Posts Tagged ‘penalty’

Ce-am avut si ce-am pierdut in decada 00

decembrie 31, 2009

Despre golul lui „Munti” la Charleroi, despre fani, despre Liverpool din Giulesti pan’ la ‘Stambul cu Champions League in brate, am punctat in <Fotbal Vest> in loc de „La Multi Ani!” cateva repere aleatorii din decada cu miezul OO a noului mileniu, anii 2000-2009…

Un rezumat nescris… Artificii la miezul noptii, o secunda esti inca in anii 99, in urmatoarea in decada OO. In a carei a treia zi, Premier League a continuat imperturbabil cu etapa a 21-a. Derby 2-0 Watford [Branko Strupar 2, 72]; Everton 2-2 Leicester [Don Huchison 15, David Unsworth 58pen; Matt Elliott 25, 31]; Leeds 1-2 Aston Villa [Harry Kewell 46; Gareth Southgate 19, 62]; Newcastle 2-2 West Ham [Nikolaos Dabizas 18, Gary Speed 66; Frank Lampard 84, Igor Stimac 88]; Sheffield W 1-1 Arsenal [Gerald Sibon 56; Emmanuel Petit 40]; Southampton 1-0 Bradford [Kevin Davies 55]; Tottenham 1-0 Liverpool [Chris Armstrong 23]; Wimbledon 1-0 Sunderland [Carl Cort 30]; [Jan 4] Coventry 2-2 Chelsea [Cedric Roussel 54, Robbie Keane 82; Tore Andre Flo 55, 83]; [Jan 29] Man Utd 1-0 Middlesbrough [David Beckham 87].

Nu multe, doar noua la numar, sunt prim divizionarele din acel ianuarie 2000 ce se regasesc si-acum in elita, la pasul de la anii OO la 01, elita ale carei plase sunt inca scuturate de Lampard, Davies ori Robbie Keane. Plus Beckham, deloc de mirare, pe lista marcatorilor. Acum insa pe ruta L.A. – Milano. Dar Gareth Southgate, la urma urmei un fundas!?

Nu redactam la vremea respectiva rezumatul etapei de-acum 10 ani deoarece, conform traditiei, Fotbal Vest apare abia in a doua zi de marti a Noului An.

O incoronare nedesavarsita… Dorinel Munteanu egalase, insuficient, panicand insa Albionul. Iar spre oroarea unor jucatori de-ai sai mirosind sange, Kevin Keegan – alias King Kev – a inlocuit un mijlocas ofensiv cu mai sus pomenitul fundas Southgate, dar pe post de… inchizator.

Sir Bobby Robson, un alt fiu al nord-estului, elevand Anglia pe acel loc 4 din ’90 neegalat in peste 40 de ani, i-ar fi sugerat Regelui ca a mai buna aparare e atacul. Restul e istorie. Fault. Penalty. Ganea 3 – Albionul 2, Hoddle dandu-le si altora idei cu aducerea fagarasanului in insula.

Un al doilea val de romani, ca dupa Mondialul ’94? Da, Contra si Mutu, nu si altii. Bani. Substante. Aruncat ca un mar stricat. Suspendat. Amendat la greu. Sclavie moderna.

Regele n-a mai rezistat mult. Pana in 7 octombrie 2000, cand Hamann puncta ultimul joc gazduit de Empire Stadium. Ironic… Anglia – Germania 0-1. Turnurile templului cad dupa peste 77 ani. Un Wembley care pastra unicul titlu mondial in insula, cu golul care n-a fost. Thierry, le-ai sugera nemtilor sa solicite o rejucare? Asadar Regele s-a retras, primul strain intrand in scena. Sven si trei sferturi de finala la rand.

O deturnare anticipabila… Owen, marcatorul invins la Toulouse si Charleroi, descinde si-n Bucuresti. Si noi. <Fotbal Vest> si pe urmele lui Liverpool. Unii sunt mai egali ca altii. Purceii capata acreditari, cateilor din Timisoara li se refuza aceeasi promisiune. Cu bilete, in Giulesti. Owen da pasa de gol. 0-1. Rapid in halta. Liverpool pana la trofeu, contra lui… Contra, tradat de Geli. Autogol de aur. 5-4. Cupa UEFA. Unica pentru Anglia in 25 de ani.

25 mai 2005. Istanbul. Ah, abia s-a incheiat, de zece zile. Campionatul. Chelsea, cu primul titlu dupa 50 de ani. In ’55 il cucerise pe primul, tot dupa 50 de ani. Club fondat in 1905. Lui Roman si Jose, stiind de centenar, nu le-au trebuit nici doi ani. Si Abramovich, intr-o lume tot mai intercorelata, le-a dat ideea deturnarii si altor potenti. Invazie. Americani la Old Trafford si nu numai.

Chelsea a luat titlul cu un portughez, Liverpool il lua, 10 zile mai apoi, in Europa, cu un spaniol. De la 0-3. Jerzy la deruta. Succes ce-i imbie, in februarie 2007, pe partenerii Gillett si Hicks. Alti americani. Invazia insulei se inteteste.

