Mai greu pentru „Tunari” pe Lane decat la Camp Nou!?

Miercuri seara e Tottenham – Arsenal, „The Classic” in nordul Londrei, iar Manuel Almunia a lansat razboiul psihologic spunand ca ar fi mai dificil pentru „Tunari” pe White Hart Lane decat in arena barceloneza unde tocmai a incasat patru. Diplomatie.

"Captain" Fabregas e out...

... asa incat sperantele cad pe umerii lui Walcott. Va fi el la Lane in postura de marcator de pe afisul magazinul oficial al "Tunarilor din statia Finsbury Park?

Cert e ca Arsenal nu-si va permite sa cedeze piesele grele, gen Fabregas, mai ales in fata asaltului tot mai evident al lui City, daca vrea sa-si pastreze locul in "careu". Tricourile pot fi insa intr-adevar vandute la solduri... Alte modele apar in iunie...

Vizitele ros-albilor la Lane spun insa cu totul altceva… 0-0 in sezonul trecut. O victorie cu 3-1 cu inca o editie in urma. Si tot asa… 2-2. 1-1. 5-4. 2-2. 1-1. 1-1. 1-1. Ultimul succes al lui Spurs acasa in dauna Arsenalului, in Premier League, dateaza din 7 noiembrie 1999, cand Iversen si Sherwood marcau intr-un 2-1, cum puteti vedea aici…

http://www.mehstg.com/arsestat.htm

In contrast, la finele lui octombrie, pe cand Spurs se pregatea sa descinda pe Emirates pentru o deplasare de campionat in care n-a mai triumfat din 1993, Robbie Keane trambita ca bleumarinii au un lot cel putin la fel de bun ca Arsenal. Pe-atunci, rivalele locale erau vecine si in clasament dar si surclasarea semnata de „dubla” lui van Persie si golul lui Fabregas i-au distantat intre timp pe „Tunari”. Care miercuri, in direct pe Sky Sports, pot sari cu o victorie peste campioana United, pe locul 2, in vreme ce cele trei puncte nu i-ar fi suficiente lui Spurs s-o ajunga pe locul 4 pe Manchester City.

Totusi, cum la bataie sunt locuri in Champions League, derbyul de pe Lane e ascutit ca taisul lamei. Iar vorbele lui Keane, paradoxal revigorat la debusolata Celtic dupa eliminarea cu irlandezii sai, s-ar apropia acum de liman, cand principalul marcator al „Tunarilor”, capitanul Fabregas, pare a nu mai adauga celor 15 reusite in liga, alaturandu-i-se lui Gallas in infirmerie, de unde tocmai a iesit la antrenamente normale van Persie.

Fara piese cheie, Arsenal poate spera doar ca lidera Chelsea sa alunece pe o coaja de banana, nepermitandu-si in schimb la randul ei sa paseasca gresit. Mai ales la Lane. Unde gazdele, socate de eliminarea in prelungiri pe Wembley, vizeaza o rabufnire imediata, poate prin principalul lor puncher, Defoe, cel cu 17 goluri in campionat dar si inlocuit in semifinala F.A. Cup.

Traditia e net defavorabila lui Spurs, impotriva-i fiind si oboseala acumulata pe „islazul” alunecos de pe Wembley, intr-un weekend pe cand Walcott s-a tolanit la un Play Station din fotoliu, cu Messi golgeter. Dar vor conta pana la urma absentii fara de care Wenger n-ar concepe sa-si inchege unsprezecele?

Cert e ca Berbatov, desi strangand totusi 12 goluri in Premier League pentru United, s-a indepartat de statutul de titular de drept pe Old Trafford pe cand i-ar fi putut servi si pe mai departe cu folos lui Spurs, de unde ca tocmai jucatorii cheie cedati recent de cluburile fortand usa primelor patru au mentinut decalajul si nu neaparat prin contributia adusa la noile grupari ci prin lasarea unui gol in urma lor.

Se prea poate ca Manchester City, care o asteapta spre final pe Spurs la Eastlands, sa reuseasca intr-adevar marea ascensiune, facand rocada in careu cu Liverpool, alte eventuale clarificari fiind asteptate in „dubla” de sambata, City – United in Manchester si Spurs – Chelsea in nordul Londrei. E posibila o dupa-amiaza mai tensionata ca asta!? Ma indoiesc… Iar jocul rezultatelor ar putea-o gasi duminica in varf tocmai pe Arsenal, ce va descinde si la Wigan.

Dar pozitia lui City, intarita vara trecuta si cu Barry, capitanul lui Villa, si Lescott, fundasul lui Everton, cu care-si permite luxul sa-l tina chiar si in tribuna, isi gaseste pe undeva explicatia exact in slabirea prin punctele esentiale ale contracandidatelor sale la amenintarea respectivului careu. Villa, eliminata neceremonios din Cupa Angliei, cu talpa lui Terry pe tibia lui Milner, si Everton, ce gasea un inlocuitor imediat in defensiva in persoana lui Distin, mai au doar sanse limitate la pozitia inhatata de City, si asta poate tocmai datorita constrangerilor bugetare suferite in mod evident de O’Neill si Moyes.

Pe cand Spurs s-a descurcat cu cateva puncte mai bine gratie aducerii lui Redknapp cu sine a varfurilor inegale de la <Pompey>, Defoe si Crouch, care ar da uitarii trecerea pasagera a lui Berbatov pe la Lane daca vor izbuti ceea ce Keane si compania ratau la potou tocmai in fata lui Arsenal, in „afacerea lasagna”, in urma cu patru ani… Calificarea in Champions League.

Si acum, ca si atunci, Spurs e foarte aproape de locul patru. In 2006 l-a pierdut in ultima etapa. In 2010 pare a avea nevoie de salturi de cangur pentru a prinde urma „miliardarei”. Pe cand City si-a creat avantajul de a cheltui masiv, progresand insa poate mai mult gratie reculului lui Liverpool, celelalte trei au batut mai degraba pasul pe loc in raport cu fruntasele iar rezultate recente din alte competitii, un United – Villa 2-1 in finala Cupei Ligii si Chelsea – Villa 3-0 sambata, sunt sugestive in acest sens.

De aceea, cu toata precautia si temerile de fatada ale lui Almunia, o Arsenal tragand la titlu ramane mai potenta chiar si fara „Tunari” cheie in linia intai decat urmaritoarele lipsindu-le acel ceva. De fapt, marea victorie a lui Wenger in acest sezon a fost sa se regaseasca inca si-acum, in aprilie, pe podium, in lupta pentru titlu, dupa ce in vara ii era prezisa o soarta impartasita azi de Benitez cu „Cormoranii” lui…

O lectie pentru Pep si campionii lui

Daca n-ar fi fost inclestarea tarzie a capitanilor, Puyol contra Fabregas, si penaltyul rezultant, se prea poate ca „mai marile” Manchester United, Arsenal si Liverpool sa fi cedat pe linie cu 2-1 in eurocupe, zilele trecute, cand „micuta” Fulham a fost unica insulara triumfatoare, si nu oricum, ci cu 2-1 in dauna campioanei Bundesligii.

Dar repezeala fundasului capitan al campioanei Europei precum si sangele rece si inima de leu ale catalanului Cesc au conturat un deznodamant cu talc. Mai presus de inechitabila remiza dintre Arsenal si Barcelona, inechitabila prin prisma actiunilor de exceptie si a ocaziilor create de catalani, mansa tur a oferit niste invingatori morali cu tunuri in piept. Si asta ca o mare surpriza.

Deseori in decursul carierei lui Arsene Wenger la carma „Tunarilor”, echipa londoneza din N5 a fost asociata in mass-media si implicit in folclorul fotbalistic cu jocul spectacol, cu frumusetea nobila a sportului, cu o cavalerie usoara rapind inimi de suporteri patrizani, neutri sau adversi, dar si cu o prada mai lesne sau macar intimidabila in compania unor oponenti mizand pe caracteristica barbateasca a inclestarii. Iar odata etichetata in acest mod, Arsenal a fost taxata din tribune, in scris si uneori si „in iarba” pentru aceasta perceputa fragilitate.

Ei bine, si aici a venit surpriza, „Tunarii” au raspuns admirabil in conditii de adversitate, eliberandu-se de patalamaua de trupa „bibelou” si oferind pe final o mostra de tarie de caracter si maturitate ce i-au dezarmat pe superiorii catalani. N-a mai fost deloc acea Arsenal sucomband dezamagitor pe Emirates Stadium in patru recente memorabile ocazii… 1-3 cu Manchester United in precedentele sferturi de finala din Champions League, in 5 mai 2009, urmat la doar 5 zile de un 1-4 cu Chelsea in Premier League. Apoi 0-3 cu aceiasi „albastri” in actuala campanie, in 29 noiembrie, si 1-3 cu United in 31 ianuarie. De fiecare data umilitor si fara replica. De fiecare data ingenuncheati.

Vizita Barcelonei la Ashburton Grove a curs pe acelasi sablon. „Frumoasa” Arsenal, atat de experta in a „desena” in fata unei Boro sau altor oaspeti scrasnind din dinti a neputinta, a fost din nou deconspirata intr-un meci de mare miza iar jocului ei sexy i-a fost smulsa atat de stravezia rochie de vreme buna. Galbenul trupei lui Pep i-a ametit in asemenea hal incat „Tunarii” s-au metamorfozat de la o clipa la alta in deseori invinsii lor din alte jocuri, neputinciosi, fara cadru de joc si busola, parand implicit rudimentari si impiedicati, niste bieti cotonogari acumuland cartonase galbene, cinci la numar, incluzandu-i pe Arshavin si Fabregas, si fiind salvati de clopotel dupa 45 de minute uneori tragi-comice, in care evitasera umilinta cu destula disperare si mult noroc.

