Posts Tagged ‘Beckham’

Despre Dinamo (Kiew) si Poli cu un fan Real in serile Xurilor madrilene

Martie 15, 2010

Barcelona am lasat-o pe ninsoare viscolita si scaldata de valuri cat zidul, Madridul l-am gasit inghitind in sec la remize frustrante. La asemenea eliminare, cel mai bine e sa eviti subiectul, ceea ce am si facut, pomenind in schimb momente mai hilare.

De-atata bucurie ca Dinamo a batut-o pe Atletico, fanul lui Real si-a facut propria echipa Dinamo, din zona, ale carei poze si trofee troneaza in bar...

De unde pana unde postere cu Dinamo Kiew si fanioane ale clubului ucrainean intr-o cafenea de pe artera centrala Calle Ortega y Gasset!? Ochind unul in memoria finalei lioneze a Cupei Cupelor, din 2 mai ’86, cam pe cand Steaua ticluia ultimele finisari cu Duckadam exersand apararea loviturilor de la 11 metri, am dedus ca barmanul e mare fan Real Madrid.

Suvenir Dinamo Kiew - Atletico, de la finala C2 din mai '86, la Lyon. Cinci zile mai apoi, la Sevilla, era randul Stelei impotriva unor spanioli...

Un fanion ingalbenit si doua nume. Dinamo Kiew si Atletico Madrid. Avea sa fie 3-0, Zavarov, Blokhin si Yevtushenko invingandu-l pe Fillol. Imensa bucurie pentru suporterii “regalisti”, barmanul nostru incropind chiar o echipa locala, trasa la alb-albastru-galben si ajunsa in rama. Dinamo Kiew 1996-’97. Dupa zece ani. Un Kiew madrilèn pare-se de succes, judecand dupa etajerele cu cupe si trofee.

Cabinetul de trofee al Dinamoului madrilen...

La care l-am intrebat si de Poli. A pronuntat perfect numele Timisoara, deloc de mirare, dupa atatea scandari. “Da, ne-am bucurat ca a dat-o afara pe Atletico si am strigat pentru Poli!” mi-a explicat madrilenul intr-o inedita hispano-engleza. Au trecut aproape doua decenii si Timisoara n-a fost uitata in jumatatea “alba” a capitalei Spaniei…

Nostalgicul fan regalist a inramat clisee de pe vremea cand Raul amutea oponentii iar primul Ronaldo jubila jucand finale de Mondial si marcand

L-am lasat pe fanul Realista al banatenilor si ucrainienilor sa dezbata cu un amic peste Marca despaturita la declaratia spasita a lui Casillas si nu i-am sugerat sa dea jos decupajele cu David Beckham, unul in tricoul alb, celalalt la piele, pozand pentru casele de moda. Semn ca nouarul cel mai scump, Ronaldo, afisandu-se si el la bustul gol pe panouri publicitare la Armani, nu i-a intrat inca pe deplin la inima.

Gabi Balint a continuat spre Burgos. Eu m-am oprit pe Castellana la Bernabeu, acolo unde marca in alb si Hagi

Ar fi si greu, dupa aceasta eliminare in optimi, la care am asistat intr-un bistro conectat la postul tv Madrid. Poliglotul angajat asiatic ne-a urat “Pofta buna” si si-a etalat cunostintele de spaniola unei doamne de varsta a treia. “Ronaldo a marcat in minutul 6”. Fara asemenea bagaj, m-am scuzat politicos a doua zi, luat in cadru la Estadio Santiago Bernabeu de un echipaj de televiziune misunand dupa opinii pe marginea unei eliminari neanuntate. Semn ca degeaba am vizitat Biblioteca Nationala a Spaniei, unde doar m-am pozat la soclul statuii lui Velasquez dar n-am si sorbit din intelepciunea sa.

Tribuna I, de la bulevard, cu steagul lui Real primul din stanga si apoi al celorlalte 19 cluburi din prima liga...

La Bernabeu, senzatia era de “business as usual”. Aceasta adevarata industrie nu intrase in avarie de la un 1-1. Puhoi de fani in magazinul oficial de sub tribuna de pe Paseo de Habana, care te intampina cu glorioasa insiruire a cuceririlor clubului, insa sub o eticheta ce te pune pe ganduri. El Mejor Club del Siglo XX. Care va sa zica Real se raporteaza la… mileniul trecut. Sa traiasca oare din amintiri, asta la capitolul trofee mult ravnite? Barcelona si alde Manchester United par a o atata si figura lui Raul, flancand din vitrina intrarea, sugereaza ca “regalistii” sunt intr-adevar setati la niste ani apusi.

Cel mai mare club al secolului XX

Totusi, prestigioasa adresa a clubului, pe axul nord-sud Paseo de la Castellana, unul presarat cu sedii de ministere, corporatii si institutii financiare, dovedeste atat covarsitoarea insemnatate a Realului in viata madrilèna cat mai ales influenta sa in a-si asigura proptele cu care sa racoleze alde noi optari si nouari. Iar unde e Kaka si Ronaldo se lipeste si adidas. De fapt, magazinul clubului are pe unul dintre cele 3 etaje ale sale produse pentru diverse ramuri sportive ale furnizorului de echipament. Realul la trei dungi e la demisol…

O foarte lunga lista de succese

Magazinul oficial cu produse exclusiv adidas are la etaj articole pentru alte sporturi, fara vreo legatura cu Real, iar la demisol numai despre vicecampioana. Parterul e neutru, rezervat fotbalului...

Septarul, o legenda a clubului

Optarul, o prima extravaganta recenta

Nouarul, o alt... as mult ravnit

Asa arata peluza unui stadion mare. Chiar si de aici se poate iesi insa cu capul plecat. 1-1

Santiago Bernabeu e la cateva statii spre nord, pe Castellana, din inima capitalei

Si de la Bernabeu, din nord, exclus de pe harta Champions League de egalarea reusita de lionezi, la Estadio Vicente Calderon, cu a sa poarta 1 in tunelul sapat in maruntaiele tribunei principale, pasaj din splaiul nordic al raului Manzanares. Acolo, gravate pe zidurile tunelului, stema lui Atletico si referirea la “casa” Calderon sunt innegrite de carburantii tirurilor si limuzinelor, insa alb-rosii beneficiaza de pe urma industriei pe patru roti, pe de-o parte prin cele cateva garaje auto in chirie in burta stadionului, pe de alta parte prin Kia, ce ocupa zidul unui bloc din preajma cu sloganul mare pe tricoul dungat cu o inima in relief “Patrocinador Oficial de un Sentimiento”. Asa o fi.    

Nu stiu zau ce sentimente o avea KIA fata de fanii Atletico dar sigur buticarul din centru tinea cu Spania lui... Ce mai noapte de vara cand cu acel 1-0 la Viena. Torres versus Germania

Dincolo, sub tribuna a doua, descoperita, de pe Paseo de Los Melancolicos, restaurantul din incinta nu l-a uitat pe Torres, un Fernando nouar dar pentru Spania, iar muzeul clubului te intampina cu un cliseu de epoca de la Campo de O’Donnell, arena inaugurata in 9 februarie 1913 si care gazduia intaiul joc al selectionatei iberice in Madrid. De la Calle de O’Donnell, din estul centralului parc Del Buen Retiro, Atletico e acum mai la sud-vest, asteptand centenarul legat de vechea vatra dar expunand manuscrise punctand cei o suta de ani de istorie inceputi pentru Atletico in 1903.

Peste drum, destrabalare de graffiti Forza si “Cervezerii” gen 73 Offside, cu postere mai vechi ori mai noi. Si sperante. 40.000 s-au strans la Calderon pentru sosirea lui Sporting in optimile Europa Cup, cu fanii verzilor canalizati doar spre portile 7 si 9 ale peluzei nordice. Lume luminata, celebritati gen Maradona, Figo ori Futre dar doar un amarat de 0-0 cu doi lusitani eliminati si o concluzie. N-a fost un mijloc de saptamana propice in capitala Spaniei.

Totusi, speranta moare ultima, asa ca El Corte Ingles, acest fac-totum al comercialismului spaniol, a pus déjà in vitrina pachetul pentru retur. Avion, hotel de 5*, translator si biletul de meci, 650 euro pentru jocul de la Lisabona. Va fi interesant de urmarit pana la final acest duel intre oaspetele succesive ale Timisoarei in toamna lui ’90. Cert e ca de unde Poli a plecat calificata intr-o noapte a redutei banatene, Sporting a plecat neinvinsa. Frustrare pentru un club totusi cu vino-incoa la publicul local, daca e sa judec doar dupa pasiunea cu care si-a expus fanul lui Real satisfactia de a-i fi vazut pe alb-rosii ingenuncheati de alde Dinamo ori Poli. Daca n-ar conta, Atletico n-ar starni asemenea reactii contrarii.

Dar e acolo, parca tragandu-i de mana pe comerciantii sadea de pe arterele cu magnet turistic ale capitalei, unde magazine de sport trag cu ochiul impopotonate cu numele lui Real si Barcelona. Catalani fie si in inima tarii!? Un brand mai mare intr-o lume cu busola ratacita si bani fara miros. Un vanzator macar s-a delimitat total de tribalism, marsand patriotic in stabilimentul sau pe triumful Spaniei la Viena, intr-o splendida decartare de fulare legate de un anumit 1-0 conturat de Torres.

Spania, Barcelona, Atleti, straine, tot ce vrei...

Incerc sa-mi imaginez un derby Real – Atletico, ale caror stadioane sunt despartite cat de exemplu de-o frantura de maraton, vazandu-i pe numerosii fani infasurati in pomenitele fulare. Alb-violete ori alb-rosii. E sange latin si mandrie El Mejor. Madrid nu s-a impus in Europa miercuri si joi si am senzatia ca fanul de circumstanta al polistilor e svab de nevoie zilele astea. Viata de suporter. Trairi la maxim.

Mai sunt grupari ce renunta la sponsori in favoarea tiparirii pe tricouri a numelor fanilor

Capitala nu s-a scuturat de iarna, doamnele sunt inca imblanite iar unii fani se incalzesc cu o bere locala Mahou la ideea unor 3-0 si 2-0 in alte decenii. Cand o sala de trofee devine prea impovarata, si mentinerea pe aceeasi linie de succes e aproape imposibila. Cand asteptarile sunt galactice, altele devin micile delicii…

Reclame

Exclusiv din Franta (II): „Verzii”, dupa 17 ani in sferturi

Februarie 15, 2010

Cu titlul <Pe nea si viscol, dupa 17 ani in sferturi>, am semnat in Fotbal Vest un al doilea fotoreportaj din St. Etienne… Drumul Romaniei spre Polonia si Ucraina va trece in 2010-2011 si prin Hexagon, asa ca o descindere la arena celui mai aureolat club francez v-ar putea starni interesul.

