Posts Tagged ‘Gallas’

Chiar sa fie Arsene mai bun ca Owen?

mai 14, 2010

Marti m-am lansat in <Fotbal vest> intr-o comparatie intre un manager de Champions League si altul avand ca obiectiv evitarea retrogradarii…

Arsenal a avut la urma urmei un sezon bun, daca e sa ne amintim cati nu-i dadeau pe “Tunari” undeva de la locul 5 in jos in Premier League, insa un al cincilea an la rand fara un trofeu cat de mic nu suna deloc bine la un club cu pretentiile londonezei.

Locul trei, pe podium, e un succes in sine. S-ar fi asteptat cineva chiar la mai mult din partea ros-albilor? N-as prea crede. Insa circumstantele in care a capitulat in cursa pentru titlu, pe terenul rivalei locale Tottenham, ce o batea recent mai clar decat o arata scorul de 2-1, a scos mai lesne cutitele din teaca.

Presa londoneza de elita a tunat in ziua imediat urmatoare cu grafice si explicatii ale traiectoriei peste ani a Arsenalului lui Arsene Wenger si pentru prima oara a concluzionat fara echivoc ca 5 sezoane fara trofee e impardonabil. Pana mai ieri, alsacul era dulcele presei, acel revolutionar ce a metamorfozat fata fotbalului englez cu mai fine trasaturi continentale, acel intelept in toate, acel cavaler al jocului frumos, spectaculos.

Nu doar fani ai “Tunarilor” ci si mass-media in general se autoconvingeau sau amageau, cum vreti, insistand pe plusurile prezentei francezului la carma lui Arsenal, chiar si dupa cascada de usturoatoare esecuri la scor pe Emirates, in ultima vreme, in fata rivalelor Chelsea si Man United, insa penelul presarilor s-a ascutit brusc dupa nisipul fugit de sub picioarele ros-albilor cu Barcelona si la White Hart Lane. Wenger devenise indefensibil.

Iar presa l-a unghiurit cu intrebari la care francezul a admis in sfarsit ca performantele sale la carma nord-londonezei sunt cuantificate in numarul de trofee din vitrina. Wenger a mers mai departe, recunoscand si ca termenii renegocierii contractuale de anul viitor depind de abilitatea sa de a grebla onoruri. Poate ca lectia de catalana predata pe Emirates in prima repriza a sfaramat scutul francezului vizavi de jocul spectacol practicat de Fabregas & Co., justificarile sale riscand sa devina ridicole in ochii mai marilor clubului, ce vazusera un Arsenal impotent, rudimentar si descalificat fotbalistic.

Wenger a ajuns sa se simta vulnerabil. Si atunci a declarat ceea ce vroia lumea sa auda. Ca nici un antrenor nu poate avea statut special si sa reziste in post fara a da rezultate. Iar la Arsenal rezultatele inseamna trofee. Cu alte cuvinte, macar Cupa Ligii in sezonul viitor sau ochii la usa. De fapt, tinand cont de resursele lotului “Tunarilor” si de balanta actuala de forte in Premier League si pe continent, alte trofee par tare greu accesibile inchipuitei caravane a alb-rosilor.

Cui ii va fi Almunia rezerva? Cu cine il va inlocui pe capitanul Gallas? Va mai da de o furnica gen Hleb? Ce varf propriu-zis de lance ii va gasi pereche lui van Persie? Wenger are probleme de rezolvat si vara de Mondial e forfecata. Sau poate ca Arsene va da lovitura in al doisprezecelea ceas, cu acei tineri cu care n-ai cum sa castigi onoruri, cum era luat candva peste picior Ferguson pentru aruncarea in valuri a generatiei roscovanilor Scholes si Butt.

Si gandul ma duce nu doar la galezul Aaron Ramsey. Mijlocasul are talent cu carul si cariere de succes pot fi totusi infiripate si dupa picioare rupte. Ci si la un alt tanar mijlocas cam prea cu nasul pe sus, poate inaltat cu impertinenta aroganta de increderea oarba in valoarea sinelui, dar care de bine de rau s-a integrat intr-un mecanism odata ce a fost imprumutat de la Arsenal, de Bolton.

