Posts Tagged ‘comert’

Exclusiv din Franta (II): „Verzii”, dupa 17 ani in sferturi

Februarie 15, 2010

Cu titlul <Pe nea si viscol, dupa 17 ani in sferturi>, am semnat in Fotbal Vest un al doilea fotoreportaj din St. Etienne… Drumul Romaniei spre Polonia si Ucraina va trece in 2010-2011 si prin Hexagon, asa ca o descindere la arena celui mai aureolat club francez v-ar putea starni interesul.

De pe una din colinele ce domina orasul, spre nord, cu arena "Chaudron", plasata in preajma tronsonului tramvaiului 4, ce spinteca vertical urbea, de la sud

La poale, magazine cu bun gust si nici urma de lanturi transnationale de mancare "fast". Si pana si un supermarket nu aduce cu monstrii pe sablon nord-american, ci deghizat intr-o reamenajata veche piata, La Halle

Strazile principale s-au inglodat in zloata, magazinele au ramas goale iar stadionul s-a umplut doar pe-un sfert dar St. Etienne a profitat de-o bresa intre ninsorile urmate de viscol, recidivand cu un succes la zero acasa, la trei zile dupa memorabilul 3-0 cu AS Monaco.

Multe piete, multe statui, poleite chiar in aur. In memoria unor eroi cazuti pentru libertate. Suntem in tara lui Liberte, Egalite, Fraternite

Daca traiesti mai mult in insula, ajungi automat sa pomenesti mai des de vreme. Si n-am trecut cu vederea sa constat cat de capricioasa poate fi, in egala masura, pe continent. La St. Etienne, vantul rece de la ora jocului de duminica trecuta, cu AS Monaco, a anuntat parca zapada, ce a cernit necontenit doua zile mai apoi, cu 24 de ore inaintea optimii de finala a Cupei Frantei, cu Vannes OC, programata tot pe Geoffroy-Guichard.

Tribuna a doua, Henri Point, are un tarc pentru fanii oaspeti

Soferii au atacat mai greu abruptele pante radiind din zona centrala spre dealurile dimprejur, neaua s-a transformat in zloata pe arterele principale iar disputarea meciului knock-out a cazut sub semnul intrebarii. La cat a nins, prin alte locuri s-ar fi aruncat prosopul dar localnicii au lopatat cot la cot si arbitrul jocului, intr-o inspectie facuta miercuri la ora 11, a decis ca terenul este practicabil.

Totul parca inghetase insa fotbalul mergea inainte. St. Etienne trecuse cu 4-1 de Lorient in ianuarie si cu 3-1 la lovituri de departajare, dupa 2-2 la Villefranche, in 16-imile din saptamana precedenta, si doar cochetele magazine si buticuri din oras pareau a bate pasul pe loc.

Peluza Jean Snella, cea dinspre oras, are o galerie "saltatoare". Fanii se iau dupa umeri, intr-un lant uman, si sar pe loc minute in sir

Mai exact, nu multi s-au inghesuit in weekend, in ciuda soldurilor de pana la 70% expuse in vitrine, si nici tipenie de om la inceput de saptamana. Succesul “Verzilor”, 3-0 cu monegascii, n-a catalizat apetitul localnicilor, mai degraba precauti si restransi decat cheltuitori aidoma lyonezilor.

In fond, St. Etienne a fost si un centru minier in alta perioada a existentei sale, axandu-se abia mai recent pe latura artistica, drept gazda a celui mai mare muzeu national de arta moderna, insa ce sare pregnant in ochi in orasul cu sub 150.000 locuitori e spiritul pozitiv al coeziunii comunitatii locale. Le Stephanois.

Totul redus, inclusiv flamura cu "Le 12e Homme", al doisprezecelea jucator, dar putini s-au inghesuit...

L-am remarcat la victoria cu cei din Principat, pe esantionul de circa 23.000 spectatori, ce au stins rapid torcida cu fumigene si flamuri a alb-rosilor, dar si in oras, asta apropo de magazine. Nu tu branduri transnationale in zona centrala, nici macar urma de alde McDonald’s, KFC si alte gainarii pe aceleasi linii, ci macelarii si nu numai ale localnicilor, printre care si un butic expunand tricouri pentru mamici insarcinate, cu imprimeul ICI FUTUR SUPPORTER STEPHANOIS. Cu litere verzi, pe burta. Aici, un viitor fan Stephanois. Mi se parea mai frecventat.