Impetuozitatea lui Theo Walcott a descotorosit-o insa pe Arsenal de complexul mielului la taiat in disputa dintre barbati si adolescenti. Scriam deunazi de frustrarea fanilor lui Southampton la golurile incasate de „Sfinti” de la fosti jucatori ai clubului care parca renascusera in curtile altora sau la simpla lecturare a rezultatelor etapei, cu destui marcatori cedati in lungul si latul insulei pentru plata datoriilor. Un produs al Academiei „Sfintilor”, care-l cedau „Tunarilor” in ianuarie 2006, Walcott si-a incununat aniversarea a 21 ani, impliniti in 16 martie, cu doua curse si un gol-scanteie al revenirii Arsenalului, in decurs de patru minute de la ultima carte riscata de Wenger, de a-l arunca pe flancul drept in locul fundasului de banda Sagna.

Walcott e expresia fidela a jucatorului-tip de explozie si ruperi de ritm si pe undeva o emblema a Arsenalului „Frumos”, incantator ochiului dar oarecum fragil si in consecinta uneori accidentat. Ei bine, de nicaieri, la deruta, un „baiat” de 21 ani a facut pentru o secunda uitate prosoapele aruncate inca inaintea pauzei de mai „infiptii pe picioare” Arshavin ori Gallas, cartonasele galbene stranse de niste colegi insurubati aidoma unor titirezi fara cap si mai ales faptul ca pe teren inca se afla un Lionel „Supremo” Messi, un exceptional fotbalist de buzunar si oglinda fidela a Barcelonei drept artista a jocului cu har.

Arsenal si-a amutit detractorii si dintr-o gazda umilita si ca si eliminata a rabufnit in a se maturiza in 25 de minute poate cu bataie lunga pentru destinele trupei mereu improspatate cu sange tanar de Wenger. Si cu siguranta a iesit de pe teren cu un ascendent moral, pe val in fata egalatei, remiza smulsa cu sansa – dar si meritorie prin prisma determinarii de-a nu capitula si  de-aceasta data la 0-2 – fiind reliefata si de balanta de forte mentinuta pe tabla de joc pentru retur: Fabregas o fi devenit el indisponibil probabil pentru intreaga campanie dar si Puyol, celalalt „rege”, al lui Pep, a vazut cartonasul rosu.

Iar Arsenal a gasit caile de-a reveni spre poarta lui Valdes chiar si fara un Van Persie ori Eduardo acolo, in avanposturi, situatia inversandu-se si Barca lui Pep trebuind sa se descurce pe Camp Nou fara fundasii centrali Pique si Puyol. Iar unde e o „zvarluga” Walcott, e loc si de o lectie pana la capat pentru campioana en-titre a Spaniei si Europei.

Nu stiu cum dar, fara a parea aroganti, galbenii de circumstanta din Catalunya si-au pregatit parca singuri capcana prin modul dezinvolt si dezarmant, uneori chiar enervant de increzator si de o naturalete sfidand pana si legile gravitatiei, in care au demontat in prima repriza pe Emirates fatada de trupa „frumoasa” a Arsenalului, imagine cu dantelarie croita peste ani de alsac. Si paradoxal, „Tunarii” au surprins tocmai prin armele ce nu pareau a le avea in dotare, mai intai faultand pentru a stopa cumva atacurile in valuri iar apoi punand osul barbateste la o revenire imposibil de conturat fara niste inimi de leu sub tunurile din piept.

Barcelona ar putea face bani cu DVD-urile cu lectia de fotbal din prima repriza de pe Emirates, o expunere ideala pentru orice scoala de profil, reliefand arta posesiei balonului, cu un procentaj mult mai insemnat in fazele initiale ale meciului decat media de 62% in contul trupei blau-grana, insa culmea ironiei e ca o alta lectie venita din cea mai neasteptata sursa a fost predata exemplar spre final. Cand, fara piese cheie accidentate pe parcurs, Gallas si Arshavin, fara reputatia si arsenalul in dotare de a se indarji si salva cauze pierdute, „cavaleria usoara” i-a amutit tocmai pe cei mai buni dintre cei buni. Nimeni nu e infailibil iar campionii lui Guardiola sunt si ei oameni…

Exclusiv din Franta (II): „Verzii”, dupa 17 ani in sferturi

Cu titlul <Pe nea si viscol, dupa 17 ani in sferturi>, am semnat in Fotbal Vest un al doilea fotoreportaj din St. Etienne… Drumul Romaniei spre Polonia si Ucraina va trece in 2010-2011 si prin Hexagon, asa ca o descindere la arena celui mai aureolat club francez v-ar putea starni interesul.

De pe una din colinele ce domina orasul, spre nord, cu arena "Chaudron", plasata in preajma tronsonului tramvaiului 4, ce spinteca vertical urbea, de la sud

La poale, magazine cu bun gust si nici urma de lanturi transnationale de mancare "fast". Si pana si un supermarket nu aduce cu monstrii pe sablon nord-american, ci deghizat intr-o reamenajata veche piata, La Halle

Strazile principale s-au inglodat in zloata, magazinele au ramas goale iar stadionul s-a umplut doar pe-un sfert dar St. Etienne a profitat de-o bresa intre ninsorile urmate de viscol, recidivand cu un succes la zero acasa, la trei zile dupa memorabilul 3-0 cu AS Monaco.

Multe piete, multe statui, poleite chiar in aur. In memoria unor eroi cazuti pentru libertate. Suntem in tara lui Liberte, Egalite, Fraternite

Daca traiesti mai mult in insula, ajungi automat sa pomenesti mai des de vreme. Si n-am trecut cu vederea sa constat cat de capricioasa poate fi, in egala masura, pe continent. La St. Etienne, vantul rece de la ora jocului de duminica trecuta, cu AS Monaco, a anuntat parca zapada, ce a cernit necontenit doua zile mai apoi, cu 24 de ore inaintea optimii de finala a Cupei Frantei, cu Vannes OC, programata tot pe Geoffroy-Guichard.

Tribuna a doua, Henri Point, are un tarc pentru fanii oaspeti

Soferii au atacat mai greu abruptele pante radiind din zona centrala spre dealurile dimprejur, neaua s-a transformat in zloata pe arterele principale iar disputarea meciului knock-out a cazut sub semnul intrebarii. La cat a nins, prin alte locuri s-ar fi aruncat prosopul dar localnicii au lopatat cot la cot si arbitrul jocului, intr-o inspectie facuta miercuri la ora 11, a decis ca terenul este practicabil.

Totul parca inghetase insa fotbalul mergea inainte. St. Etienne trecuse cu 4-1 de Lorient in ianuarie si cu 3-1 la lovituri de departajare, dupa 2-2 la Villefranche, in 16-imile din saptamana precedenta, si doar cochetele magazine si buticuri din oras pareau a bate pasul pe loc.

Peluza Jean Snella, cea dinspre oras, are o galerie "saltatoare". Fanii se iau dupa umeri, intr-un lant uman, si sar pe loc minute in sir

Mai exact, nu multi s-au inghesuit in weekend, in ciuda soldurilor de pana la 70% expuse in vitrine, si nici tipenie de om la inceput de saptamana. Succesul “Verzilor”, 3-0 cu monegascii, n-a catalizat apetitul localnicilor, mai degraba precauti si restransi decat cheltuitori aidoma lyonezilor.

In fond, St. Etienne a fost si un centru minier in alta perioada a existentei sale, axandu-se abia mai recent pe latura artistica, drept gazda a celui mai mare muzeu national de arta moderna, insa ce sare pregnant in ochi in orasul cu sub 150.000 locuitori e spiritul pozitiv al coeziunii comunitatii locale. Le Stephanois.

Totul redus, inclusiv flamura cu "Le 12e Homme", al doisprezecelea jucator, dar putini s-au inghesuit...

L-am remarcat la victoria cu cei din Principat, pe esantionul de circa 23.000 spectatori, ce au stins rapid torcida cu fumigene si flamuri a alb-rosilor, dar si in oras, asta apropo de magazine. Nu tu branduri transnationale in zona centrala, nici macar urma de alde McDonald’s, KFC si alte gainarii pe aceleasi linii, ci macelarii si nu numai ale localnicilor, printre care si un butic expunand tricouri pentru mamici insarcinate, cu imprimeul ICI FUTUR SUPPORTER STEPHANOIS. Cu litere verzi, pe burta. Aici, un viitor fan Stephanois. Mi se parea mai frecventat.

Un butic din centru, de pe artera cu sine pentru transport in comun, unde e evident ca "Verzii" sunt in buricul comunitatii locale

Stafeta se inmaneaza asadar in familie iar flacara rivalitatii e intretinuta in duelul cu Olympique Lyon, ce i-a rapit suprematia in Hexagon. Dar in alte vremuri, pomenite in albumele ilustrate cu coperti rosii dar si verzi, desi comercializate in magazine de prezentare ale lyonezilor, St. Etienne se impunea la pas, de exemplu in perioada 1968-’77, cand cucerea de cinci ori Cupa Frantei, de fiecare data in fata altei finaliste insa nu Olympique. E drept, din 1977, de la ultimul succes, 2-1 cu Reims, n-au mai fost decat doua finale pierdute, in 1981 si ’82, cu Bastia si PSG, “Verzii” ramanand la agoniseala de 6 trofee, in urma marseillezilor si a parizienilor, cu cate zece respectiv sapte, in timp ce Lyon a urcat la patru. Nu multe, traditia fiind ca trofeul sa fie pasat ca mingea de rugby. Acum e la Guingamp.

Le Derby du Rhone s-a inclinat in ultimele doua decenii in favoarea lyonezilor iar distanta parcursa in 50 minute de excelentele lor trenuri etajate, pe vale in sus, spre metropola expunand pe la periferii si saloane de prezentare Dacia, parca s-a alungit in defavoarea “Verzilor”.

Biletele de 30 euro la tribuna principala pot fi cauza goliciunii ei. In rest 20 ba chiar doar 15...

