Posts Tagged ‘tricou’

Ronaldo la Londra!? Da, se poate…

iunie 4, 2010

Veritabilul Ronaldo, marcator intr-o finala de Cupa Mondiala, apare pe coperta amatoarei londoneze Corinthian Casuals, grupare pioniera ce a raspandit spiritul fotbalului prin lume, insamantand chiar si o mai faimoasa Corinthians, in Brazilia. Unde mai joaca fosta mare stea...

Am scris o noua pagina, accesibila in coloana din dreapta: e-CARTE: „DRUMUL SPRE WEMBLEY” – FA CUP, de fapt o concentrare de reportaje de la fata locului, la jocuri de Cupa Angliei la care am asistat in ultimii ani, plus vechi povestioare din venerabila competitie, plus multa statistica si curiozitati, nelipsind si toate rezultatele, de la A la Z, ale editiei a 129-a, 2009/2010.

Am ales sa-i fac reclama e-cartii pomenind de „buturuga mica” Corinthian Casuals pentru ca amatoarea o zdrobea la vremea sa cu 11-3 pe Manchester United, cea mai aureolata grupare a Cupei Angliei, cu 11 triumfuri la activ, esec ce ramane si in ziua de azi drept cel mai drastic din istoria „Diavolilor rosii”.

In continuare, un fotoreportaj datand din august 2009, de la arena lui Corinthian, cu ocazia unui meci din tururile preliminare ale FA Cup, pierdut de roz-ciocolatii cu 1-3 in fata „Vicarilor” sud-est londonezi din Dartford.

O tablita roasa de vremi si invadata de balarii, CORINTHIAN CASUALS FC, pe o artera undeva in suburbiile sud-vestului Londrei...

Bine ati venit la un club "amalgamated" in 1939!

Un club din diviziile mici, sponsorizate de librariile Ryman, dar cu o istorie indelungata

Fumatul la o bere e interzis in sala de receptii tapitata in lemn si plina ochi de ispravile pionierilor prin lume: "samurai" in Japonia

Londonezi in jurul lumii... Din emisfera sudica si pana la Praga...

In Brazilia "s-au dat" cu autobuzul lui Corinthian Paulista

Tricoul cu autografe al lui Manchester United, o dovada ca "Rosii" au trecut pe la King George's Recreation Ground

Roz-ciocolatiii au aniversat 125 ani de istorie jucand pe Wembley contra vecinilor de la Wimbledon.

Pana si un mic club are vitrina sa cu trofee...

Jimmy Hill, fost de toate in fotbalul englez, de la arbitru la jucator si conducator, e printre figurile proeminente ale amatorilor. Cu titlu onorific...

Tribuna "Micutul" Liddle, inaugurata in mai '94, poarta numele unui ex-jucator implicat timp de 60 ani la Corinthian-Casuals. Arena a fost reconstruita cu bratele a doi frati inca ingrijind stadionul

Reclame

Exclusiv din Franta (II): „Verzii”, dupa 17 ani in sferturi

februarie 15, 2010

Cu titlul <Pe nea si viscol, dupa 17 ani in sferturi>, am semnat in Fotbal Vest un al doilea fotoreportaj din St. Etienne… Drumul Romaniei spre Polonia si Ucraina va trece in 2010-2011 si prin Hexagon, asa ca o descindere la arena celui mai aureolat club francez v-ar putea starni interesul.

De pe una din colinele ce domina orasul, spre nord, cu arena "Chaudron", plasata in preajma tronsonului tramvaiului 4, ce spinteca vertical urbea, de la sud

La poale, magazine cu bun gust si nici urma de lanturi transnationale de mancare "fast". Si pana si un supermarket nu aduce cu monstrii pe sablon nord-american, ci deghizat intr-o reamenajata veche piata, La Halle

Strazile principale s-au inglodat in zloata, magazinele au ramas goale iar stadionul s-a umplut doar pe-un sfert dar St. Etienne a profitat de-o bresa intre ninsorile urmate de viscol, recidivand cu un succes la zero acasa, la trei zile dupa memorabilul 3-0 cu AS Monaco.

Multe piete, multe statui, poleite chiar in aur. In memoria unor eroi cazuti pentru libertate. Suntem in tara lui Liberte, Egalite, Fraternite

Daca traiesti mai mult in insula, ajungi automat sa pomenesti mai des de vreme. Si n-am trecut cu vederea sa constat cat de capricioasa poate fi, in egala masura, pe continent. La St. Etienne, vantul rece de la ora jocului de duminica trecuta, cu AS Monaco, a anuntat parca zapada, ce a cernit necontenit doua zile mai apoi, cu 24 de ore inaintea optimii de finala a Cupei Frantei, cu Vannes OC, programata tot pe Geoffroy-Guichard.

Tribuna a doua, Henri Point, are un tarc pentru fanii oaspeti

Soferii au atacat mai greu abruptele pante radiind din zona centrala spre dealurile dimprejur, neaua s-a transformat in zloata pe arterele principale iar disputarea meciului knock-out a cazut sub semnul intrebarii. La cat a nins, prin alte locuri s-ar fi aruncat prosopul dar localnicii au lopatat cot la cot si arbitrul jocului, intr-o inspectie facuta miercuri la ora 11, a decis ca terenul este practicabil.

Totul parca inghetase insa fotbalul mergea inainte. St. Etienne trecuse cu 4-1 de Lorient in ianuarie si cu 3-1 la lovituri de departajare, dupa 2-2 la Villefranche, in 16-imile din saptamana precedenta, si doar cochetele magazine si buticuri din oras pareau a bate pasul pe loc.

Peluza Jean Snella, cea dinspre oras, are o galerie "saltatoare". Fanii se iau dupa umeri, intr-un lant uman, si sar pe loc minute in sir

Mai exact, nu multi s-au inghesuit in weekend, in ciuda soldurilor de pana la 70% expuse in vitrine, si nici tipenie de om la inceput de saptamana. Succesul “Verzilor”, 3-0 cu monegascii, n-a catalizat apetitul localnicilor, mai degraba precauti si restransi decat cheltuitori aidoma lyonezilor.