De pe una din colinele ce domina orasul, spre nord, cu arena "Chaudron", plasata in preajma tronsonului tramvaiului 4, ce spinteca vertical urbea, de la sud

La poale, magazine cu bun gust si nici urma de lanturi transnationale de mancare "fast". Si pana si un supermarket nu aduce cu monstrii pe sablon nord-american, ci deghizat intr-o reamenajata veche piata, La Halle

Strazile principale s-au inglodat in zloata, magazinele au ramas goale iar stadionul s-a umplut doar pe-un sfert dar St. Etienne a profitat de-o bresa intre ninsorile urmate de viscol, recidivand cu un succes la zero acasa, la trei zile dupa memorabilul 3-0 cu AS Monaco.

Multe piete, multe statui, poleite chiar in aur. In memoria unor eroi cazuti pentru libertate. Suntem in tara lui Liberte, Egalite, Fraternite

Daca traiesti mai mult in insula, ajungi automat sa pomenesti mai des de vreme. Si n-am trecut cu vederea sa constat cat de capricioasa poate fi, in egala masura, pe continent. La St. Etienne, vantul rece de la ora jocului de duminica trecuta, cu AS Monaco, a anuntat parca zapada, ce a cernit necontenit doua zile mai apoi, cu 24 de ore inaintea optimii de finala a Cupei Frantei, cu Vannes OC, programata tot pe Geoffroy-Guichard.

Tribuna a doua, Henri Point, are un tarc pentru fanii oaspeti

Soferii au atacat mai greu abruptele pante radiind din zona centrala spre dealurile dimprejur, neaua s-a transformat in zloata pe arterele principale iar disputarea meciului knock-out a cazut sub semnul intrebarii. La cat a nins, prin alte locuri s-ar fi aruncat prosopul dar localnicii au lopatat cot la cot si arbitrul jocului, intr-o inspectie facuta miercuri la ora 11, a decis ca terenul este practicabil.

Totul parca inghetase insa fotbalul mergea inainte. St. Etienne trecuse cu 4-1 de Lorient in ianuarie si cu 3-1 la lovituri de departajare, dupa 2-2 la Villefranche, in 16-imile din saptamana precedenta, si doar cochetele magazine si buticuri din oras pareau a bate pasul pe loc.

Peluza Jean Snella, cea dinspre oras, are o galerie "saltatoare". Fanii se iau dupa umeri, intr-un lant uman, si sar pe loc minute in sir

Mai exact, nu multi s-au inghesuit in weekend, in ciuda soldurilor de pana la 70% expuse in vitrine, si nici tipenie de om la inceput de saptamana. Succesul “Verzilor”, 3-0 cu monegascii, n-a catalizat apetitul localnicilor, mai degraba precauti si restransi decat cheltuitori aidoma lyonezilor.

In fond, St. Etienne a fost si un centru minier in alta perioada a existentei sale, axandu-se abia mai recent pe latura artistica, drept gazda a celui mai mare muzeu national de arta moderna, insa ce sare pregnant in ochi in orasul cu sub 150.000 locuitori e spiritul pozitiv al coeziunii comunitatii locale. Le Stephanois.

Totul redus, inclusiv flamura cu "Le 12e Homme", al doisprezecelea jucator, dar putini s-au inghesuit...

L-am remarcat la victoria cu cei din Principat, pe esantionul de circa 23.000 spectatori, ce au stins rapid torcida cu fumigene si flamuri a alb-rosilor, dar si in oras, asta apropo de magazine. Nu tu branduri transnationale in zona centrala, nici macar urma de alde McDonald’s, KFC si alte gainarii pe aceleasi linii, ci macelarii si nu numai ale localnicilor, printre care si un butic expunand tricouri pentru mamici insarcinate, cu imprimeul ICI FUTUR SUPPORTER STEPHANOIS. Cu litere verzi, pe burta. Aici, un viitor fan Stephanois. Mi se parea mai frecventat.

Un butic din centru, de pe artera cu sine pentru transport in comun, unde e evident ca "Verzii" sunt in buricul comunitatii locale

Stafeta se inmaneaza asadar in familie iar flacara rivalitatii e intretinuta in duelul cu Olympique Lyon, ce i-a rapit suprematia in Hexagon. Dar in alte vremuri, pomenite in albumele ilustrate cu coperti rosii dar si verzi, desi comercializate in magazine de prezentare ale lyonezilor, St. Etienne se impunea la pas, de exemplu in perioada 1968-’77, cand cucerea de cinci ori Cupa Frantei, de fiecare data in fata altei finaliste insa nu Olympique. E drept, din 1977, de la ultimul succes, 2-1 cu Reims, n-au mai fost decat doua finale pierdute, in 1981 si ’82, cu Bastia si PSG, “Verzii” ramanand la agoniseala de 6 trofee, in urma marseillezilor si a parizienilor, cu cate zece respectiv sapte, in timp ce Lyon a urcat la patru. Nu multe, traditia fiind ca trofeul sa fie pasat ca mingea de rugby. Acum e la Guingamp.

Le Derby du Rhone s-a inclinat in ultimele doua decenii in favoarea lyonezilor iar distanta parcursa in 50 minute de excelentele lor trenuri etajate, pe vale in sus, spre metropola expunand pe la periferii si saloane de prezentare Dacia, parca s-a alungit in defavoarea “Verzilor”.

Biletele de 30 euro la tribuna principala pot fi cauza goliciunii ei. In rest 20 ba chiar doar 15...

Un licar de speranta a reaprins Galtier, noul antrenor principal, cu acest parcurs in Cupa Frantei, amintind imediat de precedenta ocazie cand “Verzii” de pe “Chaudron” jucau in sferturi. S-a intamplat in indepartatul 1992-’93, in primul sezon cu Jacques Santini la timona, stropit de un 2-1 dupa prelungiri cu Marseille, o campioana in devenire ce avea insa sa fie deposedata de titlu dupa incheierea editiei. Asa cum n-a durat nici bucuria lui OM, dupa “afacerea Valenciennes”, tot asa s-a stins si St. Etienne, 0-1 in semifinala cu Nantes, focul de paie fiind evident in editia imediat urmatoare, cu o eliminare prematura, la penaltyuri, in fata lui Pau.

L'Abattoire e un bar pe colt din preajma arenei, unde fanii se strang inainte si dupa jocuri, depasind numeric amatorii de curse hipice din incinta. Sub ecran, o vitrina cu mandria lui AS Saint Etienne. Simboluri, steme, ani triumfatori...

“Verzii” fusesera poate imbolditi la vremea aceea de traiectoria monegascilor in Cupa Cupelor, alb-rosii lui Arsene Wenger sfarsind in finala de la Lisabona, pierduta cu 2-0 in fata lui Werder. Dar cam de-atunci nu s-a mai auzit de St. Etienne de bine, rivalii din mai marele oras vecin crescand in schimb in proeminenta.

Stade Geoffroy-Guichard, inaugurat la 13 septembrie 1931, a ramas insa pe harta, cu ocazia Coupe du Monde ’98, cand s-a intrebuintat de 5 ori in faza grupelor, gazduind si memorabila optime cu penaltyuri Argentina – Anglia. Cea cu rosul lui Milton-Nielsen pentru Beckham. De acolo i se trag si gardurile imprejmuitoare, un surplus fata de Albion si mai ales in disonanta cu pasnicul spirit Stephanois. Partizani dar fair-play…

Fanii din peluza Charles Paret au cateva steaguri gigant, incluzandu-l pe cel cu un craniu cu palarie. Povesti cu stafii?

Duminica, inaintea jocului de la ora 5 cu AS Monaco, mai nimic nu era deschis in St. Etienne. Francezii pranzeau la casele lor fara mari peluze ori limuzine in fata, pastrand rodnic samburele familiei si al comunitatii locale. Strada era a lor pentru 5 tuciurii in grup, misunand in zona unei gari de naveta, si cu greu am gasit, in drum spre stadion, o usa deschisa cu refugiati “Verzi”. Initial, mai multi erau ei in L’Abattoire chibitii de curse hipice, scurgandu-se pe ecrane din Irlanda sau aiurea.

Mi se pare c-au cam pierdut pariurile dar fanii “Verzi” sositi in bar au tras nadejde de la vitrina cu flamuri, tricouri, steaguri si imitatii de trofee din anii cu zece titluri stranse. Pe artera spre stadion, nu multi s-au infipt la cele doua-trei standuri cu produse ale clubului, unele reduse si la 10 euro, lasand ceva si pentru jocul cu Vannes, pe langa cele 30 la principala, 20 in Point si 15 la peluze, taxate la meciul cu Monaco.

Vor urca "Verzii" in ierarhie aidoma amorezului pe tulpina? Undeva in centru, un colt de strada ce-ti ia ochii...

Miercuri, pe frigul de la ora 20, printre altii fara capitanul Matuidi, St. Etienne a fost atenta la capcanele “buturugii mici” din josul ligii a doua si a punctat spre final, prin Payet si Riviere, care, ca si cu monegascii, a conturat victoria la fluierul final: 2-0 si calificare. In sferturi, dupa 17 ani! Zapada de marti, ramasa pe scaune, n-a scos din case 10.000 de Stephanois, tarcul oaspetilor ramanand gol…

Iar joi s-a pus pe viscol, semn ca, pe locul 16, St. Etienne n-a iesit inca din iarna. Care a anulat peste saptamana unul din zborurile spre Bordeaux, urbe a campioanei lidere care le-a administrat duminica „Verzilor” un 3-1 ce-i tine acolo jos, sub presiunea rezultatelor. Ultimele 14 etape vor fi de foc…

Intercalate, urmeaza fazele finale ale Coupe de France, care in 23/24 martie programeaza sferturile de finala, cu perechile Monaco – Sochaux, Auxerre – PSG, Quevilly – Boulogne si Lens sau Brest cu St. Etienne. „Verzii” isi vor afla adversara miercuri seara, 17 februarie, cand ex-campioana Hexagonului va primi vizita divizionarei secunde Brest. Oricum ar lua-o, o deplasare dificila pentru Stephanois…

Oare cat de jos trebuie ca sunt „tricolorii”?