Un dialog neimpartasit… Alt 25. Acelasi 2005. In aprilie. Arsenal – Tottenham 1-0. Dupa meci, fani in metrou. Incerc sa tes. „Excuse me, stiti cumva ce-au hotarat daca Everton termina pe 4 iar Liverpool pe 5, dar castiga Champions League?” Erau cinci, de-ai oaspetilor. M-au cantarit. „Dar cum iti inchipui, colega, ca Liverpool trece zilele astea de Chelsea in semifinale!? Si Everton oricum nu va rezista!” Si-mi intoarse si el spatele. Ceilalti, cu afectare, o facusera deja. Tac. Doar intrebasem, n-am dat cu parul. Scuzati-mi Sir impertinenta. In seara imediat urmatoare, in tur, Liverpool incepea s-o convinga pe Chelsea sa se concentreze pe titlu.

Final. Everton pe 4, Liverpool pe 5. Si triumfatoare la Istanbul. Si acceptata in Liga, de pe cinci. La care imi amintesc clasicul post-scriptum al discutiilor de fotbal in insula: „Dar noi intotdeauna stim mai bine”. Stiti de exemplu care e unica nationala neinvinsa in mai mult de doua aparitii pe Wembley? Incepe cu R.

Un semicentenar onorat… 1958-2008. E al patrulea an la rand de finale cu cluburi englezesti in Champions League. Liverpool si Arsenal castigasera si pierdusera. La aparat, celelalte doua. Abramovich, cu jucaria la Moscova. The Glazers, de peste Ocean, langa Kremlin.

Ploaia de dupa miezul noptii a fost semnul divin al onorarii tinerilor azvarliti din ceruri, The Manchester Babes, in februarie ’58, la Munchen. Pe ninsoare. Capitanul Terry a alunecat la penaltyuri. Bara.

Sir Alex a repetat figura de la Barcelona iar Giggs l-a luat la meciuri pentru Diavol pe supravietuitorul de la Munchen. Sir Bobby Charlton. Care n-a urcat sa-si ia medalia, primul la placinte sprintand Peter Kenyon. Saptamani mai apoi, omul sarea in luntrea lui Chelsea.

Un vis frant… In 2000, fotbalul era cat de cat inca un joc, desi regretatul Shankly il etichetase candva drept „mult mai important decat o chestiune de viata si moarte”. Acum e Monopoly cu seici. E o forma sportiva de Upmanship. Cum am zis? Cu alte cuvinte, mutari in jocul existential necesare neprincipialei practici sistematice si constiente de „intimidare creativa”, conventia satirei fiind ca daca nu esti in avantaj cu 1-0, inseamna ca semenul tau are 1-0. Intre statiile jocului, internationalul neamt Enke si-a ales ultimul tren spre o lume mai buna pentru sine, lasandu-ne si mai goi. Si intrebatori. „Ati auzit ca ar fi ceva proteste in Maria?”… Asa a sperat un coleg licean, in 15 decembrie, acum exact 20 de ani, sarind de la alta intrebare. „Ce-o fi facut Poli la Sportul Studentesc?” 2-2.

Putin mai apoi, eliberati, ne-am pus pe scris, inclusiv umiliti sub Pod, si inca va scriem, de exemplu spunandu-va cum sa faceti o mica avere din cumpararea unui club de fotbal: primul pas e sa aveti deja o mare avere. Iata de ce am ramas la literele noastre. Inca pasionati, pe baricade, zicandu-va despre echipele tuturor acelora cu 1-0, ce in anii de 01 va capata proportii.

Care-o fi pomenitul vis frant: fotbalul rapit, soarta unuia ca Enke ori flagranta injustitie sociala? Alegeti Dumneavoastra sensul preferat… Cat despre trecerea timpului, s-au scurs deja aproape 30 ani de la tragica disparitie a unui solist ce a revolutionat muzica insulara: Ian Curtis [nascut in iulie ’56 la Old Trafford (Stretford / Greater Manchester); 18 mai 1980], lider al lui Joy Division. Un tribut… 

In final, dragi „blogeri”, vorba-ceea, s-auzim numai de bine, „La Multi Ani!” cu sanatate, si va multumesc voua, tuturor cititorilor si repondentilor mei, c-ati dat pe-aici. Si mai treceti! 

Reclame

Pierderea unor Esteban, Hyypia ori Alonso exacerbeaza afectiunea cronica a trupei lui Benitez

decembrie 15, 2009

Locul 7 ocupat de Liverpool dupa esecul cu Arsenal, modest in comparatie cu aspiratiile clubului, ne aduce aminte de pozitia inregistrata de „Cormorani” in 1999, la finele unui sezon in care Houllier continua pe cont propriu, dupa ce Roy Evans arunca inca din tur prosopul parteneriatului. Mai jos, cateva remarci intr-o privire de ansamblu a unui recul.