La inceputul editiei, estimam in acest editorial ca Portsmouth, Hull si Bolton vor lua drumul ligii a doua. Si partial le-am nimerit. Am riscat cu Bolton Wanderers in ideea ca “Trapasii” erau de ceva vreme in elita, intr-un fel purtand o palarie nitel cam evazata, iar Gary Megson nu dadea senzatia ca va face din rahat bici pentru al doilea an la rand. Ceea ce a dovedit-o cu prisosinta printr-un start catastrofal, pe care scria retrogradare.

Daca as fi fost realist, as fi anticipat ca Megson va fi inlocuit insa putini si-ar fi imaginat ca Bolton va pune mana in plin sezon pe un manager salvator. Si s-ar putea spune ca aducerea lui Owen Coyle peste iarna de la nou-promovata si vecina Burnley a fost transferul anului, acea alegere inspirata ce schimba destine.

Coyle, purtat pe brate la elevarea micutei Burnley, ar fi sucombat probabil pe pelicula fina a unui buget straveziu. Promovarea in sine fusese o performanta peste puteri iar mentinerea cu resurse tare reduse era de domeniul fantasticului. De aici si pasul pragmatic al lui Coyle de a da loialitatea pe o sansa in plus. Numita Wanderers. Un club cu ceva mai mare potential decat Burnley si infipt cat de cat in Premier League.

Transformarea a fost remarcabila. Burnley, anticipabil, s-a scufundat dupa plecarea lui Owen Coyle iar Bolton, mai putin evident, a inflorit totusi pe mainile ex-atacantului cu o selectie pentru Irlanda. Coyle n-a facut probabil decat sa aplice metodele de la Burnley si ascensiunea din zona retrogradarii a venit de la sine. E greu de estimat, dar multi alti antrenori poate ca n-ar fi reusit in conditiile date s-o resusciteze pe Bolton.

Roy Hodgson, ce a salvat-o miraculos in 2008 pe Fulham, pe care o preluase la finele turului, e exceptia ce confirma regula si in fond o exceptie cu totul speciala, daca e sa notam la ce nivel si-a reconfirmat plimbaretul antrenor competenta. Cu prima finala din istoria Europa Cup.

Sau poate unul ca Avram Grant, cu o credinta de neclintit, ce s-a multumit cu “calul mort” Portsmouth, ar fi gasit solutia salvatoare pentru Bolton. Dar ar fi interesant de vazut daca managerul unui club de frunte s-ar descurca in situatia mostenita de Coyle la Wanderers. Ar fi salvat-o Wenger pe Bolton, daca s-ar fi infiintat la Reebok in iarna?

Apropo de roluri inversate, previzibilul naufragiu al lui Colin Todd la carma “Tunarilor”, chiar inaintea investirii lui Wenger, e exemplul perfect ce demonteaza remarca mai degraba xenofoba a lui Sam Allardyce cum ca unui antrenor englez ii este aproape imposibil sa fie numit la carma unui club mare, evidentiind in schimb ca sunt manageri si manageri, croiti pentru circumstante si bugete diferite. Todd nu era de nivelul Arsenalului si putini ca el penetreaza la varf, insa pe de alta parte unii ca Hoddle stiu amarul coborasului de la aerul tare al lui Chelsea si al Albionului la fotoliul de… analist. Wenger nu e in asemenea pericol insa inca un an sterp cu “Tunarii” l-ar putea gasi mai aproape de alde Bolton decat de Liverpool.

In fine… In tot puzzleul salvarii lui Bolton, Coyle i-a gasit un rol si infumuratului Luke Wilshere, june caruia Wenger nu-i gasise locul. Poate o alta dovada a abilitatii unora de a “avea ochi” pentru un imprumut rentabil si a gestiona mai bine putinul din dotare.

Iar prin aceasta prisma “reusitele” lui Coyle si Mick McCarthy la Wolves sau Alex McLeish cu Birmingham City sunt mai admirabile decat lafaiala lui Mancini ori cei cinci ani sterili ai lui Wenger. Ba chiar Owen Columba Coyle, la cei 43 ani ai sai, poate spera s-ajunga intr-o buna zi la “Tunari”…

O lectie pentru Pep si campionii lui

aprilie 2, 2010

Daca n-ar fi fost inclestarea tarzie a capitanilor, Puyol contra Fabregas, si penaltyul rezultant, se prea poate ca „mai marile” Manchester United, Arsenal si Liverpool sa fi cedat pe linie cu 2-1 in eurocupe, zilele trecute, cand „micuta” Fulham a fost unica insulara triumfatoare, si nu oricum, ci cu 2-1 in dauna campioanei Bundesligii.