In fond, St. Etienne a fost si un centru minier in alta perioada a existentei sale, axandu-se abia mai recent pe latura artistica, drept gazda a celui mai mare muzeu national de arta moderna, insa ce sare pregnant in ochi in orasul cu sub 150.000 locuitori e spiritul pozitiv al coeziunii comunitatii locale. Le Stephanois.

Totul redus, inclusiv flamura cu "Le 12e Homme", al doisprezecelea jucator, dar putini s-au inghesuit...

L-am remarcat la victoria cu cei din Principat, pe esantionul de circa 23.000 spectatori, ce au stins rapid torcida cu fumigene si flamuri a alb-rosilor, dar si in oras, asta apropo de magazine. Nu tu branduri transnationale in zona centrala, nici macar urma de alde McDonald’s, KFC si alte gainarii pe aceleasi linii, ci macelarii si nu numai ale localnicilor, printre care si un butic expunand tricouri pentru mamici insarcinate, cu imprimeul ICI FUTUR SUPPORTER STEPHANOIS. Cu litere verzi, pe burta. Aici, un viitor fan Stephanois. Mi se parea mai frecventat.

Un butic din centru, de pe artera cu sine pentru transport in comun, unde e evident ca "Verzii" sunt in buricul comunitatii locale

Stafeta se inmaneaza asadar in familie iar flacara rivalitatii e intretinuta in duelul cu Olympique Lyon, ce i-a rapit suprematia in Hexagon. Dar in alte vremuri, pomenite in albumele ilustrate cu coperti rosii dar si verzi, desi comercializate in magazine de prezentare ale lyonezilor, St. Etienne se impunea la pas, de exemplu in perioada 1968-’77, cand cucerea de cinci ori Cupa Frantei, de fiecare data in fata altei finaliste insa nu Olympique. E drept, din 1977, de la ultimul succes, 2-1 cu Reims, n-au mai fost decat doua finale pierdute, in 1981 si ’82, cu Bastia si PSG, “Verzii” ramanand la agoniseala de 6 trofee, in urma marseillezilor si a parizienilor, cu cate zece respectiv sapte, in timp ce Lyon a urcat la patru. Nu multe, traditia fiind ca trofeul sa fie pasat ca mingea de rugby. Acum e la Guingamp.

Le Derby du Rhone s-a inclinat in ultimele doua decenii in favoarea lyonezilor iar distanta parcursa in 50 minute de excelentele lor trenuri etajate, pe vale in sus, spre metropola expunand pe la periferii si saloane de prezentare Dacia, parca s-a alungit in defavoarea “Verzilor”.

Biletele de 30 euro la tribuna principala pot fi cauza goliciunii ei. In rest 20 ba chiar doar 15...

Un licar de speranta a reaprins Galtier, noul antrenor principal, cu acest parcurs in Cupa Frantei, amintind imediat de precedenta ocazie cand “Verzii” de pe “Chaudron” jucau in sferturi. S-a intamplat in indepartatul 1992-’93, in primul sezon cu Jacques Santini la timona, stropit de un 2-1 dupa prelungiri cu Marseille, o campioana in devenire ce avea insa sa fie deposedata de titlu dupa incheierea editiei. Asa cum n-a durat nici bucuria lui OM, dupa “afacerea Valenciennes”, tot asa s-a stins si St. Etienne, 0-1 in semifinala cu Nantes, focul de paie fiind evident in editia imediat urmatoare, cu o eliminare prematura, la penaltyuri, in fata lui Pau.

L'Abattoire e un bar pe colt din preajma arenei, unde fanii se strang inainte si dupa jocuri, depasind numeric amatorii de curse hipice din incinta. Sub ecran, o vitrina cu mandria lui AS Saint Etienne. Simboluri, steme, ani triumfatori...

“Verzii” fusesera poate imbolditi la vremea aceea de traiectoria monegascilor in Cupa Cupelor, alb-rosii lui Arsene Wenger sfarsind in finala de la Lisabona, pierduta cu 2-0 in fata lui Werder. Dar cam de-atunci nu s-a mai auzit de St. Etienne de bine, rivalii din mai marele oras vecin crescand in schimb in proeminenta.

Stade Geoffroy-Guichard, inaugurat la 13 septembrie 1931, a ramas insa pe harta, cu ocazia Coupe du Monde ’98, cand s-a intrebuintat de 5 ori in faza grupelor, gazduind si memorabila optime cu penaltyuri Argentina – Anglia. Cea cu rosul lui Milton-Nielsen pentru Beckham. De acolo i se trag si gardurile imprejmuitoare, un surplus fata de Albion si mai ales in disonanta cu pasnicul spirit Stephanois. Partizani dar fair-play…

Fanii din peluza Charles Paret au cateva steaguri gigant, incluzandu-l pe cel cu un craniu cu palarie. Povesti cu stafii?

Duminica, inaintea jocului de la ora 5 cu AS Monaco, mai nimic nu era deschis in St. Etienne. Francezii pranzeau la casele lor fara mari peluze ori limuzine in fata, pastrand rodnic samburele familiei si al comunitatii locale. Strada era a lor pentru 5 tuciurii in grup, misunand in zona unei gari de naveta, si cu greu am gasit, in drum spre stadion, o usa deschisa cu refugiati “Verzi”. Initial, mai multi erau ei in L’Abattoire chibitii de curse hipice, scurgandu-se pe ecrane din Irlanda sau aiurea.

Mi se pare c-au cam pierdut pariurile dar fanii “Verzi” sositi in bar au tras nadejde de la vitrina cu flamuri, tricouri, steaguri si imitatii de trofee din anii cu zece titluri stranse. Pe artera spre stadion, nu multi s-au infipt la cele doua-trei standuri cu produse ale clubului, unele reduse si la 10 euro, lasand ceva si pentru jocul cu Vannes, pe langa cele 30 la principala, 20 in Point si 15 la peluze, taxate la meciul cu Monaco.

Vor urca "Verzii" in ierarhie aidoma amorezului pe tulpina? Undeva in centru, un colt de strada ce-ti ia ochii...