Un butic din centru, de pe artera cu sine pentru transport in comun, unde e evident ca "Verzii" sunt in buricul comunitatii locale

Stafeta se inmaneaza asadar in familie iar flacara rivalitatii e intretinuta in duelul cu Olympique Lyon, ce i-a rapit suprematia in Hexagon. Dar in alte vremuri, pomenite in albumele ilustrate cu coperti rosii dar si verzi, desi comercializate in magazine de prezentare ale lyonezilor, St. Etienne se impunea la pas, de exemplu in perioada 1968-’77, cand cucerea de cinci ori Cupa Frantei, de fiecare data in fata altei finaliste insa nu Olympique. E drept, din 1977, de la ultimul succes, 2-1 cu Reims, n-au mai fost decat doua finale pierdute, in 1981 si ’82, cu Bastia si PSG, “Verzii” ramanand la agoniseala de 6 trofee, in urma marseillezilor si a parizienilor, cu cate zece respectiv sapte, in timp ce Lyon a urcat la patru. Nu multe, traditia fiind ca trofeul sa fie pasat ca mingea de rugby. Acum e la Guingamp.

Le Derby du Rhone s-a inclinat in ultimele doua decenii in favoarea lyonezilor iar distanta parcursa in 50 minute de excelentele lor trenuri etajate, pe vale in sus, spre metropola expunand pe la periferii si saloane de prezentare Dacia, parca s-a alungit in defavoarea “Verzilor”.

Biletele de 30 euro la tribuna principala pot fi cauza goliciunii ei. In rest 20 ba chiar doar 15...

Un licar de speranta a reaprins Galtier, noul antrenor principal, cu acest parcurs in Cupa Frantei, amintind imediat de precedenta ocazie cand “Verzii” de pe “Chaudron” jucau in sferturi. S-a intamplat in indepartatul 1992-’93, in primul sezon cu Jacques Santini la timona, stropit de un 2-1 dupa prelungiri cu Marseille, o campioana in devenire ce avea insa sa fie deposedata de titlu dupa incheierea editiei. Asa cum n-a durat nici bucuria lui OM, dupa “afacerea Valenciennes”, tot asa s-a stins si St. Etienne, 0-1 in semifinala cu Nantes, focul de paie fiind evident in editia imediat urmatoare, cu o eliminare prematura, la penaltyuri, in fata lui Pau.

L'Abattoire e un bar pe colt din preajma arenei, unde fanii se strang inainte si dupa jocuri, depasind numeric amatorii de curse hipice din incinta. Sub ecran, o vitrina cu mandria lui AS Saint Etienne. Simboluri, steme, ani triumfatori...

“Verzii” fusesera poate imbolditi la vremea aceea de traiectoria monegascilor in Cupa Cupelor, alb-rosii lui Arsene Wenger sfarsind in finala de la Lisabona, pierduta cu 2-0 in fata lui Werder. Dar cam de-atunci nu s-a mai auzit de St. Etienne de bine, rivalii din mai marele oras vecin crescand in schimb in proeminenta.

Stade Geoffroy-Guichard, inaugurat la 13 septembrie 1931, a ramas insa pe harta, cu ocazia Coupe du Monde ’98, cand s-a intrebuintat de 5 ori in faza grupelor, gazduind si memorabila optime cu penaltyuri Argentina – Anglia. Cea cu rosul lui Milton-Nielsen pentru Beckham. De acolo i se trag si gardurile imprejmuitoare, un surplus fata de Albion si mai ales in disonanta cu pasnicul spirit Stephanois. Partizani dar fair-play…

Fanii din peluza Charles Paret au cateva steaguri gigant, incluzandu-l pe cel cu un craniu cu palarie. Povesti cu stafii?

Duminica, inaintea jocului de la ora 5 cu AS Monaco, mai nimic nu era deschis in St. Etienne. Francezii pranzeau la casele lor fara mari peluze ori limuzine in fata, pastrand rodnic samburele familiei si al comunitatii locale. Strada era a lor pentru 5 tuciurii in grup, misunand in zona unei gari de naveta, si cu greu am gasit, in drum spre stadion, o usa deschisa cu refugiati “Verzi”. Initial, mai multi erau ei in L’Abattoire chibitii de curse hipice, scurgandu-se pe ecrane din Irlanda sau aiurea.

Mi se pare c-au cam pierdut pariurile dar fanii “Verzi” sositi in bar au tras nadejde de la vitrina cu flamuri, tricouri, steaguri si imitatii de trofee din anii cu zece titluri stranse. Pe artera spre stadion, nu multi s-au infipt la cele doua-trei standuri cu produse ale clubului, unele reduse si la 10 euro, lasand ceva si pentru jocul cu Vannes, pe langa cele 30 la principala, 20 in Point si 15 la peluze, taxate la meciul cu Monaco.

Vor urca "Verzii" in ierarhie aidoma amorezului pe tulpina? Undeva in centru, un colt de strada ce-ti ia ochii...

