Posts Tagged ‘Fulham’

Liverpool, care 31 octombrie îl alegi?

Octombrie 31, 2010

E la mintea cocoşului. Acesta. 1-0 la Bolton. Maxi. Anul trecut, în 31 octombrie, Liverpool pierdea clar la Londra, 3-1 cu Fulham, antrenată pe-atunci de Roy Hodgson. Ce-a urmat, ştim cu toţii. Gerrard şi Torres au sfârşit în mai pe 7. Sub aşteptări. Sub Champions League.

Mai interesant, şi-anul trecut după 10 etape, şi-acum, Liverpool contorizează tot 4 înfrângeri. Patru. Diferenţa n-ar fi că „Roşiii” strânseseră atunci 18 puncte, din mai multe victorii, cu care acum s-ar afla imediat sub podium, ci plusul major e în contul actualei campanii, când Hodgson şi trupa joacă pentru noi proprietari, avantaj de moral în lumina faptului că ariviştii la Anfield au acoperit datoriile şi anunţă o îmbunătăţire a situaţiei financiare.

Stevie Gerrard pomenea cândva de povara gândului dând târcoale prin vestiar de a juca pentru un club cu probleme înafara terenului. Probleme care n-au cum să nu afecteze ambianţa generală, răsfrângându-se inclusiv pe gazon. Alta e însă situaţia iar fotbaliştii, oricât de profesionişti ar fi, şi deci imuni discuţiilor despre balanţe financiare din birourile capitonate, tot reacţionează diferit, în funcţie de starea de fapt. Or fi ei staruri dar mai întâi sunt oameni, şi ei cu grijile şi temerile lor. Iar stabilitatea financiară induce o mai mare linişte şi „în iarbă”. Liverpool revine încet de la încrâncenare şi deznădejde la normalitate şi speranţe…

3-1 pentru Fulham la fine de octombrie a fost un bun indiciu al deznodământului de locul 7. 1-0 la Bolton indică un urcuş iar cum carul are osii noi, mai fiabile, Liverpool nu poate spera decât la mai bine. În fond Roy intră abia într-a patra sa lună la Anfield. Sezonul e lung iar Manchester City e cu doar 5 puncte în faţă. Şi Spurs cu trei. Comparativ cu vaietele despre startul catastrofal al „Cormoranilor”, amplificate cu tot soiul de scenarii incendiare, handicapul de opt puncte faţă de podium pare acum o bagatelă. Ba chiar recuperabil.

Anunțuri

DIN LONDRA… Finalista Fulham întreţine fotbalul-„tenis” de 6-0

Septembrie 3, 2010

I-am lăsat pe studenţii elveţieni şi, pe o ploaie „cu câini”, am văzut la Craven Cottage ce mai face Fulham, finalista Europa League, de-acum fără Hodgson, plecat într-un regret general, dar cu Hughes, cel debarcat de Crăciun de City. Adversară, Port Vale Stoke, din liga a patra, în turul II al Cupei Ligii.

În recepţia de la Craven Cottage, chiar sub tribuna Johnny Haynes, un tablou de epocă surprinzând un meci de Cupă. Şi acesta e tot de Cupă, a Ligii...

Sub vechea tribună „Johnny Haynes”, în memoria primului jucător plătit vreodată cu suta de lire pe săptămână, recepţia cu un clişeu alb-negru de arhivă dintr-o zi de meci de Cupă şi magazinul cu amintiri. DVDuri cu 3-0 şi 2-0 cu Man United, tricouri retro la 30 lire ca vicecampioană a ligii a treia în anii ´80, vechea stemă cu ambarcaţiuni cu vâsle, dar şi colajul „INCREDIBILA CĂLĂTORIE”, cu coperta programului finalei Europa League, biletul de 55 euro şi poza de grup cu Schwarzer – Baird, A Hughes, Hangeland, Konchesky – Duff, Etuhu, Murphy, Davies – Gera, Zamora.

Tricourile retro sunt la modă, fie şi cu vechea siglă a Cabanierilor. Fie şi purtate în liga a treia, în anii ´80

Peste drum, în pubul „Leul de Aur”, rezervat abonaţilor clubului, am fost totuşi primit ca vizitator străin, berea a fost cu reducere, la 2,8 lire, şi am mai aflat una alta de la Clive, 66 ani, care de la 11 ani merge la „Cabană”, John şi Terry, toţi cu copiii.

Clive (66 ani), John şi Tony, fani Fulham sadea de-o viaţă

E simplu. Tony le-ar vrea retrogradate pe „Chelsea, Man United şi de-acum City în locul lui Liverpool, în această ordine”, plânge după Roy, are un abonament „mediu” în tribuna Haynes, de 500 lire, la preţuri în funcţie de poziţionare de la 300 la 700, şi crede că Fulham n-a fost dorită în finala hamburgheză, „pentru că nu suntem club de top”.

Recitalul în Fulham - Port Vale 6-0 a fost deschis de maghiarul Gera, autor al unei "duble"

Ulterior, aşezaţi pe locurile de lemn ale vechii tribune, conservate, fanii mi-au atras atenţia la balconul interior al „Cabanei” Craven, simbolul locului, înţesat de rude şi prieteni ale jucătorilor, la stoicismul cu care rezistau sub rafale cei din primele rânduri, neacoperite, ale unicei tribune ferite de ploi în anii ´60, la steagul WE ARE FULHAM, cu chipul lui Haynes, omniprezent pe pereţii laterali interiori ai tribunei, dar şi la prezenţa masivă a fanilor din Stoke. Al căror portar tribuna londoneză l-a împuns constant la degajări cu „Aaah… eşti de rahat!” De-acolo şi până la 6-0 n-a mai fost nevoie decât de Dembele, adus din Olanda, şi de „dublele” lui Gera şi Zamora. Da, Zoltan a fost unul dintre cei 7 finalişti aliniaţi… Anglia e în zodia lui 6-0, şi când te gândeşti că autoarea primului 6-0 în Premier League, în 1993, a fost Sheffield United, contra lui Spurs…

Mulţi au fost şi fanii veniţi din Stoke pentru micuţa Port Vale, chiar stârnind o horă la 6-0. Haz de necaz în unica peluză neutră din Premier League, unde la fiecare joc sunt păstrate locuri pentru spectatori neutri, nici suporteri ai lui Fulham nici ai vizitatoarei. De-aici şi puzderia de asiatici la Craven Cottage...

Chiar sa fie Arsene mai bun ca Owen?

Mai 14, 2010

Marti m-am lansat in <Fotbal vest> intr-o comparatie intre un manager de Champions League si altul avand ca obiectiv evitarea retrogradarii…

Arsenal a avut la urma urmei un sezon bun, daca e sa ne amintim cati nu-i dadeau pe “Tunari” undeva de la locul 5 in jos in Premier League, insa un al cincilea an la rand fara un trofeu cat de mic nu suna deloc bine la un club cu pretentiile londonezei.

Locul trei, pe podium, e un succes in sine. S-ar fi asteptat cineva chiar la mai mult din partea ros-albilor? N-as prea crede. Insa circumstantele in care a capitulat in cursa pentru titlu, pe terenul rivalei locale Tottenham, ce o batea recent mai clar decat o arata scorul de 2-1, a scos mai lesne cutitele din teaca.

Presa londoneza de elita a tunat in ziua imediat urmatoare cu grafice si explicatii ale traiectoriei peste ani a Arsenalului lui Arsene Wenger si pentru prima oara a concluzionat fara echivoc ca 5 sezoane fara trofee e impardonabil. Pana mai ieri, alsacul era dulcele presei, acel revolutionar ce a metamorfozat fata fotbalului englez cu mai fine trasaturi continentale, acel intelept in toate, acel cavaler al jocului frumos, spectaculos.

Nu doar fani ai “Tunarilor” ci si mass-media in general se autoconvingeau sau amageau, cum vreti, insistand pe plusurile prezentei francezului la carma lui Arsenal, chiar si dupa cascada de usturoatoare esecuri la scor pe Emirates, in ultima vreme, in fata rivalelor Chelsea si Man United, insa penelul presarilor s-a ascutit brusc dupa nisipul fugit de sub picioarele ros-albilor cu Barcelona si la White Hart Lane. Wenger devenise indefensibil.

Iar presa l-a unghiurit cu intrebari la care francezul a admis in sfarsit ca performantele sale la carma nord-londonezei sunt cuantificate in numarul de trofee din vitrina. Wenger a mers mai departe, recunoscand si ca termenii renegocierii contractuale de anul viitor depind de abilitatea sa de a grebla onoruri. Poate ca lectia de catalana predata pe Emirates in prima repriza a sfaramat scutul francezului vizavi de jocul spectacol practicat de Fabregas & Co., justificarile sale riscand sa devina ridicole in ochii mai marilor clubului, ce vazusera un Arsenal impotent, rudimentar si descalificat fotbalistic.

Wenger a ajuns sa se simta vulnerabil. Si atunci a declarat ceea ce vroia lumea sa auda. Ca nici un antrenor nu poate avea statut special si sa reziste in post fara a da rezultate. Iar la Arsenal rezultatele inseamna trofee. Cu alte cuvinte, macar Cupa Ligii in sezonul viitor sau ochii la usa. De fapt, tinand cont de resursele lotului “Tunarilor” si de balanta actuala de forte in Premier League si pe continent, alte trofee par tare greu accesibile inchipuitei caravane a alb-rosilor.