Miercuri, pe frigul de la ora 20, printre altii fara capitanul Matuidi, St. Etienne a fost atenta la capcanele “buturugii mici” din josul ligii a doua si a punctat spre final, prin Payet si Riviere, care, ca si cu monegascii, a conturat victoria la fluierul final: 2-0 si calificare. In sferturi, dupa 17 ani! Zapada de marti, ramasa pe scaune, n-a scos din case 10.000 de Stephanois, tarcul oaspetilor ramanand gol…

Iar joi s-a pus pe viscol, semn ca, pe locul 16, St. Etienne n-a iesit inca din iarna. Care a anulat peste saptamana unul din zborurile spre Bordeaux, urbe a campioanei lidere care le-a administrat duminica „Verzilor” un 3-1 ce-i tine acolo jos, sub presiunea rezultatelor. Ultimele 14 etape vor fi de foc…

Intercalate, urmeaza fazele finale ale Coupe de France, care in 23/24 martie programeaza sferturile de finala, cu perechile Monaco – Sochaux, Auxerre – PSG, Quevilly – Boulogne si Lens sau Brest cu St. Etienne. „Verzii” isi vor afla adversara miercuri seara, 17 februarie, cand ex-campioana Hexagonului va primi vizita divizionarei secunde Brest. Oricum ar lua-o, o deplasare dificila pentru Stephanois…

acorns e afectiune, nu bani

octombrie 17, 2009

Nu putini se folosesc de Samsung in ultratehnologizata lume moderna. O firma renumita. Al carei nume e inscriptionat si pe tricourile albastre ale lui Chelsea, vizionata in lungul si latul lumii. Cei care au vizionat astazi meciul Aston Villa – Chelsea, 2-1, s-or fi intrebat insa cui ii face reclama clubul din Birmingham. Acorns nu suna aidoma lui Samsung.

Ei bine, Villa are meritul de a urma exemplul pozitiv al Barcelonei, oferind publicitate gratuita unui ospiciu de copii, Acorns, din zona centrala a Angliei, Midlands. Este o dovada ca industria fotbalului profesionist mai are pe ici-colea o latura caritabila, o fata umana, o farama de afectiune. Visiniu-albastrii dau astfel o mana de ajutor unei organizatii din comunitatea locala mult mai in nevoi decat clubul cu suficiente surse de venit…

Ofera si ti se va da, o fi mantra celor de la Villa Park. Sigur e ca Randy Lerner, proprietarul american al clubului, il ajuta pe piata transferurilor pe managerul O’Neill cu fonduri chibzuit alocate si iata cum incet-incet se contureaza o atractiva trupa in Birmingham, reunind alde Ashley Young, James Milner ori Gabriel Agbonlahor. Autohtoni tineri. Dar sa revin la sponsori.

Asadar Villa incaseaza… aer de pe urma sponsorului de pe tricou, in vreme ce Chelsea ia 13 milioane pe an de la Samsung.

Ca vremurile sunt grele se vede in piepturile „lanternei rosii” Portsmouth, ce face reclama unei firme pe internet oferind locuri de munca. Jobsite varsa in schimb doar 250.000 lire anual gruparii de la Fratton Park. Maruntis pentru un club impovarat, cu jucatorii plecati si evoluand pe un stadion arhaic, inghesuit ca pe vremuri.

Burnley si Wolves au macar circumstanta atenuanta de a fi nou-promovate, incercand din mers sa-si consolideze profilul. Samuel Cooke & Co, o firma de lubrifianti industriali, achita 400.000 lire sterline pe an lui Burnley, aceeasi suma fiind platita „Lupilor” de siteul de pariuri online Sportingbet.com, un parteneriat similar existand si intre Hull City si Totesport.com, pe o jumatate de milion anual, respectiv intre 118Bet, o alta firma de pariuri, si vecinele din Greater Manchester, si anume Bolton si Wigan, fiecare incasand cam 750.000 lire.

Sunt insa si firme care platesc mai bine, de exemplu Chang, compania de bere din Tailanda, ce plateste 2,6 milioane lui Everton Liverpool, pentru a nu aminti de excelentul contract avut de Fulham, ce a negociat cu LG pe 4 milioane anual. Surprinzator, pentru un club relativ mic, insa totusi strategic pozitionat in vestul Londrei, cu destui simpatizanti cu dare de mana, fapt valabil si pentru locuitorii zonelor adiacente sau numerosii spectatori straini ce se aventureaza la Craven Cottage.

Liniile aeriene pluseaza, Emirates Airlines, al carei nume e purtat si de arena „Tunarilor”, achitand 5 milioane Arsenalului, iar Etihad achitand aceeasi suma lui Manchester City. Unde sunt patroni din lumea araba si sonoritatea numelui sponsorului ne duce cu gandul tot la nisipuri fierbinti.

Mult ia Tottenham de la Mansion.com Casino and Poker, o alta firma online de jocuri de noroc, jocuri ce au patruns recent in forta pe piata fotbalistica. Pariurile si fotbalul se completeaza… 8,5 milioane e suma achitata Spursilor!

Cluburile mari din nord-vest vin insa parca din alta lume la acest capitol. Manchester United nu s-a sinchisit ca e in ultimul sezon al contractului cu AIG, firma falimentara de asigurari cu sediul peste ocean, si care oferea cea mai buna plata din lumea balonului rotund la capitolul sposnsorizarilor pe tricouri, 14,125 milioane, de la anul continuand in aceiasi parametri cu Aon, tot o firma de asigurari, ce a crescut potul. Liverpool a dat si ea lovitura, trecand in 2010 de la berea Carlsberg, ce varsa 7,5 milioane pe an, la Standard Chartered Bank, o institutie financiara ce s-a angajat sa achite si ea tot cate 20 milioane pe an, timp de 4 editii. Uite o banca in bani…

Mai sunt si alte firme de pariuri, rasarite aidoma ciupercilor. Boylesports, pe tricourile lui Sunderland, achitand 2,5 milioane „Pisicilor negre”, si SBO Bet, oferind 1,67 milioane lui West Ham. Un milion si jumatate ia Blackburn de la Crown Paints, o firma de vopsele, de unde ca doar in Lancashire firmele manufacturiere se aventureaza in lumea banilor din Premier League.