Un licar de speranta a reaprins Galtier, noul antrenor principal, cu acest parcurs in Cupa Frantei, amintind imediat de precedenta ocazie cand “Verzii” de pe “Chaudron” jucau in sferturi. S-a intamplat in indepartatul 1992-’93, in primul sezon cu Jacques Santini la timona, stropit de un 2-1 dupa prelungiri cu Marseille, o campioana in devenire ce avea insa sa fie deposedata de titlu dupa incheierea editiei. Asa cum n-a durat nici bucuria lui OM, dupa “afacerea Valenciennes”, tot asa s-a stins si St. Etienne, 0-1 in semifinala cu Nantes, focul de paie fiind evident in editia imediat urmatoare, cu o eliminare prematura, la penaltyuri, in fata lui Pau.

L'Abattoire e un bar pe colt din preajma arenei, unde fanii se strang inainte si dupa jocuri, depasind numeric amatorii de curse hipice din incinta. Sub ecran, o vitrina cu mandria lui AS Saint Etienne. Simboluri, steme, ani triumfatori...

“Verzii” fusesera poate imbolditi la vremea aceea de traiectoria monegascilor in Cupa Cupelor, alb-rosii lui Arsene Wenger sfarsind in finala de la Lisabona, pierduta cu 2-0 in fata lui Werder. Dar cam de-atunci nu s-a mai auzit de St. Etienne de bine, rivalii din mai marele oras vecin crescand in schimb in proeminenta.

Stade Geoffroy-Guichard, inaugurat la 13 septembrie 1931, a ramas insa pe harta, cu ocazia Coupe du Monde ’98, cand s-a intrebuintat de 5 ori in faza grupelor, gazduind si memorabila optime cu penaltyuri Argentina – Anglia. Cea cu rosul lui Milton-Nielsen pentru Beckham. De acolo i se trag si gardurile imprejmuitoare, un surplus fata de Albion si mai ales in disonanta cu pasnicul spirit Stephanois. Partizani dar fair-play…

Fanii din peluza Charles Paret au cateva steaguri gigant, incluzandu-l pe cel cu un craniu cu palarie. Povesti cu stafii?

Duminica, inaintea jocului de la ora 5 cu AS Monaco, mai nimic nu era deschis in St. Etienne. Francezii pranzeau la casele lor fara mari peluze ori limuzine in fata, pastrand rodnic samburele familiei si al comunitatii locale. Strada era a lor pentru 5 tuciurii in grup, misunand in zona unei gari de naveta, si cu greu am gasit, in drum spre stadion, o usa deschisa cu refugiati “Verzi”. Initial, mai multi erau ei in L’Abattoire chibitii de curse hipice, scurgandu-se pe ecrane din Irlanda sau aiurea.

Mi se pare c-au cam pierdut pariurile dar fanii “Verzi” sositi in bar au tras nadejde de la vitrina cu flamuri, tricouri, steaguri si imitatii de trofee din anii cu zece titluri stranse. Pe artera spre stadion, nu multi s-au infipt la cele doua-trei standuri cu produse ale clubului, unele reduse si la 10 euro, lasand ceva si pentru jocul cu Vannes, pe langa cele 30 la principala, 20 in Point si 15 la peluze, taxate la meciul cu Monaco.

Vor urca "Verzii" in ierarhie aidoma amorezului pe tulpina? Undeva in centru, un colt de strada ce-ti ia ochii...

Miercuri, pe frigul de la ora 20, printre altii fara capitanul Matuidi, St. Etienne a fost atenta la capcanele “buturugii mici” din josul ligii a doua si a punctat spre final, prin Payet si Riviere, care, ca si cu monegascii, a conturat victoria la fluierul final: 2-0 si calificare. In sferturi, dupa 17 ani! Zapada de marti, ramasa pe scaune, n-a scos din case 10.000 de Stephanois, tarcul oaspetilor ramanand gol…

Iar joi s-a pus pe viscol, semn ca, pe locul 16, St. Etienne n-a iesit inca din iarna. Care a anulat peste saptamana unul din zborurile spre Bordeaux, urbe a campioanei lidere care le-a administrat duminica „Verzilor” un 3-1 ce-i tine acolo jos, sub presiunea rezultatelor. Ultimele 14 etape vor fi de foc…

Intercalate, urmeaza fazele finale ale Coupe de France, care in 23/24 martie programeaza sferturile de finala, cu perechile Monaco – Sochaux, Auxerre – PSG, Quevilly – Boulogne si Lens sau Brest cu St. Etienne. „Verzii” isi vor afla adversara miercuri seara, 17 februarie, cand ex-campioana Hexagonului va primi vizita divizionarei secunde Brest. Oricum ar lua-o, o deplasare dificila pentru Stephanois…

Transferuri „subtiri”: Manchester cheltuitor, veterani si egipteni salvatori

Doar 41,5 milioane lire sterline au fost cheltuite de cluburile din Premier League in recent incheiata luna de transferari, un minim aproximativ celui achitat in 2003, la lansarea acestei perioade intermediare de achizitii din ianuarie, remarcabil fiind faptul ca opt grupari n-au scos insa un ban din buzunar.

Unii s-au tinut de cuvant sa nu cheltuie. Altii si-au intarit loturile cu veterani gen Campbell, Vieira ori Basturk. Doua grupari amenintate cu retrogradarea au ales poate cartile salvatoare, luand cu imprumut atacanti egipteni recent incoronati la Cupa Africii si care in plus n-au pe cap prezenta la Campionatul Mondial. In fine,  aproape o treime din totalul platit in prima liga a fost oferit de campioana United pe un tanar fundas ce in 2007 inca juca la Maidstone… 

Fie ca sunt recent sositi la carma, fie ca sunt consacrati in Premier League, fie ca au avut jucatori ce si-au facut bagajele pentru Cupa Africii, fie ca au avut titulari pe patul de tratament, antrenori cu nume au declarat de Anul Nou sus si tare ca nu vor da o raita pe piata transferurilor in „fereastra” din ianuarie.

Carlo Ancelotti, a carei Chelsea beneficia in ianuarie 2008 de aducerea lui Anelka de la Bolton Wanderers pe 15 milioane lire sterline, s-a tinut de cuvant, iar Arsene Wenger, care, in ciuda fondurilor puse la dispozitie de Peter Hill-Wood, a afirmat ca nu va achizitiona vreun jucator care sa nu se ridice peste cota valorica a fotbalistilor din lotul „Tunarilor”, si-a respectat in mare masura vorbele.

Nu toti managerii au fost insa in aceeasi fericita postura iar unele cluburi pur si simplu au prea multe lichiditati incat sa nu fi profitat de ocazie. Pana si Sir Alex Ferguson, antrenorul campioanei en-titre, avand problemele sale in linia defensiva, care era reintarita pe termen lung tocmai in luna ianuarie, in urma cu 4 ani, cand „moscovitul” Vidic sosea pe 7 milioane iar Evra pe 5,5, de la Monaco, a repetat scenariul si a achitat o suma ce ar putea urca la 12 milioane lire, lui Fulham, pentru Chris Smalling, un fundas de 20 ani recent aruncat in focuri de Hodgson, si care pana nu demult a evoluat in fotbalul amator, la Maidstone United.

Ramane de vazut ce l-a determinat pe scotian sa bata recordul lunii ianuarie si sa „sparga banca” unei campioane si-asa indatorate, odata ce Smalling va trece din vara la Old Trafford, insa cert e ca vulpoiul Roy Hodgson s-a ales cu milioane bune si din cedarea lui Bullard, ale carui accidentari ulterioare le-au ridicat parul in cap celor de la Hull.

In general, cu exceptia cluburilor cu terminatia City in nume, operand din Eastlands ori Birmingham, prim-divizionarele s-au limitat la imprumuturi ori aducerea unor jucatori liberi de contract, nefiind in putere sa arunce cu banet in mijlocul sezonului, precautie echivaland cu cheltuieli valorand doar o cincime din suma totala cheltuita in ianuarie 2009, 170 milioane lire, cu douazeci milioane mai mare decat in precedenta editie, si care nici atunci n-a reliefat adevarata putere de cumparare a gruparilor din elita, Manchester City contribuind substantial la tragerea liniei. „Albastrii” au recidivat iar Birmingham City, preluata recent de asiaticii cu Yeung in frunte, i s-a alaturat in goana dupa intariri.

Chiar insa si cu mana lor sparta, n-au fost depasite cele cate 50 milioane lire sterline cheltuite in 2004 si ’05, saptezeci milioane in 2006 si 60 in 2007.

Era de asteptat ca unii sa prefere imprumuturile de jucatori consacrati ori chiar batand spre retragere, cum proceda United acum 3 ani, pentru Henrik Larsson, decat sa arunce cu bani pe fotbalisti netestati cu adevarat, cum au patit retrogradatele Newcastle si Middlesbrough, prima aducandu-l pe fundasul francez Boumsong pe 8 milioane, acum 5 ani, iar alb-rosii platind chiar 12 milioane, pentru varful brazilian Afonso Alves. Ambii n-au dat randamentul scontat, devenind pietre de moara, cum s-a dovedit a fi si Alan Hutton, fundasul de banda adus tot pe opt milioane, acum doua ierni, de Tottenham, si care acum a sfarsit imprumutat lui Sunderland.

Si asa s-a si intamplat… Desi a cheltuit peste 6 milioane in ultima zi de transferari pe Adam Johnson, mijlocasul ofensiv al lui Boro, unul dintre cei doar cinci fotbalisti transferati pe sume peste un milion in ultimele 24 ore ale campaniei, Roberto Mancini si Man’City s-au remarcat mai degraba prin aducerea lui Patrick Vieira din Italia. Un mijlocas de 33 ani… Asta in vreme ce, semnificativ, sub forma de imprumut, brazilienii Jo si Robinho i-au parasit pe bogatani, cu destinatiile Galatasaray si Santos.