Octombrie 7, 2009

Vizionam aseara optimea de finala a Campionatului Mondial de fotbal sub 20 ani si ma intrebam de ce nu e prezenta si Romania acolo. Intrebarea si-au adresat-o si comentatorii partidei transmise pe Eurosport. Intr-o oarecare masura si datorita unui fapt remarcat si subliniat de un invitat al emisiunii „Legile Jocului” de luni seara, la TEN, si anume ca baza materiala in suferinta a fotbalului romanesc nu inlesneste deprinderea corecta a lovirii si „imblanzirii” balonului de catre copii, la invatarea abecedarului jocului. Intr-adevar…

Pe terenuri desfundate sau denivelate, jucatorii de maine ai „tricolorilor” deprind cu metehne manevrarea mingii. La halal gospodari ai jocului in tara noastra, asemenea rezultate… Si acum, tineti-va bine!

Romania eliminata cu 0-12

Caci Romania a capotat lamentabil in grupa preliminara de calificare ce avea drept finalitate accederea la turneul final in plina desfasurare din Egipt. Patrulaterul s-a disputat in nordul Angliei, unde junii „tricolori” erau spulberati cu 6-0 de Albion, cu 4-0 de Belgia si cu 2-0 de Islanda. Da, 0-12, in conditiile in care in grupa s-au aflat si pescarii islandezi, buni amici ai lui Dinamo.

Acum imaginati-va ce-ar fi fost ca Romania sa onoreze cu prezenta in Egipt… Nu de alta dar Anglia, invingatoare la scor impotriva „tricolorilor”, a fost surclasata la randul ei in Tara Faraonilor, 0-4 cu Ghana. S-ar fi facut de ras ca Tahiti, ce a luat-o constant pe coaja nucii de cocos, cu opt la zero.

Vizionam asadar aseara optimea de finala opunandu-le pe Cehia si Ungaria, selectionate de care aminteam saptamana trecuta, pe aceeasi tema a impotentei federatiei noastre, in blogul „Cehia + Ungaria < Romania. Dar vizionati Mondialul?”, si am inteles de ce „tricolorii” nu s-au aflat intre cele 24 reprezentative calificate.

In primul rand, Cehia si Ungaria ajunsesera in Egipt gratie calificarii in semifinalele Campionatului European la aceeasi categorie de varsta, performanta intangibila pentru „tricolori”, spulberati in grupa preliminara a continentului nostru. Din nou, daca am face diferenta intre rezultatele unora si ale altora, ne-ar lua cu ameteala.

Cehii si maghiarii au dovedit deprinderea corecta a lovirii balonului iar Mate Kiss, in special, cu un mondogol de la 30 metri, o ghiulea a la Hagi ce a pulverizat particulele de aer intr-o miscare lipsita de rotatie a mingii. 1-0 in minutul 15. Echilibrul valoric a fost reliefat de egalarea survenita repede, gratie loviturii de cap a lui Jan Vosahlik: 1-1 in minutul 26. Asa s-a si terminat.

Ungaria, dupa prelungiri si penaltyuri contra vecinilor, in sferturi

In prelungiri, imediat, o alta centrare de pe dreapta a adus Republica Ceha in avantaj, in minutul 92, prin Michael Rabusic. Ca un facut, peste sapte minute, Ungaria a egalat si ea, prin capitanul ei, Vladimir Koman. Ce naste din pisica soareci mananca iar Vladimir e fiu de ex-fotbalist profesionist.

2-2 si lovituri de departajare. Unde Peter Gulacsi, salvand suturile lui Marecek, Moravek si Reznik, ultimul la moartea subita, a dovedit ca este o laudabila rezerva a lui Pepe Reina, la Liverpool. Cu numarul 42. Baietii lui Sandor Egervari, triumfatori cu 4-3 si asteptand sfertul de finala de vineri, contra Italiei, la Suez, desi tocmai nouarul Krisztian Nemeth, vedeta achizitionata tot de Liverpool, si-a vazut a cincea lovitura a maghiarilor salvata de Vaclik. Asadar macar o selectionata europeana in semifinala, daca nu chiar doua, depinzand de traiectoria Germaniei, fata in fata in optimi cu dezinvoltii ghanezi.

Iata-i pe invingatori, cu cluburile de provenienta… Gulacsi (Liverpool) – Kiss (Gyori), Szekeres (MTK), Presinger (Videoton), Szabo (Paksi) – Gosztonyi (MTK), Futacs (Werder Bremen), Koman (Bari), Simon (Szombathelyi) – Dudas (Gyori), Nemeth (Liverpool). Au mai intrat Andras Simon (Liverpool; imprumutat Cordobei), Zambo (Gyori) si Balajti (Diosgyori).

Ungaria, cu trei baieti inhatati de Liverpool, in sferturi de finala. Anglia, eliminata din grupe. 0-4 cu Ghana, 0-1 cu Uruguay si 1-1, tras de par, cu Uzbekistan. A se citi egaland-o in minutul 88, prin Alex Nimely, de la Manchester City. Un punct, un gol cand calificarea se disipase si o intoarcere in insula. Explicatia ar putea veni si tocmai din aceste importuri de tineri jucatori din toate zarile. De cand cu sosirea lui Arsene Wenger in Albion, insula n-a mai avut tarmuri. S-a facut una cu continentul, s-a globalizat. Fabregas a luat calea Arsenalului la 16 ani, de la detinatoarea la zi a Champions League, CF Barcelona. Cati altii n-au luat calea Albionului, de la grupari inzecit mai mici!?

Anglia: prea multe importuri, neconvocari, terenuri desfundate si antrenori depasiti

O alta problema a Albionului ar putea ramane acea deprindere defectuoasa a lovirii mingii, de care aminteam in privinta Romaniei. Cu atatea ploi, destule terenuri desfundate, innamolite. Circumstante atenuante. Caci altfel, bani ar fi din belsug in insula, pentru intretinerea unor gazoane de Doamne Ajuta. Cum ti-i cresti, asa ii ai…

Si ar mai fi antrenorul. Nimic rau cu Brian Eastick, dar ma indoiesc ca dumnealui are in maneca bagajul tehnico-tactic deosebit de variat, cu artificiile de rigoare aplicabile la turnee finale, posedat de selectionerii unor reprezentative ce tind sa se impuna si la alte categorii de varsta. Deja de la sub 20 de ani, Anglia invata lectia amara a inclinarii steagului. Cu o deprindere perfecta a esecului, eliminarile la seniori nu mai sunt de mirare. Eastick e de scoala veche, cea cu mingi lungi si „focul la ei”, practicata pana mai ieri in Albion. Un tehnician care a activat intre aceste limite nu se poate schimba in preajma retragerii, doar prin sosirea in insula a unora ca Wenger sau Mourinho. O fi activat el la academiile lui Birmingham City, in perioada cu Trevor Francis manager, si la Newcastle United, pe vremea lui Sir Bobby Robson, plus ca secund la tineretul Republicii Irlanda, in umbra lui Don Givens, dar n-avea experienta de turneu final. Caci, in calitate de secund al lui Brian Hamilton la reprezentativa Irlandei de Nord, n-a avut parte de bucuria calificarii…

Faceti o combinatie a acestor factori, plus a faptului ca marile cluburi n-au cedat reprezentativei jucatorii de lot, ca Gibbs si Wilshere, de la Arsenal, Stanislas si Sears, de la West Ham, Welbeck, de la Man United, Scott Sinclair, de la Wigan, Sturridge, de la Chelsea, ori Carroll, varful lui Newcastle, si aveti explicatia eliminarii rusinoase a uneia dintre cele 6 reprezentante ale Europei. Unica necalificata din grupe. 1-6 ca la tenis. Dar Romania, cu 0-12?

De fapt, dintre neconvocatii citati mai sus, unii au fost deja imprumutati ori pasaportati, semn ca primele indicii ale nu foarte bunei lor acomodari intre profesionistii seniori le-a dat de gandit antrenorilor. Zola l-a trimis pe Sears la Palace iar Chelsea pe Sinclair, la Wigan. E drept, si Beckham era trimis de Sir Alex Ferguson la Preston North End, scotianul avand poate o premonitie ca se va folosi candva chiar de un bocanc pentru a-l trimite pe David in Victoria lui.

Dar de ce n-au fost unii deplasati in Egipt, tocmai ne-am lamurit. Nationala de tineret sub 21 ani, antrenata de Stuart Pearce, tocmai a jucat in preliminariile C.E. 2011, vineri seara, pe Ricoh Arena din Coventry, in fata a putin peste 20.000 spectatori, cu cativa dintre jucatorii tocmai amintiti in teren. Gibbs si Wilshere au inceput jocul, la fel ca Theo Walcott, un alt „Tunar”, insa inlocuit la pauza. A mai fost si numitul Carroll, chiar marcator, iar Welbeck a intrat pe final. Anglia s-a impus, cu 6-3 in fata Macedoniei, dupa 2-0 in 30 de minute si 3-3 dupa o ora de joc, desprinderea cu o „dubla” reusind-o in ultimele 5 minute Zavon Hines, descoperirea lui Zola la West Ham. Cu un 2-1 in deplasare in aceeasi Macedonie si un recent 1-1 in Grecia, Albionul poate aborda increzator in noiembrie jocurile cu celelalte adversare din grupa, Portugalia (acasa) si Lituania (in deplasare).

La sub 19 ani, Albionul a ajuns macar in finala Europei

Ca o completare, Eastick gestiona in vara si prezenta Angliei la turneul final al C.E. sub 19 ani, unde beneficia de cateva nume strecurandu-se ici colea in formulele de start din Albion. Un Dan Gosling la Everton, de exemplu. 1-1 cu Elvetia, apoi 2-2 cu Ucraina, unde s-a desfasurat turneul reunind 8 selectionate, fiind egalata de ambele, si-apoi un 7-1 cu Slovenia. In semifinala cu Franta, acelasi Nathan Delfouneso de la Aston  Villa a reusit o „dubla” in prima repriza de prelungire, devenind golgeter al turneului, cu patru reusite, si calificandu-i pe insulari in finala contra gazdelor, ce-i invinsesera tot cu 3-1 pe sarbi.

In ultimul act, cu Welbeck de la Manchester United in formula de start, Anglia a cedat cu 2-0, Ucraina devenind campioana europeana la categoria sub 19 ani. Dar roata morii se invarte si zilele urmatoare, intr-un patrulater in Slovenia, Anglia se va alinia in grupa preliminara de calificare a editiei de anul viitor, din Franta. Insularii vor da piept cu Slovenia, Finlanda si Slovacia. Interesant insa de vazut cate cluburi vor fi dispuse, ca si in cazul turneului egiptean, sa le dea „verde” junilor. M-as mira ca Jack Rodwell de exemplu, de la Everton, sa figureze in lotul lui Noel Blake…

Ziua 139. In sprint pe langa profesionist

Mai 11, 2009

M-am intors la Leeds. Am alergat semimaratonul celui mai mare oras din comitatul Yorkshire si in 2007, iar acum am ales din nou sa atac pantele de pe prima jumatate a cursei, spre Headingley, una dintre arenele preferate ale selectionatei de cricket a Angliei.