Mos Craciun nu va fi darnic cu Rafael Benitez saptamana viitoare. Madrilenul n-a fost inspirat de la succesul cu 2-0 conturat dupa pauza in derbyul din 25 octombrie cu Manchester United, triumf contra campioanei care a lasat falsa impresie ca Liverpool FC era capabila sa-si realimenteze ascensiunea macar spre podium, „Cormoranii” ratand de-atunci sistematic ocazia de a castiga macar o data pe Anfield Road iar risipirea avantajelor devenind suparatoare.

Aflat in al saselea sau sezon la carma „Rosiilor”, tehnicianul spaniol a atins un punct critic al carierei sale pe taram insular iar iluzoria revenire pe linia de plutire, trambitata de antrenor inaintea jocului cu Arsenal, cand declara ca „sezonul nostru incepe din nou acum„, s-a dovedit inca din fasa o casa din carti de joc.

Locul 2 in luna mai, cu 86 puncte, cea mai buna recolta din ultimele doua decenii, a fost datator de sperante in privinta marelui pas spre intaietate, iar reculul recent e cu atat mai greu de inghitit pentru conducatori si fani laolalta.

Care ar fi impunsaturile ce au dezumflat mingea lui Liverpool la stadiul de biata basica? Ei bine, una dintre pietrele de temelie ale continuitatii ibericului pe Merseyside a fost achizitionarea in vara lui 2004 a mijlocasului Xabi Alonso, pe 10,7 milioane lire sterline, de la Real Sociedad. Cinci ani mai apoi, cu o cota aproape triplata, la 30 milioane, valorosul basc a luat calea Madridului, lasand in urma un gol pe care Benitez il resimte din plin dupa nici un tur de campionat.

Duminica, Alonso a asistat din tribuna la esecul „Cormoranilor” pe teren propriu, in fata Arsenalului, sub ochii fostei ancore a liniei mediane derulandu-se in prima repriza, intr-una din rarele incursiuni cu adevarat periculoase ale colegilor sai de odinioara, o faza mai mult decat sugestiva pentru actuala stare de fapt. Gerrard a sarjat pe dreapta, gasindu-l in diagonala pe Torres, care a ochit spatiul portii fara a-l invinge pe Almunia, cei doi jucatori de baza ai lui Liverpool fiind si singurii care purtasera respectivul contraatac, izolati in jumatatea de teren a unor „Tunari” retragandu-se in linie.

Cu alte cuvinte, pana si intr-o zi mai stearsa, Fernando Torres isi justifica la o adica suma de transfer, de 20 circa milioane lire plus Luis Garcia, pentru a nu mai aminti de cruciala lovitura de moral si imagine data de Benitez cand reusea sa-l convinga pe capitanul Steven Gerrard, in iulie 2005, dupa triumful continental de la Istanbul, sa continue la Liverpool, in detrimentul ofertei lui Chelsea.

Insa achizitionarea lui Torres, in vara lui 2007, se numara printre exceptiile care confirma regula ca Benitez a cumparat mai ales mult si deseori neinspirat, optiuni pe piata transferurilor ce acum il costa tot mai scump.

In acel prim sezon al spanionului, incheiat triumfal pe malul Bosforului, tocmai Xabier Alonso Olano salva intr-un moment decisiv corabia celor de pe Mersey, in returul sferturilor de finala ale UEFA Champions League, pe Delle Alpi din Torino, unde, fara Gerrard, accidentat, oaspetii si-au aparat in stil peninsular subtirele avantaj de pe Anfield Road, un 2-1 conturat cu Scott Carson in poarta si Le Tallec in avanposturi.  

Acel suficient 0-0 smuls in Italia a presarat o poleiala de impenetrabilitate partiturii defensive a „Cormoranilor”, Benitez reconfirmandu-si totodata si aura de iscusit strateg in cupele europene, conturata cu Valencia. Chiar si complet nerefacut, Alonso trecea atunci cu brio examenul, devenind stanca de baza a echipei, in nevoi fara localnicul Gerrard. Iar cand apararea a cazut, fiind facuta franjuri in prima repriza de „Diavolul milanez”, ofensiva lui Liverpool a rabufnit in 7 minute, de la 0-3 la 3-3, Xabi Alonso egaland cu un al doilea sut, dupa ce executia initiala a penaltyului fusese respinsa de Dida.

Ce ii lipseste astazi lui Liverpool pentru a avea asemenea tresariri macar de orgoliu? Si cat timp va mai supravietui Benitez gratie unui triumf in UEFA Champions League ce a inchis mai apoi gura criticilor, cu fiecare sezon in plus de sperante risipite in lupta pentru titlu in Albion?

Citind cu atentie linia de clasament a lui Liverpool FC, surprinde egalitatea perfecta, 4  2  2  acasa si 3  1  4  in deplasare, cu cei de la Birmingham City. Dar echilibrul se rupe la goluri primite, cu un total de 22 in contul „Cormoranilor” si de doar 16 in cel al nou-promovatei. Am zis nou-promovata, nu-i asa?

Intr-adevar, „Rosii” lui Benitez au pierdut teren, nu doar in fata contracandidatelor de pana mai ieri, Chelsea, Manchester United si Arsenal, ce-au strans deja peste 30 de puncte, ci si a aspirantelor la spargerea „careului”, Aston Villa, Tottenham si Manchester City, ramanand cot la cot, cu 24 puncte, cu un club sosit din Championship si care i-a facut figura pe Anfield Road: 2-2.