Miercuri, pe frigul de la ora 20, printre altii fara capitanul Matuidi, St. Etienne a fost atenta la capcanele “buturugii mici” din josul ligii a doua si a punctat spre final, prin Payet si Riviere, care, ca si cu monegascii, a conturat victoria la fluierul final: 2-0 si calificare. In sferturi, dupa 17 ani! Zapada de marti, ramasa pe scaune, n-a scos din case 10.000 de Stephanois, tarcul oaspetilor ramanand gol…

Iar joi s-a pus pe viscol, semn ca, pe locul 16, St. Etienne n-a iesit inca din iarna. Care a anulat peste saptamana unul din zborurile spre Bordeaux, urbe a campioanei lidere care le-a administrat duminica „Verzilor” un 3-1 ce-i tine acolo jos, sub presiunea rezultatelor. Ultimele 14 etape vor fi de foc…

Intercalate, urmeaza fazele finale ale Coupe de France, care in 23/24 martie programeaza sferturile de finala, cu perechile Monaco – Sochaux, Auxerre – PSG, Quevilly – Boulogne si Lens sau Brest cu St. Etienne. „Verzii” isi vor afla adversara miercuri seara, 17 februarie, cand ex-campioana Hexagonului va primi vizita divizionarei secunde Brest. Oricum ar lua-o, o deplasare dificila pentru Stephanois…

Anunțuri

Ziua 139. In sprint pe langa profesionist

Mai 11, 2009

M-am intors la Leeds. Am alergat semimaratonul celui mai mare oras din comitatul Yorkshire si in 2007, iar acum am ales din nou sa atac pantele de pe prima jumatate a cursei, spre Headingley, una dintre arenele preferate ale selectionatei de cricket a Angliei.

O pereche de "alergatori", un numar de concurs si... peste 21 kilometri

O pereche de "alergatori", un numar de concurs si... peste 21 kilometri

Doar in orasul natal, Timisoara, ma reintorceam sa alerg maratonul. Am adaugat pe lista Leedsul lui Billy Bremner, epicentru al proaspetei lansari cinematografice Damned United, despre cele 44 de zile, in anii ’70, cand pe-atunci campioana la zi a Angliei a fost antrenata nici… o vara de regretatul Brian Clough.

N-a fost nici fotbal, nici cricket, ci semimaraton. N-a fost nici vant, nici ploaie, ca in ziua precedenta, ci inchis si racoros, potrivit pentru o alergare de cursa lunga. N-am fost multi ca la maratonul Londrei, unde se aliniau aproape 36.000 alergatori, dintre care nici 500 au avut nesansa de a nu trece linia de sosire, printre care si campioana olimpica en-titre Constantina Dita, ci doar vreo 4.000, cu tot cu concursul paralel de stafeta. In cursa individuala ne-am adunat 2.909.

Startul, din Millennium Square, modernizata piata centrala din Leeds, unul dintre orasele de seama ale Albionului, cu tot tacamul. De la BBC Yorkshire si pana la un fascinant muzeu al revolutiei industriale, cu toate ramurile sale, undeva in Armley…

Startul asadar, in sunet de fanfara militara a copiilor. Regimentul de parasutisti. Ne-au cantat, pe cand asteptam focul pistolului, in tarcurile noastre. Cei pentru timpi sub 75 de minute, cei pentru sub 85, cei pentru sub o ora si jumatate, unde m-am inghesuit si eu, cei pentru sub 105 minute, cei pentru sub doua ore, si restul concurentilor.

Unul din turnurile cladirii Primariei, din preajma careia s-a dat startul

Unul din turnurile cladirii Primariei, din preajma careia s-a dat startul

Fanfara militara a copiilor a fost una, prezenta la start a catorva reprezentanti ai fortelor militare a fost alta, ceva nou si inedit. N-am mai vazut pe la alte curse si mi-am amintit ca, in seara precedenta, pe un panou informativ cu activitatile urbei, era amintit si un bal ca pe vremuri, retro, din perioada celui de-al doilea razboi mondial, mai exact din anul 1940, copiind respectiva festivitate organizata de The Food Ministry. Ministerul papicii. Nu se rememoreaza doar crampeie din razboi, ci si verdele armatei reapare in peisajul cotidian. Nu l-am mai prea vazut pe strazi, vorba aia, de-aproape 20 de ani. Sau gresesc?

Dar i-am lasat pe militari, sunetul fanfarei s-a stins, iar pasii nostri au luat-o la sanatoasa. 13,1 mile. 26,2 kilometri. Gandul ma ducea la colegii de calatorie spre Leeds, care sosisera insa pentru alta cursa, una mult mai dificila, pe 35 de mile, adica vreo 50 de kilometri, si nu tu pe sosea, ci peste pasuni si prin vai. Pe nume cross-country. Chiar si cu busola. Si cu riscul de a intra pana la piept in apa. 26 de kilometri or fi ei suficient de dificili dar, pastrand proportiile, nimica toata comparativ cu cursa celor doi. I-am intrebat cum se antreneaza si mi-au spus ca pe cont propriu, nefolosind deloc mijloacele de transport in comun ci doar alergand de la A la B la C, respectiv cu doua cluburi in paralel. Rezultatul, acelasi. Suficienta rezistenta pentru 50 de kilometri. S-or fi prezentat oare si la „semi”, ca dezmortire? N-ar fi prea de tot…

Ma concentrez acum la ale mele. Nu stiu ce-l apuca pe un alergator, sa iasa in decor, de pe carosabil pe trotuar, viraj in care aluneca. Buf! Trec pe langa un masiv tatuat de sus pana jos in… paianjen. Spider Man? Cam vanjos pentru asa ceva. Parca l-am mai vazut la alte curse. Fratia noastra e in crestere dar totusi, unele fete, intre zecile de mii de amatori in Regat, sunt mai familiare decat altele.