O pereche de "alergatori", un numar de concurs si... peste 21 kilometri

O pereche de "alergatori", un numar de concurs si... peste 21 kilometri

Doar in orasul natal, Timisoara, ma reintorceam sa alerg maratonul. Am adaugat pe lista Leedsul lui Billy Bremner, epicentru al proaspetei lansari cinematografice Damned United, despre cele 44 de zile, in anii ’70, cand pe-atunci campioana la zi a Angliei a fost antrenata nici… o vara de regretatul Brian Clough.

N-a fost nici fotbal, nici cricket, ci semimaraton. N-a fost nici vant, nici ploaie, ca in ziua precedenta, ci inchis si racoros, potrivit pentru o alergare de cursa lunga. N-am fost multi ca la maratonul Londrei, unde se aliniau aproape 36.000 alergatori, dintre care nici 500 au avut nesansa de a nu trece linia de sosire, printre care si campioana olimpica en-titre Constantina Dita, ci doar vreo 4.000, cu tot cu concursul paralel de stafeta. In cursa individuala ne-am adunat 2.909.

Startul, din Millennium Square, modernizata piata centrala din Leeds, unul dintre orasele de seama ale Albionului, cu tot tacamul. De la BBC Yorkshire si pana la un fascinant muzeu al revolutiei industriale, cu toate ramurile sale, undeva in Armley…

Startul asadar, in sunet de fanfara militara a copiilor. Regimentul de parasutisti. Ne-au cantat, pe cand asteptam focul pistolului, in tarcurile noastre. Cei pentru timpi sub 75 de minute, cei pentru sub 85, cei pentru sub o ora si jumatate, unde m-am inghesuit si eu, cei pentru sub 105 minute, cei pentru sub doua ore, si restul concurentilor.

Unul din turnurile cladirii Primariei, din preajma careia s-a dat startul

Unul din turnurile cladirii Primariei, din preajma careia s-a dat startul

Fanfara militara a copiilor a fost una, prezenta la start a catorva reprezentanti ai fortelor militare a fost alta, ceva nou si inedit. N-am mai vazut pe la alte curse si mi-am amintit ca, in seara precedenta, pe un panou informativ cu activitatile urbei, era amintit si un bal ca pe vremuri, retro, din perioada celui de-al doilea razboi mondial, mai exact din anul 1940, copiind respectiva festivitate organizata de The Food Ministry. Ministerul papicii. Nu se rememoreaza doar crampeie din razboi, ci si verdele armatei reapare in peisajul cotidian. Nu l-am mai prea vazut pe strazi, vorba aia, de-aproape 20 de ani. Sau gresesc?

Dar i-am lasat pe militari, sunetul fanfarei s-a stins, iar pasii nostri au luat-o la sanatoasa. 13,1 mile. 26,2 kilometri. Gandul ma ducea la colegii de calatorie spre Leeds, care sosisera insa pentru alta cursa, una mult mai dificila, pe 35 de mile, adica vreo 50 de kilometri, si nu tu pe sosea, ci peste pasuni si prin vai. Pe nume cross-country. Chiar si cu busola. Si cu riscul de a intra pana la piept in apa. 26 de kilometri or fi ei suficient de dificili dar, pastrand proportiile, nimica toata comparativ cu cursa celor doi. I-am intrebat cum se antreneaza si mi-au spus ca pe cont propriu, nefolosind deloc mijloacele de transport in comun ci doar alergand de la A la B la C, respectiv cu doua cluburi in paralel. Rezultatul, acelasi. Suficienta rezistenta pentru 50 de kilometri. S-or fi prezentat oare si la „semi”, ca dezmortire? N-ar fi prea de tot…

Ma concentrez acum la ale mele. Nu stiu ce-l apuca pe un alergator, sa iasa in decor, de pe carosabil pe trotuar, viraj in care aluneca. Buf! Trec pe langa un masiv tatuat de sus pana jos in… paianjen. Spider Man? Cam vanjos pentru asa ceva. Parca l-am mai vazut la alte curse. Fratia noastra e in crestere dar totusi, unele fete, intre zecile de mii de amatori in Regat, sunt mai familiare decat altele.

Lume luminata pe margini, organizatori cu insemnele Mizuno. Sponsorizeaza si Gaz de France si Suez. Treaba serioasa. Urcam, urcam. Pana dupa mila 5. Undeva scrie ceva de Headingley. Cricket? Nu. Alergari pe sosea. Folosim prima banda iar a doua e a masinilor, in ritm de melc. Banuiesc ca elita cursei le bate la viteza. Impadurit. E placut.

La mila 7, un vehicul afisand timpul intermediar. 48 de minute. Stau bine. Sub 7 minute pe mila, dupa ce-am scapat de catarari. Sunt in grafic. Ii aud pe altii in preajma vorbind ca de-aici e „bulevard”. Mai si coboram. Cotitura. Inapoi spre oras. Trecem pe langa o casuta telefonica pe care o pozasem datorita porumbeilor ei. Doi indragostiti, aripa la aripa, pe acoperis. Tandrete inaripata citadina. Cum puteau fi atat de sereni si impacati, impietriti, in tumultul urban?

Doi porumbei dragastosi, unu-n altu', pe cabina telefonica

Doi porumbei dragastosi, unu-n altu', pe cabina telefonica

Reintram in zona centrala. Cineva recunoaste tricoul de prezentare al clubului si imi striga. Com’on! Haide, nu te cabra. Vad turnul cu ceas al primariei. City Hall. Sunt aproape „acasa”. Si ti se pare ca a trecut repede. Semn bun. O fi un timp chiar respectabil. Ma arunc pe ultimele pante cu viraje si trec zglobiu pe langa un profesionist. Au fost anuntati ei si din Sudan. Cu tricoul maratonului Helsinki. Ma frec la ochi. Am trait-o si pe asta.

Am traversat si poduri. Si Leeds are canalele sale, candva comerciale, in perioada revolutiei industriale, legandu-l de Liverpool, la Marea Irlandei

Am traversat si poduri. Si Leeds are canalele sale, candva comerciale, in perioada revolutiei industriale, legandu-l de Liverpool, la Marea Irlandei

E riscul celor care isi aseaza si propun stachete ridicate. Timpi de performanta. In atacarea lor, pot eventual si claca. Atatia factori concura la succesul unei curse si un cat de minor minus poate da planul peste cap. A fost probabil ghinionul indraznetului. Eu, catinel, cu tinte mult mai „umane”, am ajuns la liman mai bine… Asa i s-a intamplat si Constantinei la Londra, sa tinteasca primul ei triumf acolo, cu atat mai apasatoare misiune cu cat campioana olimpica era sub ochii unei lumi intregi.

Pentru un amator de pluton, presiunea e alta. E incomparabil mai mica. Si cateodata, ajungi sa te freci la ochi a mirare. Trec. Asaltul final. Ultima portiune. Public incovoiat peste garduri. Ecranul panoramic. Timpii. Intru. 1:28:30. Un nou record personal pe semimaraton, batandu-mi timpul de la Timisoara, din toamna lui 2007, cu 21 de secunde. Nici o jumatate de minut e diferenta intre gustul delicios al alergarii avand drept rezultat stacheta inaltata si mai sus, si o alta incercare de a te lupta cu tine insuti.

E mai mult o batalie personala decat un loc in ierarhia finala. Si acolo a fost bine. Pe locul 164 la general, din 2909, respectiv al 28-lea la categoria mea de varsta, Men 35-39. Am vazut, in alte clasificari, pentru aceasta categorie de varsta, si versiunea V. Adica veterani. Tot ce-i peste 35. Adica de partea intunecata a perioadei „30”. Ale tineretii valuri.

S-a mai dus o cursa. Porumbeii or fi tot acolo? Ce-o fi fost cu africanul? Dar cu cei doi ultramaratonisti? Linistea de dupa batalie ma cuprinde incet si nu mai functionez. Cufundarea in nemiscare si cugetare.

Ulterior aflu ca s-a castigat cu sub o ora si opt minute, invingatorul, incadrandu-se in categoria mea de varsta, devansandu-l pe al doilea clasat cu peste doua minute. Imi zic in sinea mea ca diferenta de 20 de minute n-o voi „manca” niciodata. Mai bine realist, decat cu iluzii. Un lucru e insa cert. Ca de cand Iepurasul a venit de Pasti cu un cronometru, m-am miscat mai iute. Mi-a purtat noroc. Ma obisnuisem, ani de zile, sa alerg cu o idee vaga in privinta timpului scurs. Obiectul alergarii il consta delectarea, savurarea momentului. Mai aruncam cate o ocheada pe ecranul ceasului de mana dar nu teseam calcule mentale, cu timpi intermediari si tinte. Ajunsesem chiar sa alerg cateva curse fara vreun ceas la mana. Lucrurile s-au schimbat dupa Inviere si iata-ma, cu locul 3 la Handicap, de care-am pomenit, si peste numai opt zile cu un PB, personal best, cel mai bun timp personal la semimaraton…

O statuie ecvestra din zona centrala a Leedsului. Vremea mohorata a tinut cu noi. Intrebati orice alergator. Decat dogoritor, mai bine si cate-un strop...

O statuie ecvestra din zona centrala a Leedsului. Vremea mohorata a tinut cu noi. Intrebati orice alergator. Decat dogoritor, mai bine si cate-un strop...

Iar ajuns acasa, gasesc in cutia postala numarul de concurs si plicul organizatorilor, pentru urmatoarea intrecere. Viata merge mai departe. iar numarul meu de alergare va fi 7. Pentru o zi, de fapt pentru nici o ora, voi purta septarul lui David Beckham. Dar nu suntem la fotbal. Ci la alergari pe sosea. Pas cu pas, dupa pas cu pas.

Ziua 128. Vipuri, uituci, avioane si berze

Aprilie 30, 2009

„… Si ma rog de ce VIP? Cu ce sunt mai VIP cei 10-15 biciclisti decat restul biciclistilor?” Cam asa a pus pe buna dreptate punctul pe i unul dintre participantii la actiunea „Verde pentru biciclete”, desfasurata in centrul Timisoarei in sambata Pastilor Mici, nimeritele intrebari fiind adresate pe forumul online al respectivei initiative. 