Stoke City, ca si Arsenal, are numele sponsorului atat pe tricouri cat si pe frontispiciul arenei. Britannia ofera credite pentru locuinte si un milion pe an ros-albilor.

Intrebarea e cat va mai sta Birmingham cu F&C Investments in piept, tinand cont ca firma financiara ofera „doar” 600.000 pe an iar albastrii tocmai au fost preluati de consortiul condus de ambitiosul Carsten Yeung, asiatic ce trambiteaza cheltuirea a 80 milioane pe noi achizitii in urmatoarele doua editii. La asa investitii, probabil si un sponsor mai manos…

Tragand linia si adunand, 7 prim-divizionare sunt sponsorizate de firme de pariuri ori jocuri de noroc, un numar in crestere in conditiile in care omul de rand cade prada dependentei de un asemenea viciu, in incercarea de a ajusta costul traiului tot mai „inghesuit”. Pentru a nu mai aminti de tentatiile cu care e bombardata tanara generatie, urmarind indeaproape jocul si mereu fascinata de atractivele tricouri ale favoritelor. Baiatul citeste numele 118Bet si apoi da fuga la tastatura. Pe banii tatalui…

O lume nebuna, nebuna. Un fotbal mercantil, vandut fortelor de piata si puterii absolute a publicitatii. Puterea de vanzare si marketing a fotbalului e coplesitoare, cu 4,77 miliarde telespectatori in 200 tari, vizionand Premier League. De aici si interesul sponsorilor de a figura pe tricoul rosu al lui United… Dar, dupa cum vedem, una ca Portsmouth ia doar graunte iar Villa a ales solutia ideala, solitara si admirabila. Nu pe bani, ci pe sentimente.

De poti sa-ti tii capul limpede cand toti ceilalti si l-au pierdut pe-al lor… Parca asa zicea Kipling in If. Daca…

Pe Wembley, bilet in picioare de o lira

septembrie 22, 2009

Saptamana viitoare, Panathinaikos Atena va fi vizitatoarea lui Dinamo, in a doua etapa din grupele EuropaLeague, si chiar daca trifoiul alb-verzilor e acum cam ofilit, file de istorie din zilele de glorie ale clubului grec pot tine loc de istorisiri interesante.

Amanunte am aflat dand tarcoale stadionului „Apostolos Nikolaidis”, inghesuita arena din inima Atenei, de la poalele „tuguiului” Lycabettus, si unde fani cu alb-verde in vine tin flacara aprinsa, desi echipa joaca mai nou in alta parte, in Irini, in nordul capitalei, la noul Stadion Olimpic.

Panathinaikos, un nume de legenda in Grecia

Panathinaikos, un nume de legenda in Grecia

Trifoiul, un contur alb pe tricoul verde crud, si-a trait orele de varf intr-o zi de iunie, in 1971, pe Wembley, cu ocazia finalei Cupei Campionilor Europeni. Da, Panathinaikos a razbatut candva pana in ultimul act, o performanta neegalata in fotbalul de club grec, si desi trupa lui Ferenc Puskas, aflat in primul sau an la carma atenienilor, a plecat steagul, acea descindere in Templul Fotbalului e zenitul Zilelor de Glorie, „Glory Days”, ale gruparii elene, zile pomenite obsesiv la vechiul stadion si tinand loc de cald in prezentul indoielnic, cu „Pana” parasindu-si matca si parca pierzandu-si din incisivitatea ce i-o ofereau evolutiile in vechiul fief.

Verdele cu trifoi purtat in finala din 2 iunie '71, inramat la loc de cinste in sediul fanilor, din preajma "Leoforos"...

Verdele cu trifoi purtat in finala din 2 iunie '71, inramat la loc de cinste in sediul fanilor, din preajma "Leoforos"...

Avea sa fie o unica mare ocazie irosita. Sansa ce nu s-a mai intors vreodata, dand apa la moara nostalgicilor… GLORY DAYS, WEMBLEY 1971 – 2001, cum e inscriptionat pe zidul peluzei „Leoforos”, cea ticsita in trecut de tifosi, acum parasita si asteptand intr-o buna zi lama buldozerelor.

Panathinaikos a trecut pe langa gol pe Wembley, ba chiar in cateva randuri, dar Ajaxul lui Rinus Michels, deschizand scorul inca din minutul 5, prin Van Dijk, si profitand de autogolul lui Kapsis, din minutul 87, a acaparat trofeul: 2-0. Un rezultat sec, aplatisat de scurgerea anilor, dar care ascunde atatea pasiuni si amintiri. In sediul gruparii galeriei „Mad Boys 13”, „baietii nebuni de la poarta 13”, suveniruri tinand de finala londoneza iti atrag atentia de pe peretii incaperilor.

Ar fi mai ales un bilet de acces pe Wembley, cu pretul explicit al intrarii la peluza. One pound standing. O lira sterlina, in picioare. Atat costa pe-atunci, sa te inghesui in uriasul oval. De cateva zeci de ori mai piparat acum… S-au strans 83.000 fani, dintre care destui „trasi” la alb-verde, fie calatorind din indepartata Grecie, fie luandu-si inima in dinti, din larga comunitate elena din capitala britanica.

Iar unii au pastrat suvenirurile, ca pe niste adevarate tezaure. Pe pereti, colaj cu programul de meci al finalei, cu fotografii inedite, cu decupaje din editia de seara a cotidianului londonez „Evening Standard”. Remember. Aduceri aminte din zilele de glorie. Zile care au recapatat o si mai mare semnificatie anul trecut, cand Panathinaikos si-a aniversat centenarul.

Un alt colaj expus pe fatada tribunei intai a arenei "Nikolaidis", cu verzii aliniindu-se pe Wembley la finala din '71...

Un alt colaj expus pe fatada tribunei intai a arenei "Nikolaidis", cu verzii aliniindu-se intr-o reeditare peste ani a duelului de pe Wembley cu Ajax, din '71...