Cui ii va fi Almunia rezerva? Cu cine il va inlocui pe capitanul Gallas? Va mai da de o furnica gen Hleb? Ce varf propriu-zis de lance ii va gasi pereche lui van Persie? Wenger are probleme de rezolvat si vara de Mondial e forfecata. Sau poate ca Arsene va da lovitura in al doisprezecelea ceas, cu acei tineri cu care n-ai cum sa castigi onoruri, cum era luat candva peste picior Ferguson pentru aruncarea in valuri a generatiei roscovanilor Scholes si Butt.

Si gandul ma duce nu doar la galezul Aaron Ramsey. Mijlocasul are talent cu carul si cariere de succes pot fi totusi infiripate si dupa picioare rupte. Ci si la un alt tanar mijlocas cam prea cu nasul pe sus, poate inaltat cu impertinenta aroganta de increderea oarba in valoarea sinelui, dar care de bine de rau s-a integrat intr-un mecanism odata ce a fost imprumutat de la Arsenal, de Bolton.

La inceputul editiei, estimam in acest editorial ca Portsmouth, Hull si Bolton vor lua drumul ligii a doua. Si partial le-am nimerit. Am riscat cu Bolton Wanderers in ideea ca “Trapasii” erau de ceva vreme in elita, intr-un fel purtand o palarie nitel cam evazata, iar Gary Megson nu dadea senzatia ca va face din rahat bici pentru al doilea an la rand. Ceea ce a dovedit-o cu prisosinta printr-un start catastrofal, pe care scria retrogradare.

Daca as fi fost realist, as fi anticipat ca Megson va fi inlocuit insa putini si-ar fi imaginat ca Bolton va pune mana in plin sezon pe un manager salvator. Si s-ar putea spune ca aducerea lui Owen Coyle peste iarna de la nou-promovata si vecina Burnley a fost transferul anului, acea alegere inspirata ce schimba destine.

Coyle, purtat pe brate la elevarea micutei Burnley, ar fi sucombat probabil pe pelicula fina a unui buget straveziu. Promovarea in sine fusese o performanta peste puteri iar mentinerea cu resurse tare reduse era de domeniul fantasticului. De aici si pasul pragmatic al lui Coyle de a da loialitatea pe o sansa in plus. Numita Wanderers. Un club cu ceva mai mare potential decat Burnley si infipt cat de cat in Premier League.

Transformarea a fost remarcabila. Burnley, anticipabil, s-a scufundat dupa plecarea lui Owen Coyle iar Bolton, mai putin evident, a inflorit totusi pe mainile ex-atacantului cu o selectie pentru Irlanda. Coyle n-a facut probabil decat sa aplice metodele de la Burnley si ascensiunea din zona retrogradarii a venit de la sine. E greu de estimat, dar multi alti antrenori poate ca n-ar fi reusit in conditiile date s-o resusciteze pe Bolton.

Roy Hodgson, ce a salvat-o miraculos in 2008 pe Fulham, pe care o preluase la finele turului, e exceptia ce confirma regula si in fond o exceptie cu totul speciala, daca e sa notam la ce nivel si-a reconfirmat plimbaretul antrenor competenta. Cu prima finala din istoria Europa Cup.

Sau poate unul ca Avram Grant, cu o credinta de neclintit, ce s-a multumit cu “calul mort” Portsmouth, ar fi gasit solutia salvatoare pentru Bolton. Dar ar fi interesant de vazut daca managerul unui club de frunte s-ar descurca in situatia mostenita de Coyle la Wanderers. Ar fi salvat-o Wenger pe Bolton, daca s-ar fi infiintat la Reebok in iarna?

Apropo de roluri inversate, previzibilul naufragiu al lui Colin Todd la carma “Tunarilor”, chiar inaintea investirii lui Wenger, e exemplul perfect ce demonteaza remarca mai degraba xenofoba a lui Sam Allardyce cum ca unui antrenor englez ii este aproape imposibil sa fie numit la carma unui club mare, evidentiind in schimb ca sunt manageri si manageri, croiti pentru circumstante si bugete diferite. Todd nu era de nivelul Arsenalului si putini ca el penetreaza la varf, insa pe de alta parte unii ca Hoddle stiu amarul coborasului de la aerul tare al lui Chelsea si al Albionului la fotoliul de… analist. Wenger nu e in asemenea pericol insa inca un an sterp cu “Tunarii” l-ar putea gasi mai aproape de alde Bolton decat de Liverpool.

In fine… In tot puzzleul salvarii lui Bolton, Coyle i-a gasit un rol si infumuratului Luke Wilshere, june caruia Wenger nu-i gasise locul. Poate o alta dovada a abilitatii unora de a “avea ochi” pentru un imprumut rentabil si a gestiona mai bine putinul din dotare.

Iar prin aceasta prisma “reusitele” lui Coyle si Mick McCarthy la Wolves sau Alex McLeish cu Birmingham City sunt mai admirabile decat lafaiala lui Mancini ori cei cinci ani sterili ai lui Wenger. Ba chiar Owen Columba Coyle, la cei 43 ani ai sai, poate spera s-ajunga intr-o buna zi la “Tunari”…

Din randul Z, la Mondial?

Aprilie 18, 2010

Intre deplasari in Germania, Fulham s-a axat pe remize albe in campionat, inclusiv la colega din „careul” Europa Cup, Liverpool FC, deci fara „recidive” ale golgeterului Bobby Zamora. Despre ascensiunea sa si alb-negri in general scriu in <Fotbal vest> un fel de avancronica a semifinalei de joi de la Hamburg, unde londonezii ar putea descinde pe calea ferata, „incarcandu-i” si mai mult intr-un sezon incluzand cel putin 18 dueluri europene si abordat de Hodgson cu un lot relativ restrans. In care, mare avantaj, s-a remarcat Zamora, facand uitata accidentarea lui Andy Johnson. 

“Daca esti in randul <Z> si te-a lovit o minge-n cap, trebuie ca e Bobby Zamora”, scandau fanii adversarelor lui Fulham in editia trecuta, pe cand varful acum in varsta de 29 ani nu reusea sa se acomodeze in trupa lui Hodgson, desi era utilizat cu regularitate, strangand 35 de jocuri in campionat din totalul de 41 stagionale pentru alb-negri.

<Z> venea de la Zamora dar si de la cele doar 4 reusite intr-un sezon… Lui Bobby nu i-au trebuit insa decat 20 de secunde pe arena campioanei Bundesligii, Wolfsburg, pentru a inscrie acum doua saptamani acel unic gol ce o readuce miercuri pe Fulham in Germania, nu altundeva decat la Hamburg, pe stadionul gazda al primei finale de Europa Cup. Jocul cu HSV este al 17-lea al vest-londonezei in actuala campanie europeana, cu scalpul detinatoarei la zi a Cupei UEFA, Shakhtar, smuls pe parcurs, asa incat atacantul cu numarul 25 si opt goluri in eurocupe, tot atatea cat in sezonul de Premier League, poate spera de-acum la o revenire in portul hanseatic.

Metamorfoza lui Fulham poate tine la urma urmei si de abilitatea manageriala a lui Roy Hodgson de a ghida traseele lui Bobby spre poarta. De la un varf fara busola anul trecut, la un puncher cu vreo 20 de reusite in 2009-2010. Pofta de gol care i-a indemnat recent pe analisti sa-l “bage in fata” pentru lotul de Mondial al lui Capello, mai ales in conditiile in care atat Defoe, recent mai mult accidentat, si Bent, dintre atacantii mai prolifici in liga, nu par a inspira presei prea multa incredere inaintea meciurilor sud-africane.

Handicapul lui Zamora ar fi ca n-a mirosit vreodata o convocare la lotul Albionului. Iar cand a fost chemat vara trecuta de Trinidad & Tobago, imediat dupa ce primise pasaportul insulitei din Caraibe, de unde se trage tatal sau, pentru meciul din preliminarii cu El Salvador, a suferit o accidentare reamintind parca de refuzul sau in 2006 la chemarea lansata de Beenhakker pentru campania de Mondial cu Soca Warriors, in Germania.

Destin? Acolo, Zamora ar fi fost adversar in grupa cu Albionul. Cu Anglia in care se nascuse, in estul Londrei, cu un anume John Terry cu care pasea in juniorat la clubul local Senrab. Atat de mare fan West Ham era, incat Bobby s-a scuzat olandezului ca se dedica mentinerii “Ciocanarilor” in elita, unde tocmai ii promovase in mai 2005, cu 3 goluri in semifinala barajului play-off, contra lui Ipswich, si cu unicul gol al finalei de la Cardiff, in dauna lui Preston.

Da, Zamora era pe-atunci inapoi in Premier League, cu West Ham, unde dorea sa confirme, dupa un an esuat candva in elita cu Tottenham. Soarta a facut deci ca Bobby sa ramana la activ doar cu cele 6 selectii in reprezentativa de tineret a Angliei, antrenata la acea vreme de Platt, si sa isi lase o eventuala portita intredeschisa la seniori. I-o va deschide larg Capello?

In mai 2006, pregatindu-se déjà de Mondial, Stevie <G> egala in extremis la trei in acea de pomina finala a Cupei Angliei tot de la Cardiff, ramasa in memoria lui Zamora pentru penaltyul aparat de Reina la loviturile de departajare. Liverpool avea sa triumfe iar Bobby poate isi amintea mai degraba ca trecuse sub forma de imprumut prin liga Dr. Martens, la Bath City, in 2000, decat de <Gheata de Aur> cu care fusese rasplatit mai apoi in reusitele campanii consecutive de promovare cu Brighton & Hove Albion, din liga a patra intr-a doua.