Dar repezeala fundasului capitan al campioanei Europei precum si sangele rece si inima de leu ale catalanului Cesc au conturat un deznodamant cu talc. Mai presus de inechitabila remiza dintre Arsenal si Barcelona, inechitabila prin prisma actiunilor de exceptie si a ocaziilor create de catalani, mansa tur a oferit niste invingatori morali cu tunuri in piept. Si asta ca o mare surpriza.

Deseori in decursul carierei lui Arsene Wenger la carma „Tunarilor”, echipa londoneza din N5 a fost asociata in mass-media si implicit in folclorul fotbalistic cu jocul spectacol, cu frumusetea nobila a sportului, cu o cavalerie usoara rapind inimi de suporteri patrizani, neutri sau adversi, dar si cu o prada mai lesne sau macar intimidabila in compania unor oponenti mizand pe caracteristica barbateasca a inclestarii. Iar odata etichetata in acest mod, Arsenal a fost taxata din tribune, in scris si uneori si „in iarba” pentru aceasta perceputa fragilitate.

Ei bine, si aici a venit surpriza, „Tunarii” au raspuns admirabil in conditii de adversitate, eliberandu-se de patalamaua de trupa „bibelou” si oferind pe final o mostra de tarie de caracter si maturitate ce i-au dezarmat pe superiorii catalani. N-a mai fost deloc acea Arsenal sucomband dezamagitor pe Emirates Stadium in patru recente memorabile ocazii… 1-3 cu Manchester United in precedentele sferturi de finala din Champions League, in 5 mai 2009, urmat la doar 5 zile de un 1-4 cu Chelsea in Premier League. Apoi 0-3 cu aceiasi „albastri” in actuala campanie, in 29 noiembrie, si 1-3 cu United in 31 ianuarie. De fiecare data umilitor si fara replica. De fiecare data ingenuncheati.

Vizita Barcelonei la Ashburton Grove a curs pe acelasi sablon. „Frumoasa” Arsenal, atat de experta in a „desena” in fata unei Boro sau altor oaspeti scrasnind din dinti a neputinta, a fost din nou deconspirata intr-un meci de mare miza iar jocului ei sexy i-a fost smulsa atat de stravezia rochie de vreme buna. Galbenul trupei lui Pep i-a ametit in asemenea hal incat „Tunarii” s-au metamorfozat de la o clipa la alta in deseori invinsii lor din alte jocuri, neputinciosi, fara cadru de joc si busola, parand implicit rudimentari si impiedicati, niste bieti cotonogari acumuland cartonase galbene, cinci la numar, incluzandu-i pe Arshavin si Fabregas, si fiind salvati de clopotel dupa 45 de minute uneori tragi-comice, in care evitasera umilinta cu destula disperare si mult noroc.

Impetuozitatea lui Theo Walcott a descotorosit-o insa pe Arsenal de complexul mielului la taiat in disputa dintre barbati si adolescenti. Scriam deunazi de frustrarea fanilor lui Southampton la golurile incasate de „Sfinti” de la fosti jucatori ai clubului care parca renascusera in curtile altora sau la simpla lecturare a rezultatelor etapei, cu destui marcatori cedati in lungul si latul insulei pentru plata datoriilor. Un produs al Academiei „Sfintilor”, care-l cedau „Tunarilor” in ianuarie 2006, Walcott si-a incununat aniversarea a 21 ani, impliniti in 16 martie, cu doua curse si un gol-scanteie al revenirii Arsenalului, in decurs de patru minute de la ultima carte riscata de Wenger, de a-l arunca pe flancul drept in locul fundasului de banda Sagna.

Walcott e expresia fidela a jucatorului-tip de explozie si ruperi de ritm si pe undeva o emblema a Arsenalului „Frumos”, incantator ochiului dar oarecum fragil si in consecinta uneori accidentat. Ei bine, de nicaieri, la deruta, un „baiat” de 21 ani a facut pentru o secunda uitate prosoapele aruncate inca inaintea pauzei de mai „infiptii pe picioare” Arshavin ori Gallas, cartonasele galbene stranse de niste colegi insurubati aidoma unor titirezi fara cap si mai ales faptul ca pe teren inca se afla un Lionel „Supremo” Messi, un exceptional fotbalist de buzunar si oglinda fidela a Barcelonei drept artista a jocului cu har.