Lume luminata pe margini, organizatori cu insemnele Mizuno. Sponsorizeaza si Gaz de France si Suez. Treaba serioasa. Urcam, urcam. Pana dupa mila 5. Undeva scrie ceva de Headingley. Cricket? Nu. Alergari pe sosea. Folosim prima banda iar a doua e a masinilor, in ritm de melc. Banuiesc ca elita cursei le bate la viteza. Impadurit. E placut.

La mila 7, un vehicul afisand timpul intermediar. 48 de minute. Stau bine. Sub 7 minute pe mila, dupa ce-am scapat de catarari. Sunt in grafic. Ii aud pe altii in preajma vorbind ca de-aici e „bulevard”. Mai si coboram. Cotitura. Inapoi spre oras. Trecem pe langa o casuta telefonica pe care o pozasem datorita porumbeilor ei. Doi indragostiti, aripa la aripa, pe acoperis. Tandrete inaripata citadina. Cum puteau fi atat de sereni si impacati, impietriti, in tumultul urban?

Doi porumbei dragastosi, unu-n altu', pe cabina telefonica

Doi porumbei dragastosi, unu-n altu', pe cabina telefonica

Reintram in zona centrala. Cineva recunoaste tricoul de prezentare al clubului si imi striga. Com’on! Haide, nu te cabra. Vad turnul cu ceas al primariei. City Hall. Sunt aproape „acasa”. Si ti se pare ca a trecut repede. Semn bun. O fi un timp chiar respectabil. Ma arunc pe ultimele pante cu viraje si trec zglobiu pe langa un profesionist. Au fost anuntati ei si din Sudan. Cu tricoul maratonului Helsinki. Ma frec la ochi. Am trait-o si pe asta.

Am traversat si poduri. Si Leeds are canalele sale, candva comerciale, in perioada revolutiei industriale, legandu-l de Liverpool, la Marea Irlandei

Am traversat si poduri. Si Leeds are canalele sale, candva comerciale, in perioada revolutiei industriale, legandu-l de Liverpool, la Marea Irlandei

E riscul celor care isi aseaza si propun stachete ridicate. Timpi de performanta. In atacarea lor, pot eventual si claca. Atatia factori concura la succesul unei curse si un cat de minor minus poate da planul peste cap. A fost probabil ghinionul indraznetului. Eu, catinel, cu tinte mult mai „umane”, am ajuns la liman mai bine… Asa i s-a intamplat si Constantinei la Londra, sa tinteasca primul ei triumf acolo, cu atat mai apasatoare misiune cu cat campioana olimpica era sub ochii unei lumi intregi.

Pentru un amator de pluton, presiunea e alta. E incomparabil mai mica. Si cateodata, ajungi sa te freci la ochi a mirare. Trec. Asaltul final. Ultima portiune. Public incovoiat peste garduri. Ecranul panoramic. Timpii. Intru. 1:28:30. Un nou record personal pe semimaraton, batandu-mi timpul de la Timisoara, din toamna lui 2007, cu 21 de secunde. Nici o jumatate de minut e diferenta intre gustul delicios al alergarii avand drept rezultat stacheta inaltata si mai sus, si o alta incercare de a te lupta cu tine insuti.

E mai mult o batalie personala decat un loc in ierarhia finala. Si acolo a fost bine. Pe locul 164 la general, din 2909, respectiv al 28-lea la categoria mea de varsta, Men 35-39. Am vazut, in alte clasificari, pentru aceasta categorie de varsta, si versiunea V. Adica veterani. Tot ce-i peste 35. Adica de partea intunecata a perioadei „30”. Ale tineretii valuri.

S-a mai dus o cursa. Porumbeii or fi tot acolo? Ce-o fi fost cu africanul? Dar cu cei doi ultramaratonisti? Linistea de dupa batalie ma cuprinde incet si nu mai functionez. Cufundarea in nemiscare si cugetare.

Ulterior aflu ca s-a castigat cu sub o ora si opt minute, invingatorul, incadrandu-se in categoria mea de varsta, devansandu-l pe al doilea clasat cu peste doua minute. Imi zic in sinea mea ca diferenta de 20 de minute n-o voi „manca” niciodata. Mai bine realist, decat cu iluzii. Un lucru e insa cert. Ca de cand Iepurasul a venit de Pasti cu un cronometru, m-am miscat mai iute. Mi-a purtat noroc. Ma obisnuisem, ani de zile, sa alerg cu o idee vaga in privinta timpului scurs. Obiectul alergarii il consta delectarea, savurarea momentului. Mai aruncam cate o ocheada pe ecranul ceasului de mana dar nu teseam calcule mentale, cu timpi intermediari si tinte. Ajunsesem chiar sa alerg cateva curse fara vreun ceas la mana. Lucrurile s-au schimbat dupa Inviere si iata-ma, cu locul 3 la Handicap, de care-am pomenit, si peste numai opt zile cu un PB, personal best, cel mai bun timp personal la semimaraton…

O statuie ecvestra din zona centrala a Leedsului. Vremea mohorata a tinut cu noi. Intrebati orice alergator. Decat dogoritor, mai bine si cate-un strop...