Din punctul nostru de vedere, al iubitorilor pedalatului, sau dintr-o perspectiva sportiva, doar doua personalitati au  innobilat si dat greutate prin prezenta lor la start pelerinajului „Verde pentru biciclete”. Ar fi castigatorul Turului Ciclist al Romaniei, Dan Anghelache, devenit in 2007 primul roman triumfator in „bucla carpatina” dupa o asteptare de 10 ani, si mai ales multipla campioana olimpica la canotaj Elisabeta Lipa, care a cules salbe aurite la nivel mondial pentru Romania. Jos palaria in fata acestor doi campioni, adevarate very important person pentru „Verde pentru Biciclete”, si care au onorat actiunea cu entuziasmul lor pentru miscarea fizica in aer liber. Doua VIP si atat!

Insa cu exceptia necesitatii sublinierii prezentei lui Lipa si Anghelache, ne intrebam intr-adevar ce atata caz despre prezenta unor alte asa zise vipuri. Nu se mai invart rotile bicicletelor si nu mai putem deschide frigiderul in Romania fara a fi asaltati de acest nou si insidios cult de a promova la nesfarsit numele unor presupuse very important person, de fapt niste biete creatii ale comercialistei industrii mass-media?

Tot ceea ce a fost esential de mentionat despre „Verde pentru biciclete” tinea de initiativa in sine, a Fundatiei Bega si a altor organizatii cu caracter sportiv din Timisoara, de sprijinul excelent oferit de autoritatile locale, Politie si Politia Comunitara, de adunarea unui mare numar de inimosi la ceea ce s-a dovedit a fi o actiune reusita, la vremea buna si mesajul pozitiv al acestui pelerinaj ciclist in premiera.

Dar, cand colo, stirile locale de luni, desi au prins prima pagina a ziarelor, au fost de fapt un pomelnic al numelor respectivelor very important person. Te doare capul, nu alta, la ce s-a ajuns. Pai daca la asta s-a redus totul, putem sa inchidem pravalia. Orice scriber care cat de cat se respecta ar fi innodat un dialog cu unul dintre participanti, un non asa zis VIP, intrebandu-l ce l-a determinat sa sprijine initiativa, ce spera sa rezulte din actiunea lor si alte asemenea ecuatii…

In ziua imediat urmatoare evenimentului aveam norocul sa ma intersectez cu un lunguiet sir indian format de unii dintre participantii la „Verde pentru biciclete”. Toti unul si unul, oameni obisnuiti, ca tine, ca mine, reuniti intr-un pelerinaj ciclist spre estul Timisoarei, prin natura. Fara tam-tam, fara publicitate, doar de dragul sportului si al comuniunii „verzi” cu natura. O actiune normala, minunata prin simplitatea ei, cu oameni adevarati si nu tu asa zise VIPuri. Ceea ce nu s-a inteles in capul si penelul propagatorilor mass-media ai evenimentului este ca „Verde pentru biciclete” a fost insufletita si ridicata la rangul de prima pagina de prezenta in numar mare a pasionatilor de incurajarea mersului pe bicicleta, a acelor multi ilustri necunoscuti. Fara ei, initiativa ar fi fost inconsistenta prin prezenta doar a presupuselor asa-zise VIPuri. Dar se remodeleaza o societate prefabricata si acestea sunt pateticele reflexe… Ce trebuie taxate!

Cam asa am lasat in urma Timisoara. Cu senzatia ca am avut norocul si placerea de a participa la „Verde pentru Biciclete”, o initiativa minunata, dar din care unii atat au reusit sa concluzioneze… Ca a fost onorata de VIPuri. Asta a fost stirea zilei… Insiruirea numelor respectivilor. Mai sa fie. Noroc ca n-am cazut din sit la ilustra lor aparitie.

Pentru confirmare, un VIP mondial apare in poza de pe prima pagina a ziarului de limba engleza din Budapesta, Budapest Times. David Beckham in tricoul lui AC Milan, cu care a evoluat recent intr-un meci demonstrativ in capitala maghiara. Beckham e atat de „mare”, un megabrand mondial, incat a tinut prima pagina a presei budapestane de limba engleza. Ce bine! Pacat ca alte nume au tinut prima pagina si mai toate randurile legate de „Verde pentru biciclete”. VIPuri si VIPuri. Beckham pe prima pagina iar undeva dosit, in acelasi ziar, incidentul aviatic din Romania, urcat la rang de „stire VIP” de prezenta la bord, in zbor spre Iasi, a unui alt nume mult prea important cu sine si in ochii altora. Despre Dinamo in presa de limba engleza din capitala vecina. Ce poate face o barza! De parca altii n-ar fi fost in acel avion. Estimez ca nu s-ar fi facut atat tam-tam in presa romana, de unde subiectul a fost pasat mai departe, daca n-ar fi fost vorba de Dinamo.

Si apropo de avioane, stewardesa mai simpatica decat norma care ne-a vorbit survoland Europa spre Londra ne-a lasat la aterizare cu o glumita excelenta. „Iar daca aveti sesizari, accesati http://www.icantrememberwhatiamcomplainingabout.com&#8221; adica „Nu-mi amintesc despre ce vroiam sa reclam la adresa companiei aeriene”. Cu alte cuvinte, abtineti-va de la comentarii inutile. Pe buna dreptate, as zice, mai ales tinand cont de costul (inca) redus a numeroase zboruri. A fost buna poanta cu „nu-mi amintesc…”

Ziua 97. Cursa Universitatilor, Lupta Albastrilor

Martie 30, 2009

Va scriu cu amanunte picante despre o intrecere pe ape. Despre un eveniment sportiv de intensitate maxima, consumat pe durata a nici 20 de minute, dar care starneste un interes aparte de la lansarea sa acum aproape doua secole. Traditia se mentine, rivalitatea sportiva e la cote maxime iar plamanii si muschii unor adevarate masinarii umane par a exploda in expansiunea de efort fizic.

Dar inainte de a gasi punctul ideal de vizionare pe malul Tamisei, sa notam cate si mai cate, pentru toti, se intampla in metropola. Pe Wembley, intr-un joc amical, David Beckham stabileste recordul de selectii pentru nationala Angliei intre jucatorii de camp, 109, depasind fosta „borna” a regretatului Bobby Moore. Capello oferindu-i veteranului inca o selectie intr-o partida neoficiala, da si apa la moara unora care constata ca „Becks” a strans in ultima vreme „caps” la echipa reprezentativa si intrand in joc in ultimele minute ale unei intalniri cu gen Bantustan. „Sa fi transpirat mai mult pentru a merita selectiile. Le-a strans prea usor” e parerea recordmanului absolut la nationala Albionului, portarul Peter Shilton. Sa fie ale sale 125 selectii in pericol? Pazea, vine Beckham.

Mai pe seara, la aceeasi ora 20:30 la care s-a stins pentru o ora lumina mai intai in Insulele Chatham, din Pacific, iar apoi in Fiji, Noua Zeelanda si tot asa, de parca ar fi Anul Nou la sfarsit de martie, pe malurile Tamisei, in diagonala peste podul Parlamentului, doua obiective cu o simbolistica aparte s-au cufundat si ele voit in intuneric, pentru aceleasi 60 de minute, cu ocazia Orei Pamantului in 2009. Big Ben, turnul cu ceas al Parlamentului, si London Eye, „roata” survoland peisajul capitalei, au disparut de pe linia orizontului nocturn londonez. La fel si arenele Stamford Bridge ori White Hart Lane, printre altele… Deloc rau, nitel diminuata factura la energie electrica. N-am nimic impotriva initiativei Earth Hour, lansata in 2007 in Australia, dar asemenea gesturi de a proteja natura si de a economisi resursele fara a consuma in nestire fara rost n-ar trebui sa fie populiste, de fatada, odata pe an, ci sa fie parte marcanta a constiintei umane, a existentei si modului nostru de viata pe pamant. Iar cand ma refer la „restrangere”, includ tot… meniul: nu tu limuzine mari consumatoare de combustibil, nu tu masini de spalat vase mari consumatoare de energie electrica, iar lista ar putea continua la nesfarsit. Chiar e nevoie sa se inveleasca in blanurile unor mamifere pe cale de disparitie? Asa ca e bine sa se mai stinga lumina, dar nu la unison si parca la comanda, ci din instinct. Nu de alta dar o asemenea <Hai sa stingem lumina fratilor la 20:30 ca prea ne-am destrabalat in consum in ultimii „n” ani!> ne-ar putea aduce aminte de anii cand de-o parte a Cortinei de Fier se tot „lua curentul” la ore exacte, conform unui plan bine gandit, „pisicologic”. Ar trebui sa plece din sufletul fiecaruia simtamantul de a trai in concordanta cu natura si de a nu abuza… dar cu cine sa rationalizezi!?

Unii stabilesc recorduri, altii sting lumina, altii ies sau… „sunt scosi” la proteste in preludiul gi-tuenti cum ca Vezi Doamne sistemul n-ar mai fi viabil (dar cine si de ce l-a facut sa nu mai para viabil?) si hai sa spanzuram regele si sa traiasca Regele, cu totii „schimbam ora”, iar altii ies pe ape.

Duminica, 29 martie 2009, ora 15:40, a 155-a editie a „Bataliei Albastrilor”, The Championship Race, cursa de canotaj 8+1 intre Oxfordul bleumarin si Cambridgeul albastru azuriu, o intrecere sportiva a institutiilor de invatamant superior. Doua universitati de renume, un unic tel: de a trece primii linia de sosire inaintea podului Chiswick, dupa o cursa in amonte pe Tamisa. Inca o pagina intr-o istorie fascinanta…

Totul a pornit de la provocarea unui student la Universitatea Cambridge, Charles Merivale, care i-a aruncat manusa prietenului si tizului sau de la Oxford, nepot al scriitorului William Wordsworth. Hai sa ne intrecem cu barcile! Ideea lui Charles din 12 martie 1829 era lansata la apa in 10 iunie, la Henley-on-Thames, in susul fluviului de la Londra spre vest. Oxfordul lui Charles Wordsworth avea sa castige editia inaugurala iar localnicii aveau sa adopte evenimentul, devenit ulterior renumitul Henley Royal Regatta.