Liverpool aproape ca a incasat deja acelasi numar de goluri primite intr-un intreg sezon, cu Benitez la timona. Numai 25 in 2006, cand prindea podiumul, doar 27 un an mai tarziu, incheind tot pe 3, 28 in 2008, clasandu-se pe locul 4, si din nou 27 in editia precedenta. In miez de decembrie, Reina contabilizeaza deja 22 de plase scuturate…

Permeabilitatea apararii lui Liverpool porneste de fapt din faza de constructie, in suferinta si destramata sistematic prin cedarea posesiei mingii in linia mediana, unde absenta lui Alonso doare. Iar cand si Steven Gerrard a ajuns pe patul de tratament in aceasta toamna, nu s-a mai gasit un basc, ca la Torino, sa conserve scorul alb.

Iar Benitez nu doar si-a periclitat imaginea de mag in confruntari cheie din cupele europene, cedand acasa in prelungiri atat cu Olympique Lyonnais cat si cu Fiorentina Firenze dupa ce Liverpool condusese cu 1-0 la pauza si fiind egalat in minutul 90 in Franta, piatra de moara ce avea sa se dovedeasca fatala in economia grupei, dar si-a risipit recent si darul de a mentine rezultatul.

Pe rand, cu Manchester City, Birmingham City si Arsenal, „Rosii” au deschis scorul dar s-au vazut condusi cu 2-1, semn al cedarii initiativei in lupta de la mijlocul terenului. Iar de-acolo, in cativa pasi, oaspetii le-au deconspirat fragilitatea defensiva, amplificata de cautarile permanente ale antrenorului spaniol.

La sosirea ibericului in Liverpool, in vara lui 2004, Sami Hyypia era omul de baza al apararii, cu cel putin 35 de aparitii in campionat in precedentele cinci sezoane. „Schiorul” finlandez surprinsese prin siguranta si constanta sa in cincinalul gestionat de Gerrard Houllier, usurandu-i startul lui Benitez, care pornea la drum cu o alta mutare inspirata, alipindu-l scandinavului pe Jamie Carragher, pana atunci mai degraba un fundas de umplutura, mai ales pe flancuri.

Anii au trecut, proeminenta localnicului crescut la club inca din 1990 a crescut, pana la statutul de vice-capitan, in rolul de fundas central, insa odata cu marirea uzurii finlandezului si Benitez a cautat tot mai insistent un inlocuitor pe masura. Un partener in centrul defensivei, pentru Carragher. Cumparand din campionatul danez, cu o suma record de transfer pentru „Rosii” in cazul unui fundas, Benitez a riscat, a starnit oarece mirare in mass-media si a creat un precedent.

Tanarul Agger, inalt si vanjos ca Hyypia, era adus in 12 ianuarie 2006 pentru 5 milioane lire sterline, in primul din cele 3 sezoane de final de contract al finlandezului la Anfield, in care acesta a adunat 65 meciuri in campionat, o serioasa accidentare deturnand insa planurile lui Benitez in privinta inlocuitorului pe termen lung al „schiorului”. 

In cautare de solutii, Benitez avea din nou sa profite de perioada intermediara de transferari, aducandu-l din fotbalul rusesc pe Martin Skrtel, fundas central de profil similar, pe 6,5 milioane lire sterline, in 11 ianuarie 2008. Cand insa spaniolul l-a achizitionat deja in cursul actualului sezon pe grecul de 30 ani Sotirios Kyrgiakos, ca un inlocuitor la inlocuitor, politica de transferari in disperare de cauza a devenit parca mai evidenta ca niciodata, dand senzatia unei crescande instabilitati si discontinuitati la nivelul lotului de jucatori. Terenul de antrenament de la Melwood era asadar prevazut cu o usa rotativa.

Iar Carragher, ramas din vara fara colegii Alonso si Hyypia, candva titulari de baza, si apropiindu-se vertiginos de 32 ani, pare a personifica indarjirea fara rafinament a unui club incercand in van sa readuca iluzoriul titlu national la Anfield Road. Campioana Manchester United i-ar putea aminti lui Liverpool ca a asteptat chiar mai mult, pana in 1993, inca din anii ’60, pentru a castiga din nou campionatul, „Cormoranii” fiind insa disperati la ideea ca din 1990, cand cucereau pentru ultima data Albionul, rivalii de la Old Trafford s-au apropiat an de an la capitolul titluri cucerite, egalandu-i la 18 in luna mai.

„Diavolii” tragand din nou la titlu iar Liverpool chinuindu-se abia pe 7, sunt sanse ca trupa de pe Anfield Road sa cedeze suprematia si la campionate castigate. Eventuala pierdere de teren care s-ar putea sa-i fie fatala spaniolului, daca nu cumva deteriorarea brusca a evolutiilor si rezultatelor echipei ii vor grabi debarcarea.