Daca stafia penaltyului irosit unde ii promovase cu 12 luni inainte pe “Ciocanari” l-a urmarit si la Craven Cottage, n-avem de unde sa stim. Cert e ca Hodgson a platit 6,3 milioane lire lui West Ham in vara lui 2008 pe perechea Zamora – Paintsil, iar suma pare-acum un mizilic. Vorba lui Hodgson… Daca Dzeko, varful lui Wolfsburg, e cotat la vreo 30 milioane, cat o valora Bobby al nostru de la “Cabana”?

De fapt, totalul sumelor de transfer la Fulham ale invingatorilor din Germania roieste in jurul maximului incasat in istoria alb-negrilor, acele 13 milioane de la United, pentru Saha, de exemplu portarul Schwarzer si Zoltan Gera sosind la “cabana” Craven Cottage pe gratis. Iar fundasul Konchesky, “pasat” din Academia lui West Ham in aceeasi zi cu Bobby, pe un “luxos” 3,25 milioane, traversand si el capitala, cu colegul sau, de la Upton Park.

Patronul Fayed n-are degeaba magazinul “Harrods” in inima Londrei, de unde si flerul de a racola la Fulham baieti de nadejde si mai ales un abil Roy Hodgson. Cand englezul s-a intors in insula din pelerinajul sau european, Fulham incepea anul 2008 sub spectrul precedentei retrogradari din elita, consemnata in 1968. Parca se potrivea, dupa 40 de ani…

Publicam pe-atunci, pe blogul in limba engleza, un interviu cu autorul unui istoric al alb-negrilor, si chiar si acest suporter de sase decenii al clubului de la “Cabana” incheia prin a-mi spune “dar stii, intotdeauna in fotbal urmeaza si un alt sezon”. Mai bun, vroia sa sugereze Morgan Phillips. Si i-am insiruit vorbele intr-un fel de avancronica a jocului din duminica de 3 februarie 2008, transmis in direct de Sky Sports de la Craven Cottage, cu Aston Villa.

Avea sa fie 2-1, mai exact prima victorie a lui Hodgson la carma penultimei clasate. Incercatii fani au asteptat apoi pana in 16 martie pentru urmatorul succes, un 1-0 cu Everton, iar retrogradarea parea iminenta. Ulterior, incepand din 12 aprilie, cu un 2-0 la Reading, Roy Hodgson si Fulham au pus la punct marea evadare, castigand si urmatoarele doua deplasari, la Manchester City si Portsmouth, cu 3-2 de la 0-2 la pauza respectiv 1-0, jocuri pe parcursul carora au fost uneori aritmetic retrogradati. De fapt, in ultima runda, la “Pompey”, golul salvator al unui Danny Murphy candva cu peste 150 meciuri pentru Liverpool avea sa vina abia in minutul 76…

La liman, deasupra liniei, cu golaveraj -22, fata de -25 pentru Reading. In aprilie fusese Reading – Fulham 0-2… Restul e istorie. Eroicul Hodgson l-a achizitionat apoi in vara pe Bobby Zamora iar varful si-a dat acum drumul, speriind Europa. Sezon de aur pentru comfortabilii “Cabanieri” si in Premier League, pe care autorul Morgan Phillips il poate adauga cartii “De la St. Andrew’s la Craven Cottage”.

Istoricul intocmit de Phillips a fost publicat la startul chinuitorului sezon bantuit de picaj, cu ajutorul vicarului bisericii St. Andrew’s, plasata in spatele clubului de tenis Queen’s, locas de cult pe langa care a fost fondata Fulham FC, in secolul XIX. Langa biserica, pe malul Tamisei, la fosta cabana de vanatoare a lui Anne Boleyn, Craven Cottage, alb-negrii isi gaseau inca de-atunci locul iar refrenul de azi al fanilor adevar graieste: “Nu vom parasi niciodata <Cabana>”.

Acolo, baiatul de 9 ani Morgan Phillips era dus la meci in ’48 de tatal sau, Morgan Phillips Sr., intaiul secretar al Asociatiei Suporterilor clubului, iar peste ani, in 1975, cand Fulham atingea unica sa finala din istorie, Cupa Angliei, avea sa semneze nu doar in revista “Placinta <Cabanei>”, ci si prima sa carte: <Fulham We Love You!>.

Da, au iubit-o chiar si in 1996, cand Fulham o batea pe Torquay in jocul ultimelor doua clasate, locurile 23 si 24 in liga a patra. N-a trecut mult si azi alb-negrii lui Fayed si Hodgson il propun pe Zamora atat Angliei cat si unor eurocupe fara granzii insulei in Champions League, iar fanii striga “Daca mingea loveste plasa, nu e Shearer ori Cole ci trebe ca e Zamora”…

Dialog si poze cu Fulham: Fayed, Sir Bobby, jocul in 1894 si puterea fanilor

Aprilie 10, 2010
 Am pozat si-am dialogat la Craven Cottage despre istoria „minunii” acum renascute de Hodgson. Fulham… 
 
 
 
 
 
 

Cabana Craven a vazut multe insa nu si o semifinala europeana. HSV vine la finele lui aprilie!

Ce n-au reusit londonezele Arsenal si Chelsea, ajunse in finala Champions League dar invinse in 2006 respectiv 2008, a izbutit zilele trecute mai micuta Fulham. Sa tina steagul sus pentru capitala Regatului in eurocupe! Luni se vor implini doar doi ani de la startul „Marii Evadari” reusite de Roy Hodgson cu „Cabanierii” alb-negri, penultimii clasati in Premier League castigand 3 meciuri la rand in deplasare, cu care vest-londonezii lui Fayed s-au salvat la golaveraj de la retrogradare, tocmai in dauna invinsei lor cu 2-0 din acel 12 aprilie, Reading…

Mai jos reamintesc postarea pe care o redactam in avancronica duminicii primei victorii a lui Roy Hodgson la carma lui Fulham, pe 3 februarie 2008, un 2-1 contra lui Villa in vazul camerelor Sky Sports, pe baza dialogului cu Morgan Phillips, autor al cartilor cu istoria clubului de la Craven Cottage… 

Autorul Morgan Phillips a scris in istoricele lui Fulham despre bomberul ce n-a plecat de la "Cabana", Johnny Haynes

E o iarnă tristă pe malul nordic al Tamisei, în sud-vestul Londrei. Din anul 2001, când revenea în elită după câteva decenii, Fulham FC n-a mai cochetat atât de primejdios cu retrogradarea. Lawrie Sanchez a fost demis înaintea Crăciunului dar nici Roy Hodgson n-a stopat momentan declinul, alb-negrii fiind recent eliminaţi şi din Cupa Angliei, chiar de o echipă de liga a treia.

Mai presus de amarul acestui sezon, cosmopolitul club de cartier, deţinut de un magnat egiptean, Fayed, şi mereu magnetizând nume proeminente, nu doar din insulă, are o istorie datând din 1879 şi mândria de a fi întâia grupare profesionistă londoneză. Am mers pe firul istoriei grupării înfiinţate în zonă pe lângă o şcoală religioasă de duminică, St. Andrew’s, într-un dialog cu Morgan Phillips, autor de cărţi de fotbal şi suporter de-o viaţă al trupei „de la cabană”, conform denumirii arenei, Craven Cottage.

În zi de meci, am lăsat în urmă tribuna principală, de cărămidă, aducând mai degrabă cu băi termale şi purtând numele legendei locului, Johnny Haynes, şi am vizitat biserica St. Andrew’s, amplasată în spatele clubului de tenis Queen’s, organizator în vară al turneului internaţional pe iarbă. Veronica, soţia lui Morgan Phillips, mi-a arătat ultima broşură editată despre club, apărută în toamnă cu sprijinul lăcaşului sfânt, şi mi-a deschis porţile unei fascinante discuţii cu Morgan.

Johnny Haynes Stand Nu-i asa ca vechea tribuna principala, purtand numele lui Haynes, pe care am pozat-o dinspre capatul peluzei Hammersmith, n-aduce cu a unui stadion de semifinalista a noii Europa Cup? Dar tocmai aici e farmecul… Fayed si fanii au fost suficient de inspirati sa conserve patina locului intr-un fotbal modern cu tot mai multe arene sablon, de beton si sticla. Handicapul ar fi locurile limitate, sub acoperisul de… lemn

Fulham, penultima în Premier League şi apelând în disperare la veterani gen Jari Litmanen, are de apărat un blazon vechi de 129 de ani… Dar mai multe prin vorbele lui Morgan Phillips.

Ce v-a determinat să scrieţi două istorice ale clubului?

– „Am descoperit că bibliotecile locale aveau ziare încă de pe vremea anilor de pionierat ai formaţiei, aşa încât am decis să citesc despre fiecare joc disputat, pe cât posibil. Am găsit atâtea materiale fascinante încât am scris o serie de articole pentru revista suporterilor clubului, Cottage Pie (Plăcinta cabanei). Când s-a calificat în finala Cupei Angliei, în 1975, am fost foarte dezamăgit că Fulham n-a editat o carte comemorativă, aşa încât am decis să scriu o istorie neoficială a clubului, din punctul de vedere al fanilor. FULHAM WE LOVE YOU (Fulham, te iubim) a fost publicată în 1976 şi încă sunt întrebat de ea dar mi-a rămas o singură copie, pe care o păstrez. Acum trei ani, m-a sunat un domn pe nume Peter Lupson, care scria o carte despre cluburile din Premier League înfiinţate de către biserici şi care mi-a solicitat ajutorul la capitolul despre Fulham. I-am spus ce ştiam despre legăturile iniţiale dintre club şi biserica St. Andrew’s şi am sfârşit prin a cerceta împreună, în lunile următoare. Chiar şi după publicarea cărţii sale, THANK GOD FOR FOOTBALL (Mulţumesc Domnului pentru fotbal), la editura Azure, în 2006, mi-am continuat investigaţiile. Finalmente, i-am oferit vicarului, Fr. Martin Eastwood, o serie de articole pentru revista locaşului sfânt. Spre bucuria mea, a vrut să le publice sub forma cărţii FROM ST ANDREW’S TO CRAVEN COTTAGE, apărută la începutul acestui sezon şi care e în vânzare pentru 5 lire la St. Andrew’s Church, 10 St. Andrew’s Road, London W14 9SX ori la adresa www.standrewsfulham.com

Home Supporters Only Zi de meci la Fulham. Intrare doar pentru fanii gazdelor, in Hammersmith End Stand.