The Boat Race, cum a fost alintata, a fost mutata pe apele Tamisei londoneze, la Westminster, de unde era stramutata in amonte, in locurile actuale, in 1845, odata ce zona Parlamentului a devenit prea aglomerata pentru asemenea desfasurari de forte. Ambarcatiuni si echipaje, sustinatori de la universitati, gura casca, tot mai multi si mai multi. Cursa crestea in importanta…

N-au lipsit momentele de cotitura in The Battle of The Blues. Ambarcatiunea celor din Cambridge se scufunda in 1859 iar in 1898 trecea linia de sosire, desi luase apa la bord. In 31 martie 1912 ambele se scufundau, revenind la suprafata si luand-o de la capat in 1 aprilie. N-a fost pacaleala. Oxfordul s-a scufundat in 1925 iar peste doi ani asemenea evenimente notabile ar fi fost consemnate in transmisie directa radiofonica. La televizor, din 1938. BBC a lansat la apa o traditie, ITV1 a inregistrat 7,7 milioane telespectatori la cursa din 2006, intrecerea Oxford – Cambridge pe Tamisa devenind astfel al cincilea eveniment sportiv ca importanta al anului in Regatul Unit, dupa interesul manifestat in jurul reuniunii hipice Grand National, a finalei fotbalistice F.A. Cup, a finalei masculine de la All England Lawn&Tennis Club sau mai pe sleau Wimbledonul tenisistic, respectiv a cursei de Formula 1, British Grand Prix.

Ceva mai mult de un sfert de ora pe Tamisa, in intrecerea unor studenti inrolati la Oxford si Cambridge, pretuita la asemenea parametri care spun totul despre comuniunea insularului cu apele, despre statornicia sa in ciuda caracterului instabil, unduitor al izvorului vietii.

Din 1829, liderii echipajelor dau cu un ban aurit pentru alegerea culoarului. A vasli mai aproape de malul nordic, cel spre „centrul orasului”, spre esplanada Middlesexului, aduce cu un avantaj la prima respectiv ultima cotitura a fluviului. A vasli mai aproape de cel sudic, spre Surreyul rural, ar aduce cu un avantaj pe mai lunguietul parcurs de mijloc al cursei. Lupta se da pe parcursul Tamisei ce face un U intors. Imaginati-va forma unei coafuri feminine retro, cu o ondulare placuta peste urechi. Moneda e pastrata in Muzeul Raului si al Canotajului, din Henley, care adaposteste si pictura Battle of the Blues.

Batalia incepe practic in septembrie. Atunci sunt alesi vreo 40 de potentiali candidati pentru locurile din ambarcatiuni. Pana la Anul Nou, mai raman cam 24-28. Studii si antrenamente, jumatate de an. Cei din Cambridge, pe raul Ely din localitate. Cei din Oxford, pe apele din Wallingford si in centrul din Iffley Road, acolo unde, scriam recent, Roger Bannister cobora in premiera in 1954 sub 4 minute in alergarea pe o mila. Ceea ce n-am spus e ca Bannister a fost ajutat in tentativa sa de doi asa zisi iepuri. Daca atletismul e un efort individual si iata ca totusi… nu, in schimb canotajul e un efort colectiv de coordonare. Cam cu 4 saptamani inaintea Bataliei, echipele sunt definitivate. Rezervele Cambridgeului se numesc Goldie iar cele din Oxford formeaza barca de rezerva Isis. 

Invinsii anului precedent ii provoaca pe invingatori la o alta cursa si uite-asa se perpetueaza traditia unei intreceri sportive inaltatoare prin fair-play. N-ai cum trisa, n-ai cum fenta. Te lupti cu apele, cu valurile, cu curentii subacvatici, cu vantul, cu propriile slabiciuni umane, poate cu ploaia sau razele piezise. 250.000 de oameni pe margine, milioane de britanici in fatele televizoarelor, zeci de milioane pe alte meridiane, la TV.

Oxford triumfa initial, Oxford castiga si in 2008, dar per total e 79-74 pentru Cambridge. 80 pentru Azurii in 2009? Sau 75 pentru Bleumarini?

Matthew Pinsent, cvadruplu medaliat olimpic cu aur, gratia ambarcatiunea Oxfordului intre 1990 si ’93. Altele sunt numele de pe diverse meridiane care se aseaza in scaunele glisante pentru Batalia din 2009. Oxfordul se prezinta cu cea mai grea echipa din istoria curselor iar Cambridge cu cel mai greu echipaj dintre cele aliniate peste ani de Azurii. Ce atarna mai greu te propulseaza mai tare, cum avea sa constate Cambridge in 1998, cand, vaslind cu cel mai greu si inalt echipaj de pana atunci, stabilea un record absolut al Bataliei, in a sasea lor victorie anuala la rand: 16.19. Nici saisprezece minute si jumatate le-au trebuit sa vasleasca de dupa podul Putney Bridge, cam din dreptul pubului Duke’s Head, peste ape de Craven Cottage, arena lui Fulham FC, si pana aproape de podul Chiswick, mai exact pana in dreptul pubului The Ship, Corabia…

Asa ca stiu ele ce stiu… Grele… Baietii de la Cambridge au comandat de fapt zeci de burgeri cu carne de vita si o galeata de cartofi prajiti, pentru apres, indiferent de rezultat. Cu sampanie sau nu?

Dar iata-i pe protagonistii care vor fi cronometrati intermediar la locurile traditionale The Mile Post, de la o mila de la start, apoi la podul Hammersmith, reconstruit in 1887 de inginerul care salva Londra de propria-i retea de canalizare rabufnind din strafunduri, Bazalgette, si unde recordul e detinut de Cambridge, in 6:20, si la podul feroviar Barnes, construit in 1849 in patria lansarii… la apa a … fotbalului, unde in acelasi 1998 Cambridge trecea cel mai iute din istorie, in forta… 13:32.

Asadar, prin dreptul depozitelor Harrod’s si a berariei Mortlake vor vasli ca posedati urmatorii…

In bleumarin, Oxford… Michal Plotkowiak, Colin Smith, Alex Hearne, Ben Harrison, Sjoerd Hamburger, Tom Solesbury, George Bridgewater, Ante Kusurin si Colin Groshong.

In azuriu, Cambridge… Rob Weitemeyer, Henry Pelly, Ryan Monaghan, Peter Marsland, Beaglan McEachern, Hardy Cubasch, Tom Ransley, Silas Stafford si Rebecca Dowbiggin.

Da, exista o Rebecca, a existat cate o canotoare in ambele ambarcatiuni in unii ani. De prin partile noastre, croatul Kusurin, din Nova Gradiska, plecat din Zagreb sa studieze la Washington si acum ajuns la colegiul Kellogg din Oxford. Cine va impinge si trage mai vartos pe cele putin peste 4 mile?

Raspunsul la intrebare, din mersul bicicletei, pe esplanada Tamisei, in urmarirea protagonistilor… Patru dintre canotorii Universitatii Oxford au luat startul dupa o noapte mai… scurta cu o ora in care si-au definitivat lucrari imperativ a fi predate pana la amiaza zilei urmatoare. Neo-zeelandezul Bridgewater, cu un nume predestinat, Podul Apei, s-a destainuit celor de la The Times ca pregatirea universitara din noaptea dinaintea cursei i-a luat gandul de la Xchanging Boat Race. Cursa a abordat-o de la alti parametri, mai relaxat…

Poate si de-aici startul mai bun al outsiderei Cambridge, care la prima mila o batea la sutimi pe Oxford. S-a mers cap la cap, dupa care Oxford a inceput incet-incet sa ia avans… La final, acesta a fost de 3 lungimi si jumatate de barca sau 12 secunde: Oxford in saptesprezece minute in cap, Cambridge in 17:12. Asadar 79-75 pentru Cambridge. Victoria favoritei e logica, daca tinem cont de cei patru olimpieni din ambarcatiune.

A fost o duminica mohorata, inchisa, rece pentru un sfarsit de martie, dar traditia s-a perpetuat. Intr-un asemenea eveniment sportiv etica si moralitatea intrecerii permeaza niste tendinte sociale tot mai expuse eroziunii morale si de aici exemplul pozitiv al competitiei, plin de semnificatii adanci. Pentru cinici si sceptici, doar o vorba… cata vreme asemenea triumfuri ale spiritului uman exista, inca traim intr-o lume buna, „salvabila” de la autodistrugere. Un sport mai putin mediatizat, in umbra comparativ cu altele in care efortul fizic si mental atat in pregatire cat si in intrecerea in sine e evident mai mic. Dar, paradoxal, parca mai pur prin brutalitatea sa. Alte considerente n-ar mai fi, ci doar o provocare din partea celor de la Cambridge pentru revansa din 2010. Ai pierdut? Continua.

Ziua 93. Noul val ataca „blocul 28”

Martie 25, 2009

La cat de lansat a pornit Capello in 2008 cu Anglia, s-ar parea ca insularii ar putea fi scutiti de neplaceri macar pana inaintea fazelor eliminatorii la Mondialul sud-african, insa intrebarea inaintea amicalului cu Slovacia si a jocului oficial cu Ucraina este daca exista suficienta experienta si calitate la nivelul lotului Albionului pentru un asalt major, plus sangele rece lipsa la cele 4 eliminari la lovituri de departajare suferite in ultimele sase prezente ale “leilor” la turnee finale.

Neconcludent. Rio Ferdinand a luat loc pe banca de rezerve, pozitia fiindu-i preluata in experimentul lui Capello de Jagielka, inlocuit cu Upson, iar Rooney, Joe Cole si Wes Brown, dintre invingatorii cu 4-1 de pe Maksimir, nici n-au facut deplasarea, ca de altfel si Gerrard, si el accidentat si la vremea jocului din Croatia, din preliminariile C.M. 2010. S-ar putea asadar estima ca esecul cu 2-0 din 11 februarie in fieful campioanei continentale Spania ne-a lasat in ceata in privinta potentialului real al Albionului.

De fapt, pe langa absenta unor titulari, semnificatia altfel importantului amical pentru britanici de la Sevilla a fost rapita de tevatura in jurul egalarii de catre Beckham a recordului de selectii la nationala, 108, detinut intre jucatorii de camp de Bobby Moore. Unii ar putea opina ca Anglia inca traieste in trecut, sub spectrul lui Eriksson, daca tot starul de 33 ani ce l-a inlocuit la pauza pe mai tanarul Downing a acaparat centrul atentiei, insa o promovare oarecum trecuta cu vederea, cu ocazia aceluiasi joc, ofera indicii ca Fabio Capello ar avea incredere in personalul scrutinizat in Premier League pentru a o rupe cu conservatorismu-i recunoscut.

Un minus pentru fotbalul englez, mai nimeni n-a facut peste decenii un rodaj complet la reprezentativa de tineret, pentru a acumula din fasa experienta disputelor intertari, insa James Milner a devenit nu demult intaiul jucator atingand borna de 30 de selectii, de atunci plusand pana la 36 si fiind rasplatit cu o chemare in premiera intre seniori pentru jocul din Spania, desi initial fusese din nou convocat in lotul de tineret antrenat de Stuart Pearce, pentru meciul din ziua precedenta, pierdut cu 3-2 in fata Ecuadorului, la Malaga.