Duse sunt zilele caldute de vara, din 2005, cand Liverpool savura statutul recastigat de campioana continentala, iar Benitez era aprobat de toti si in toate, legat de exemplu si de aducerea la club a compatriotului Pepe Reina, pe 6 milioane lire ce se dovedeau a fi intelept cheltuite, adaugandu-l unei osaturi consolidate cu Carragher si Hyypia in centrul apararii si cu Alonso si Gerrard completandu-se in linia mediana. Se puneau bazele coborarii sub limita de 30 de goluri primite anual in campionat, uneori cu larghete depasita de garniturile lui Gerrard Houllier.

Benitez se confrunta in schimb cu un deficit de personal, mai ales in plan valoric dar chiar si numeric, la intrarea intr-o alta iarna ce in general face diferenta in cursa neintrerupta, foarte solicitanta, din Premier League. Insuficienta care mareste semnele de intrebare in privinta celor 76 achizitii in acesti peste cinci ani, un numar ce ar dobori oricand orice argument al spaniolului impotriva tot mai numerosilor acuzatori. Multi vor da drept exemplu achizitionarea lui Robbie Keane, simbolizand parca toti recrutii ce din start dadeau senzatia intr-un mod oarecum nedetectabil dar evident ca nu se preteaza stilului, clubului si croiului caracteristic al tricolului „Rosiilor”. E ceva aparte legat de Liverpool FC, sablon in care alde Voronin ori Kromkamp, asa, ca sa aleg doar doua nume din lista achizitiilor lui Benitez, nu cadreaza in nici-un chip…

Iar autogolul lui Glen Johnson a venit parca pentru a invarti cutitul in rana, amintind de cele 18 milioane lire sterline ale sumei de transfer si de permanenta recrutare de personal in posturile de fundas de banda. Cati alde Dossena neridicandu-se ca profil fotbalistic la nivelul stachetei asteptarilor unui club ca Liverpool n-au fost oare cumparati intr-o haotica politica de achizitii in acest cincinal in gestiune madrilena?

Daca vrea sa-si caute scuze, Benitez ar putea arunca pisica in curtea guvernantilor, a caror decizie de crestere a cotei de impozitare a salariatilor bine remunerati a contribuit la plecarea unuia cu Xabi Alonso. Si astfel ajungem tot la bani, mai degraba decat la neintelegerile inerente, iscate de exemplu cand antrenorul i-a reprosat compatriotului sau din linia mediana absenta din inclestarea cu Internazionale, proaspatul tatic preferand in schimb sa ramana la patul sotiei. De fapt, tocmai relatiile deteriorate cu „locotenenti” de incredere din tara sa natala, cum a fost cazul si cu antrenorul secund Paco Esteban, i-au jucat festa managerului, ruptura in urma unor disensiuni de principiu in privinta viziunii lucrurilor cu asistentul sau lasandu-l vulnerabil, „descoperit”, si cu un inlocuitor, Sammy Lee, caruia ii fusese deconspirata neputinta in incercarea de a razbi solo, la Bolton Wanderers.

Houllier, si cu probleme cardiace, a mai rezistat trei sezoane, dupa tripla Cupa UEFA – Cupa Angliei – Cupa Ligii, din 2001, ce a estompat la vremea respectiva, ca si in cazul lui Benitez, nereusita recuceririi titlului. Houllier era debarcat la finele celui de-al saselea sau sezon la Anfield, dintre care primul, pana in noiembrie, in parteneriat cu Evans. Ibericul este la randul sau in a sasea campanie la timona „Rosiilor” iar clubul nu si-ar permite luxul sa-i pericliteze faima celui mai valoros recent produs al sau, Steven Gerrard, care ar putea deveni neimplinitul capitan fara un titlu de campion al Angliei la activ.

In fond, Gerrard a ramas de voie ori mai mult cu forta in curtea unei Liverpool preluata cu un an inainte de Benitez tocmai in ideea de a cuceri Anglia cu clubul din orasul sau natal. Si nu cu Chelsea, gruparea imbogatita peste noapte. Si Gerrard se apropie de zenit iar manevrele lui Benitez par a indeparta „Cormoranii” de marele deziderat, ratarea calificarii in optimile Champions League si implicitul deficit de incasari complicand si mai mult precaritatea situatiei financiare a unei grupari in datorii.

In estuarul lui Mersey, mai multe becuri rosii clipesc deodata. Semnalele de alarma sunt declansate. Reculul devenit obicei, de a aluneca imediat dupa putinele sezoane incheiate pe locul 2, plonjand pe sase in ’92 respectiv pe 5 in 2003, s-ar putea dovedi un pas inapoi cu repercusiuni si pentru urmatoarele cateva sezoane, ratarea calificarii in UEFA Champions League fiind ultimul cui, in asteptare pe raft, la cosciugul lui Rafael Benitez.

Ultima sa carte, romanul Aquilani, jucata in disperare de cauza drept reactie la plecarea lui Alonso, a dovedit inzecit neinspiratia antrenorului in privinta recrutilor sai. Un mijlocas de cavalerie usoara, adus chiar accidentat pe bani grei, in nemilosul Premier League. „Rafa” si-a pierdut „his marbles”, piesele de domino, cum se exprima insularii. Asadar, foarte greu de crezut ca mai poate redresa corabia. Rosul pulsatoriu pare a deveni permanent si intens. Alarma totala.