Spuneam ca Wenger s-a tinut oarecum de cuvant, fapt pe care s-ar putea sa-l fi regretat imediat dupa finele meciului de duminica, 1-3 cu Manchester United, cand lipsa unui atacant central de forta a fost mai evidenta ca niciodata pentru „Tunari”. Francezul s-a intarit insa cu Sol Campbell, care, la 35 ani, s-a reintors la clubul unde sosea pentru o perioada de cinci sezoane, in 2001, de la rivala Tottenham.

Un alt jucator trecut de 30 ani, turco-germanul Yildiray Basturk, a sosit si el sub forma de imprumut, la Blackburn Rovers, de la VfB Stuttgart. Optiunile pentru Vieira, Campbell si Basturk spun multe despre precautia de pe piata…

Transferul recent al lunii ianuarie pare a fi fost inhatarea lui Wilson Palacios de catre Wigan Athletic, o abila operatoare pe piata, ce a permanentizat sederea hondurianului in Albion achitand un milion lire lui Olimpia, pentru a-l vinde dupa doar un an si 10 zile, iarna trecuta, aceleiasi Tottenham Hotspur, pe o suma de 12 ori mai mare. Iar Wigan n-a stat nici acum cu mainile in san, achitand 2,5 milioane lire falitei Crystal Palace, pentru junele Victor Moses, al carui nume a fost pe buzele multor manageri din elita. De urmarit traiectoria atacantului si eventuala repetare a scenariului cu cedarea mai mult decat inzecita a lui Palacios…

Hull si West Ham, amenintate in subsol, ar putea sa-si fi gasit salvarea in atacantii Amr Zaki respectiv Mido, sositi sub forma de imprumut, primul revenind din Egipt, unde ajunsese de la Wigan, iar celalalt de la Boro, in plus proaspat aureolati cu cucerirea Cupei Africii intr-un an in care „faraonii” vor lipsi din Africa de Sud. Cei doi se pot asadar concentra pe soarta noilor lor cluburi, „Ciocanarii” lui Zola urmand sa beneficieze si de aportul lui Benny McCarthy, inhatat pe 2,25 milioane de la Blackburn, si care fusese dorit in estul Londrei si pe vremea cand inca marca pentru Porto…

„Lanterna rosie” Portsmouth, chiar si cedand pe un total de 8,5 milioane alti doi jucatori, pe portarul Begovic lui Stoke si pe fundasul Kaboul lui Spurs, unde se realatura lui Redknapp, tot pare a fi in imposibilitate de plata catre Finante, o dovada a repercusiunilor suferite peste ani pentru transferuri si sume de instalare ori salarii peste puterile si „plapuma” unor cluburi.

Ca ultime remarci, exceptandu-le pe cele doua din Manchester, Birmingham City si-a confirmat noul statut, cheltuind cel mai mult, 6 milioane, pe Gardner de la concitadina Villa si pe Michel de la Gijon, in vreme ce cluburile din Liverpool, desi n-au pus o lira jos, s-au aranjat cu jucatori decenti, imprumutatii Donovan si Senderos pentru Everton, respectiv Maxi Rodriguez, sosit pe liber la „Rosii”…

Convocarea: o distinctie ravnita ori o povara?

In editorialul „Football Made In UK” semnat pentru <Fotbal Vest>, punand cap la cap o serie de stiri provenind in doar cateva zile din diverse tabere, ce mi-au ridicat mingea la fileu sa intreb daca nu cumva convocarile devin pe zi ce trece un deranj tot mai pagubos, am constatat cum conflictul cluburi – selectionate nationale s-a ascutit la varf ca lupta de clasa in fotbalul in varianta globalizata.  

Ambitia si visul sublim al oricarui fotbalist de a imbraca tricoul reprezentativei tarii sale n-au palit nicidecum dar, in functie de circumstante, unii jucatori isi reevalueaza tot mai atent lista prioritatilor.

Iar in lumina ghinionului lui Robin Van Persie de a se accidenta destul de serios in minutul 10 al recentului joc amical Italia – Olanda, intr-o toamna in care “tunarul zburator” fusese mai dezinvolt si prolific ca niciodata in rolul sau majorat in angrenajul lui Wenger, s-ar putea gasi fotbalisti din natiuni mai putin capabile sa sclipeasca pe scena mondiala ori din nationale redutabile in ale caror echipe n-ar fi destul de buni sa incapa, intrebandu-se daca mandria de a fi convocat nu e cumva eclipsata de “deranjul” ce implica o asemenea responsabilitate.

Asemenea dubii nici c-ar fi existat sa zicem acum un deceniu. Dar de cand recompensele au explodat in fotbalul de club, ce ofera nenumarate posibilitati de afirmare, si gandul de a sunta o convocare ce s-ar putea solda cu o accidentare punand in pericol o cariera si asa nu foarte lunga s-a infiripat in planurile unora. La putine zile distanta, doi jucatori din lotul lui Manchester City, club cumparat anul trecut de bogatasi arabi, si-au exprimat indoielile in privinta continuitatii lor pe scena fotbalului la nivelul selectionatelor nationale.

Craig Bellamy, un plimbaret in fotbalul de club, s-a intrebat in public daca mai are rost sa se chinuie la capitania Tarii Galilor intr-o increcare de accedere la un turneu final neconcretizata peste ani de compatriotul sau Ryan Giggs. Desi n-a smuls deloc aplauze, galezul a fost inteles de exemplu de Allan McInally, fost international scotian, ce a opinat ca pentru unii fotbalisti in varianta globalizata a jocului, ajunsi la o anumita varsta si cu sacii de galbeni incarcati in caruta, dorinta de a continua in paralel la echipa nationala a capatat o nuanta mai opaca.

Avantaj Ashley Williams, un fundas oarecare ce nici nu si-ar fi imaginat acum un an si jumatate, la debutul in nationala Tarii Galilor, ca va deveni capitan al “Dragonilor”, si nici atat in urma cu 6 ani, cand nu evolua la divizionara secunda Swansea City, ci la amatoarea Hednesford Town, in paralel cu slujba cu jumatate de norma ca ospatar. Foarte improbabila o asemenea ascensiune intr-o nationala de calibru si s-ar putea crede ca orice Van Persie si-ar dori mai ales un triumf global cu reprezentativa sa pe cai mari, insa o alta voce a venit sa infirme aceasta supozitie.

Poate ca Tevez, celalalt recrut al lui City punand la indoiala dorinta de a mai juca pentru tara sa,  a aruncat castana tocmai pentru a-l sensibiliza pe Maradona sa-l ia in considerare pentru FIFA 2010 World Cup, dar iesirea sa ar putea fi intr-adevar onesta. Spunand ca s-a saturat de fotbal, inclusiv de cel de club, si ca si-ar dori sa-si intoarca fata spre viata de familie, Carlos a subliniat ca argentinienii de lot nu s-au menajat nici pe departe cand a fost vorba sa “dea totul” pentru echipa nationala.  

Cei doi i s-ar putea asadar alatura in exil septarului lui City, Stephen Ireland, ale carui minciuni legate de decesul bunicilor sale, strecurate managerului Steve Staunton in speranta de a-si scurta sederea la lot si a-si vizita prietena dar dezvaluite ca atare de mass-media, au dus la ruptura mijlocasului de lotul national al Irlandei. Ireland, pe urmele altui mijlocas ajuns la cutite cu reprezentativa verde, candva al ei capitan Roy Keane. Ulterior, in campania abia incheiata, Trapattoni si Liam Brady au incercat sa-l scoata pe Ireland din cochilia ce si-o armase in urma excluderii sale din lot dar, cu toate ca pe alocuri septarul cochetase cu ideea revenirii, antrenorul n-a fost convins ca mijlocasul ar dori cu ardoare sa imbrace din nou tricoul verde. De fapt, in cazul lui Ireland, totul s-a rostogolit spre un deznodamant previzibil, odata ce a intrat in conflict cu selectionerul Brian Kerr, la nationala sub 18 ani, si a trebuit sa dea din nou ochii cu acesta la preluarea reprezentativei de seniori. Ireland a trebuit sa astepte instalarea lui Staunton pentru a fi din nou convocat… 

Iar cam pe cand Van Persie gemea in Pescara, un rival in fotbalul de club era déjà inapoi in Londra, cu o potentiala sedere pe tusa de cateva saptamani. Frank Lampard doar a facut deplasarea la Doha, pentru remarcabilul amical Anglia – Brazilia organizat insa in inedita gazduire din lumea araba, dar nici nu s-a mai pregatit pentru alinierea in fata sud-americanilor, lasata pe umerii a doar doi potentiali titulari, Barry si Rooney, ingrosand in schimb infirmeria lui Ancelotti. Sir Alex Ferguson si-o freca pe de-o parte mainile pentru necazul italianului si-al lui Wenger, dar va atrage probabil pe de alta parte atentia la vorbele sale, mereu in disonanta cu “nevoile” selectionerilor de lot. Frecusurile lui Fergie cu Sven sunt binecunoscute si n-au mirat pe nimeni deciziile unor Scholes ori Neville de a spune pas pentru Albion. Miza era prea mare in Premier League si Champions League.

Iar pe cand Van Persie calatorea spre “Cizma”, nebanuind ce-l asteapta, din sanul lui West Ham United razbatea vestea ca Dean Ashton, cumparat de club la inceputul anului 2006 pe o suma record de peste 7 milioane lire sterline, e in prag sa-si agate ghetele in cui. La 25 de ani. Masivul varf chiar marcase pentru “Ciocanari” in memorabilul 3-3 al finalei de Cupa Angliei cu Liverpool, din 2006, dar trei luni mai tarziu, la chiar primul antrenament al convocarii sale in premiera la lotul national, isi rupea glezna. Un an pe tusa si o recidiva, coincidenta stranie, la prima sedinta a visiniu-albastrilor sub bagheta lui Gianfranco Zola. A trecut un an si Ashton, un potential varf pentru Albion, tot nu vede luminita de la capatul tunelului. Totul i se trage insa de la acea convocare in premiera, o onoare cu doua taisuri.