O statuie ecvestra din zona centrala a Leedsului. Vremea mohorata a tinut cu noi. Intrebati orice alergator. Decat dogoritor, mai bine si cate-un strop...

Iar ajuns acasa, gasesc in cutia postala numarul de concurs si plicul organizatorilor, pentru urmatoarea intrecere. Viata merge mai departe. iar numarul meu de alergare va fi 7. Pentru o zi, de fapt pentru nici o ora, voi purta septarul lui David Beckham. Dar nu suntem la fotbal. Ci la alergari pe sosea. Pas cu pas, dupa pas cu pas.

Ziua 40. Le zboara rotile, inclusiv Planetei Hollywood

Ianuarie 30, 2009

E la ordinea zilei si sa scriem, trancanim si sa ne vaitam despre criza. Sa ne crizam. Sa ne panicam aidoma unui sofer caruia i s-a inecat motorul tocmai pe trecerea de cale ferata si luminile glontului de rapid japonez il orbesc deja. Buuuuuuuuuummmmmm!

Dar de ce ne-am complacut, legati la ochi si ignoranti, in anii cand doar ni se parea ca treburile merg ca pe roate, sa nu constatam ca in multe tari de pe lumea asta copii mor de malnutritie in medie la intervale de nici un minut? Ceva era demult putred rau in Danemarca, numai ca snobismul cu miros fin, ochelari fumurii pe nas si volanul din piele de crocodil altereaza simturile si lasa loc doar de egoism si o automultumire inchipuita, ridicand Sinele la rang dumnezeiesc. Toata lumea sa traiasca numai noi sa nu murim. 

Nimic nu e ceea ce pare a fi… Aparentele inseala si faptul ca ni se inoculase ca societate dezvoltata sa ne asteptam si sa pretindem a le avea pe toate, nu implica si a ne fi asumat aroganta si iresponsabilitatea de a grebla toate darurile cu mina ca ni s-ar cuveni din start si fara discutii. Ei bine, prin Africa orientala si nu numai viitorii atleti se calesc mergand sau alergand zilnic kilometri in sir pana la prima sursa de apa potabila, pentru a se aproviziona peste zi cu o necesitate vitala a vietii pe pamant. Apa… Pana si apa e pe terminate, vrem – nu vrem si chiar daca, aidoma soferului, nu vedem inca luminile altfel orbitoare ale trenului – glont. Invartim ignoranti robinetul, fara a clipi la curgerea apei. Pentru milioane, o picatura e diferenta intre a fi si a nu fi maine pe Pamant.

Nu trebuia sa fim mari analisti economici ci era nevoie de nitel bun simt si realism pentru a percepe ca totul parea a fi prea bun pentru a fi adevarat si ca tsunamiul se apropia. Credite cu larghete, limuzine, asta si cealalta, de toate, ce mai, dorintele si limitele stersesera granitele. Societatea de consum, adevaratul motor si nu altul al emanciparii si totodata inrobirii noastre, se infatuase si daduse in foc. Nu cursul in limba engleza de micro si macroeconomie urmat la Politehnica la inceputul anilor ’90 mi-a deschis ochii in ultimii aproape 5 ani ca luminile trenului glont se tot maresc. Aaaaa… alarmist, pesimist, nu stie ce vorbeste, asta-i prost de-a binelea, ce-ai nenica?

Robinetul pare a fi secat. Nu se putea la nesfarsit ca in carca a sute si sute de milioane in asa zisa lume a treia, producand in conditii sclavagiste tricoul cu eticheta de firma, alte zeci si sute de milioane de ignoranti consumatori sa-si pompeze snobismul cumparand pe nimic, pe finfirici, acelasi produs cu sudoare cusut. Economii datoare vandute chiuiau pe inspumata coama semeata a valului, fara a le pasa de consecinte. Vremea decontului se apropie. Sumbru. Si pudratii sunt furios de mirati. Cad mastile si fardul se scurge…

Ei bine, s-a lasat frigul. Aud vorbindu-se romaneste, ca vai draga o sa inghetam aici, inghesuindu-se cu multimea in preajma covorului rosu pe care neroada industrie de divertisment impinsese „starurile” ultimei alienante productii cinematografice. Aaaaaaaa, Aaaaaaaa, isterie patetica… Uite-i! Pe care sa-i uit, draga!?

