalului de la noi sau mai bine zis a ce-a mai ramas din el.

Si e foarte greu de deslusit ce sperante le umplu an de an paharul, peste decenii, sa tina cu un club fara vreun titlu national in palmares dar ros de dezamagiri!? Insa mirajul lui Poli e pare-se la fel de mare iar raza de magnetizare a alb-violetului bate macar si pana la Nadrag, la poalele celui mai inalt varf din judet, Pades.

Padesul, cum e denumit fostul club Laminorul Nadrag, nu mai primeste, ca pe vremuri, vizita Stelei ori Universitatii Craiova, in Cupa Romaniei, ci pe vecinii din Manastiur, cum scrie pe o alta coala A4, langa cea anuntand amanarea Rugii.

Padesul e fosta Laminorul iar FC Timisoara se vrea a fi Poli. Trecut si prezent, pentru cine mai intelege ceva. Atelierele de prelucrare a fierului, de prin 1845, deveneau peste ani o adevarata forta a metalurgiei sud-est europene, acel Nadrag – Calan – Titan de pe langa Domeniile Resita. Iar localnicii mai treceau si sub arme… La doi pasi de scena goala, pe monumentul eroilor cazuti in primul razboi mondial, zece de pe lista de 22 sunt numele cu rezonanta maghiara, germana ori evreiasca. Suferinta si jertfa, ca si pasiunea, n-au granite…

Si dupa `89 inca destui au calcat pragul Laminorului, fosta Ciocanul, printre ei probabil si mari „polisti”. Azi, in umbra ruinelor fabricii, o populatie dependenta sufera stoic intr-un amalgam de nedumerire si fatalism la ceea ce li se pare a fi cruda soarta a „tranzitiei”, pe care o iau de buna, nebanuind poate subminarea voita si fortata a Laminorului, si cate nu sunt ca el, intru transformarea locurilor in simple piete de desfacere ale corporatiilor altora. In vitrina prafuita a unei vechi cladiri demne de pietele Timisoarei dar cazuta in paragina sub greutatea lacatului, si lipita de cea a primariei locale, un unic semn colorat al potopului actual. American Cola. Un paradox ironic.

Iar intre localnicii tragand ponoasele sforariilor altora, si batranul nostru polist. Care se va intoarce la Timisoara si la toamna, s-o vada pe Poli contra Stelei ori in Europa League, acolo unde „retrogradarea” din fazele preliminare ale Champions League, in ceea ce s-a dovedit a fi cel mai lung parcurs european al alb-violetilor, a fost intinata de „pachetul” de bilete pentru meciurile din grupa.

Incerc iar sa mi-i imaginez pe cei patru din Nadrag, cum or fi navigat printre gropi in frigurosul intuneric tomnatic, dupa un meci international necastigat aproape de miezul noptii. Multi sunt pasionatii din categoria celor care, la strangerea curelei, ar renunta doar in cele din urma la biletul de intrare, iar si unora ca ei li s-a solicitat renumitul „pachet”.

Respectivul rateu de vanzare si imagine il consider emblematic pentru sezonul incheiat si in general pentru falia evidenta intre interesele comerciale ale unor aciuiti in mlastina „oamenilor de fotbal”, si care cred ca orasul Timisoara nu merita un anumit grad de performanta, fara insa a intelege deloc „sufletul” locului, si pasiunea pura a celor ca batranul cu camasa violeta.

Or fi stiind oare de existenta unora ca batranul polist inchipuiti citati emanand ca Timisoara nu merita sudoarea risipita de Poli alias F.C.!? Chiar sa mai credem ca la club primeaza mandria de a „trage” pentru oras, si nu banii, dupa fiascoul cu „pachetul”, cand coagularea publicului in jurul echipei a fost sacrificata pentru o iluzorie reteta cu zerouri tocmai la un moment de gala pentru Timisoara!?

Din contra, as zice ca batranul fan nu merita sa-l doare sufletul pentru un club ce-i ticluieste „pachete”. Dar asta e conditia suporterului. Sau poate ca respectiva incercare a fost o schimbare de macaz spre potentiala atragere in tribune a unui alt gen de suporter, nu neaparat la fel de patimas dar sigur mai „incarcat”, eventual cu vesnicia sentimentelor pentru alb-violet mai voalata dar fluturand frenetic la o adica un stegulet cu aceleasi culori insa zugravite in functie de… coloraturi si interese, dupa cum bate vantul. Cu un sponsor mic in colt.