De la alt club, in acelasi timp, un comunicat de presa raspandea vestea retragerii din fotbal a unui jucator lovit de accidentari. La 26 ani, John Kennedy a aruncat prosopul dupa un deceniu petrecut la Celtic Park, drama sa conturandu-se in minutul 18 al meciului sau de debut pentru Scotia, in 31 martie 2004, cand era faultat de Vio Ganea intr-un amical castigat de Romania cu 2-1. Fundasul era monitorizat la vremea respectiva chiar de AC Milan, o postura onoranta tinand cont de numele de calibru ce au consolidat peste ani defensiva rosso-nerilor, insa John n-a mai vazut luminile rampei internationale pana in februarie 2007, la un joc de Champions League tocmai cu… milanezii, la care a luat loc pe banca de rezerve, revenind dupa ani pierduti prin sali de recuperare. Paguba era insa produsa si genunchiul i-a dat ulterior din nou in primire. Federatia a despagubit-o pe Celtic dar un alt club si-a vazut un potential lider irosit sub flamura steagului national.

Asa cum corporatiile preiau tot mai mult rolul statelor, estompand granitele, si fotbalul de club castiga teren pe zi ce trece, in detrimentul nationalelor, ghinion ca al vedetei Van Persie ori al “sperantei” Ashton dand apa la moara carcotasilor.

Iar scurtcircuitele lui Van Persie, Lampard, Bellamy, Tevez, Ashton ori Kennedy au venit in cascada intr-o saptamana fotbalistica indoliata de tragedia lui Robert Enke. Un om ce a intors spatele vietii cu 4 zile inaintea jocului Germania – Chile, la care nu fusese convocat. 

Mi-au trebuit peste 20 de ani sa aflu ca nu stiam de fapt mai nimic

E plictisitor, plictisitor de moarte, fiind deci cazul s-o luam din loc. A fost concluzia lui Roy Keane despre reactia unei intregi Irlande, mai putin a sa, of course, la hentul lui Henry, parere exprimata la nici doua zile dupa jocul de la Paris.

Sunt perfect de-acord cu Keane c-ar fi timpul sa scriem si de-altceva. Dar, intr-o ultima radiografiere a tonelor de hartie consumate in Albion pe marginea meciului intre vecinii de peste Canalul Manecii si Marea Irlandei, m-am izbit de editorialul unuia dintre cele mai reputate peneluri din Regatul Unit, al carui comentariu m-a facut sa pricem ca, in ciuda deceniilor petrecute de la distanta ori de la fata locului cu ochii pe fotbalul insular, nu deprinsesem o piatra de temelie a etosului jocului inventatorilor sai.

Intr-o stranie coincidenta in privinta nationalitatii eroilor fazei aduse in discutie de jurnalist, se intampla cu doar 9 zile inaintea henturilor de pe Stade de France ca un mulatru atacant francez sa obtina un penalty nemeritat, plonjand in careu ca in bazin, in preajma unui mijlocas irlandez ce se lansase intr-o deposedare prin alunecare, fara insa a-l fi atins. Faza s-a derulat in ultimul joc al etapei dinaintea meciurilor intertari, mai exact Liverpool – Birmingham City, intr-o luni seara.

David Ngog a patruns pe flancul stang, a cazut neobstructionat in careu, arbitrul a acordat penalty iar irlandezul Lee Carsley s-a facut foc si para pe francez si oficial. Acest incident, si nu mult discutatul dublu hent de la Paris, a fost subiectul randurilor ce mi-au dezvaluit un fapt esential despre crezul iubitorilor de fotbal din Regat.

Am aflat astfel ca, la conferinta de presa dinaintea recentei partide Liverpool – Manchester City, un alt 2-2, ca si cu City din Birmingham, Rafael Benitez s-ar fi exprimat ca plonjonul lui Ngog s-a constituit intr-o mai mica ofensa la adresa fotbalului decat un tackling periculos. La care, atragandu-i-se atentia ca auditoriul englez are o perceptie inversata in aceasta privinta, spanionul a solicitat presarilor sa incerce furnizarea unei ordini mai umane a prioritatilor.

E posibil ca, influentat de numarul accidentatilor din lot in cursul acestei toamne, incluzand piese cheie ca Gerrard si Torres, antrenorul Benitez sa fi incercat diminuarea oprobiului iscat la adresa oportunismului tanarului sau atacant prin a-i aseza plonjonul in lumina unor „rele” pe care le considera mai mari, exemplificand tacklingurile ce pun in pericol ori chiar accidenteaza adversari.

Benitez nu si-a gasit insa cu acest punct de vedere aliati intre ziaristi. Dintre care, editorialistul a dezvaluit consensul sincer al breslei ca, amintind de-un plonjon similar din vara al lui Eduardo, in jocul Arsenal – Celtic, gestul brazilianului-croat a fost mai grav decat incidentul in care ii era rupt piciorul, intr-un tackling considerat accidental, comis acum 20 de luni, coincidenta, de un fundas de la… Birmingham City, Martin Taylor. Faultul de maidan din preajma centrului terenului, in primele minute ale acelei partide, e probabil inca intiparit pe retina multor telespectatori, cu tibia lui Eduardo franta ca o grisina si cu Wenger explodand imediat dupa fluierul final, cum ca Taylor ar trebui suspendat pe viata din fotbal. Sentinta pe care si-a renegat-o in aceeasi seara.

Ei bine, dintotdeauna am admirat fair-playul britanic si, mai mult, am detestat copios trucurile de tot felul ale fotbalului in general de sorginte latina, contrast care m-a determinat cu si mai mare usurinta sa simpatizez abordarea insularilor. Dar n-am intuit ca britanicilor le repugna intr-asemenea masura teatralitatea ori micile farse ale jocului latin incat sa imbratiseze ca pe un mai mic rau o incercare de deposedare generand oase rupte. In fiecare zi invatam cate ceva si abia acum am priceput ordinea lucrurilor, pe un subiect de principiu mai mult decat important in privinta fotbalului insular.

Benitez, dupa 6 ani in Albion, de o parte a faliei, iar presarii de cealalta, cand vine vorba de merele stricate ale fotbalului. Plonjonul in speranta unui penalty ori tacklingul primejdios. Falia e probabil extinsa in aceasta privinta, existand in general intre jocul din Marea Britanie si cel continental ori macar latin.

Iar pentru a-si fortifica argumentul, comentatorul a exemplificat atacul lui Guthrie, in primavara inca in elita cu Newcastle, care a sprintat la tinta, scotandu-l din joc pe Fagan, de la Hull City, dar nu pentru restul partidei, ci pe cateva luni de zile, considerand ca faultul sau, desi in mod evident premeditat, ar atrage mai putine critici decat plonjonul teatral al lui Ngog.

Aici consider ca este o fortare a notei, o exagerare, ori  – din contra – tocmai dovada absoluta a spiritului de lupta al bulldogului britanic, „fibra” esentiala a jocului in insula. Jos palaria daca determinarea respectivilor jucatori, oricat de amenintator ar parea tacklingul, ar rezulta intr-o deposedare curata prin alunecare, mingea si nu adversarul. Insa in cazul in care atacurile s-au lasat, in cazurile amintite, cu fracturi si multe luni prin sali de recuperare si pe tusa, imi cer iertare, dar n-ar putea avea mai multa trecere in fata incercarii unui Ngog de a obtine pe nedrept penalty.

In motricitatea lui Ngog nu s-a deslusit ca ar cauta penaltyul cu lumanarea, doar „saniuta” lui Carsley determinandu-l sa incerce in ultima clipa marea cu sarea, pe cand acel hei-rup al lui Guthrie, lansat la rupere, a fost cu premeditare. Acestea au fost exemplele alese de ziarist pentru a-si reliefa punctul de vedere, creand implicit o falie intre perceptia sa si probabil nu doar a lui Benitez, ci a destulor exponenti ai fotbalului non-insular.

Articolul mi-a pus in alta lumina marja acceptabilitatii deposedarii in fotbalul insular, placandu-mi mult tacklingurile desavarsite dar gasindu-le uneori mai mult decat la limita chiar si pe cele ale lui Paul Scholes, altfel deloc un jucator „murdar”.  

Mai jos, faultul asupra lui Eduardo si plonjonul sau contra lui Celtic, unii presari considerand a doua infractiune ca fiind mai grava. Va las pe Dumneavoastra sa decideti. Gusturile nu se discuta.

http://www.youtube.com/watch?v=qryjPi4KEek

E pe ritmuri sud-americane. Si zau ca mi s-ar face inima cat un purice, sa-mi mai sara cineva la picioare, dupa atacul de mai sus. Dar de-aceea nu-s fotbalist si scrijelesc in lumea virtuala.

http://www.youtube.com/watch?v=uL5G6eAsfgY  

 

Recesiunea sa-i fi facut sa schimbe tacul!?

E noiembrie si nici un manager n-a fost inca demis in Premier League. O remarcabila nota de normalitate, contrastand puternic cu abordari si decizii impulsive din precedente editii. Ce sa-i fi facut oare pe diriguitorii gruparilor din elita Albionului sa fie atat de rabdatori, atat de calmi? Sau poate ca performantele angajatilor lor nu le-au dat apa la moara. Rezultatele s-or fi incadrat intre parantezele asteptarilor.