Versatilul mijlocas de 23 ani al Villei, exploziv pe ambele aripi, a ramas doar pe banca de rezerve, Capello preferand sa-i ofere un joc intreg extremei de buzunar Shaun Wright-Phillips, insa elevarea lui Milner intre seniori sugereaza ca batalia pentru locurile in lotul de Mondial va fi pe toate fronturile si ca ridicarea stachetei calitative in Premier League prin invazia strainilor, desi pe de-o parte sugruma titularizarea unor autohtoni, ofera totusi selectionerului Italian sansa de a alege dintr-un grup sigur mai otelit valoric si chiar mai putin restrans decat ar parea la prima vedere. Asta, m-as lansa sa apreciez, si comparativ cu o usoara subtiere calitativa si uzura la adversarele traditionale. 

Neconcludent. Desi succesele pe linie in preliminariile Mondialului au greutatea lor evidenta, trei fiind obtinute in deplasare si nu la limita, oponentele Albionului in grupa de calificare au insa exclusiv sablonul fotbalului est-european, persistand intrebarea cum se vor descurca insularii in conditii de turneu final in fata unei Spanii ori altor latini gen Argentina, Brazilia sau Portugalia, carora in general nu le cedau dar finalmente li se predau, mai ales la penaltyuri. Va incropi oare Capello lotul care sa pluseze comparativ cu precedentele prezente insulare si mai ales relativ la fluctuatia de potential a adversarelor?

Raspunsul poate l-a oferit déjà noul septar, cel putin conform halucinantului 4-1 de la Zagreb, Theo Walcott, “tunar” ce in 16 martie a implinit 20 de ani si care, cu acel hat-trick la croati, ne-a amintit de un fulgerator june Owen contra Argentinei si a dat sperante in ideea ca daca un pusti poate sclipi atat de orbitor din rolul lui Beckham, atunci Capello are la indemana niste giuvaeruri in curs de slefuire. Iar semifinala ultimului Campionat European de tineret, pierduta la niste penaltyuri maraton cu Olanda, ofera credit unui Albion atunci fara cativa titulari, nerodati in cel mai nefericit obicei amintit, ca spuma noului val poate oferi prospetimea si elementul surpriza care sa armeze vechea garda, rotindu-se in jurul a 28 de ani, impliniti de Gerrard, Terry, Ashley Cole, Barry ori Crouch. Ca sa nu ne aducem aminte ca timpul n-are rabdare, Rio Ferdinand si Lampard atingand 30 de primaveri neimplinite de Owen, dar Owen, vai, Owen…

Amintind insa de Gareth Barry, infinitele incertitudini intr-adevar persista, legat de titularizarile din nucleul de baza. O alta temere cum ca Anglia ar patina in gol, aiurarea la nesfarsit daca Lampard si Gerrard s-ar regasi laolalta sau nu in centrul liniei mediane. Cert e pe de-o parte ca unele absente ale lui Stevie G, accidentat, au simplificat ecuatia lui Capello iar pe de alta parte ca italianul i-a gasit mai mereu loc unui Barry aparut mai tarziu pe scena Albionului, si el de la Villa si cu un rodaj consistent la tineret, cu 27 selectii, nu spectaculos dar functional, mai ales ca inchizator.

Iar cum Aston Villa a oferit in Spania frontul ofensiv, prin Agbonlahor si Heskey, o combinatie de explozie tinereasca si robustetea rutinei, cu junele preferat de Capello si la debutul cu 2-1 al italianului contra Elvetiei in februarie 2008, merita sa tinem cont de parcursurile lungi ale “careului de asi” din Premier League in Liga Campionilor, istorie care s-ar putea repeta si in 2010 si care n-ar fi exclus sa sleiasca piesele grele ale Albionului, si sa concluzionam ca peninsularul n-ar ezita sa apeleze la niste asi din maneca provenind de la cluburi nu neaparat de top. Un exemplu, accidentarea de durata a lui Joe Cole, aparenta rezolvare a nebuloasei aripii stangi, ce i-a deschis portita lui Stewart Downing. Veti spune poate ca Downing, chinuindu-se cu Boro, nu va da ochii cu mingea intr-un piept la piept cu Ronaldo, insa flerul lui Capello consta tocmai in a face extrema descoperita la Riverside sa para mai buna ca parte a unui angrenaj eficient decat ca un jucator unilateral de banda.

Problema lui Walcott ori Milner nu tine de lipsa de talent ci de mentinerea prospetimii intr-o competitie de anduranta, dand piept cu seniori unsi cu toate alifiile. Theo iar e accidentat iar James pare a bifa macar o a 37-a selectie la tineret, in „dubla” cu Franta plus Norvegia.

Pe dreapta, lucrurile par mai limpezi, si anume ca zilele lui Beckham sunt numerate. Felul cum Aaron Lennon, care luna viitoare va implini 22 ani, l-a intors pe toate fetele pe Evra in finala Spurs – Man United a Cupei Ligii, ne reaminteste ca mignona aripa a jucat nu doar contra Portugaliei la Mondialul german. Daca urmatoarele 12 luni vor impune pe drept si fara dubii un titular in fata lui Beckham, fie el Walcott, Lennon ori Wright-Phillips, pe un flanc pe care e inca asteptat si Micah Richards, atunci Anglia va fi castigat surplusul de potential atat de necesar la turneul final.

Amicalul de sambata de pe Wembley, cu Slovacia, probabil doar va prelungi misterul, dar Capello stie ca sta déjà mai bine decat in 26 martie 2008, dupa un esec cu 1-0 pe Stade de France. Anul il incheia cu un 2-1 la Berlin, excelent in ochii englezilor din cele mai evidente motive, pavaza sub care capitularea din Spania a fost trecuta la categoria amicale fara alde Gerrard ori Rooney pe zona.

La urma urmei insa, fiind vorba de Albion, Capello trebuie sa gaseasca pe taram african cheia succesului. Nu de alta dar un egal poate fi insuficient. Ultimul exemplu? Finala Cupei Ligii, Spurs – Man United 0-0, cu 7 executanti de lovituri de departajare, dintre care 5 marcatori non-englezi si doi esuati, O’Hara si Bentley, de la tineretul Angliei. Totusi, usurare, cum nici preliminariile, nici grupele turneului final nu implica penaltyuri…

Ziua 63. Henry, o ilustrata catalana

Februarie 24, 2009

Cat frigul inca nu ne lasa, te incalzeste parca la suflet sa-ti plimbi privirile peste portrete nude in alb-negru ale unor campioni ai sportului. Performeri de inalt nivel au pozat in costumele lui Adam si Eva in posturi bine studiate, colectia de 34 fotografii ingemanandu-se in expozitia tematica „Champions”, „Campionii”, aflata in derulare de cateva luni in camera 40 a National Portrait Gallery din centrul Londrei.

Altadata, pe acelasi etaj, un alt fel de expozitie ni-l infatisa pe David Beckham… dormind. Vizitatorii cascau gura la un ecran ce difuza somnul mai mult sau mai putin lin al unui star al fotbalului. Acum, altceva…

Musculaturi bine reliefate si definite, fete expresive. Explozii de vigoare pe loc repaus. Fotografii portretisti Anderson si Low au adaugat proiectului „Campionii”, timp de cinci ani, pana in 2008, cand motociclistul britanic Leon Haslam a devenit ultimul subiect al initiativei in sprijinul Elton John AIDS Foundation. Corpurile dezgolite ale sportivilor sugereaza vulnerabilitatea pana si a unor semeni ai nostri extrem de grijulii cu aspectul lor corporal si in general pleznind de sanatate, mesajul fiind ca sindromul imuno deficitar acut e neiertator.

Putine dintre fotografii incearca surprinderea dinamicii exercitiului fizic, in general performerii fiind portretizati pur si simplu pozand, in posturi „acoperind” cele mai intime parti anatomice. Inotul e la mare cautare in proiectul „Campionii”, fotbalistii find si ei nelipsiti. Lui Matty Taylor, acum la Bolton, James Beattie, ajuns recent la Styoke, unde a marcat deja 4 goluri in cinci jocuri, printre care unicul al partidei cu Man City si o „dubla” in poarta goal-keeperului Albionului si al lui Portsmouth, James, si lui Dion Dublin, retras dupa o cariera de doua decenii, li s-a alaturat… Thierry Henry.

Desi mai toate fotografiile au fost realizate in Marea Britanie, SUA si Australia, unicul portret surprins in 2007, cel al fotbalistului francez, a fost pozat la Barcelona. Suficient de sugestiv in privinta despartirii ex-Tunarului de Londra, in favoarea tinutului catalan.

Henry e cu privirile pe minge, cu ochii „in cap”, intr-un exercitiu de echilibristica tipic jucatorului latin: cate secunde o fi mentinut pe frunte mingea dungata? Degetele-i rasfirate sugereaza ca toate simturile-i sunt alerte, in concentrare maxima. Balonul, imblanzit…

Absolutul maiestriei sportive e sugerat de unicul duet al „Campionilor”, gimnastii ucrainieni Nataliya Piontek si Mykhaylo Pavlov, inlantuiti si sfidand legea gravitationala, la trapez. Cliseul, surprins la Blackpool, in nordul Angliei, are mai putin de-a face cu expresiile faciale ale performerilor si mai degraba cu capabilitatile rafinate prin exercitii repetitive. Performanta sportiva. Ucrainienii, alaturi de doi francezi, un german si un suedez, completeaza putinii performeri care n-au engleza drept limba materna, ssugerand piata „tinta” a expozitiei lui Anderson si Low. In rest, sp[ortivi albi, de culoare sau de rasa mixta, barbati si femei, cu totii raspandind acelasi mesaj. Cu SIDA nu e de joaca.

„Centrul” expozitiei, o fotografie-portret de dimensiuni marite a jucatoarei de tenis de camp Venus Williams, privind piezis. Ochi migdalati si suvite impletite si vopsite, insa, ca si in cazul fotografiei unei reprezentante a Circului Alb din alta generatie, Billie Jean King, mai deloc detalii anatomice de la gat in jos. Intimitate saui… drepturi de autor? Altfel, campioni din cricket, fotbal, si american, triatlon, schi, rugby, judo, volei ori polo pe apa. Campionii infatisandu-se dezgoliti, fara „armura” apartenentei la niste cluburi sau culori, o sugestie perfecta ca sub aura de invincibilitate vibreaza vulnerabilitatea umana. Sunt si ei oameni…

Ziua 57. Trainic

Februarie 17, 2009

Comparativ cu chinul de a fi Paul Gascoigne, de care scriam recent, admirabila e longevitatea unor profesionisti pasind cu dreptul si in 2009, in toamna carierelor lor.