Firul recent rupt al vechilor istorii ale Laminorului si Politehnicii, cea veche, cu „Tata Mare”, a astora care nu meritam ce „fac” unii pentru Timisoara fotbalistica, sunt exemple ale magnitudinii cutremurelor la care unii ca batranul cu camasa violeta au fost martori muti. Sunt triste exemple ale napraznicelor lovituri la temelia unor adevarate institutii ridicate demult, cu credinta, pasiune si sperante.

Acum, cat de-un bob sperante dupa acest loc 5 si nu prea mult in rest. Un afis cu American Cola dupa gratii acolo iar pe-aici inchipuirile unora care habar n-au de vechiul spirit, suflet si mers al lucrurilor in Banat. Unde Timisoara era obisnuita candva cu performante si titluri nationale, patru ale Ripensiei dupa cele 6 ale alb-violetilor de la Chinezul.

Diapozitive cu Serge

Martie 28, 2010

Barcelona s-a dus. Ce s-aleg? Timisoara in octombrie sau Florenta in noiembrie? Navigand pe www. si dupa alte maratoane, am dat de turul mondial al francezului Serge Giraud, care a trecut si prin Oradea amicului meu maratonist, medicul Dan Balaci. Mi-au placut diapozitivele cu Serge si aplaud initiativa sa. Pe jos, in alergare, turul lumii de la Paris si-napoi…

http://www.adevarul.ro/locale/oradea/Serge-Girard-Oradea-recordul-mondial_5_232826719.html#

Si m-am gandit imediat la ultramaratonistul Russell Secker. Texanul imi spunea imediat dupa TransEurope 2009, acea alergare zi de zi din sudul extrem al Italiei in extremitatea nordica a Norvegiei, ca a „promis solemn ca nu va mai repeta vreodata o asemenea nebunie„. Ceea ce a si scris la vremea respectiva pe blogul sau, ce are o legatura de pe aceasta pagina a mea: http://secker.blogspot.com/

Insa „virusul” alergarii l-a recapturat pe nord-americanul stabilit in Regatul Unit, acum pregatindu-se de Baltic Run, cinci zile din nordul Berlinului pana la tarmul Balticii, un soi de antrenament inaintea Trans Europe Footrace 2012, cand va porni din extremitatea nordica a Marii Britanii, intr-o cursa zi de zi, 64 la rand, pana in Gibraltar. „Doar” 4.000 kilometri, cum glumea pe pagina sa. Desigur, Russell, banuiam ca nu vei mai repeta vreodata nebunia din 2009… Care nebunie era deja al treilea sau ultramaraton, dupa Trans Gaule (2005) si Deutschlandlauf (2007). 

Numai aventurandu-te intr-o asemenea competitie, de fapt mai mult o confruntare cu propriile-ti limite, poti realiza la adevarata dimensiune si valoare aproape nelimitatele si nebanuitele resurse ale omului. Fizice, psihice, mentale, emotionale, de anduranta, de capacitate de efort si spirit de sacrificiu. Bariere de tot felul ne ingradesc existenta, bariere pe care noi le coboram, si pe buna dreptate se zice ca utilizam doar 3% din propriile capacitati. Serge si Russell stau marturie a apropierii de infinit. Paseste inainte si vei afla…

Si apropo de mentiunea din ziarul Adevarul, apropo de trecerea francezului prin Oradea, si Romania libera a dedicat un articol maratonistilor amatori bucuresteni, membri ai Ro Club Maraton, ce se aduna regulat la antrenamente. Laudabil subiectul ales, cu una dintre mentiuni ca maratonul ca proba anuala are mult mai vechi state de servicii decat cele amintite in reportaj. Si anume s-a inceput inca din 1897, la Boston, iar in Europa cel mai vechi maraton anual dateaza din 1924, gazduit fiind de Kosice.

In loc sa critic evidentele lacune din material, prefer sa aplaud spatiul publicistic rezervat acestei admirabile probe olimpice care este maratonul. Nu exista o cultura a acestei probe in spatiul sportiv si social romanesc, de aici si inconsistenta si erorile din randurile autorului. In aceasta ramura in care Romania detine totusi aurul olimpic intr-o proba feminina introdusa la Los Angeles, in ’84, se fac abia primii pasi de bebelus, supervizati de grupulete de entuziasti intr-un ocean de indiferenta si ignoranta… La mai mare.