Daca e sa ne legam de strangerea pungii si chivernisirea mai judicioasa a resurselor, as inclina sa cred ca in alte conditii economice Portsmouth l-ar fi pus deja pe faras pe Paul Hart. In orice alta campanie, din anii precedenti, cand norii negri ai recesiunii nu amenintau imediat decolorarea veniturilor clubului, probabil ca Hart n-ar fi supravietuit unui start cu 5 esecuri la rand pe teren propriu. Dar vremurile s-au schimbat si cei mai nevoiasi sufla si-n iaurt.

O lectie a fost predata anul trecut, cand Newcastle United nu s-a gandit de doua ori in privinta demiterii lui Kevin Keegan, nu doar un fost Mesia al locului, atat ca jucator cat si ca antrenor, dar si un om intors cu putin timp inainte la vatra de pe St. James’ Park, dupa cativa ani inafara fotbalului, la startul carora declarase ca a rupt-o cu jocul. Ashley l-a poftit pe usa din dos si ce a urmat stie toata Europa. „Cotofenele” au retrogradat. Poate ar fi facut-o si cu King Kev, debarcat in septembrie, dar aceasta ramane doar o supozitie.

Cert e ca decizia de-atunci l-a haituit pe Ashley si dupa retrogradare, United trebuind acum sa-i achite demisului despagubirea cu sapte cifre. Un contract retezat abrupt si urmarile de rigoare. Ultima lovitura ce i-ar mai fi trebuit impovaratului descins in fotbal.

Ashley s-a ars si altii asteapta inainte sa demita un manager ce va pretinde despagubiri contractuale. Nu mai sunt atatia bani de aruncat pe fereastra iar acest fapt ar putea sa cantareasca in incetinirea caruselului antrenorilor. Asta pe de-o parte.

Altfel, nu multi manageri au calcat in strachini in acest debut de sezon. Lasandu-l la o parte pe Hart, o exceptie in fruntea unui club decimat de exodul jucatorilor sai de baza, majoritatea n-au deziluzionat. Nici macar Phil Brown, care dupa un prim sezon adus la liman cu chiu cu vai, mai degraba gratie startului ca din pusca, a revenit la locul ce-i era din start atribuit lui Hull City. Undeva la retrogradare. E pe undeva pacat de antrenorii ce reusesc promovarea si apoi isi prind beregata in latul elitei, mai ales fiind la carma unor „buturugi mici”, dar acesta e mersul lucrurilor. Iar cum un mai renumit Roy Keane a impartasit soarta antrenorului cu o promovare la activ dar care sa plateasca pretul pierderii busolei in Premier League, zilele lui Brown par cu atat mai numarate. De la Brown, realist vorbind, nu se asteptau prea multe. Cele doar 3 succese in 2009 in Premier League sunt in ton cu asteptarile. La urma urmei, in august 2008, cand „Tigrii” lui Hull debutau in premiera in elita fotbalului din Albion, mai toata lumea ii credita cu repetarea contraperformantei lui Derby County, o lamentabila nou-promovata recenta, strangand in jurul a 20 de puncte. Supravietuirea hocuspocusata de Brown a fost un succes in sine…

Soarta lui Brown ar putea fi totusi decisa in urmatoarele zile, eventual in functie de deznodamantul jocului cu Stoke City, o alta  promovata in 2008, pe care City o va primi in vizita la Hull. Iar postura lui Brown depinde si de felul cum vede lucrurile Adam Pearson, noul presedinte executiv al clubului, tocmai numit in post. La o schimbare manageriala, sunt sanse si pentru una pe banca tehnica. Bookmakers nu se sfiesc sa-l coteze pe Brown drept primul antrenor demis in elita in actualul sezon.

Cine a dezamagit putin, a fost Rafael Benitez. Si asta relativ la aspiratiile mereu majore ale „Cormoranilor”. In fond, ibericul a reconfirmat faptul ca succesele din editia trecuta contra rivalei United n-au fost intamplatoare, insa alte coji de banana, ce i-au furat practic titlul si in campania precedenta, au fost din nou Nemesisul rosilor. Cam devreme in cursul sezonului, asemenea deranjante derapaje. De aici senzatia ca spaniolul si-a pierdut nitel clarviziunea si prospetimea intuitiei, pe langa esecul de a-l pierde pe Xabi Alonso, oarecum speriat si de cota de impozitare de 50%. Ce sa-i faci, daca era regeste recompensat.

Cine dezamageste prin constanta de a nu mai cuceri trofee e Arsene Wenger, fara un triumf din 2005. Dar alsacului tocmai ajuns la 60 de ani i se accepta aceste neajunsuri, devenind un evergreen foarte stimat si respectat la Emirates. Cu o alta conducere, francezul ar fi platit poate pretul saraciei de trofee. Dar politica de transferari, consecventa sa si stilul de joc, etica „Tunarilor”, sunt colacii de salvare ai sperantei care moare intotdeauna ultima. Iar tinerii sai sunt deja in sferturile Cupei Ligii. Poate in februarie, in finala Carling Cup…

Cine-ar putea fi scrutinizat prin prisma uriaselor investitii e galezul Mark Hughes. Noroc ca nababii arabi de la carma lui Manchester City inteleg ca Roma nu a fost ridicata peste noapte, lasandu-l pe fostul jucator al lui United sa unga angrenajul cu atatea piese noi, sosite de pe-o zi pe alta. Insa altceva decat un traseu care sa o ghideze spre cupele europene, deci macar UEFA Europa League, s-ar putea sa-l coste pe vels.

In rest, destui sunt oarecum noi in post, deci scutiti momentan de griji, navigand in general in limitele asteptarilor. Iar daca rezultatele n-o vor lua razna, s-ar putea sa avem un sezon fara multe victime, copiind apele mai calme din chiar prima editie de Premier League, 1992-’93, cand doar Ian Porterfield era trimis la plimbare, de Chelsea. Mai precauti, presedintii se gandesc si la consecintele pe termen mediu, nu doar la urmarile imediate.

Dar lumea antrenorilor din Premier League ramane pe acelasi patinoar alunecos, fie sau nu in recesiune. Vorba unora ca Billy Davies ori Paul Ince, intervievati dupa demiterea recenta a lui Gareth Southgate de la Boro. Daca antrenorul unei echipe tragand la promovare e pus pe liber dupa un succes cu 2-0 acasa, ce mentine clubul in frunte, atunci ce-ar mai fi de zis?

E drept, Boro nu prea joaca iar transferurile grele ale lui Southgate au cazut in nas, insa decizia patronului Gibson spune multe despre jocul primejdios in care sunt implicati antrenorii cochetand cu ideea performantei in Premier League. La urma urmei, Gibson a fost poate prea rabdator in a simti gustul amar al retrogradarii cu acelasi antrenor care era parca sortit sa coboare pe tobogan la carma alb-rosilor. Si-atunci nu e mult mai importanta decizia investirii antrenorului potrivit in locul potrivit, deci optiunea initiala!?! Ba bine ca nu.

Dar foarte putini triumfa in aceasta loterie. Insa si daca o fac, se pot alege cu un antrenor pe vreo 25 de ani. Si imbogatind cabinetul cu trofee.

Bavarezi nu-s in Nigeria iar Brazilia e out!

Cel putin trei prieteni repeta de ani de zile ca nu trebuie luata de buna varsta din „buletin” a fotbalistilor africani, si inclin sa le dau dreptate, chit ca respectivii tineri se inzdravenesc si maturizeaza mai repede decat adolescenti crescuti in puf in fata monitorului ori a pianului, asa incat orice turneu final de juniori trebuie privit cu o oarecare nota de circumspectie.

Iar suspiciunile lor capata consistenta, parcurgand de exemplu lotul africanei Malawi, cu datele de nastere negru pe alb dar cu numele cluburilor de provenienta Unknown, adica necunoscut, in 16 din 21 de cazuri. Mai sa fie, cata pretizie in certificatele astea de nastere… Dar hai sa nu fim rautaciosi si sa trecem la subiect. Si predicat.

Nigeria, pe urmele Ghanei?

Abia s-au stins ecourile Mondialului sub 20 de ani, din Egipt, cucerit de Ghana intr-o finala decisa la lovituri de departajare cu Brazilia, si iata-ne deja la sfarsitul fazei grupelor in Campionatul Mondial sub 17 ani, gazduit de cea mai populata tara africana, Nigeria, care detine si titlul la aceasta categorie de varsta. Asadar noile valuri devin o afacere africana, deloc de mirare daca tinem cont de fluxul tot mai consistent de tineri fotbalisti, mai mult sau mai putin talentati, ce a luat cu asalt campionatele batranului continent in ultimele cam doua decenii.

De fapt, sa dam timpul inapoi, la Mondialul din ’91 al acestei categorii de varsta, gazduit de Italia, unde, asadar pe taram european, Ghana cucerea titlul mondial intr-o finala cu spaniolii si ne propunea un anume Nii Odartey Lamptey.

Asa incat, cu circumspectia amintita mai sus si cu marja de subiectivism data de scrutinizarea de la distanta a unei competitii sa-i zicem secundare in peisajul fotbalului din toamna lui 2009, punctez unul, doua aspecte. 

Nemtii, fara recruti de la Bayern!

Primul tine de comprimarea unor natiuni de varf in lumea fotbalului intr-o aceeasi grupa. Daca tot e campioana mondiala en-titre si gazda a turneului final, Nigeria sa fi avut macar privilegiul unei prime faze lejere. Dar n-a fost cazul, Argentina si Germania fiind si ele ingramadite in Grupa A.

De fapt, cand cucerise editia inaugurala a C.M. sub 17 ani, in ’85, in China, Nigeria dispusese in finala tocmai de Germania, cea Federala, Brazilia urcand atunci si ea pe podium… Nemtii au mai smuls ei si bronzul, acum doi ani, in Coreea, de unde nigerienii se intorceau din nou incoronati de pe taram asiatic, cum o faceau si din Japonia, in ’93, dupa o finala africana cu Ghana. Deci numai FIFA trebuie ca stie cum s-au nimerit aceste forte laolalta, in conditiile in care o alta grupa reuneste alde Burkina Faso, Noua Zeelanda si Costa Rica.