Ce descoperiri interesante aţi făcut?

– „Deşi clubul a fost fondat de enoriaşi în legătură cu biserica religioasă de duminică, primii jucători n-au fost însă slujbaşii ei ori implicaţi în cor, ci tineri muncind 6 zile pe săptămână în construcţii sau la căile ferate. Mulţi trăiau în case mici, suprapopulate, pe străzi înghesuite, care demult au fost demolate. Fotbalul a fost ca o evadare pentru ei. Le-a fost foarte greu să se impună în primii 12 ani, fără un stadion propriu. Când găseau un teren pentru jocurile de-acasă, nu trecea un an, doi, şi trebuiau să-şi caute o altă suprafaţă de joc, nevoia de locuinţe având prioritate. De aceea, decizia luată în 1894, de a construi propria arenă, a fost foarte importantă pentru club. Dacă n-ar fi făcut acest pas curajos, se prea poate ca Fulham să se fi dus de râpă încă de la începuturile sale”.

De ce au ales tocmai Craven Cottage?

– „Iniţial, a fost o casă de vacanţă cu propriul ei teren însă după ce a ars din temelii, în 1888, nimeni n-a vrut să o reclădească. Era mult prea lăturalnică, ascunsă în spatele unor pieţe de zarzavat şi prea departe de liniile ferate, pentru a-i interesa pe investitorii imobiliari. Cine a avut viziunea casei drept un potenţial stadion de fotbal, fie a fost luat drept nebun sau geniu, însă construirea arenei s-a încadrat în timp pentru a fi inaugurată în sezonul 1896-1897. Facilităţile au fost foarte modeste iar stadionul a trebuit reconstruit, în 1905, odată cu cabana Craven, de pe colţ, din stânga tribunei principale, Suporterii lui Fulham iubesc acest stadion şi sunt mereu gata să cânte „Nu vom părăsi Cottage niciodată”.

stall Fani din generatia lui Morgan au tarabele lor la zidul exterior al peluzei Hammersmith, oferind insigne, programe de meci, reviste, fanioane, din niste vremuri cand divizionara secunda descindea pe Wembley, in’75, la finala Cupei Angliei. Taraba e insa „internationala”, cu surprize din diverse colturi ale lumii fotbalistice, in ton cu spectatorii de la Craven Cottage, singura arena oferind un sector „neutrilor”. Excursionistilor de fotbal…

Soţia Dvs. mi-a spus că mergeţi de 6 decenii la Craven Cottage. A fost în tradiţia familiei să simpatizeze cu Fulham?

– „Catherine, bunica mea, asistase la multe jocuri ale lui Newcastle înainte de a se muta în vestul Londrei, acum o sută de ani. Ea s-a măritat cu William, un soldat susţinător al lui Fulham, iar mama mea, Norah, şi fratele ei, Ted, au devenit fani ai formaţiei locale, casa lor, de pe Kenyon Street, fiind foarte aproape de Craven Cottage. În 1930, Norah s-a luat cu un galez, care a devenit secretarul clubului iniţial al suporterilor lui Fulham. Port întru totul numele tatălui meu, Morgan Phillips. Am început să merg la Fulham din 1948, împreună cu sora mea, iar acum sunt însoţit de Catherine, fiica mea, a patra generaţie de suporteri ai familiei Phillips.”

Ce vă amintiţi din acele zile, după război?

– „Aveam 9 ani în 1948. Craven Cottage nu s-a schimbat mai deloc de la construirea sa în 1905! Avea doar o tribună principală, aşa încât majoritatea fanilor asistau la jocuri de sub cerul liber. Bălăriile au apărut dintre rânduri iar vopseaua fusese ştearsă de vremi dar şi aşa, era un loc magic, pe când 30.000 de suflete strigau într-un singur glas pentru Fulham. Chiar atunci, în ’48, clubul a găzduit două meciuri din cadrul turneului de fotbal al Jocurilor Olimpice, prilej cu care spectatorii au văzut poate pentru prima dată jucători străini, altfel aproape toţi jucătorii noştri fiind englezi. Am fost foarte curioşi de exemplu să-l vedem în carne şi oase, la nici 5 ani după război, pe un fost soldat în trupele de desant naziste, blondul Bert Trautmann, care a venit la Craven Cottage în echipa lui Manchester City. Iar el a jucat într-atât de bine încât mulţimea l-a ovaţionat la ieşirea din teren. Tot stadionul! Spectatorii nu erau despărţiţi şi era o atitudine absolut normală să aplauzi o performanţă notabilă a adversarilor. Aşa ceva cu greu s-ar întâmpla în zilele noastre, de exemplu câţiva bravi fani ai lui Fulham salutând totuşi ultima apariţie a lui Thierry Henry, pentru Arsenal.”

St Andrew’sDe-aici a plecat totul… St. Andrew’s Sunday School Church este samburele lui Fulham F.C. Un club fondat pe langa o biserica, aidoma altora din elita in Albion: Man City, Everton… Vorba din titlul cartii lui Peter Lupson, Thank God for Football

Ce vă amintiţi despre Sir Bobby Robson?

–  „În anii ’40 şi ’50 majoritatea jucătorilor erau localnici iar vecinii noştri, familia Ray, suporteri devotaţi, soţi şi soţie, aveau grijă de câţiva tineri de prin alte locuri şi niţel pierduţi în Londra, printre care şi Bobby. Dacă Ray nu l-ar fi înconjurat cu atâta căldură, el s-ar fi întors probabil cu prima ocazie în nord-estul natal, la Newcastle. Îi era dor de casă. Însă el a devenit un atacant redutabil, aproape la fel de tehnic şi plăcut ochiului ca Johnny Haynes, partenerul său de linie. Din păcate, Fulham l-a cedat în 1956, Robson întorcându-se însă peste şase ani, când eram în pericol de retrogradare. El ne-a venit din nou în ajutor în 1990, atunci din postura de manager al Angliei. Fulham era într-o gaură financiară iar Bobby a oferit o alocuţiune pentru strângere de fonduri. Când a încheiat discursul, a auzit o voce menţionânu-mi numele. M-a invitat la microfon şi a vorbit în termeni elogioşi despre familia mea şi a vecinilor, Ray, amintindu-şi cu plăcere de căldura cu care fusese înconjurat cu decenii în urmă. Sir Bobby Robson este printre cei mai minunaţi gentlemen din fotbalul britanic.”

Ce-ar fi de menţionat despre proprietarul lui Fulham? 

– „Înaintea sosirii D-lui Fayed, clubul încerca să se redreseze dintr-o perioadă foarte rea. Nu aveam bani pentru achiziţii şi nu era sigură nici rămânerea la Craven Cottage. Peste noapte, Fayed ne-a oferit siguranţa financiară iar în 4 ani ne-a ridicat în Premier League, din liga a treia. Dumnealui pare a avea o relaţie sinceră cu suporterii şi puţini pot uita simpatia comună a grupului suporterilor la moartea fiului său, în accidentul de maşină. Poate doar la momentul trecerii la Loftus Road, n-a fost chiar pe placul fanilor.”

Chiar… cum au reacţionat fanii la trecerea pe terenul poate celei mai mari rivale locale, QPR?

– „A fost un interludiu extrem de straniu. Fulham s-a mutat la Loftus Road în 2002 pentru a da posibilitatea demolării şi reconstruirii din temelii a Craven Cottage. Dar nici urmă de buldozere. Poate că a fost o tentativă, un experiment, să se perceapă dacă suporterii ar fi de acord cu o împărţire permanentă a terenului cu QPR sau chiar Chelsea, cealaltă localnică. S-a alcătuit un grup, sub titlul fără compromis Back to the Cottage (Înapoi la cabană), considerând-o drept unică opţiune viabilă. Din varii motive, campania a avut succes iar Craven Cottage a fost adus la standardele Premier League. Cei doi ani petrecuţi la Loftus Road i-a lăsat pe suporteri confuzi, încurcaţi, şi n-a ajutat deloc nici deteriorarea relaţiei lui Fayed cu managerul de-atunci, Jean Tigana. Una peste alta, cu toţii am fost fericiţi să ne vedem înapoi la Craven Cottage.”

Iar înafară de Tigana?