Ne contrazici, Benitez?

0-1 in duelul anglo – american

decembrie 6, 2009

In nici 48 de ore dupa tragerea la sorti a Campionatului Mondial, doi internationali englezi au ratat lovituri de la 11 metri, unul dintre portarii salvatori fiind din SUA. Un cartus de antrenament irosit de favoriti in anticiparea jocului inaugural din Grupa C, din 12 iunie…

Sambata, Frank Lampard a fost ghicit de irlandezul Given, in jocul Manchester City – Chelsea, la scorul de 2-1, dupa ce lidera risipise avantajul initial. Duminica, tot in conditii de deplasare, Jermain Defoe a fost si el intuit de Tim Howard, portarul nord-american al „Caramelelor”, in prelungirile partidei Everton – Tottenham, la 2-2, si in acest caz dupa ce gazdele revenisera cu doua goluri spre final. Cu alte cuvinte, marcatori pentru Albion au esuat de pe punctul cu var in conditii de mare suspans psihic, generat de surmontarea handicapului de catre adversari.

Fanii lui Everton au facut sa rasune Goodison Park de scandarea „USA! USA!”, o atipica revarsare de recunostinta din partea insularilor. Ei bine, fostul goalkeeper al lui Manchester United n-a fost unicul „yankeu” intre buturi in etapa de Premier League din weekend. Veteranul Brad Friedel a castigat cu Aston Villa, 3-0 cu Hull, iar Marcus Hahnemann, pana nu demult la Reading, a invins si el cu Wolverhampton Wanderers, 2-1 contra lui Bolton.

Intr-un contrast ingrijorator, doi portari englezi de lot national au fost inlocuiti sambata, Robert Green fiind substituit imediat dupa ce incasase in doar doua minute al treilea si al patrulea gol din munitia lui Manchester United, maghiarul Kurucz preluand postul in minutul 74 pentru West Ham, iar Chris Kirkland retragandu-se cu o accidentare la spate la mijlocul primei reprize a partidei Wigan – Birmingham City. Michael Pollitt, rezerva sa, e un englez in varsta de 37 ani.

Si amintind de varste ale retragerii din activitate, David James, favorit al lui Capello pentru tricoul cu numarul 1, n-a figurat nici macar pe banca de rezerve a lui Portsmouth, unde a sezut Ashdown, ca potential inlocuitor al tanarului bosniac Begovic.

Tragand linia si adunand, doar trei au fost portarii englezi integralisti in elita. Hart, tanarul incercat de Capello si imprumutat de Man’City lui Birmingham City, cu care a invins cu 3-2 la Wigan, Paul Robinson, care pare a-si fi regasit linistea in poarta lui Blackburn, parand doua lovituri de departajare executate de Chelsea in Cupa Ligii si remizand alb cu Liverpool, respectiv Matt Duke, paratraznetul de 32 ani al lui Hull City. Subtire.

E bine documentat faptul ca Albionul sufera absenta unor maini sigure intre buturi, deficienta care isi arata coltii si reaminteste ca nu e totul roz in Regat, in ciuda noii cote de 5/1 la castigarea Cupei Mondiale.

De notorietate e si incapacitatea Angliei de a castiga la lovituri de departajare. Esecuri pe linie, contra Germaniei Federale in 1990, la Coppa del Mondo, si din nou in fata „Panzerelor”, la Euro ’96, pe Wembley, apoi in fata Argentinei, la Coupe du Monde ’98, si de doua ori contra lusitanilor, la Campionatul European din 1994 si in Germania, la C.M. 2006. Cinci din cinci si tracul de la 11 metri pare a persista. Unde mai pui ca potentiali convocabili din noua garda pentru Africa de Sud au iesit sfasiati din incredibila semifinala cu nesfarsite lovituri de departajare de la C.E. de tineret din 2007, din Olanda? 

„Ceea ce trebuie e macar sa ajungem in finala. Dar sa o pierdem ar fi devastator” s-a exprimat din tot sufletul Frank Lampard in seara tragerii la sorti. Aceleasi asteptari atarnand ca plumbul in ghetele englezilor. O seara mai apoi, dorindu-si din toata inima sa egaleze, mijlocasul lui Chelsea a fost tradat de aceeasi sufocanta anticipatie. Unde e „Cool Britannia”, proclamatia sociala a ultimilor 12 ani in insula?

Nu stiu cum de s-a nimerit dar aceste doua lovituri de la 11 metri au pleznit atat de fatis imediat dupa tragerea la sorti, in plina retorica abundand de titluri legate de un anumit drum spre victorie. Picioarele pe pamant si pasul mic, caci asa poate-o iesi ceva-ceva. Altfel, in sunet de trompeta, parca si papagalii ragusesc in a mai crede ceva.