Arsenal si-a amutit detractorii si dintr-o gazda umilita si ca si eliminata a rabufnit in a se maturiza in 25 de minute poate cu bataie lunga pentru destinele trupei mereu improspatate cu sange tanar de Wenger. Si cu siguranta a iesit de pe teren cu un ascendent moral, pe val in fata egalatei, remiza smulsa cu sansa – dar si meritorie prin prisma determinarii de-a nu capitula si  de-aceasta data la 0-2 – fiind reliefata si de balanta de forte mentinuta pe tabla de joc pentru retur: Fabregas o fi devenit el indisponibil probabil pentru intreaga campanie dar si Puyol, celalalt „rege”, al lui Pep, a vazut cartonasul rosu.

Iar Arsenal a gasit caile de-a reveni spre poarta lui Valdes chiar si fara un Van Persie ori Eduardo acolo, in avanposturi, situatia inversandu-se si Barca lui Pep trebuind sa se descurce pe Camp Nou fara fundasii centrali Pique si Puyol. Iar unde e o „zvarluga” Walcott, e loc si de o lectie pana la capat pentru campioana en-titre a Spaniei si Europei.

Nu stiu cum dar, fara a parea aroganti, galbenii de circumstanta din Catalunya si-au pregatit parca singuri capcana prin modul dezinvolt si dezarmant, uneori chiar enervant de increzator si de o naturalete sfidand pana si legile gravitatiei, in care au demontat in prima repriza pe Emirates fatada de trupa „frumoasa” a Arsenalului, imagine cu dantelarie croita peste ani de alsac. Si paradoxal, „Tunarii” au surprins tocmai prin armele ce nu pareau a le avea in dotare, mai intai faultand pentru a stopa cumva atacurile in valuri iar apoi punand osul barbateste la o revenire imposibil de conturat fara niste inimi de leu sub tunurile din piept.

Barcelona ar putea face bani cu DVD-urile cu lectia de fotbal din prima repriza de pe Emirates, o expunere ideala pentru orice scoala de profil, reliefand arta posesiei balonului, cu un procentaj mult mai insemnat in fazele initiale ale meciului decat media de 62% in contul trupei blau-grana, insa culmea ironiei e ca o alta lectie venita din cea mai neasteptata sursa a fost predata exemplar spre final. Cand, fara piese cheie accidentate pe parcurs, Gallas si Arshavin, fara reputatia si arsenalul in dotare de a se indarji si salva cauze pierdute, „cavaleria usoara” i-a amutit tocmai pe cei mai buni dintre cei buni. Nimeni nu e infailibil iar campionii lui Guardiola sunt si ei oameni…

Beckham si Roy Keane sar pe drept in apararea lui Henry

noiembrie 20, 2009

De miercuri de la miezul noptii Irlanda boceste si urla din toti rarunchii aidoma unui prescolar caruia i s-a stricat o jucarie si acum le arunca suparat pe celelalte din tarc. Reactia mai mult decat exagerata a insularilor e de un prost gust ce frizeaza ridicolul, Football Association of Ireland si pana si Ministrul Justitiei in guvernul de la Dublin cersind fara demnitate la FIFA rejucari impotriva regulamentului.

A fost o eroare de arbitraj, o greseala umana, ca destule altele in meciuri de fotbal mai mult sau mai putin importante, cu o mai mare ori mai mica miza. Arbitrul asistent n-a semnalizat pozitia de ofsaid a doi jucatori francezi, la o lovitura libera executata de Malouda in prelungirile barajului de la Paris, iar continuarea o stim cu totii.

Uitati de hentul lui Henry… in prealabil a fost ofsaid!

Daca respectiva pozitie afara din joc ar fi fost semnalizata prompt iar arbitrul de centru suedez ar fi acordat lovitura libera in favoarea Irlandei, nu s-ar fi ajuns la valul populist de oprobiu public impotriva lui Thierry Henry si prin extensie la adresa selectionatei Frantei si pe alocuri chiar a natiunii franceze. Marul discordiei ar fi trebuit sa fie legat de ofsaid, nicidecum de oportunismul ulterior al lui Henry.