– „Mă întreb cine s-ar înhăma să ia tocmai acest post? Am văzut peste ani 26 de manageri şi majoritatea au sfârşit dezamăgiţi, în eşec. În cazul unora, a fost nedrept să li se acorde prea puţin timp sau resurse. În anii ’50 şi la începutul anilor ’60, Frank Osborne, Dug Livingstone şi Beddy Jezzard au condus unele dintre cele mai bune garnituri din istoria clubului, cu Robson, Haynes, George Cohen, Alan Mullery, Roy Bentley ori Graham Leggat. Anii următori ar fi mai bine şterşi cu buretele, poate cu excepţia trupei conduse de veteranul Alec Stock până în finala Cupei Angliei, unica pentru noi, din 1975. Malcolm Macdonald aproape că ne-a promovat înapoi în elită, în 1983, însă o criză majoră a ţinut cam până în 1997, când Micky Adams ne-a readus oarecum zâmbetul pe buze. Cu ajutorul lui Fayed, Kevin Keegan şi Tigana au creat trupe de succes, aproape comparabile cu zilele de glorie ale lui Haynes şi Robson. Aceşti opt manageri ar fi cei mai buni din istoria noastră posteblică…”

Am văzut numeroşi străini în zi de meci, la Craven Cottage. Acum aveţi şi un coreean, şi mulţi asiatici vin la stadion…

– „Fulham e clubul meu local dar sunt încântat să ştiu că i s-a dus vestea şi e iubit pe alte meridiane. Japonezi, nord-americani, europeni, se pare că nu sunt limite ale atractivităţii noastre. Copii ale cărţii mele au fost solicitate până şi în SUA sau Cehia. Pe plan local însă, de la aderarea la Football League Division 2, în 1907, prea puţinele noastre succese au dat o notă de pesimism suportului oferit de fani. De exemplu la recenta rejucare la Bristol Rovers, în Cupa Angliei, instinctual am simţit că vom pierde, când am ajuns la penaltyuri. Această atitudine poate aluneca foarte uşor în critici deschise la adresa jucătorilor şi antrenorilor sau în împunsături ori confruntări cu oamenii de ordine, la stadion. Şi cu toate eforturile clubului în campania împotriva rasismului, încă auzim voci care îşi exprimă făţiş prejudiciile, chiar prin insulte la adresa propriilor jucători, în ciuda faptului că ei se proclamă a fi susţinători fideli. Adevăraţii fani, şi majoritari, se dovedesc însă a fi entuziaşti, toleranţi şi generoşi cu banii, timpul şi corzile lor vocale, dedicate alb-negrilor. A fost puterea fanilor, care l-au încurajat pe Jimmy Hill şi asociaţii săi să salveze clubul de la ruină şi să-l convingă pe Mohammed Fayed s-o readucă pe Fulham la Craven Cottage. Şi deşi lucrurile nu merg deloc bine la ora actuală, aşa cum ţi-ar zice orice fan, întotdeauna există un sezon viitor!”

Mascot Mascota de la Craven Cottage atrage suporteri in fata Johnny Haynes Stand. Zi de meci…

Hodgson serbeaza 2 ani la Fulham decapitand „Diavolii”

Decembrie 28, 2009

Exact in urma cu doi ani, in 28 decembrie, Fulham F.C. ii incredinta lui Roy Hodgson dificila misiune de a ii ridica pe alb-negri de pe locul 18 in Premier League. Iscusitul repatriat i-a salvat, a generat apoi o adevarata metamorfoza iar recent a oferit fanilor un minunat cadou de Sarbatori, 3-0 cu Manchester United, conducand la aniversare si timp de 70 minute pe terenul liderei Chelsea…

Nu doar debusolati, cu numai doua succese la activ, ci chiar umiliti cu 5-1 de Tottenham in a doua zi de Craciun din 2007, „Cabanierii” de pe malul Tamisei jucau deja cu inscrisul retrogradare pe frunte. Iar numirea lui Hodgson n-a parut la prima vedere drept cea mai inspirata alegere, impotriva investitului in post atarnand argumentul ca nu mai activase in Albion de aproape un deceniu, de pe vremea cand trecea pe la Blackburn Rovers, in 1997-’98. Experimentatul tehnician, sosit de la carma selectionatei Finlandei, dupa ce mai condusese peste ani si alte reprezentative, ca de exemplu ale Elvetiei si Emiratelor Arabe Unite, trebuia asadar sa reduca la tacere destui sceptici.

Iar ceea ce a izbutit Roy Hodgson intre timp aduce cu un mic miracol. Mai intai, a asigurat in extremis supravietuirea in elita. Putini i-au dat sanse insa englezul intors acasa a reusit ceea ce ramane sub numele „The Great Escape” in istoria clubului fondat in 1879. Mai exact, dupa o serie de 33 deplasari fara vreo victorie, Fulham F.C. a castigat de trei ori la rand „afara”, cand o ardea buza mai tare. La Reading, apoi la Manchester, cu City, cand era matematic retrogradata in pauza meciului, la 2-0 pentru gazde, handicap care a fost surmontat inclusiv cu dubla contestatului Diomansy Kamara, si finalmente la Portsmouth, in ultima runda.

Acel ultim joc, pe terenul lui Pompey, le-a adus aminte fanilor alb-negrilor de alte recente finaluri de sezon cu nervii intinsi la maxim. Un unic gol, marcat cu capul de mijlocasul Danny Murphy, a facut marea diferenta. Retrogradata pana in minutul 76 al rundei a 38-a, londoneza a saltat peste linia de deasupra locului 18, cu cele 12 puncte stranse in ultimele cinci etape.

Am amintit de recolta lui Hodgson spre final pentru ca Fulham s-a salvat de doua ori in acest deceniu apeland la un nou antrenor cu doar cinci runde inaintea incheierii campionatului. S-a intamplat mai intai in editia 2002-2003, cand galezul Chris Coleman, fost fundas al „Cabanierilor”, a preluat din mers timona de la Jean Tigana, adunand 10 puncte suficiente.

Istoria a repetat-o si Lawrie Sanchez, la finalul sezonului 2006-2007, insa cu forcepsul. Coleman a fost trimis si el la plimbare iar fostul varf al Irlandei de Nord, in paralel cu postura de selectioner al acelorasi „verzi”, a preluat carma la Craven Cottage intr-o situatie la fel de stramtorata, supravietuind cu un unic succes in respectivele ultime 5 etape, 1-0 in dauna unei Liverpool ce se pregatea de o a doua finala de UEFA Champions League cu AC Milan. Salvator, dupa pauza, avea sa fie americanul Clint Dempsey, adus in iarna de Coleman.

Riscanta terapie de soc aplicata in doua randuri de Fayed, proprietarul egiptean al „Cabanierilor”, a fost repetata si in cazul inlocuirii lui Sanchez cu Roy Hodgson, cu mentiunea ca nu s-a mai asteptat pana in aprilie. Dupa ce nord-irlandezul a fost demis in 21 decembrie, englezul si-a intrat in rol intre Craciun si Anul Nou, pe 30 decembrie ’07.

O lua pe Fulham F.C. dupa acel 1-5 cu Spurs si debuta mai „strans”, 1-2 acasa cu Chelsea, in 1 ianuarie 2008. Mai apoi, incet – incet, tot mai bine. Iar in vara, odata salvat, Hodgson plomba unsprezecele.

Putini au prevazut „Marea evadare” dar mai nimeni n-a anticipat frunctuoasa campanie 2008-2009, ce i-a readus pe alb-negri in Europa. Sugestiv, la un an de la instalare, Hodgson remiza alb cu aceeasi Tottenham Hotspur, de Boxing Day, iar doua zile mai apoi, in 28 decembrie 2008, aripa Dempsey egala in minutul 89 al derbyului local cu Chelsea, 2-2, indepartandu-i pe „albastri” la 3 puncte in urma liderei Liverpool. Hodgson castigase deja teren!

In primavara, de la remize la victorii. Craven Cottage a fost in 21 martie ’09 martora a unui succes remarcabil, 2-0 cu Manchester United, capitanul Murphy si maghiarul Gera rapunand campioana en-titre ce avea sa-si pastreze coroana, fara a uita insa orele de cosmar de pe malul Tamisei, unde Scholes si Rooney vedeau rosu la propriu si la figurat… Cu asemenea victorii, locul sapte la final a venit parca firesc.

Dintr-o trupa cu un picior in groapa, Fulham se schimbase la fata, in doar 17 luni, urmand sa reprezinte Albionul in cupele europene. Artizan al ascensiunii? Roy Hodgson. Locul 7, cea mai inalta clasare a „Cabanierilor” in istoria primului esalon englez, depasind reusita lui Coleman din 2004, pozitia a noua, meritorie de altfel in conditiile cedarii lui Saha la Manchester United, in cursul respectivului sezon, pentru 13 milioane lire sterline.

Fulham si Hodgson n-au dezamagit deloc nici in prima parte a actualei editii, ba din contra. Cu patru victorii pe Craven Cottage si un unic rezultat de egalitate, 1-1 cu AS Roma, Andreolli egaland in prelungiri si intrerupand seria „H” a gruparilor ce au remizat „la cabana” de la debutul londonezei in eurocupe, in 2002, si anume Haka, Hajduk si Hertha, din totalul de 12 oaspete ce n-au plecat invingatoare din sud-vestul capitalei, trupa lui Hodgson s-a calificat in premiera in istoria clubului in primavara europeana.

Rasplata? In februarie, la Craven Cottage, va descinde detinatoarea Cupei UEFA, Shakhtar Donetk. Iar la trei zile dupa ce isi asigura calificarea, cu un succes la Basel, Fulham reusea un fulminant 3-0 cu multipla campioana Manchester United. Se intampla pe 19 decembrie, la noua luni fara doua zile de la acel memorabil 2-0. Si acum a deschis scorul Murphy, candva „Cormoran” contra „Diavolilor rosii”, si acum a vazut un cartonas, cel galben, depasitul Paul Scholes, iar renascutul Bobby Zamora si Damien Duff au rotunjit neverosimilul succes. „Scalpul” Diavolilor rosii, cadou de Craciun pentru fanii trupei de prima jumatate a clasamentului.