Mi-au trebuit peste 20 de ani sa aflu ca nu stiam de fapt mai nimic

noiembrie 23, 2009

E plictisitor, plictisitor de moarte, fiind deci cazul s-o luam din loc. A fost concluzia lui Roy Keane despre reactia unei intregi Irlande, mai putin a sa, of course, la hentul lui Henry, parere exprimata la nici doua zile dupa jocul de la Paris.

Sunt perfect de-acord cu Keane c-ar fi timpul sa scriem si de-altceva. Dar, intr-o ultima radiografiere a tonelor de hartie consumate in Albion pe marginea meciului intre vecinii de peste Canalul Manecii si Marea Irlandei, m-am izbit de editorialul unuia dintre cele mai reputate peneluri din Regatul Unit, al carui comentariu m-a facut sa pricem ca, in ciuda deceniilor petrecute de la distanta ori de la fata locului cu ochii pe fotbalul insular, nu deprinsesem o piatra de temelie a etosului jocului inventatorilor sai.

Intr-o stranie coincidenta in privinta nationalitatii eroilor fazei aduse in discutie de jurnalist, se intampla cu doar 9 zile inaintea henturilor de pe Stade de France ca un mulatru atacant francez sa obtina un penalty nemeritat, plonjand in careu ca in bazin, in preajma unui mijlocas irlandez ce se lansase intr-o deposedare prin alunecare, fara insa a-l fi atins. Faza s-a derulat in ultimul joc al etapei dinaintea meciurilor intertari, mai exact Liverpool – Birmingham City, intr-o luni seara.

David Ngog a patruns pe flancul stang, a cazut neobstructionat in careu, arbitrul a acordat penalty iar irlandezul Lee Carsley s-a facut foc si para pe francez si oficial. Acest incident, si nu mult discutatul dublu hent de la Paris, a fost subiectul randurilor ce mi-au dezvaluit un fapt esential despre crezul iubitorilor de fotbal din Regat.

Am aflat astfel ca, la conferinta de presa dinaintea recentei partide Liverpool – Manchester City, un alt 2-2, ca si cu City din Birmingham, Rafael Benitez s-ar fi exprimat ca plonjonul lui Ngog s-a constituit intr-o mai mica ofensa la adresa fotbalului decat un tackling periculos. La care, atragandu-i-se atentia ca auditoriul englez are o perceptie inversata in aceasta privinta, spanionul a solicitat presarilor sa incerce furnizarea unei ordini mai umane a prioritatilor.

E posibil ca, influentat de numarul accidentatilor din lot in cursul acestei toamne, incluzand piese cheie ca Gerrard si Torres, antrenorul Benitez sa fi incercat diminuarea oprobiului iscat la adresa oportunismului tanarului sau atacant prin a-i aseza plonjonul in lumina unor „rele” pe care le considera mai mari, exemplificand tacklingurile ce pun in pericol ori chiar accidenteaza adversari.

Benitez nu si-a gasit insa cu acest punct de vedere aliati intre ziaristi. Dintre care, editorialistul a dezvaluit consensul sincer al breslei ca, amintind de-un plonjon similar din vara al lui Eduardo, in jocul Arsenal – Celtic, gestul brazilianului-croat a fost mai grav decat incidentul in care ii era rupt piciorul, intr-un tackling considerat accidental, comis acum 20 de luni, coincidenta, de un fundas de la… Birmingham City, Martin Taylor. Faultul de maidan din preajma centrului terenului, in primele minute ale acelei partide, e probabil inca intiparit pe retina multor telespectatori, cu tibia lui Eduardo franta ca o grisina si cu Wenger explodand imediat dupa fluierul final, cum ca Taylor ar trebui suspendat pe viata din fotbal. Sentinta pe care si-a renegat-o in aceeasi seara.

Ei bine, dintotdeauna am admirat fair-playul britanic si, mai mult, am detestat copios trucurile de tot felul ale fotbalului in general de sorginte latina, contrast care m-a determinat cu si mai mare usurinta sa simpatizez abordarea insularilor. Dar n-am intuit ca britanicilor le repugna intr-asemenea masura teatralitatea ori micile farse ale jocului latin incat sa imbratiseze ca pe un mai mic rau o incercare de deposedare generand oase rupte. In fiecare zi invatam cate ceva si abia acum am priceput ordinea lucrurilor, pe un subiect de principiu mai mult decat important in privinta fotbalului insular.

Benitez, dupa 6 ani in Albion, de o parte a faliei, iar presarii de cealalta, cand vine vorba de merele stricate ale fotbalului. Plonjonul in speranta unui penalty ori tacklingul primejdios. Falia e probabil extinsa in aceasta privinta, existand in general intre jocul din Marea Britanie si cel continental ori macar latin.

Iar pentru a-si fortifica argumentul, comentatorul a exemplificat atacul lui Guthrie, in primavara inca in elita cu Newcastle, care a sprintat la tinta, scotandu-l din joc pe Fagan, de la Hull City, dar nu pentru restul partidei, ci pe cateva luni de zile, considerand ca faultul sau, desi in mod evident premeditat, ar atrage mai putine critici decat plonjonul teatral al lui Ngog.