A ascultat finala la radio. Avea doar opt ani. Dar copilul de altadata, uriasul bland de-acum, suflet al „Mad Boys”, mi-a recitat echipa ca pe apa… Economopulos – Tomaras, Kapsis, Sourpis, Vlahos – Kamaras, Elefterakis – Gramos, Antoniadis, Domazos, Filakouris.  M-a purtat de la suvenir la suvenir, retraind parca anii de glorie. Glory Days. Au mai ramas amintirile si parca tristetea rezonand cu goliciunea arenei invechite, de peste drum.

Altadata, coreografia pe "Nikolaidis" era parte a atmosferei incandescente din "cutia de chibrituri". Acum, cu tot noul lui "Spirou Louis", stadion olimpic, ceva s-a diluat din tumultul tribunei alb-verzilor

Altadata, coreografia pe "Nikolaidis" era parte a atmosferei incandescente din "cutia de chibrituri". Acum, cu tot noul lui "Spirou Louis", stadion olimpic, ceva s-a diluat din tumultul tribunei alb-verzilor

S-au schimbat vremurile si dezradacinarea e parte a proiectului global. Buldozerele vor atrofia amintirile, vor amputa emotii dintre cele mai vii, deci vor darama mai mult decat ziduri si temelii cu ale lor graffitti, intr-o invalmaseala tipic elena, cu o simbolistica aparte. Gate 13, poarta 13, revine obsesiv, ca loc de pelerinaj al fanaticilor, in peluza „Leoforos”, denumita astfel pentru ca al ei colt nordic se revarsa peste marea artera „Leoforos Alexandras”. Acolo, noi cladiri impunatoare si o noua statie de metrou anticipeaza parca regenerarea  unei zone lasate pe alocuri intr-o ostentativa si dezolanta decrepitudine. Pacat ca regenerarea va viza si raderea autenticului „Nikolaidis”. Si cat nu vor deveni curand istorie, mesajele cu talcul lor merita parcurse…

Fanii si-au lasat amprenta pe peretii exteriori ai peluzei, altadata animata, acum o constructie parasita

Fanii si-au lasat amprenta pe peretii exteriori ai peluzei, altadata animata, acum o constructie parasita

N-am intrat in detalii, legat de chipul tanarului cu sapca, imaginandu-mi ca as rascoli rani adanci. Ci m-am plimbat, cu pasul mic.

Trifoiul la o suta de ani

Trifoiul la o suta de ani

Poarta 13, un simbol puternic pentru tifosii lui "Pana"

Poarta 13, un simbol puternic pentru tifosii lui "Pana"

Galeria "Mad Boys 13" n-a lasat nevopsit nici macar sediul de peste drum de peluza. Iar in sediu, adevarata comoara pentru microbisti... Muzeu in toata regula

Galeria "Mad Boys 13" n-a lasat nevopsit nici macar sediul de peste drum de peluza. Iar in sediu, adevarata comoara pentru microbisti... Muzeu in toata regula

Fanii au expus si un cliseu cu faza golului de pe Goodison Park, din sferturile de finala, suficient pentru a o apropia pe Panathinaikos de Wembley. Dupa ce baietii lui Puskas defilasera in fata lui Jeunesse D’Esch, cu 5-0 si 2-1, si a pe-atunci cehoslovacei Slovan Bratislava, cu 3-0 si 1-2, mai greu a fost contra lui Everton, cu 1-1 la Liverpool si 0-0 pe „Nikolaidis”, si in semifinala cu Crvena Zvezda. Esec clar la Beograd, 1-4, dar rasturnare spectaculoasa pe „Nikolaidis”: 3-0. Si bilete de Wembley!

Parcursul n-avea sa se mai repete iar actualul sezon e chiar mai trist, cu rivala din port, Olympiakos Pireu, depasind sistematic „Trifoiul”.

"Nikolaidis" a fost lasat in urma...

"Nikolaidis" a fost lasat in urma...

... iar noul Stadion Olimpic a luat rolul casei provizorii a "verzilor". Care, se zice, ar urma sa fie stramutati, pe viitoarea proprie arena, chiar si mai spre periferia capitalei. Cine inghite galusca?

... iar noul Stadion Olimpic a luat rolul casei provizorii a "verzilor". Care, se zice, ar urma sa fie stramutati, pe viitoarea proprie arena, chiar si mai spre periferia capitalei. Cine inghite galusca?

Panathinaikos pare a fi la raspantie iar vantul schimbarii n-o menajeaza. Trifoiul pare a fi fost dezradacinat iar revenirea la albie e mai anevoioasa decat si-ar fi inchipuit unii. Iar in tot acest deranj, nici noi staruri ca Djibril Cisse nu deprind la adevarata lor valoare emotia pornirilor unor fani ai alb-verzilor incercati peste ani de stramutari si reveniri, si care tin cu dintii, amintindu-si de zilele de glorie, de o identitate pe cale sa fie voalata.

Poarta 13 sau despre Ajax – „Pana” din ’71, pe Wembley

septembrie 10, 2009

 Exclusiv din Atena, am scris pentru <Fotbal Vest> sub genericul DRUM EUROPEAN: despre AJAX – PANATHINAIKOS din ’71, pe Wembley, si cu titlul <Poarta 13>, despre alb-verde, o faimoasa poarta de acces in arena “Nikolaidis” si spiritul fanilor Mad Boys, intr-un cuvant Panathinaikos, cu ale sale zile de glorie, cand juca in finala cu adversara Timisoarei, Ajax.

In adnotari, curand, voi reveni cu alte amanunte si suport fotografic de la „Nikolaidis” si „Spirou Louis”.

 

De pe tuguiul Lykavittos, din inima Atenei, parca nesfarsitul alb arhitectonic al capitalei Greciei ti se desfasoara in toata splendoarea sa. De-acolo, de la Capela Sfantului Gheorghe, totul pare imaculat iar templul Parthenon de  pe stancosul Acropolis, mai scund, din apropiere, aduce aminte de gloria vremurilor dinaintea erei noastre.

Pe deal in jos, lantul de graffitti in alb-negru si verde , cu litere uriase pe stancarie, pomeneste si de gloria altor zile si sugereaza ca esti in zona unui mare si iubit club. Niciunde simbolul portii 7, in alb-rosu, a lui Olympiakos, din “patria” sudica, dinspre portul Pireu, ci peste tot trifoiul si despre poarta 13, pecetea fanilor patimasi ai lui Panathinaikos.