„Elvetianul” Ben Khalifa elimina Brazilia de la Mondial!

Aruncata leilor in jungla este insa o victima surpriza a Grupei B, in care a pierdut cu 1-0 meciurile cu Mexic si Elvetia. Nassim Ben Khalifa a impus Tara Cantoanelor in fata Braziliei, care, uimitor, n-a marcat vreme de 180 de minute. Unde e flerul de-alta data, de pe plajele Copacabanei?

Selectionata din Tara Cafelei a cucerit de trei ori titlul, in 1997, ’99 si 2003, fiind in alte doua randuri finalista, o data in 1995, cand a cedat Ghanei, respectiv acum patru ani, cand s-a inclinat mexicanilor, asa incat esecurile din Nigeria surprind din plin. 

Dar ma intorc la nemti. Pentru a observa ca Panzerele ce n-au cucerit niciodata lumea la aceasta categorie de varsta n-au in lot nici un jucator de la Bayern Munchen. Remarca isi are rostul pentru ca, oricate ar fi cluburile de prestigiu din Germania, cel bavarez ramane totusi giuvaerul din coroana Bundesligii. Intre cei 21 de tineri selectionati de Marco Pezzaiuoli, nume ca Basala, Mustafi, Yabo, Kargbo, Malli ori Avevor, dar nici unul cu sonoritate teutonica de la Bayern. Ar fi cazul sa fim deja complet adaptati noii coloraturi a fotbalului european dar nu putem sa nu fim surprinsi ca TSV Munchen 1860 este unul dintre cele 5 cluburi oferind doi selectionabili, alaturi de Moenchengladbach, Stuttgart, FC Koln si Werder, izvoare traditionale de talent, pe cand mai sus pusa concitadina slefuieste jucatori mai modesti.

Si pentru ca tot suntem la nemti, Germania cea invinsa de Argentina si egalata la trei de Nigeria, dupa ce condusese cu 2-0, propune si doi baieti descinsi la Liverpool. Buchtmann, mignonul mijlocas din grija lui Benitez, si Skhodran Mustafi, fundas la Everton.

Fabregas si Vela „Tunari”, Pongolle ratacit pe drum…

Ce va urma in optimi, de miercuri incolo, ramane de vazut. Cert e ca europenii n-au palmares la aceasta categorie, doar Uniunea Sovietica, in 1987, si Franta, in 2001, triumfand la Mondialul sub 17 ani. Care natiuni nici nu s-au aliniat acum la start, ci Spania, invinsa in doua din ultimele trei finale, dintre care in 2003 il propunea golgeter al turneului pe un anume Cesc Fabregas, Italia, Germania, Elvetia, Olanda si Turcia. Sase din 24, numar crescut de la 16 cu ocazia editiei trecute, din Coreea de Sud.

Dar poate ca rezultatele la aceasta categorie nici nu sunt concludente ori sa ofere un indiciu de perspectiva. Si spun asta lecturand tocmai lotul triumfator al „Cocosului Galic”, din 2001, cu Florent Sinama Pongolle varf de generatie, inscriind noua, adica jumatate din golurile Frantei. De el auzim acum, la 25 de ani, dar restul n-au rupt inca deloc inima targului. Cat despre valuri mai proaspete, este prematur sa dam un verdict, cert fiind ca starul invingatoarei din 2003, Mexic, a fost inhatat de descoperitorul de talente Arsene Wenger. Iar Carlos Vela inscrie deja pentru „Tunari”.

De fapt, e si de mirare ca Arsenal are un singur reprezentant in Nigeria, pe „elvetianul” Sead Hajrovic, pe cand Turcia, sa amintesc doar o alta tara, are doi selectionabili londonezi, dar nu slefuindu-si talentul la Emirates. Poate ca o masura a potentialului de viitor al baietilor implicati in aceste zile la Mondial va fi dat tocmai de transferurile perfectate la vara de mai marile europene, pe cand acesti jucatori vor roi in jurul varstei de 18 ani.

Olanda, rezervor de tinere talente, eliminata de… Iran

Ca o concluzie dupa faza grupelor, Brazilia si Olanda, cu cate doua esecuri si golaveraj identic (3-4), au fost eliminate din cursa, in vreme ce Spania si Elvetia au defilat cu cate trei succese, ibericii inscriind chiar 9 goluri. Calificata surpriza e Noua Zeelanda, si ea fara esec: trei remize. Olandezii, abia la a doua prezenta la turneul final U-17, si-au facut-o cu mana lor, cedand in ultimul meci in fata Iranului. S-a intors lumea cu fundul in sus!?

Sita va cerne si suntem curiosi sa aflam ce noi staruri va propune Mondialul nigerian… Dar iata jocurile din optimi:

Argentina – Columbia , Turcia – Emiratele Arabe Unite , Elvetia – Germania si Italia – SUA (toate miercuri) si Spania – Burkina Faso, Iran – Uruguay , Mexic – Coreea de Sud si Nigeria – Noua Zeelanda, toate joi.

Finala in sferturi. Cine va bea oare Carling?

Manchester United si Tottenham Hotspur au fost puse fata in fata in sferturile de finala ale Cupei Ligii, ruda saraca a F.A. Cup. Pe Old Trafford, la fine de noiembrie, va avea loc o reeditare a finalei din februarie de pe Wembley, cand trupa incropita a lui Sir Alex Ferguson s-a impus la penaltyuri, 4-1, dupa 120 de minute fara goluri.

E totodata si un sfert intre ultimele doua castigatoare ale trofeului, Spurs triumfand cu 2-1 in fata lui Chelsea, in 2008. In functie de ranile de lins in lot si de jonglarea cu calendarul competitional, cu jocuri acasa cu Besiktas si la Wolfsburg in miezurile de saptamana dinintea si de dupa disputa cu Spurs, Ferguson va incropi din nou o echipa cu cativa titulari si restul aspiranti.

Ce politica va adopta in schimb Wenger, nu e greu de anticipat. A mers mereu pe mana tinerilor, a multor rezerve, in editiile de Cupa Ligii in care a ajuns o singura data in finala, in 2007, contra lui Chelsea, si asta tocmai pentru ca francezul a ramas consecvent titularizarii junilor ce dadusera satisfactie si goluri in primele faze ale competitiei, chiar daca o semifinala i-ar fi sugerat sa schimbe placa.

Arsenal n-a mai cucerit Cupa Ligii din 1993, 2-1 cu Wednesday, pe vremea cand se numea Rumbelows Cup, asa incat traditia nu e de partea sa.  Poate doar ambitia inzecita de a razbuna esecul titularilor, la inceput de sezon, pe City of Manchester Stadium. Caci „Tunarii” trebuie sa descinda in fieful petrodolarilor lui City. Doua nord-londoneze, jucandu-si accederea in semifinala la Manchester. Cu „manjii”, Wenger va avea un meci greu in fata unui Hughes dornic sa se remarce in ochii patronilor din preajma Golfului. Ce n-ar da acestia ca trofeul sa ajunga la Manchester, mai ales in conditiile in care City nu l-a mai castigat din ’76. S-ar concluziona ca darul seicilor a fost nepretuit.

In rest, Chelsea, invingatoare in 2005 si 2007 contra lui Liverpool respectiv Arsenal, are prima sansa in fata unei Blackburn pe care tocmai a zdrobit-o in campionat, 5-0, iar Villa ar putea profita la Fratton Park de degringolada codasei Portsmouth, croindu-si astfel drum intr-o competitie ce-ar putea aduce consolarea lui O’Neill, dupa derapajul din Europa League. Cu tot deranjul acelei alte competitii K.O. in program, se pare ca trupa din Birmingham a inghitit in sec eliminarea si si-a reconsiderat abordarea. La Villa Park e foame de trofee si O’Neill ar putea lua in serios oferta rudei sarace. O Carling Cup, tot mai buna decat nimic. O bere Carling, de dorit pe seceta. 

Mai ales ca Villa n-a mai triumfat in competitie de cand aceasta se numea Coca Cola, in ’94 si ’96, contra lui Man United si Leeds.

Cupa Ligii ramane un soi de Europa League pentru UEFA Champions League, insa numele ramase in competitie demasca totusi ambitiile de suprematie ale „greilor” cat mai ales prapastia cascata intre cluburile bogate si restul lumii, un Ferguson permitandu-si sa ia trofeul pe Wembley chiar si aliniind de-a lungul tururilor calificatorii jucatori de rezerva. O finala inedita, gen Boro – Bolton 2-1, din 2004, prima cu Carling pe masa, pare iesita acum din calcule si aceleasi vedete par a fi predestinate sa descinda in Templu. Intrebarea e doar daca intre celebritati va figura unul ca Theo Walcott, marcator acolo in finala din 2007.

Oare cat de jos trebuie ca sunt „tricolorii”?

Vizionam aseara optimea de finala a Campionatului Mondial de fotbal sub 20 ani si ma intrebam de ce nu e prezenta si Romania acolo. Intrebarea si-au adresat-o si comentatorii partidei transmise pe Eurosport. Intr-o oarecare masura si datorita unui fapt remarcat si subliniat de un invitat al emisiunii „Legile Jocului” de luni seara, la TEN, si anume ca baza materiala in suferinta a fotbalului romanesc nu inlesneste deprinderea corecta a lovirii si „imblanzirii” balonului de catre copii, la invatarea abecedarului jocului. Intr-adevar…

Pe terenuri desfundate sau denivelate, jucatorii de maine ai „tricolorilor” deprind cu metehne manevrarea mingii. La halal gospodari ai jocului in tara noastra, asemenea rezultate… Si acum, tineti-va bine!