Dupa Craciun, conform traditiei de a evolua de Boxing Day contra lui Spurs, Hodgson a repetat remiza alba din 2008, iar pe 28 a descins pe Stamford Bridge, arena vicecampioanei rivale. Si Fulham a fost vreme de 70 minute in avantaj in fata liderei lui Ancelotti…

Hodgson s-a prezentat „la pod” fara vicecapitanul Brede Hangeland, unul dintre recrutii sai si o ancora a defensivei, dar pe cand anonimul Charles Ademeno reusea un hat-trick in primele 5 minute si 47 secunde ale deplasarii lui Crawley la Grays, intr-un esalon semiprofesionist, si Zoltan Gera repeta figura in fata campioanei, inscriind acum si in dauna liderei, in minutul 4.

Sa-i amintim pe titularii de la Stamford Bridge… Schwarzer – Pantsil, Aaron Hughes, Smalling, Konchesky – Duff, Murphy, Baird, Dempsey – Gera, Zamora. Cu acest unsprezece a tinut-o Hodgson in sah pe Chelsea! Schwarzer, Pantsil si Zamora, ultimii doi „la pachet” de la West Ham, Duff si Gera, plus Chris Smalling, sunt achizitiile de data recenta, din „gestiunea Hodgson”. Cu mentiunea ca londonezul Smalling, care abia a implinit 20 ani, a fost aruncat in focuri in absenta vikingului Hangeland. Ceilalti, cu exceptia lui Dempsey, fusesera recrutati de Sanchez in 2007.

E drept, in ultimul sfert de ora Drogba a egalat iar tocmai Smalling a deviat in propria poarta sutul lui Daniel Sturridge, 2-1 pentru lidera Chelsea, insa Fulham a pasit cu capul sus din derbyul local, facandu-i cinste antrenorului sau, la aniversarea a doi ani in post.

Demn de mentionat faptul ca Roy Hodgson se afla intr-o minoritate alcatuita din tehnicienii inca in aceleasi functii, alaturi de Megson si McLeish, dintre cei 12 antrenori investiti la cluburi din Premier League in cursul sezonului 2007-2008. Asadar unul din patru n-au prins cei doi ani… La fel, Hodgson, nascut in 9 august ’47 in Croydon, un cartier din sudul Londrei, se numara intre cei doar 7 manageri englezi din esalonul intai dar cel mai aureolat si experimentat dintre ei, chiar daca omologul sau de la Spurs, Harry Redknapp, e mai mare cu exact 5 luni si o saptamana.

La cum ruleaza, Fulham pare a-si asigura si un al zecelea sezon la rand in Premier League, din vara incolo, dupa ce suferise inafara elitei din 1968 incoace, pana cand Tigana i-a promovat pe alb-negri si a reusit o clasare pe locul 13 la revenirea in esalonul fruntas. Iar la cum joaca baietii lui Roy, fie si vaduviti de colegi de 14 karate, pozitii ca 13 ori 12, acontate in 2005 si ’06, pot fi depasite la fluierul final din 9 mai. Data la care Fabio Capello ar putea sa-l ia in considerare pe lista largita si pe un anume Bobby. Si mai cum? Zamora.

Hodgson a facut de toate… A evitat retrogradarea. A batut de doua ori campioana. A dus clubul in eurocupe. A ajuns in primavara europeana. A recrutat tineri si a resuscitat atacanti cu busola dereglata, pe care acum ii propune Albionului. Dar mai ales a redat increderea trupei de cartier, ca intr-o buna zi – printre altele – va reedita si acel 1-0 cu vecina de peste cateva strazi. Se intampla in 19 martie 2006, in „gestiunea Coleman”, cand Boa Morte semna un 1-0 contra lui Chelsea.

Fulham ramane oarecum o enigma, poate datorita prezentei lui Fayed la sefie, un prim patron strain in elita, excentric ce opta candva pentru unul ca si Karl Heinz Riedle pe post de interimar, insa ramane in mod primordial o grupare careia-i sta bine cu autohtoni pe banca, fie ei Sir Bobby Robson ori Kevin Keegan, cum a fost cazul in trecut, fie Hodgson acum.

Un mariaj ce parea sortit esecului inca din fasa merge insa ca pe roate. Hodgson n-a fost profet in tara lui, sucomband cu Bristol City inainte de a se lansa intr-un parca nesfarsit pelerinaj prin intreaga Scandinavie ori in Elvetia si Italia, dar finalmente isi arata si acasa valoarea atat de contestata peste ani de compatriotii sai. Iar cei care au vizionat memorabilul Elvetia – Romania 4-1 din ’94, ar putea pune la indoiala maxima conform careia Clough ar fi cel mai bun antrenor englez care sa nu fi condus vreodata Albionul.

Farsa cu arbitrii de careu de la Cabana

Octombrie 23, 2009

Luarea in deradere ori chiar abrupta contestare a introducerii altor doi arbitri asistenti, patruland liniile de fund ale terenului, a capatat si mai mare consistenta dupa farsa de joi seara, de la un joc de UEFA Europa League, dand o lovitura argumentelor in favoarea acestor patru ochi in plus oferite de Michel Platini si diriguitorii fotbalului continental.

S-a intamplat in minutul 79 al meciului de la Craven Cottage din Londra, la 1-0 pentru Fulham contra lui AS Roma, cand ex-„Cormoranul” Riise a fost faultat in careul gazdelor de Kelly iar arbitrul de centru belgian, la recomandarea compatriotului sau asistand de la cativa metri distanta, pe linia de fund a careului, l-a eliminat insa din joc pe Hagerland, un coleg din linia defensiva al autorului infractiunii.

Confundadu-i si luand o decizie eronata, care a influentat alegerea facuta de central, asistentul „de careu” a dat apa la moara contestatarilor apelarii la utilizarea a inca doi asistenti, ce a intrat oficial in vigoare odata cu partidele din grupele UEFA Europa League. S-a dovedit asadar ca eroarea umana, si normal, nu poate fi complet eradicata, chiar si cand inca un arbitru e „pe faza” in momentele incinse din suprafata de pedeapsa. „O pierdere de vreme”, parerea lui Petr Cech, portarul lui Chelsea, pare a fi parafa ideala pentru acest experiment, mai ales in lumina intamplarii de la Craven Cottage.

Jucatorii lui Fulham, si mai ales cei doi in cauza, formand un meleu in jurul centralului, au fost cei care au lamurit lucrurile, belgianul revenind asupra deciziei si aratandu-i finalmente cartonasul rosu lui Kelly, dupa ce il ridicase in prealabil in fata lui Hagerland. Fundasul norvegian, autor cu capul al unicului gol de pana atunci, a ramas in teren, dar doar dupa ce facuse fete, fete, complet uluit de decizia arbitrului. Kelly a insistat pe langa arbitru si asistentul sau ca el fusese autorul faultului…

De fapt, belgianul ar fi fost scutit de toata rusinea daca n-ar fi facut exces de zel in a decide eliminarea fundasului lui Fulham, care desi il impiedicase din spate pe Riise, intrat in fuleu in careu de pe flancul stang, nu se regasea in momentul comiterii infractiunii in postura de ultim aparator iar faultul n-a fost nici… „o coasa”, nici o imbranceala. Ci o simpla atingere ce l-a dezechilibrat pe roscovanul scandinav.

Vorba lui Hugh Dallas, din comitetul de arbitraj al UEFA, care s-a referit la acesti doi noi asistenti ca fiind drept „camere umane”, totul este supus erorii cata vreme este implicat elementul uman. Si – s-a dovedit la Craven Cottage – oricati arbitri ar fi in preajma, o greseala cat se poate de rusinoasa poate fi comisa. Ceea ce au vazut jucatorii, spectatorii si telespectatorii n-au vazut tocmai arbitrii! Si asta spune multe.

Faultul s-a petrecut tocmai in careul de la „Cabana”, vechea cabana Craven, din coltul nord-estic al stadionului cu zidul exterior al tribunei sale sudice „coborand” in malul nordic al Tamisei. Ca un semn divin, Schwarzer a aparat penaltyul executat de Mexes dar, finalmente, in ultimele secunde ale jocului, tot aidoma unui semn ceresc, dominatia totala a romanilor, in superioritate numerica, a fost rasplatita cu un gol al fundasului Andreolli, voleu in urma unui corner: 1-1.

Un meci cu de toate, ce va ramane insa in memorie mai ales pentru farsa implicandu-l pe arbitrul „de careu”. Omul a fost atat de fastacit in urma haosului ce l-a creat, cu alb-negrii lui Fulham protestand indelung in careu, incat mai ca ajunsese sa lacrimeze, pasind timid, cu niste ochi mari, tulburati, pe stramta fasie intre linia de fund si peluza foarte apropiata din spatele portii, „presat” fiind si de privirile, gesturile si declamatiile a doi jucatori ai gazdelor.

Cei doi asistenti in plus fusesera testati si la jocurile din preliminariile C.E. sub 19 ani, primind verde in aceasta toamna, la meciurile de grupe in care evolueaza si 4 cluburi romanesti.

Dar, vorba aceea, daca pana si inregistrarea video ce a dus la suspendarea recenta pe doua meciuri a lui Eduardo, in urma unui „plonjon” in careu in jocul de Champions League al „Tunarilor” cu Celtic, s-a dovedit pana la urma a fi neconcludenta, ducand in eroare comitetul de judecata al comisiei de apel a UEFA, ce s-a te mai miri ca doi oameni, intr-o fractiune de secunda, cu o peluza mai aproape ca nicaieri poate in fotbalul „mare”, au confundat autorul unei infractiuni cu colegul sau de linie. Chiar si daca Hagerland e inalt si blond iar Kelly un brunet scund.  

Pana la urma, un simplu joc, fotbalul, probabil nu va scapa din pacate de tehnologia moderna implicand reluari cu camere video. Uitati-va la tenis ori la Rugby League, cel profesionist, in 13 jucatori. Evidenta video cantareste decizii discutabile din timpul jocului, dand verdictul dupa secunde de studiu.