Iar la al treilea colt, de intrare pe straduta Panathinaikou, explozie de culori. “Glory Days Wembley 1971 – 2001 “ iti face cu ochiul de pe zidul exterior al arenei “Apostolos Nikolaidis”, intesat de diverse inscriptii pe intreaga lungime a peluzei cu afectiune alintata “Leoforos”  si care parca se pravaleste peste straduta. Vazute de dedesubt, treptele iti pot lesne sugera iuresul nu doar cu fumigene iscat de chibitii care tropaiau in zile de meci.

Poarta 13, de fapt doua structuri metalice rotative, de acces, dispuse fata in fata, parte al unui intreg tarc, e chiar aici si plina de simboluri. Peste straduta, dintr-o casa in alb-verde-negru si cu Mad Boys 13 urias pe frontispiciu, razbat voci si muzica rock. Cei cativa fani imi spun din start ca e sediul de la stadion al galeriei din peluza “Leoforos” si ca “Apostolos Nikolaidis” e “casa de suflet”.

Sediul functioneaza ca bar dar e de fapt o minunata colectie a tot ce tine de Panathinaikos si alb-verde. In hol, steagul Mad Boys si anul 1988, cel al asocierii galeriei. “Primii am lansat coreografia si cantecele de pe arenele grecesti”, mi-a spus Hristo, un urias bland, adaugand ca ambianta era magnifica pe “Nikolaidis” pe cand oamenii inca asistau la jocuri din picioare, vreo 24.000.

“O lira sterlina in picioare” traduc de pe biletul la finala Cupei Campionilor Europeni din 2 iunie 1971, de pe Wembley din Londra, si pufnim in ras. “Aveam doar 8 ani, am vazut-o la teve”, a spus Hristo despre acea Ajax –  Panathinaikos 2-0, aratand spre un tricou verde crud, fara sponsor, doar cu trifoiul, inramat la loc de cinste. “In acesta am jucat finala!”

Inramate, alaturat, sub forma de insigne, toate versiunile de tricouri purtate peste ani de alb-verzi, incepand cu – surpriza – cel rosu sangeriu, din 1908. Da, “Pana” a avut anul trecut centenarul iar asta e mentionat peste tot, la fel si “Zilele de glorie”, despre ’71 pe Wembley ori in Intercontinentala de la Montevideo.

Au ramas doar amintirile si parca un soi de furie inabusita, fatalista, in ton cu durerea inlacrimata la focul de pe cel de-al doilea deal din triunghiul inaltimilor verzi, “plamani” strajuind Atena, dupa ce in 2007 arsesera pantele lui Pendeli. Incotro?

Mai nou spre “Spirou Louis”, noul stadion olimpic din nordul Atenei, unde “Pana” joaca intr-un cadru modern dar neutru, nu ca in barlogul intim “de-acasa”, pe “Nikolaidis”, unde se intorcea provizoriu in 2000. “De cand cu scaunele, mai intram doar 18.000. Dar mai nou a trebuit sa plecam <de-acasa>. Sufletul nostru e totusi aici…”, mi se mai spune. Si se vede…

Se vede in minunata colectie de fotografii si decupaje de arhiva, fie cu intrarea pe Wembley cot la cot cu Cruyff ori in programul de meci al acelei finale, fie in instantaneul golului de pe Goodison, in drumul victorios spre Londra, sau in coreografia sub forma de trifoi si luminata de torte.

“Para Uber Alles” pe fond alb si continuarea “Mad Boys Fan Club”, pe verde, e bannerul cel mai mare si politicos al tifosilor de la poarta 13, surprins in multe clisee. Pe un alt steag urias, al Regatului Unit, despre turul european al fanilor Ampelokipou, purtand numele zonei din estul arenei, identic cu cel al modernei statii de metrou din preajma, cu destinatia aeroport, si ce te duce cu gandul la regenerarea anuntata a cartierului, vizata de “dezvoltatori”, in care vechiul “Nikolaidis” cu ale sale graffitti despre 13, 1908 si ’71 ramane focar al pasiunilor unora.

Admirabila si colectia de fulare din sediu, cu tot ce tine de alb-verde, de la alte finaliste ca Borussia, Rapid Viena, Sporting, Ferencvaros ori Celtic si pana la alde Linfield, Hammarby, Plymouth Argyle sau… Irlanda. Dar Hibernian, pe care o vizitam recent? In bogatia din sediu, probabil am pierdut-o din ochi.

Ies cu numarul 54 al revistei in 42 pagini “Mad Boys 13” si cu calendarul lor, in care fiecare zi de 13 e inverzita, si intru in buticul de sub tribuna a doua, vanzand la reduceri tricoul eventului din 2004, cand “Pana” se razbuna pe “Oli” pentru acel de pomina 0-3 din 2003, in pribegie pe Rizoupoli, unde se lasa inclusiv cu caft, iar de-acolo sfarsesc in coltul opus intrarii 13, la sala cu panouri si locuri alb-verzi de sub treptele peluzei vecine, unde chiar se antrena baschetul clubului, candva de 5 ori cuceritor al Europei.

Ma despart de stadion, “vechea casa”, din fata tribunei principale, pavoazata la marea artera Leoforos Alexandras probabil de sponsorii adidas si cosmote, ce au desfasurat uriase colaje cu clisee de arhiva cu legende ca Domazos si Saravakos, si in care depistezi rivali ca Vialli ori Phil Neal, si imi spun ca desi buldozerul va darama candva poarta 13, pasiunea alb-verde din sufletele Mad Boys se va perpetua si-n pribegie, pe “Spirou Louis”, maratonist invingator la primele Jocuri Olimpice, din 1896, iar in viitor pe noua arena a echipei, acum in constructie.

Ziua 151. Reprosuri, marsuri si inca o finala

mai 22, 2009

Nu cred ca am mai auzit din gura unui antrenor sa fie impacat cu dezertarea din tribune a suporterilor echipei sale inaintea fluierului de final. Am mai scris pe marginea acestui subiect, opinand ca fanii de moda noua ai Arsenalului sunt rasfatati si de vreme buna… Mai mult, li s-a si dat apa la moara celor care s-au grabit recent spre gurile de iesire din Emirates Stadium, insusi managerul Arsene Wenger declarand ca spectatorii sunt liberi sa paraseasca arena cand cred de cuviinta.