Un colt mai la deal, doua strazi mai incolo, un magazin candva scaldat in lumina aducea acum cu o grota hidoasa. Petece de hartie te informau din vitrinele golite de iluzii ca locul e de inchiriat. Zeci de ani Planet Hollywood, magazinul fantasticei lumi a divertismentului pentru micuti si cei ce-i conduc de manuta, isi deschisese larg usile. Acum sunt ferecate, simbol al vremurilor care bat la usa si vor da curand necrutator buzna.

Si Japoniei ii zboara rotile. A doua economie mondiala a avut o cadere de 10% in decembrie si ramificatiile se resimt peste mari si tari, si in preajma meridianului 0. Fabrica Honda de la Swindon, printre multe altele, si-a inchis azi portile pentru macar 4 luni de zile. Zboara rotile industriilor, zboara rotile comertului, consumerismului desantat. Apoi vor cadea puntile, se vor dezintegra bordurile si asa mai departe. Cititi semnele si cercetati informatiile reale, nu la sursele de convenienta cu care lenes ne-am adaptat, ci la cele veridice – dar e nevoie sa cauti atent pentru a gasi! – si vom intelege ca totul a fost migalos cusut cu ata alba si ca nimic nu e la intamplare in uriasul val devastator si de neoprit care se inalta, se inalta si… intr-o buna zi va cadea de-a binelea.

Pana atunci, mai sunt inca zile ca asta, a patruzecea, care n-a intrat inca in sac, si in care profit sa ating subiectul. Intr-o buna zi, si acesta va fi un lux. Francezii au iesit in strada, islandezii si-au rasturnat guvernul cu focuri iscate in fata parlamentului, grecii se rascoala, lumea de fapt n-a innebunit ci se trezeste la realitate din somnul ratiunii… toate acestea sunt reactia la criza de mult ticluita si pusa la cale. Iar reactia la criza va genera solutia. Iar solutia va fi oferita, in uralele maselor, de aceiasi generatori ai crizei. Sub forma unei noi ordini mondiale. Care se va configura pas cu pas, in cel mai mic detaliu, atingand orice fir de par al existentelor noastre, pana la dezvelirea si inaugurarea oficiala a operei… Pentru multi va fi un soc. Dar nu trebuie sa fi prea mare vizionar pentru a te scuti ulterior de un soc de proportii. Semnele sunt la tot pasul, sub nasul nostru, pentru a fi luate in seama. Vigilenta! De fapt asta a lipsit si romanilor, asta a lipsit atator societati, candva in istorie, pe cand Ceausescu a tot acaparat putere, pana intr-o buna zi, cand ne-a pus in fata faptului implinit: viata de prizonier intr-o tara-inchisoare, colectand sticle si borcane cu cravata in vant, in Duminica de Pasti. Ura! Istoriile invariabil se repeta.

Ceea ce au fost tragedii punctuale, aici si acolo, in raiul pamantesc impurificat de megalomani insetati de putere si posedati de dependenta de a controla, va deveni curand o experienta colectiva a omenirii, noua ordine de zi. 1984 de George Orwell sau Brava Noua Lume de Aldous Huxley, printre altele, creioneaza cu acuratete viitoarele limite. De citit.  

Unui esantion semnificativ de infatuati peste noapte ii era oricum necesara o doza pe masura de a fi mai umili. Unora le-a cazut nasul cu cateva miliarde. Perpetum mobile. Lumea e in permanenta schimbare dar ceea ce pare pentru multi, intr-un nou exercitiu de presupuneri, inchipuiri si nonsalanta data de lenevia mintii, doar o simpla groapa de potential, e de fapt o alunecare abrupta si fara cale de intoarcere spre un nou tip de societate in care zaharelul va fi in portii mult diminuate si rarite. Vrem, nu vrem, adaptarea e cuvantul de ordine. Survival of the fitest. Supravietuirea celui mai puternic. Iar aici nu va mai fi vorba de coltul de piata in industria de jucarele sau impachetat fum, ci pentru codrul de paine si apa de la kilometri distanta. Pare imposibil? Dur, dur… Sa nu ne mai lasam invartiti, cu panglica peste ochi, ci sa ne holbam la adevarul din fata ochilor. Luminile Bullet Train-ului ne fac sa sarim intr-o parte… sau alta. Instinctul de conservare.  

Pan-atunci, s-auzim numai de bine.

Ziua 37. Cuburi de gheata

Ianuarie 28, 2009

E la moda se ni se impuie capetele cu asa zisa incalzire globala si topirea ghetarilor. Cel luat drept exemplu de Al Gore, in Argentina, in privinta schimbarilor de mediu, chiar nu isi micsoreaza dimensiunile. Sic. Acolo nu se dau cuburi de gheata…

Deci daca tot e la moda, iar economii si finante se subtiaza pe zi ce trece, guverne cazand sub apasarea crizei, sa va povestesc de gheata. Islandezii vor trebui sa se descurce cumva, din turism, din resurse naturale, de la gaze si pana la peste oceanic, si poate si din exportul ghetii. Banuiesc ca au ceva oferta. Insularitatea ii face mai solidari si intreprinzatori, instinctul de supravietuire aparandu-i de coltii lipsurilor. Insula lor nu se va scufunda, stand la suprafata cu mai putina gheata la bord.