Pios omagiu unui veritabil gentleman al jocului

Septembrie 23, 2009

Sir Bobby Robson a fost comemorat zilele trecute intr-un impresionant serviciu religios in Catedrala din Durham, urbea sa natala din nord-estul Angliei. In luna iulie, in varsta de 76 ani, remarcabilul om de fotbal, fost excelent jucator si antrenor, ceda dupa cativa ani de suferinta in lupta contra cancerului.

Fotbalul n-a pierdut in acest an doar un mare antrenor, de fapt ultimul cu care Albionul a ajuns la un pas de finala Campionatului Mondial, cand cu penultimul act pierdut la penaltyuri la Torino, in fata Germaniei, in ’90, ci mai ales un om minunat, un gentleman desavarsit, de moda veche, ce a impartit binete si intelepciune tuturor celor care au avut sansa sa-l cunoasca, fie ei din lumea fotbalului ori ilustri necunsocuti.

Asa cum remarcau in cursul serviciului religios atat Gary Lineker, devenit golgeter al turneului final din 1986 tocmai sub bagheta lui Robson, cat si Sir Alex Ferguson, antrenor al Scotiei la vremea respectivului Campionat Mondial mexican, Sir Bobby a fost extrem de popular si mult iubit datorita farmecului sau cu care i-a inaltat si i-a facut mereu sa se simta bine pe cei din jurul sau. Robson a avut timp, un zambet si-o vorba buna pentru fiecare…

Asa cum mi-a confirmat si destainuit, intr-un interviu pe care-l realizam la inceputul anului trecut, pe cand starea sanatatii lui Sir Bobby se subrezise simtitor, si Morgan Phillips, autor a doua carti despre Fulham Football Club si tot ce tine de alb-negrii londonezi, si anume <Fulham We Love>, publicata in 1976, la un an dupa prezenta in finala Cupei Angliei, respectiv <From St. Andrew’s to Craven Cottage>, aparuta in 2007 si mergand pe firul istoriei initiale a vest-londonezilor, de la o grupare fondata pe langa biserica din zona, la sosirea pe Craven Cottage, in folosinta pana si astazi.

Reproduc in continuare pasajul despre Sir Bobby Robson, prin vorbele autorului Morgan Phillips, referindu-se la sosirea unui tanar jucator, Robson, sosit de la alb-negrul lui Newcastle United, din nord-estul natal, la alb-negrul lui Fulham…

When did you first see Bobby Robson?

– In the 1940s and 1950s most players lived locally and our neighbours Mr and Mrs Ray, devoted supporters, looked after some of the single men including a homesick Bobby. If the Rays had not welcomed him so warmly, he might well have gone back to the north east of England at the first chance. He became a really exciting forward, almost as skilled as his partner Johnny Haynes. Unfortunately, the club sold Bobby in 1956 but he returned six years later when Fulham was in danger of relegation. He came to our rescue again in 1990 by which time he was manager of the England team. Fulham was in serious financial trouble and Bobby gave a fund raising talk. When he finished he heard someone mention my name. He called me over and spoke appreciatively about my family and our neighbours the Rays, because he still remembered the welcome that he had received 40 years before. Sir Bobby Robson is one of the finest men in British football.

Morgan a subliniat ca Sir Bobby Robson, tanarul sosit la club in anii ’50, a sarit in ajutorul lui Fulham in 1990, pe cand londoneza avea mari probleme financiare, in cadrul respectivului dineu in scopuri caritabile minunatul antrenor mentionandu-i si pe Morgan si familia Ray, de care nu uitase peste decenii, rasplatindu-i cu vorbe bune pentru ospitalitatea cu care-l ajutasera initial sa se acomodeze in capitala. Si dupa cum mai spune Morgan, Sir Bobby devenea iute aproape la fel de iscusit in avanposturile lui Fulham ca eroul legendar al locului, Johnny Haynes. Ulterior, in ’56, Robson a fost cedat, revenind la club in ’62, pe cand alb-negrii erau in pericol de retrogradare.

Sir Bobby a fost apreciat in lungul si latul continentului dar pentru a intari remarcabilele-i virtuti, demn de mentionat este ca antrenorul perindat pe diverse meleaguri a ramas cu sufletul, atasat din inima, nord-estului sau iubit. Iar cand Newcastle United l-a solicitat, intr-un moment de descrescendo pentru club, in 1999, Sir Bobby a sarit din nou in ajutor. Pentru ai sai, din nord-estul industrial, ar fi facut orice. Si a pornit atunci la drum cu un 8-0, record al clubului pe St. James’ Park, contra lui Sheffield Wednesday, finalmente salvand corabia de la retrogradare, dupa o perioada nefericita cu Gullit la timona. Sir Bobby chiar a calificat-o pe Newcastle in Champions League si pana in semifinalele Cupei UEFA, dar a fost pe nedrept si nepoliticos demis, in 2004, de bossul Freddy Shepherd, lovitura care poate a declansat boala gentlemanului, parasind clubul in stilu-i caracteristic, fara ranchiuna ori controverse, ci doar retragandu-se demn, si in plus lovitura ce in mod cert a destabilizat pe termen lung „Cotofenele”. Sfarsite in aceasta vara in liga secunda…

Deloc de mirare, la Durham l-au comemorat si antrenori ca Pep Guardiola, elevul sau la CF Barcelona, ori alti fosti sau actuali selectioneri ai Albionului, de unde, la fel, eronat a fost pus pe faras, si cu smotruieli nemeritate din partea presei, ca Sven Goran Erikkson si Fabio Capello. Fotbalul a fost intr-adevar in doliu dupa Sir Bobby Robson iar lacrimile lui Paul Gascoigne, junele titularizat in acea semifinala de pomina pe Delle Alpi si plangand stins la Torino, s

SirBobby Robson, 1933 – 2009. Odihneasca-se in pace.

Ziua 174. Vulnerabilitatea „cetatenilor” rapiti

Iunie 14, 2009

The Citizens. „Cetatenii”. Una dintre poreclele lui Manchester City. Chiar a fost clubul orasului, cu mai mare magnet la localnici decat mai victorioasa United. Dar ii mai reprezinta City cea cu recenta operatie estetica pe cetatenii ce ii luau cu asalt vechiul Maine Road? Mai jos, o scurta radiografie a haloasei campanii de transferari a actualei City, grebland in ultimii 2 ani nu mai putin decat 11 jucatori, deci… o echipa intreaga, cu sume de transfer de minim 8 milioane lire sterline, si potentialul de a cadea implicit in ridicol… 

As oferi doar trei exemple, suficient de sugestive. Primul s-ar referi la succesiunea pe postul de fundas dreapta. Micah Richards e un produs al pepinierei locale ce s-a lansat debordant. In unele jocuri ti-a taiat rasuflarea. Noul Gary Neville al Albionului sau cel putin atat. Va evolua zilele acestea la Europenele de tineret. Dar pe postul lui Micah a fost adus Vedran Corluka, intr-una dintre „deschiderile” pe-atunci noului sosit Eriksson. Micah incet-incet a palit iar Vedran a sfarsit prin a fi cedat Tottenhamului. Continuitatea fusese pierduta. La mutare inlocuitorul Hughes, care a venit cu solutia Zabaleta. Noul numar 2. Pana si sud-americanul a fost plimbat pe posturi, cum era „tarat” si Micah in centru, iar acum se aude de varianta Glen Johnson. De ce? Pentru ca produsul lui West Ham e pe val si s-a facut remarcat cat sa ajunga titular la seniorii Angliei. I-a crescut cota iar City recruteaza nesatios tot ce misca vertiginos in… sus. Atatea milioane cheltuite in doi ani, pentru un acelasi post de fundas lateral, cand clubul crescuse un armasar cu mare potential…

Al doilea exemplu ar fi trista poveste recenta a lui Joe Hart. Junele portar a fost titularizat de Eriksson la City in dauna compatriotului antrenorului, Isaksson, dar si acestuia i-a fost taiata de sub picioare craca necesarei continuitati. Avantul, aripile, speranta consistentei intre buturi, esentiala pentru rodarea cu bataie pe termen lung a tanarului goal-keeper. Hughes a ales sa mearga pe mana experientei, alegand niste manusi sigure, detinute de irlandezul trecut bine de 30 ani, Given. Hart, ajuns rezerva, desi titular intre buturi, pentru Albion, zilele viitoare, in Suedia.

Si mai socant e cu Daniel Sturridge. Un alt „mancunian” de-al locului, crescut in pepiniera din umbra Maine Road. Tanar, robust, cu explozie, potential marcator cu nemiluita. Eriksson i-a dat curaj. Hughes i-a dat liber sa fie recrutat pe zero lire zero centi de Chelsea. Un alt tanar irosit. In aceasta vreme, City nu pierde vremea in a cauta atacanti cu cote de zeci de milioane pe piata, amintindu-se pana si de Eto’o. Pai camerunezul a marcat in finala Champions League, nu-i asa? Chiar e City cea eliminata din Cupa UEFA de HSV de nasul pretiosului ex-Fotbalist African al Anului?