Cat se poate de adevarat ca nimic nu-i poate tine cu forta. Insa fanii n-au intors spatele „Tunarilor” din perversitate, ci pentru ca nu le-a priit ce-au vazut. Lui Wenger ar fi trebuit sa-i pese la culme ca multi au luat-o la pas, si nu sa le accepte optiunea, incuviintare cu care o fi vrut poate sa le sugereze politicos ca daca nu le place Arsenalul in versiunea 2008-2009 sunt liberi sa cedeze locul altor amatori de bilete pe Emirates.

La putine zile dupa ce sute, poate chiar mii, de fani ai Arsenalului au catat spre iesiri in esecurile acasa cu Man United si Chelsea, Sky Sports a dat o raita prin preajma Emirates, pentru a lua pulsul fanilor. Trei dintre ei, care nu vom stii daca au fost alesi pe spranceana ori reprezinta un esantion semnificativ, si-au declarat suportul absolut pentru managerul francez al clubului. „Este un geniu”, a spus unul dintre suporteri, subliniind ca „Tunarii” ar trebui sa-l tina cu orice pret, nepermitandu-si luxul de a pierde un asemenea conducator de osti.

Respectivul fie traieste pe alta planeta, fie refuza realitatea, fie este un naiv incurabil. De ce? E simplu… In anul 2004, cand Arsenal cucerea ultimul ei titlu, cu 26 de succese, 12 remize si fara nici un esec, 11 puncte o desparteau in frunte de urmaritoarea Chelsea si 15 de Man United. „Tunarii” se impuneau cu o recolta de 90 de puncte…

Au trecut de-atunci cinci ani si esecurile categorice pe teren propriu in fata respectivelor urmaritoare sugereaza o semnificativa rasturnare de forte. Acum Arsenal asteapta ultima etapa la 18 puncte in urma campioanei lui Sir Alex Ferguson si, mai mult, n-a dormit linistita pana de curand nici macar in privinta prinderii locului 4, slabiciunile putand fi puse si pe seama recoltei subtiri a „tunarilor” echipei, Adebayor, cu doar 10 reusite in Premier League, si van Persie si Bendtner, cu cate 9. Comparativ cu forta ofensiva a trupelor de pe podium, care propun macar doi marcatori intre cei cu cel putin 12 goluri, „Tunarii” au ochit in gol.

Mai alarmant insa pentru fanii ce paraseau in graba tribunele de pe Emirates este faptul ca pierderea trenei in lupta pentru putere a devenit o realitate a ultimilor ani, nefiind doar o simpla scapare sezoniera. Astfel, dupa ce in 2005 Arsenal a tinut cat de cat piept, rolurile inversandu-se si Chelsea rapindu-i coronita cu un avans de 12 puncte, in ciuda celor 87 de goluri pe care le marcase, „Tunarii” au alunecat mai apoi la coada „careului de asi”.

In 2006, cu doar 67 de puncte si 68 de goluri marcate, Arsenal a ramas la 24 de puncte in urma lui Chelsea si la 16 de Man United. In 2007, la 21 puncte de „Diavolii rosii” respectiv la 15 de Chelsea, recolta sa fiind aproape identica: 68 puncte, 65 goluri.

Ceva mai bine doar anul trecut… Locul 3, cu 83 de puncte, gratie unui finish in tromba, in care s-a apropiat la doua lungimi de barca de Chelsea si la 4 de United. Dar, pentru a treia oara in ultimele 4 editii, Arsenal n-a strans grozav de multe puncte si a ramas serios in urma podiumului.

La aceasta stare de fapt, Wenger replica taios ca fanii sunt liberi sa plece de la stadion cand vor iar alti suporteri il vad drept geniu. Din aceste crampeie ale relatiei antrenor – sustinatori, s-ar parea ca mariajul e solid. Iar numerosii suporteri loiali lui Wenger si politicii sale au amenintat cu un mars de sustinere al antrenorului, drept raspuns la dubiile planand asupra francezului in acest nefast final de sezon. Nimic rau in a-si arata solidaritatea cu un tehnician care a redimensionat in ultimul deceniu Arsenalul, fiind un gest mai mult decat laudabil sa-si arate simpatia fata de francezul luat usor la intrebari, insa cat de realist e acest demers? Pot fanii vedea limpede intr-un glob de cristal revenirea Arsenalului la zilele de glorie cu titluri la activ?

Un lucru e cert. Ca atat Wenger cat si fanii simpatizanti au exagerat cand si-au dat un respiro. Pot sa plece linistiti, cand vor. Si e un geniu. Intr-adevar, e genial sa strangi jucatori de talent din toata lumea si sa cedezi la carma lor in jocuri succesive acasa. Unu – trei, unu – patru. Daca i s-ar fi intamplat unui antrenor periclitat, din zona retrogradarii, ar fi fost „asasinat” pentru asemenea secventa nefericita…

Iar daca inghit asemenea rezultate, iubitorii alb-rosului ar putea da navala la coada si pentru a-si procura trusourile de deplasare pentru editia 2009-2010, abia lansate pe piata. Sunt albastre cu foarte fine dungi verticale albe, ceva aducand cu unul al lui Chelsea de-acum cam doua decenii. Pana si albastrul aduce pe undeva tocmai cu acel… albastru. Unde mai pui ca e la 40 lire sterline? Deloc putin, fiind vorba de un tricou de deplasare. Si apropo… Va fi oare folosit pe… Stamford Bridge?