Telefoane in direct, in emisiuni, mesaje text si comentarii pe marginea jocului, cu toate au oferit tot atat de multe canale pentru ca publicul insular sa-si verse naduful, dandu-i-se apa la moara si datorita reactiei oficialilor. Iar ce s-a spus si s-a scris aduce nici mai mult nici mai putin cu asasinarea caracterului lui Henry.

Rasul lumii…Comentatorii BBC n-au avut habar de henturi dar au spus apoi ca-i incredibil sa nu fi fost vazut de arbitru!

Culmea ironiei, intr-o mostra evidenta de ipocrizie, ce spune multe despre postura ingrata si uneori fara sansa de scapare a arbitrilor, comentatorii in direct ai meciului pentru BBC Radio 5 Live au sesizat infractiunea abia la peste un minut dupa comiterea hentului, gratie reluarii de pe monitoarele video, moment din care insa au intors brusc foaia, referindu-se la „incredibilul” situatiei: „Este incredibil ca n-a fost vazut de arbitru si e incredibil ca Irlanda sa fie astfel eliminata!”  In prealabil, in comentariul fazei, gazetarul se referise la „o deviere”, despre care puteti asculta aici… http://news.bbc.co.uk/sport1/hi/football/8367817.stm

Domnilor comentatori le-au trebuit vreo 80 de secunde sa se dumireasca de faptul ca Henry comisese hent dar li s-a parut incredibil ca arbitrul sa nu fi vazut acelasi incident…

Tonul indignat revoltat al acuzatorilor aratand cu degetul spre detinatorul la zi al Champions League, etichetat drept „a cheat„, un trisor, cauta tapi ispasitori dupa ce Irlanda ratase in grupa oportunitatea de a invinge Italia, de care a fost egalata in minutul 90, dupa care n-a dispus nici macar de Muntenegru, in ultimul joc din calificari. Locul doi. La baraj.

Unde, in meci tur, la Dublin, Franta si-a demonstrat superioritatea si a invins meritat cu 1-0, fara ca Irlanda sa concretizeze cele cateva oportunitati avute. Frustrati de visele risipite in fata finalistelor Cupei Mondiale din 2006, unii jucatori irlandezi cautau nod in papura lui Diarra, imediat dupa prima mansa, incercand sa-si faca dreptate dupa fluierul de final.

Miercuri, la Paris, in probabil cea mai buna evolutie a Irlandei din ultimii ani, capitanul Robbie Keane a egalat in prima repriza scorul general al barajului, 1-1, dupa pauza atat O’Shea cat si Duff si acelasi Keane avand oportunitati ideale de a majora diferenta si implicit de a califica Insula de Smarald la turneul final. Ar fi fost probabil o calificare meritata, gratie evolutiei din Orasul Luminii, unde o linie de mijloc cu doi jucatori de la Stoke City, unul de la Blackburn Rovers si un al patrulea de la Fulham a cam manevrat in voie in fata unui „Cocos Galic” neimpunandu-se acolo nici in fata Romaniei.

Dar ocaziile se razbuna si legea nescrisa a fotbalului i-a lovit pe oaspeti aidoma bumerangului.

Si daca golul lui Gallas n-ar fi fost validat, Irlanda tot n-ar fi fost calificata. Unde-i atunci furtul calificarii?

Irlanda plange ca i-ar fi fost rapit dreptul de a ajunge in Africa de Sud insa chiar si daca golul lui Gallas n-ar fi fost validat, nu este cert ca verzii ar fi triumfat la loviturile de departajare spre care curgea meciul. Ar fi ramas 1-0, cu sanse relativ egale pentru combatante de a se califica de la 11 metri. Si-atunci!?!

Ultimul joc la Campionatul Mondial pentru ambele reprezentative se soldase cu esecuri la penaltyuri, Franta in fata Italiei, la Berlin, in finala, iar Irlanda in fata Spaniei, in Coreea de Sud, in optimile din 2002. Cine si-ar fi infrant emotiile si ar fi triumfat? Sunteti convinsi ca Irlanda? Si-atunci de unde pana unde pot afirma irlandezii ca au fost furati de o accedere la Mondial? De la 1-0 in prelungiri pana la un al doilea gol marcat, pe care l-au tot irosit cu nonsalanta, e cale lunga.