In alte vremuri, clasele superioare britanice beneficiau si de luxul importului de gheata. Veneau ditamai cuburile peste ape, pana in inima Londrei. Pe malurile Tamisei inca exista zeci de relicve ale comertului maritim, renumitele depozite de marfuri si bunuri, pe nume Wharf. Fiecare Wharf are numele sau, in functie de ramura de productie. Multe au fost reamenajate in blocuri de apartamente de lux, cu priveliste spre cursul apei, cateva au ramas marturie a deceniilor cand Londra a fost un prosper port comercial.

Asemenea Wharfuri au fost destinate si importului si depozitarii ghetii. Care era apoi deservita consumatorilor. Inca in anii ’60, trotuare londoneze dardaiau sub cuburi uriase de gheata, aduse la usa restaurantelor. Se cioplea dupa nevoi. Iar daca era prea cald, cuburile se subtiau mai iute decat ghetarii nostri. Siroaie de apa pe asfalt.

Gheata nu era adusa doar la Wharfuri speciale de pe malul Tamisei, ci mai naviga nitel, si pe canalele adiacente fluviului, de exemplu Regent’s, deservind astfel nordul capitalei. Si astazi exista un Ice Wharf la nord de garile King’s Cross si renovata St. Pancras, cea cu terminalul Eurostarului de Paris, la unul din docurile canalului. E un Ice Wharf fost depozit de gheata, acum bloc de apartamente in… vitrina, cu geamuri de sus pana jos pe fatada, datatoare de efect de sera vara. Ironic… Unde candva se depozita gheata, acum nu te poti apara de soare.

Mai apoi, undeva pe malul sudic al Tamisei, cam unde domina si azi Oxo Tower, un alt fost Wharf metamorfozat in muzeu si asezamant cultural, a aparut Ice Works, o fabrica de gheata. Ce se putea produce loco, nu se mai importa de aiurea, ca in zilele noastre. Uriase depozite, agenti frigorifici, acel Ice Works scotea aburi de atata productie. Cererea de gheata continua sa fie ridicata.

Iar cand apetitul de gheata a scazut, aidoma vremurilor noastre, cand toata cererea pare subit a se subtia nitel, de voie de nevoie, si transportatorii de gheata s-au comasat. Erau cativa, carand cuburile de la Wharfs sau Ice Works la destinatii. Finalmente a mai ramas doar unul. Era totusi loc pe lungimea camionului pentru numele… intreg al furnizorilor de gheata aliati. Suna cam asa… United Hugo Gatti Stephenson Slater. Cand gheata nu mai e cuburi ci se topeste, unica alternativa e cu unde-s doi puterea creste. Asta daca e destula clarviziune pentru a combate divide et impera.

Ziua 7. Fumatul interzis

Ianuarie 3, 2009

A trecut deja o saptamana de la solstitiul de iarna. E iarasi duminica. Altadata si pe alte meleaguri, duminica rulau doar vehiculele cu numere de inmatriculare impare. Si altenativ, pare. Asa hotarasera cativa, pentru cei multi.

Duminica ofera sansa relaxarii, a unei plimbari pe la magazine, cascand gura prin vitrine. Mi-a atras atentia albastrul strident al unei pravalii vechi de pe Charing Cross Road. E o tutungerie! Un mic intreprinzator particular. Un comerciant de tigari, trabucuri, pipe, tutun, tot ce-ti pofteste inima de vrei sa tragi un fum in piept. Si la fel de mult mi-a sarit in ochi un mesaj poem, pe o intreaga fila A4, lipit pe geamul magazinului. Si al carui continut il rezerv pentru final, in traducere… N-am fumat dar chiar nu m-am mai sinchisit dintr-o buna zi daca se pufaie in preajma mea. Mi-am zis ca-i dreptul lor, sa si-l exercite. Si am refuzat politicos, in rarele dati.

O veche tutungerie in zona culturala West End din centrul Londrei

O veche tutungerie in zona culturala West End din centrul Londrei

G. Smith & Sons… Finest… Cele mai fine. Si o invitatie. Visit our walk-in humidor. In magazin, o usa pe peretele sau din dreapta da in incinta unde, aranjate frumos pe rafturi, tigarile si tutunul sunt pastrate intr-un mediu prielnic pentru conservarea caracteristicilor lor. Humidor.

Nu fumez, asa incat am iesit cu mana goala. Dar gandindu-ma la fumatorii carora de ceva vreme li se interzice consumul de tutun in incinte, cladiri si spatii publice. Sunt de notorietate ciorchinele de angajati iesiti la pauze de tigara, in fata edificiilor cu birouri. Ori fumatorii ce-si lasa amicii la masa si se retrag in separeul de sticla special amenajat al restaurantului. Asta daca patronii au avut suficiente fonduri pentru a construi asa ceva. Altfel, in strada…

O invitatie in Humidor si un poem tematic

O invitatie in Humidor si un poem tematic

Conform ultimelor vorbe, comerciantii de tigari vor fi obligati sa vanda produsele de sub tejghea. Sa nu mai expuna pachetele in vazul cumparatorilor, pe rafturile din spatele pultului de deservire. Ce se va alege atunci de tutungeria aceasta si altele ca ea?