Ce-a mai sarit in ochi in acest final de sezon? Reprosurile mai mult decat verbale, ba chiar fizice, cu impinsaturi si o fata sugerand ca era gata sa muste, aruncate de Jamie Carragher colegului sau de linie de la Liverpool, Arbeloa. Ibericul ramasese „interzis” la o faza din care West Brom ar fi putut inscrie iar Carragher n-a intarziat sa-i faca observatie. Iesirea sa ar putea fi pusa pe seama frustrarii ca in ziua precedenta Manchester United confirmase ceea ce era de asteptat, cucerirea titlului, si asta in detrimentul unor „Cormorani” ce fusesera la sefie de Anul Nou si care mai sperasera la ceva pana si recent, in urma cu cateva etape. Sa castigam noi cu 4-1 pe Old Trafford si sa ne vedem din nou vaduviti, si-o fi zis bietul Carragher…

Insa incidentul s-a derulat intr-un joc care practic nu mai conta. Cu o zi inainte, United devenise campioana. Visul lui Liverpool tocmai fusese pus din nou la conservat, pentru macar inca un an. S-ar putea spune ca darzenia lui Carragher de a lua in serios fiecare faza a jocului, intr-o penultima etapa ramasa fara rost pentru probabila vicecampioana, este mai mult decat admirabila, insa agresivitatea sa a fost de speriat. In fond, era vorba de un coechipier, si el „daramat” la finele unui sezon in timpul cariua sperase la altceva. Greselile sunt omenesti iar Carragher – surpriza, surpriza! – nu era nici macar capitan.

O fi vrut englezul sa-si impuna autoritatea de localnic fidel rosului pe un final de sezon cand, in conditiile despartirii de Hyypia, din vechea garda, ar putea si mai mult sa le creasca profilul „flamanzilor” de succes Agger si Skrtel? Nu de alta dar Carragher a mai evoluat pe dreapta, postul lui Arbeloa, pe la inceputuri. Departe de mine, Doamne fereste, sa sugerez ceva, dar prea s-a dat la el. Si un repros verbal ar fi fost putin exagerat, in contextul disputei academice, si cu Liverpool distantata la 2-0, dar asa, chiar ca a fost prea de tot. Ce-o fi gandit managerul conational al lui Arbeloa? Oricat s-ar crede ca in zilele noastre, cu loturi multinationale si estomparea identitatilor nationale, toti sunt egali si in aceeasi linie, totusi, spaniolul la spaniol s-ar putea sa traga.

Carragher o crede ca sunt straini mai putin devotati spiritului locului dar e destul de greu sa-i pretinzi unui jucator venit din alta tara, din alta cultura fotbalistica, sa „simta” pentru club aidoma tie, localnic nascut in respectivul oras si probabil visand de mic sa joci in rosu. Numiti-l pe Arbeloa mercenar dar si pe Carragher dus cu pluta. Dar acesta e spiritul bulldogului. Greu de vazut o asemenea iesire din partea unui iberic, la adresa unui insular. Sau ma insel?

Oricum, iesirea dura a lui Carragher a tinut chiar prima pagina a unui prestigios supliment de sport iar pe tema Wenger – fani Arsenal s-a pedalat suficient in presa engleza. Mult mai putin s-a scris de un alt eveniment care ar fi meritat o mai ampla avancronica. Cu litere mici, ora de incepere, 20, si difuzorul transmisiei in direct. Atat despre mansa tur a finalei Cupei Angliei pentru tineret, dintre Arsenal si Liverpool. S-au expus cu lux de amanunte faptele controversate din taberele seniorilor celor doua mari cluburi. S-a trecut prea usor cu vederea peste reusita pepinierelor lor. Anul trecut, Man City si Chelsea se duelau in finala. Iata ca Arsenal si Liverpool le-au detronat iar acest fapt ar putea sclipi la reverul lui Wenger. Iata un fapt intr-adevar remarcabil, ce reconfirma ochiul sau pentru „nou”, filierele sale de acaparare de „manji”.

Daca as fi fost in locul francezului, cand a fost foarte recent ofuscat si de asocierea numelui lui Silvestre de cuvantul geriatrie, atac venit din partea actionarilor clubului si scos la inaintare de presa, as fi raspuns refeindu-ma la banda rulanta juvenila a Arsenalului. In finala FA Youth Cup! Reusita cu care ar fi dezamorsat „bomba” legata de Silvestre. Dar zdrobsindu-se ca la lipsa de respect nu are cum sa raspunda decat cu aceeasi placa, de a nu avea respect, Wenger a aratat din nou ca nu sufera de fapt sa fie „atacat”, sa-i fie puse la intrebare deciziile. Aparandu-l pe Silvestre nu pentru faptul ca e francez ci doar pentru ca il considera drept un jucator ca oricare altul, indiferent de varsta, Wenger practic s-a autoaparat. In fond, anul trecut, managerul isi imagina „acoperirea” si intarirea defensivei prin cooptarea unui fundas spre final de cariera, cap limpede si cu sezoane bune in spinare la United.

Doar faptul ca Ferguson i l-a cedat si ar fi trebuit sa-l puna pe ganduri pe francez. Dar poate tocmai aici se vede cat de limpede ocosenia alsacului, de a fi estimat ca ar mai putea „scoate” din Silvestre nebanuite resurse pe care Ferguson nu le-ar mai fi detectat. Imaginati-va ca scotianul stia foarte bine, dupa ani de lucru cu Mikael Silvestre, potentialul fundasului. Nu l-a dat de bun. Iar Wenger chiar ca a luat intr-o trupa tanara un jucator trecut, care nu mai cadra. Dintre atatea optiuni de a da consistenta experientei lotului sau, Wenger a ales cat se poate de nefericit si dintr-o sursa stravezie in privinta potentialului real al transferatului. Adevarul supara si chit ca e nerespectuos, cum s-a referit Wenger la etichetarea lui Silvestre drept de geriatrie, are acoperire. Pe cand Wenger, aparandu-si cooptatul, nu doar a marit semnele de intrebare in privinta clarviziunii, alegerilor sale si chiar a diplomatiei conversationale, dar si-o fi facut si unul – doi inamici in plus, intre acei atacatori poate la fel de „intepati” cand e sa le fie pusa sub lupa egocentrismul…

Lasati garda jos fratilor si desfatati-va cu generatia viitorului. Voi reveni, despre Arsenal – Liverpool, un derby demn de FA Youth Cup Final. „Tunarii” sunt asadar salvati in acest sezon nu doar de fotbalistele „Tunarite”, ci si de tineret.