Beckham recunoaste ca e greu de spus daca ar fi putut proceda altfel decat Henry

Pe cateva din aceste linii au marsat si David Beckham si Roy Keane, ultimul, in cadrul unei conferinte de presa in calitate de manager al lui Ipswich Town, ambii nefiind de acord cu catalogarea de „trisor” atribuita de mass-media si publicul larg atacantului francez si gasind nu atat scuze acestuia cat explicatii pertinente si puncte de vedere implicand mai multi factori.

De fapt, e o practica de teren de antrenament a fotbalistilor, ce poate deveni reflex necontrolat, de a repotrivi, „reaseza” balonul, odata acesta scapat afara din joc. Si aici poate sari in ajutorul lui Henry latura involuntara, neintentionata, a abordarii sale. Si foarte putini jucatori profesionisti, fie ei si irlandezi ori britanici in general, ce doresc a-si asuma un statut nedovedit de cavaleri nobili ai dreptatii, mai albi ca albul, arogandu-si implicit un compas moral absolut, ar fi procedat probabil altfel decat francezul, in circumstantele date. Dar dupa razboi multi viteji se aduna sa arunce cu pietre.

Cu fair-play si realism, irlandezul Keane indeamna contestatarii sa se uite mai intai in propria ograda

Conferinta lui Roy Keane este o mostra absoluta de echidistanta si curaj in a-ti apara un punct de vedere nepopular, probabil total indegirabil pentru multi pasionati de fotbal, inclusiv compatrioti, in conditiile in care fostul mijlocas a purtat si banderola de capitan al „verzilor”. De urmarit parerea sa pe http://news.bbc.co.uk/sport1/hi/football/8370497.stm

In contrast cu spusele intelepte ale lui Keane, de fapt o reactie la exagerarile debitate dupa returul din Franta, s-a pravalit un urias val de articole populiste, in cel mai pur stil al maniei proletare, terfelind reputatia lui Thierry Henry dar mergand mult mai departe si impungand din varii unghiuri nationala Frantei. Deloc de mirare, venind de peste Canalul Manecii. Rezidurile sindromului de superioritate, al arogantei atotcunoscatoare si fara echivoc, a veninului perpetuu improscat de urmasii imperialismului ce inca isi asmute tentaculele de sub alta palarie, au degenerat in alte patinaje cu „inamicul” la tinta fixa. Ce deliciu, sa aiba a le reprosa ceva, cu un aer revendicativ, rivalilor de peste Canal. Mi-ar trebui ore si pagini intregi si n-ar suporta virtualul, rosind de rusine si manie, sa descarc vitriolul altui exces de frustrare insulara.   

Irlanda, in tricouri albe si chiloti verzi, n-a avut 15 secunde de inspiratie absoluta, aidoma altor alb-verzi in Paris, intr-un 17 si nu 18 noiembrie, acum 16 ani, cand Franta era lasata acasa, eliminata in ultima secunda a calificarilor la US World Cup ’94. De ce n-a reusit Irlanda acel al doilea gol calificant, aidoma lui Emil, fie in repriza secunda, fie dupa egalarea nemeritata reusita de Gallas? La aceste ratari sa fi gasit un raspuns capitanul risipitor Robbie Keane si nu la presupunerile ca Platini si Blatter si-ar fi trimis bezele, strangeri de mana si mesaje text, din susul tribunei, incantati de deznodamantul favorabil Frantei si implicit turneului final in organizarea FIFA…

Stim cu totii ca FIFA are bubele ei, ca Mondialul e o taraba corporatista a companiilor, sponsorilor, marcilor de echipament, ca Franta e dorita ca „brand” si putere de cumparare a suporterilor ei, ca Irlanda nu e in aceeasi categorie a marilor dezirabile, ca fotbalul si societatea in general aluneca pe o panta ireversibila a degradarii conduitei, probitatii si integritatii umane, si-am mai aflat acum ca si alte mari vedete pot oferi mostre de oportunism extrem intru atingerea scopurilor, le stim pe toate astea, insa nu credeam ca Irlanda era buricul pamantului si cea mai nedreptatita dintre nedreptatite. Bocetul federatiei, demnitarilor si fanilor ei pare insa a starni mai degraba ilaritate ori dispret decat simpatie.

Ai pierdut? Continua…