Cu doar un an si ceva mai tanar decat “Gazza”, Paul Furlong inca nu si-a pierdut apetitul de exact un gol la fiecare trei jocuri pentru QPR, chit ca in 1 octombrie va implini 41 ani. La mijlocul anilor ’90, atacantul de culoare evolua cu Chelsea si in cupele europene, ulterior adunand 57 de reusite in 171 de aparitii in trei perioade distincte cu londoneza Rangers. Iar acum, abia imprumutat de Southend United clubului de liga a patra Barnet, din nordul capitalei, Furlong a semnat déjà 3 goluri.

Un esalon mai sus, un alt veteran varf de imprumut, Dean Windass, a facut recent senzatie, preluand manusile pentru Oldham Athletic de la portarul eliminat al trupei ex-internationalului irlandez John Sheridan si aparand senzational in deplasarea la Leicester, lidera ligii a treia: 0-0. In luna mai, atacantul care in 1 aprilie va serba 40 de primaveri o promova in elita pe Hull City, echipa urbei sale natale, cu unicul gol al finalei play-off, reamintind Albionului, in a treia sa perioada la “Tigri”, ca este al treilea marcator din istoria lui Bradford, fosta echipa a lui Dan Petrescu.

O zi mai apoi, olandezul van der Sar, care merge pe 39 de ani, a doborat un venerabil record britanic in campionat, tinandu-si poarta ferecata si pentru al 13-lea joc la rand in Premier League, iar veteranul galez Ryan Giggs, la a 787-a aparitie a unei magice cariere la “Diavolii rosii”, a contribuit la redobandirea sefiei cu unicul gol al meciului de la West Ham, stangaciul nascut in 29 noiembrie ’73 la Cardiff apropiindu-se de majoratul de 18 ani de la debutul in elita pentru United.

Iar David Beckham, la 33 ani, putin s-a sinchisit ca iar a fost luat in raspar, fiind suspectat de ipocrizie datorita grabei cu care incearca sa evadeze din galaxie in favoarea fostei echipe a lui Capello, egaland in schimb recordul de selectii pentru jucatorii de camp ai Albionului, 108, detinut de regretatul Bobby Moore. Impunsaturile mass-media vor fi poate alinate de Casa Regala. David inobilat, consoarta la rang de Victoria Lady Beckham si nu invers, cu Lady la deschidere, asta pentru ca onorurile ii revin doar indirect, si multa apa la moara pentru carcotasi.      

Everton – Villa din 1888…

Nu multe mai sunt primaverile carierelor unui Beckham ori van der Sar, insa un duel la prima vedere nu de cel mai inalt rang promite a-si pastra cetina verde si dupa 120 de ani.

Manchester United si Arsenal au castigat cel mai adesea Cupa Angliei iar Liverpool si “Diavolii rosii” campionatul, insa Everton Liverpool si Aston Villa Birmingham au adaugat duminica inca o fila istoriei lor cu cele mai multe confruntari directe din fotbalul englez, ele dand piept tot in turul V al Cupei Angliei, ca si acum exact o jumatate de secol, sambata 14 februarie 1959, cand tot acolo, pe Goodison Park, unica arena insulara de club gazda a unei semifinale de Campionat Mondial si care, unicat, are in perimetrul ei o biserica, St. Luke The Evangelist, conservata intr-un colt, Villa se califica in sferturi cu un sec 4-1, in fata a 60.225 spectatori. Acum a fost 3-1 pentru Everton, calificata in sferturi, ce a alterat bilantul lor in F.A. Cup la Goodison: 5  3  0  2  12-10.

Tragerea la sorti in vechea competitie K.O. n-a tinut asadar cont de numarul record de jocuri directe intre Everton si Villa. Al 205-lea a mentinut suspansul.  Continuitatea “Caramelelor” din Liverpool in elita, de unde au lipsit doar 4 editii, record in Albion, si a visiniu-albastrilor din Birmingham, pe-aproape, cu 98 sezoane stranse la varf, a generat un duel parca la nesfarsit, presarat pe alocuri cu partide eliminatorii si in Cupa Angliei.

Membre fondatoare ale Football League in 1888, cand se aliniau la startul primei editii de campionat din istoria fotbalului, Everton si Villa s-au mentinut de-atunci la suprafata si s-au tot duelat, in comparatie de exemplu cu celelalte 10 cluburi de la respectivul debut. Si in zilele noastre, doar cele doua plus Spurs si “cele 4 mari” s-au aflat permanent in Premier League, de la lansarea sa in ’92.

Totul a inceput in acea toamna a lui 1888, in primul campionat… In 22 septembrie, 2-1 pentru Villa, Everton revansandu-se pe teren propriu, 2-0 in 6 octombrie. Preston North End avea sa cucereasca primul titlu, precum si trofeul F.A. Cup, event pe care-l reusea si Aston Villa in 1897, tocmai intr-o finala cu Everton, 3-2 in 10 aprilie la Crystal Palace, “dubla” stropita in saptamana imediat urmatoare cu mutarea in Aston Lower Grounds, unde fiinteaza si astazi. Villa avea insa sa exceleze in ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, cu 5 titluri nationale din totalul de 7 din palmares, recolta care ne-ar sugera ca gruparea fondata in 1874 traieste din amintiri. Oarecum, daca ar fi sa notam ca al saptelea si ultimul triumf in Cupa Angliei dateaza din 1957, 2-1 in finala cu Manchester United.

Pe coordinate paralele, Everton, infiintata cu 4 ani mai tarziu decat Villa, avea sa acapareze primul din cele 9 titluri nationale la activ déjà in al treilea sezon din istoria campionatelor, in 1891. Cele doua n-au mai pus mana pe titlu din anii ’80, Everton fiind ultima trupa inaintea lui Portsmouth invingatoare in Cupa Angliei dinafara “careului de asi”, cu al cincilea ei triumf, si tot in dauna “Diavolilor rosii”, 1-0 in ’95.

Pe undeva, pacat ca ambitiosii Moyes si O’Neill s-au duelat déjà in optimi. Altadata, Villa cucerea Cupa Ligii in primavara lui ’77 in dauna lui Everton dupa a doua rejucare a finalei, si tot cu prelungiri. Ori castiga rejucarea semifinalei F.A. Cup cu Everton pe un teren de cricket din Nottingham, Trent Bridge, 2-1 in 29 martie 1905. Sau se impunea in sferturi la Everton, 2-1 in 20 februarie 2000. Reusite care au inclinat balanta totala de goluri a precedentelor 204 intalniri: 314-312, avantaj Villa. Care, dupa un 3-2 nebun in decembrie la Liverpool, in campionat, cu Ashley Young punctand in prelungiri dupa ce Everton marcase de doua ori in jurul minutului 90, e in avantaj la mustata in confruntarile din prima liga: 187 71 46 70 289-288.

Everton – Villa, o pilda de traditionalism absolut, respectat cu dueluri adevarate. Invingator? Fotbalul durabil.  

Ziua 51. Beckham dupa Moore la 108

Februarie 12, 2009

Inevitabilul s-a produs. David Beckham a egalat recordul de selectii la reprezentativa Albionului pentru un jucator de camp, detinut de cateva decenii de regretatul sesar al lui West Ham United, Bobby Moore. Fostul septar a purtat pentru a 108-a oara tricoul nationalei Angliei, din postura de rezerva cu numarul 17, inlocuindu-l pe Stewart Downing, colegul de pe flancul stang, in pauza jocului amical cu Spania, de la Sevilla, la scorul de 1-0 pentru gazde.

Doar faptul ca si-a implinit visul intr-un meci in compania campioanei continentale en-titre onoreaza cum se cuvine semnificativul eveniment, altfel umbrit de rolul secundar jucat de mijlocasul tocmai imprumutat de L.A. Galaxy lui A.C. Milan. Fabio Capello, fostul sau antrenor la Real Madrid, i-a oferit selectia mult ravnita dar Beckham pare pe zi ce trece doar cel mult un component al lotului ce va obtine probabil calificarea la Mondialul sud-african si nu titularul de altadata. Cei 33 de ani incep sa-si spuna cuvantul, Beckham neavand reactie pe Sanchez Pizjuan la „tavalugul” ibericilor, invingatori cu 2-0 prin golurile lui Villa si Llorente.

Parerile sunt impartite, unii opinand ca selectiile stranse de Moore au o mai mare greutate gratie titlului mondial la care a condus Albionul din teren pe Wembley, altii atragand atentia ca golurile marcate de Beckham la trei turnee finale mondiale diferite confera mai multa consistenta recordului atins peste ani de septarul londonez slefuit de Manchester United. Doar radacinile lor est-londoneze par a fi numitorul comun al recordmanilor.

Cariera lui Beckham la nationala a debutat in 1996 intr-un meci contra Moldovei, in preliminariile C.M. Coupe du Monde ’98, la care avea sa fie in centrul atentiei in urma lovirii fara minge a argentinianului Simeone, calcai strengaresc, cazut fiind, care i-a atras cartonasul rosu din partea danezului Milton-Nielsen. Anglia cedand disputa la lovituri de departajare, Beckham a fost demonizat la intoarcerea in insula, starnind in sufletele patimasilor de fotbal din Albion simtaminte dintre cele mai contradictorii, variind de la dragoste la ura. Adulat de unii, blestemat de altii.

Tripla cu Manchester United, din 1999, incluzand Champions League, a elevat cariera lui David Beckham, care devenea curand capitan al Albionului, antrenat de interimarul Peter Taylor la amicalul din Italia. Peste ani, septarul avea sa stranga 50 de selectii ca si capitan al reprezentativei, intr-un joc contra Argentinei.

Beckham s-a simtit umilit la startul contractului lui Steve McClaren la nationala, cand noul selectioner a facut publica renuntarea la capitanul lui Eriksson la Mondialul din 2006, fiind insa reinstalat in drepturi un an mai tarziu, in momentul de criza al campaniei de calificare la Euro 2008. Desi n-a etalat nonsalanta lui McClaren, Capello n-a apelat nici el initial la mijlocasul intre timp plecat peste ocean, introducandu-l insa treptat in schema lucrurilor. Cu selectii ciupite de la debarcarea lui Eriksson incoace, Beckham si-a atins in februarie 2009 obiectivul.

Insa doar un an de senzatie si un Campionat Mondial pe masura l-ar putea apropia de recordul absolut de 125 selectii pentru Albion detinut de portarul Peter Shilton. Primul pas, in 28 martie, pe Wembley, contra Slovaciei.