Romania eliminata cu 0-12

Caci Romania a capotat lamentabil in grupa preliminara de calificare ce avea drept finalitate accederea la turneul final in plina desfasurare din Egipt. Patrulaterul s-a disputat in nordul Angliei, unde junii „tricolori” erau spulberati cu 6-0 de Albion, cu 4-0 de Belgia si cu 2-0 de Islanda. Da, 0-12, in conditiile in care in grupa s-au aflat si pescarii islandezi, buni amici ai lui Dinamo.

Acum imaginati-va ce-ar fi fost ca Romania sa onoreze cu prezenta in Egipt… Nu de alta dar Anglia, invingatoare la scor impotriva „tricolorilor”, a fost surclasata la randul ei in Tara Faraonilor, 0-4 cu Ghana. S-ar fi facut de ras ca Tahiti, ce a luat-o constant pe coaja nucii de cocos, cu opt la zero.

Vizionam asadar aseara optimea de finala opunandu-le pe Cehia si Ungaria, selectionate de care aminteam saptamana trecuta, pe aceeasi tema a impotentei federatiei noastre, in blogul „Cehia + Ungaria < Romania. Dar vizionati Mondialul?”, si am inteles de ce „tricolorii” nu s-au aflat intre cele 24 reprezentative calificate.

In primul rand, Cehia si Ungaria ajunsesera in Egipt gratie calificarii in semifinalele Campionatului European la aceeasi categorie de varsta, performanta intangibila pentru „tricolori”, spulberati in grupa preliminara a continentului nostru. Din nou, daca am face diferenta intre rezultatele unora si ale altora, ne-ar lua cu ameteala.

Cehii si maghiarii au dovedit deprinderea corecta a lovirii balonului iar Mate Kiss, in special, cu un mondogol de la 30 metri, o ghiulea a la Hagi ce a pulverizat particulele de aer intr-o miscare lipsita de rotatie a mingii. 1-0 in minutul 15. Echilibrul valoric a fost reliefat de egalarea survenita repede, gratie loviturii de cap a lui Jan Vosahlik: 1-1 in minutul 26. Asa s-a si terminat.

Ungaria, dupa prelungiri si penaltyuri contra vecinilor, in sferturi

In prelungiri, imediat, o alta centrare de pe dreapta a adus Republica Ceha in avantaj, in minutul 92, prin Michael Rabusic. Ca un facut, peste sapte minute, Ungaria a egalat si ea, prin capitanul ei, Vladimir Koman. Ce naste din pisica soareci mananca iar Vladimir e fiu de ex-fotbalist profesionist.

2-2 si lovituri de departajare. Unde Peter Gulacsi, salvand suturile lui Marecek, Moravek si Reznik, ultimul la moartea subita, a dovedit ca este o laudabila rezerva a lui Pepe Reina, la Liverpool. Cu numarul 42. Baietii lui Sandor Egervari, triumfatori cu 4-3 si asteptand sfertul de finala de vineri, contra Italiei, la Suez, desi tocmai nouarul Krisztian Nemeth, vedeta achizitionata tot de Liverpool, si-a vazut a cincea lovitura a maghiarilor salvata de Vaclik. Asadar macar o selectionata europeana in semifinala, daca nu chiar doua, depinzand de traiectoria Germaniei, fata in fata in optimi cu dezinvoltii ghanezi.

Iata-i pe invingatori, cu cluburile de provenienta… Gulacsi (Liverpool) – Kiss (Gyori), Szekeres (MTK), Presinger (Videoton), Szabo (Paksi) – Gosztonyi (MTK), Futacs (Werder Bremen), Koman (Bari), Simon (Szombathelyi) – Dudas (Gyori), Nemeth (Liverpool). Au mai intrat Andras Simon (Liverpool; imprumutat Cordobei), Zambo (Gyori) si Balajti (Diosgyori).

Ungaria, cu trei baieti inhatati de Liverpool, in sferturi de finala. Anglia, eliminata din grupe. 0-4 cu Ghana, 0-1 cu Uruguay si 1-1, tras de par, cu Uzbekistan. A se citi egaland-o in minutul 88, prin Alex Nimely, de la Manchester City. Un punct, un gol cand calificarea se disipase si o intoarcere in insula. Explicatia ar putea veni si tocmai din aceste importuri de tineri jucatori din toate zarile. De cand cu sosirea lui Arsene Wenger in Albion, insula n-a mai avut tarmuri. S-a facut una cu continentul, s-a globalizat. Fabregas a luat calea Arsenalului la 16 ani, de la detinatoarea la zi a Champions League, CF Barcelona. Cati altii n-au luat calea Albionului, de la grupari inzecit mai mici!?

Anglia: prea multe importuri, neconvocari, terenuri desfundate si antrenori depasiti

O alta problema a Albionului ar putea ramane acea deprindere defectuoasa a lovirii mingii, de care aminteam in privinta Romaniei. Cu atatea ploi, destule terenuri desfundate, innamolite. Circumstante atenuante. Caci altfel, bani ar fi din belsug in insula, pentru intretinerea unor gazoane de Doamne Ajuta. Cum ti-i cresti, asa ii ai…

Si ar mai fi antrenorul. Nimic rau cu Brian Eastick, dar ma indoiesc ca dumnealui are in maneca bagajul tehnico-tactic deosebit de variat, cu artificiile de rigoare aplicabile la turnee finale, posedat de selectionerii unor reprezentative ce tind sa se impuna si la alte categorii de varsta. Deja de la sub 20 de ani, Anglia invata lectia amara a inclinarii steagului. Cu o deprindere perfecta a esecului, eliminarile la seniori nu mai sunt de mirare. Eastick e de scoala veche, cea cu mingi lungi si „focul la ei”, practicata pana mai ieri in Albion. Un tehnician care a activat intre aceste limite nu se poate schimba in preajma retragerii, doar prin sosirea in insula a unora ca Wenger sau Mourinho. O fi activat el la academiile lui Birmingham City, in perioada cu Trevor Francis manager, si la Newcastle United, pe vremea lui Sir Bobby Robson, plus ca secund la tineretul Republicii Irlanda, in umbra lui Don Givens, dar n-avea experienta de turneu final. Caci, in calitate de secund al lui Brian Hamilton la reprezentativa Irlandei de Nord, n-a avut parte de bucuria calificarii…

Faceti o combinatie a acestor factori, plus a faptului ca marile cluburi n-au cedat reprezentativei jucatorii de lot, ca Gibbs si Wilshere, de la Arsenal, Stanislas si Sears, de la West Ham, Welbeck, de la Man United, Scott Sinclair, de la Wigan, Sturridge, de la Chelsea, ori Carroll, varful lui Newcastle, si aveti explicatia eliminarii rusinoase a uneia dintre cele 6 reprezentante ale Europei. Unica necalificata din grupe. 1-6 ca la tenis. Dar Romania, cu 0-12?

De fapt, dintre neconvocatii citati mai sus, unii au fost deja imprumutati ori pasaportati, semn ca primele indicii ale nu foarte bunei lor acomodari intre profesionistii seniori le-a dat de gandit antrenorilor. Zola l-a trimis pe Sears la Palace iar Chelsea pe Sinclair, la Wigan. E drept, si Beckham era trimis de Sir Alex Ferguson la Preston North End, scotianul avand poate o premonitie ca se va folosi candva chiar de un bocanc pentru a-l trimite pe David in Victoria lui.

Dar de ce n-au fost unii deplasati in Egipt, tocmai ne-am lamurit. Nationala de tineret sub 21 ani, antrenata de Stuart Pearce, tocmai a jucat in preliminariile C.E. 2011, vineri seara, pe Ricoh Arena din Coventry, in fata a putin peste 20.000 spectatori, cu cativa dintre jucatorii tocmai amintiti in teren. Gibbs si Wilshere au inceput jocul, la fel ca Theo Walcott, un alt „Tunar”, insa inlocuit la pauza. A mai fost si numitul Carroll, chiar marcator, iar Welbeck a intrat pe final. Anglia s-a impus, cu 6-3 in fata Macedoniei, dupa 2-0 in 30 de minute si 3-3 dupa o ora de joc, desprinderea cu o „dubla” reusind-o in ultimele 5 minute Zavon Hines, descoperirea lui Zola la West Ham. Cu un 2-1 in deplasare in aceeasi Macedonie si un recent 1-1 in Grecia, Albionul poate aborda increzator in noiembrie jocurile cu celelalte adversare din grupa, Portugalia (acasa) si Lituania (in deplasare).

La sub 19 ani, Albionul a ajuns macar in finala Europei

Ca o completare, Eastick gestiona in vara si prezenta Angliei la turneul final al C.E. sub 19 ani, unde beneficia de cateva nume strecurandu-se ici colea in formulele de start din Albion. Un Dan Gosling la Everton, de exemplu. 1-1 cu Elvetia, apoi 2-2 cu Ucraina, unde s-a desfasurat turneul reunind 8 selectionate, fiind egalata de ambele, si-apoi un 7-1 cu Slovenia. In semifinala cu Franta, acelasi Nathan Delfouneso de la Aston  Villa a reusit o „dubla” in prima repriza de prelungire, devenind golgeter al turneului, cu patru reusite, si calificandu-i pe insulari in finala contra gazdelor, ce-i invinsesera tot cu 3-1 pe sarbi.

In ultimul act, cu Welbeck de la Manchester United in formula de start, Anglia a cedat cu 2-0, Ucraina devenind campioana europeana la categoria sub 19 ani. Dar roata morii se invarte si zilele urmatoare, intr-un patrulater in Slovenia, Anglia se va alinia in grupa preliminara de calificare a editiei de anul viitor, din Franta. Insularii vor da piept cu Slovenia, Finlanda si Slovacia. Interesant insa de vazut cate cluburi vor fi dispuse, ca si in cazul turneului egiptean, sa le dea „verde” junilor. M-as mira ca Jack Rodwell de exemplu, de la Everton, sa figureze in lotul lui Noel Blake…