Barry a fost adus deja pe o caruta de bani iar altii s-ar putea sa-l urmeze. Si apropo de Barry, curioasa alegerea sa pentru City, la un an dupa ce se codea sa treaca la Liverpool, ajunsa vicecampioana. Stiu, omul a sperat in adancul sufletului sa furnizeze surpriza, ajungand in Champions League, cu Villa, iar odata visul spulberat a cautat o alta trupa dinafara „careului” care sa-i alimenteze iluzia…

Sa nu fi urcat oare City in ierarhie, cu Hart portar, Richards fundas dreapta si Sturridge in fata? Greu de zis daca ar fi terminat si mai rau, fara Robinho, adus pentru un record britanic de transferari. Cu alte cuvinte, zecile de milioane investite in ex-madrilen n-au adus nici pe departe saltul visat, ci o clasare inafara eurocupelor, prinse in schimb de un Fulham bazandu-se printre altii pe gen Richards ori Sturridge. Jucatori mai putin apreciati ori chiar pusi pe faras de altele.

As zice ca mana sparta a Cityului pe piata transferurilor e mai ostentativa si necadrand cu profilul altfel restrans al istoriei de-un secol al clubului, mai ostentativa asadar decat dublul record mondial al sumei de achizitie stabilit zilele trecute de Real. Intr-un puseu de contrabalansare a triumfului catalan in iarba, Castilia si-a aratat bicepsul financiar in ton cu alte  valuri de importuri pe Santiago Bernabeu. E in sangele Realului sa opereze in acest mod dar nu era deloc in traditia „Cetatenilor” sa aiba acelasi impuls de a alege scurtatura spre iluzoriul succes. De aceea, in cazul unei neomogenizari a unui lot cu prea multe „incercari” pe aceleasi posturi, City ar putea cat de curand sa cada in ridicol. Impanata cu jucatori de milioane dar fara rezultatele scontate.

Macar la Chelsea starurile stranse peste noapte au fost strunite de straini slefuiti. Dar la City impopotonarea cu alde Robinho si alte mult dorite staruri sunt pene intr-o palarie mult prea mare pentru galezul Hughes. Prin disperarea de a achizitiona cat mai mult si cu etichete cat mai sclipitoare, City isi tradeaza traditia ante-Shinawatra si aduce cu un club rapit din matca sa fireasca si asezat intr-o limuzina in care se simte inca stingher, ba in plus inca extrem de vulnerabil pe taramurile inalte ale fotbalului comercial la varf, unde stachete ridicate de Abramovich iar acum Perez doar il fac sa realizeze cat teren mai are de recuperat. Nu atat pe piata de transferari cat mai ales in iarba. Caci nici macar 10 talentati si bine intentionati Robinho nu pot garanta succesul de pe un an pe altul.

Viitorul sezon, in care City o va urmari la televizor pe Fulham in Europa Cup, mi-ar putea infirma teoria. Prefer sa sfarsesc cu ou pe fata dar sa-mi impartasesc opinia ca Man City a fost ciuntita intr-un rastimp de doar doi ani de spiritul „Citizens”, o  nimica toata in istoria indelungata a albastrilor, optand in schimb pentru o politica de achizitii aiuritoare si care lasa loc de comentarii malitioase. Carora noua City le-a deschis larg usa. Pe care, in doar un an, la… inchidere au intrat Barry dupa De Jong cu Kompany. Ce mai companie si cata improscatura de banet pentru un acelasi post… Sub media de un gol pe meci incasat in viitorul sezon de Given? N-as miza pe-asa ceva, cu toata pleiada de recruti. Ba din contra, as paria ca Aston Villa cea vaduvita in favoarea lui City de pare-se cel mai bun jucator al ei, Barry, ii va da de furca pana in panzele albe unei Man’City tintind penetrarea mult ravnitului „top sase”. Villa pe 6 si City pe 7. Bate cineva palma cu mine? Ori, si mai curajos, Hughes pe liber pana inaintea incheierii campaniei. Mai bate cineva palma?

Ziua 135. Cu inima-n lenjeria intima

Mai 5, 2009

Ultima etapa e precedata de interminabile calcule si aduce unghii roase si aparate de radio in tribuna iar in cazul fanilor lui Reading, duminica tragand la repromovarea directa, teama retrairii unei drame.

Saptamana premergatoare rundei finale in liga a doua engleza, derulate duminica de la ora locala 13:15, a inceput bine pentru “Regalisti”. Avand doar varianta victoriei in deplasarea la Norwich, pentru a-si mentine intacte redusele sanse de reaccedere automata in Premier League, alb-albastrii lui Steve Coppell triumfau luni cu 2-0.

Duminica, in 3 mai, al doilea bilet pentru elita a fost disputat de trei cluburi si intins ca un elastic intre Madejski Stadium din Reading si Selhurst Park din Londra. La startul ostilitatilor, Birmingham City sedea deasupra liniei, pe locul 2, cu 80 de puncte si un golaveraj zgarcit, urmata fiind de Sheffield United, la un punct, si Reading, la trei puncte dar bucurandu-se de cel mai pozitiv plus de goluri al diviziei. Trei echipe, doua jocuri si doar un loc promovant direct…

Pe gazon, Reading – Birmingham si Crystal Palace – Sheffield United. Pe hartie, Reading ar fi putut rasturna ierarhia cu inca un succes coroborat cu orice altceva decat un triumf al celor din Sheffield in sudul Londrei. Ce avea sa fie?

Istoric. Anul trecut, in ultima etapa din Premier League, Reading invingea cu 4-0 in deplasare, la déjà retrogradata Derby County, victorie insa insuficienta pentru supravietuire in conditiile in care Fulham castiga si ea la Portsmouth, cu 1-0. A te desparti de elita cu un zdrobitor succes “extern” te face cu atat mai trist si mototoleste orice calcule, intoarse pe toate fetele in zilele premergatoarea ultimului joc. Soarta.

“Regalistii” s-au consolat atunci cu faptul ca si Birmingham City a retrogradat marcand tot patru goluri la potou, intr-un remarcabil 4-1 ce i-a retezat lui Blackburn Rovers drumul spre Cupa UEFA, dar iata ca, peste un an, Reading a dat tocmai de albastrii din Birmingham in tentativa de a se recatara in elita. Mana destinului…

Nu s-ar fi ajuns la un asemenea final cu inima in chiloti fara Birmingham – Preston 1-2 si Norwich – Reading 0-2, in penultima runda. Un unic esec – si inca de la 1-0 – dupa 10 etape in care au batut-o pe promovata Wolves dar paradoxal au remizat cu codasele Norwich si Charlton, i-a inchis pe “albastrii” scotianului McLeish in cusca leului Sir John Madejski, din Reading. Pe undeva pe buna dreptate, daca notam ca Birmingham a avut la retrogradare un raport goluri marcate / meciuri mai bun decat in actuala campanie de liga secunda, in care, mai mult, “boabele” au venit mai ales de la plimbaretul veteran Kevin Phillips, acum la aproape 36 de ani si cu cele 8 selectii pentru Anglia stranse in urma cu un deceniu.

Ca lucrurile pe traseul Madejski – Selhurst Park sa fie si mai complicate, Sheffield United nutrea speranta revenirii directe in elita, dupa 2 ani, intr-un duel cu nimeni altul decat tocmai transantul Neil Warnock, fostul ei antrenor, timp de noua sezoane, pana la retrogradare, acum antrenand la dezinteresata Palace. Speculatii? Ba bine ca Anglia nu-i Romania.

Fluier de start. Zero – zero si Birmingham cu un picior inapoi in elita. O promovata cu 52 de goluri marcate!?

Mijlocul primei reprize. Keith Fahey, numarul 30, “covrig” la coltul lung: Reading – Birmingham 0-1. Sa fie totul gata? Asa pare a fi. Reading, cu un retur de cosmar, mai ales acasa, pe Madejski, s-a retrezit prea tarziu, abia in penultima etapa. Dar ar mai fi o ora de joc. Zero – zero dincolo, in Londra…

Dupa pauza. Kevin Phillips, nouarul veteran, scapa la limita ofsaidului si inscrie, cum a facut-o in atatea randuri, pentru varii cluburi: Reading – Birmingham 0-2. E gata… Ba nu… Caci trec doar 74 de secunde si Marek Matejovsky, cehul abia intrat in joc, serveste si el “covrigul” sau: Reading – Birmingham 1-2. Iar dincolo, in Londra, tot zero – zero…

Sase minute de prelungire. Steve Coppell nu-si mai stapaneste degetele ca de pianist. Promovarea directa pare a-i scapa la mustata, ramanandu-i varianta barajului. Si intr-adevar, e gata… 1-2. Si zero – zero dincolo. Pana la urma a fost destul de simplu, fara permutari si rasturnari, ci cu Birmingham City consolidandu-si locul secund si revenind in elita la brat cu Wanderers, “lupii” din orasul vecin.

E nebunie in peluza vizitatorilor din Birmingham. Doi fani trag de tricoul rosu aruncat in multime de Lee Carsley, veteranul irlandez. Alt “batran”, Phillips, e carat in spate de Jerome. Phillips, précis in fata portii ca electronica fina de Eindhoven. Tot pe gazon, managerul Alex McLeish e inlantuit cu conationalul si asistentul sau, Roy Aitken. Scotieni care jucau impreuna la Cupa Mondiala. Deasupra, in tribuna, conducatorilor din Birmingham, Karen Brady, care trecea si prin arest in acest sezon, si David Gold, a carui familie are interese de afaceri si in industria pornografica, le-a revenit zambetul pe buze. Sa curga banii de Premier League din drepturi TV si nu numai! St. Andrews din nou pe harta elitei… Grijile supravietuirii, pentru mai tarziu. Acum, sa curga sampania. Si felicitarile din partea amfitrionului cu par vopsit si numele dat pana si stadionului, Sir John Madejski, flancat in loja de doamnele familiei.

Djimi Traore, candva fundasul lui Liverpool, inapoi in elita. Se intoarce si Taylor, “cosmarul” lui Eduardo, “Tunar” caruia-i rupea piciorul…