Si-acum interzicerea fumatului e oficiala / Asa incat avem in fata ultima cortina / Guvernul s-a facut clar inteles / Si a expus cu certitudine cazul

Am pierdut libertatea care era odata intreaga / Chiar si in dubele noastre de-a lungul autostrazilor / Dar mai mult si si mai mult / Ei n-au reusit sa-si faca legea

Tigari au fost putine / Nu prea multe, cateva de mentionat / Am fumat, asta-i ce-am facut / Si am fumat liber fara exceptie

Am planuit-o pe fiecare ce-am fumat-o / Fiecare pufait voios a fost flacara ce-am tinut-o vie / Dar mai mult si si mai mult / Ei n-au reusit sa-si faca legea

Despre fumat si interzicerea sa. In versuri...

Despre fumat si interzicerea sa. In versuri...

Da, au fost momente cand am stiut cu totii / Ca am fumat mai multe decat doar cateva / Dar prin mirosul si norii de fum / ne-am luat tigarile si le-am terminat / Am stat pe pervazul nostru si am parut inalti / Si am fumat in felul nostru

Am iubit, am baut si am fumat / Ne-am luat partea, timpul nostru e numarat / Iar acum, ca fumul se retrage / Gasim totul atat de suparator

Sa te gandesti c-au interzis toate astea / Si-mi permit s-o zic nu intr-un mod timid / O, nu, nu noi, noi vom fuma in felul nostru

Pentru ceea ce e un om si ceea ce are / Daca nu mai putem fuma atunci nu mai avem nimic / Ii spunem guvernului aceste lucruri / Si nu vorbele de la bataia clopotului

Luam loviturile / Suisurile si coborasurile / Dar noi tot vom fuma / In felul nostru.

Ziua 6. La faliment se pune lacatul

Ianuarie 2, 2009

Zanganitul sinistru al lantului cu lacat ce a sugrumat Woolworths n-a mai avut rabdare nici macar pana la Anul Nou. Dupa Craciun, sambata 27 decembrie 2008, au fost inchise din cauza falimentului companiei primele branse din cele 807 ale lantului de magazine cu bunuri de larg consum pe nume Woolworths. Un prieten bun si tare indragit de destui oameni aici in insula…

In 5 noiembrie 1909, in portul Liverpool, sub numele FW Woolworths, purtand initialele lui Frank Woolworths, asistentul de vanzari ce deschisese initial o prima pravalie in 1879 in Pennsylvania, era inaugurat primul dintr-un ulterior popular lant de magazine cu produse ieftine. Toate au costat la inceput sixpence, o diviziune din trecut a lirei sterline. Conceptul de comert nord-american a prins radacini si „Woolies”, cum cu afectiune a fost alintat de public, s-a raspandit pe mai toate arterele comerciale ale Marii Britanii.

In ultimii ani, nereactionand unei concurente tot mai acerbe, Woolworths si-a pierdut treptat din stralucire, devenind un gigant cu spatii comerciale uriase dar parca inerte in conformitate si fara magnet la cumparator. Traia din amintiri si tot mai putini ii treceau pragul. Costurile l-au coplesit. Iar dupa Craciun, cum a fost cazul bransei din centrul comercial Lewisham, din sud-estul Londrei, falimentul a devenit o realitate. Lacat.

27.000 de angajati ramasi fara locuri de munca si un ultim manunchi de branse, din totalul de peste 800, inchis in ziua terminus, luni 5 ianuarie 2009. Analistii opineaza ca storurile lasate la atatea fatade de pe arterele comerciale britanice vor genera un efect in lant, ce va molipsi si destule magazine vecine. Tendinta pare a fi ca strazile cu lanturi de magazine sa se tarasca spre o moarte lenta, supermarketurile si parcurile comerciale dinafara oraselor preluand sceptrul puterii de desfacere cu amanuntul. 

Afland de inchiderea lor iminenta, am pasit intr-unul din magazine si senzatia de stanjeneala era vizibila pe fetele tuturor. Oamenii se scurgeau lent, parca in transa, printre rafturile aproape goale… Stocurile mai ca se lichidasera, gratie unor reduceri drastice de preturi. Nu mai era larma si susurul de altadata al vocilor. Fiecare cauta in tacere un produs cat mai ieftin. Daca se poate, aproape gratis. Vanzatorii pareau si mai resemnati. Am ales o perna, rugandu-ma sa pot dormi lin dupa o zi in care ni s-a mai confirmat o data, daca mai era nevoie, ca nimic nu e vesnic. „Woolies” a trait 99 de ani…