Aici consider ca este o fortare a notei, o exagerare, ori  – din contra – tocmai dovada absoluta a spiritului de lupta al bulldogului britanic, „fibra” esentiala a jocului in insula. Jos palaria daca determinarea respectivilor jucatori, oricat de amenintator ar parea tacklingul, ar rezulta intr-o deposedare curata prin alunecare, mingea si nu adversarul. Insa in cazul in care atacurile s-au lasat, in cazurile amintite, cu fracturi si multe luni prin sali de recuperare si pe tusa, imi cer iertare, dar n-ar putea avea mai multa trecere in fata incercarii unui Ngog de a obtine pe nedrept penalty.

In motricitatea lui Ngog nu s-a deslusit ca ar cauta penaltyul cu lumanarea, doar „saniuta” lui Carsley determinandu-l sa incerce in ultima clipa marea cu sarea, pe cand acel hei-rup al lui Guthrie, lansat la rupere, a fost cu premeditare. Acestea au fost exemplele alese de ziarist pentru a-si reliefa punctul de vedere, creand implicit o falie intre perceptia sa si probabil nu doar a lui Benitez, ci a destulor exponenti ai fotbalului non-insular.

Articolul mi-a pus in alta lumina marja acceptabilitatii deposedarii in fotbalul insular, placandu-mi mult tacklingurile desavarsite dar gasindu-le uneori mai mult decat la limita chiar si pe cele ale lui Paul Scholes, altfel deloc un jucator „murdar”.  

Mai jos, faultul asupra lui Eduardo si plonjonul sau contra lui Celtic, unii presari considerand a doua infractiune ca fiind mai grava. Va las pe Dumneavoastra sa decideti. Gusturile nu se discuta.

http://www.youtube.com/watch?v=qryjPi4KEek

E pe ritmuri sud-americane. Si zau ca mi s-ar face inima cat un purice, sa-mi mai sara cineva la picioare, dupa atacul de mai sus. Dar de-aceea nu-s fotbalist si scrijelesc in lumea virtuala.

http://www.youtube.com/watch?v=uL5G6eAsfgY  

 

Hentul inexistent cersit de Irlanda a haituit-o la Paris

noiembrie 22, 2009

(Sau ce tie nu-ti place, altuia nu-i face…)

Voi trebuie sa-i convingeti, nimeni altcineva„, a conchis Sir Alex Ferguson, referindu-se doar la necesitatea introducerii tehnologiei video de catre FIFA pentru solutionarea fazelor litigioase, intrebat fiind in privinta hentului lui Thierry Henry. De fapt, managerul lui Manchester United nici n-a pomenit numele francezului, ca de altfel si Carlo Ancelotti, antrenorul celeilalte fruntase, lidera Chelsea, ce a atins exact acelasi subiect, evidenta video. 

Roger Federer, prezent in Londra la Barclays ATP World Tour Finals, a adus lumina din lumea Circului Alb, spunand sec ca „nu poti sa-l acuzi ca ar fi continuat faza. Daca arbitrul nu vede, cred ca de vina sunt sistemele si centralul. S-a intamplat deja de-atatea ori. S-au acordat atatea goluri ce n-au fost. Acesta a fost unul in plus.”  Roger, colegul lui Thierry, alaturi de golferul Tiger Woods, cei trei din reclama la Gillette…

Spre limpezirea apelor, odata furia oarba domolita si timpul sfetnic bun scurs intru judecarea la rece a valvataii pariziene, destui editorialisti ai ziarelor de weekend britanice si-au venit in fire iar intervievati din lumea sportului profesionist nu doar ca s-au abtinut in a-l cataloga in vreun fel pe asa etichetatul „trisor” Thierry Henry, ci s-au referit in general la erorile inerente de arbitraj, amintind de necesitatea evidentei video.

Henturile lui Henry le-au dat asadar ocazia antrenorilor sa aduca in discutie introducerea tehnologiei video in arbitraj, care bineinteles ideal ar fi sa nu permeeze lumea fotbalului. Naturaletea si imperfectiunea profund umana a jocului, ce dau har si atractivitate disputei, ar fi inlaturate in favoarea altei metode ducandu-ne incet si sigur spre robotizarea absoluta. Si-n plus, ce ne vom face cu un joc disputat la Lincoln, intr-o liga inferioara!? Toate bune pe stadioanele marilor cluburi, angrenate in marile competitii, insa apelarea la evidenta video doar in anumite partide ar fi in mod normal ilogica. Totul sau nimic… 

Mai mult, Patrick Barclay, comentatorul sef de fotbal pentru The Times, in articolul „Reactii imploratoare improasca si mai multa rusine pe o afacere trista„, pune lupa inclusiv pe incriminatorul Robbie Keane, capitan al Irlandei acuzand de la UEFA la FIFA si de la Platini la Blatter la finalul jocului de la Paris, si care jucator de la Spurs era sanctionat pentru… hent in atac, in careul lui Lloris, in prima repriza a returului din Franta.

Cu alte cuvinte, mai toti „sunt pe felie”, doar gandindu-ne la ingenuncherile teatrale, plonjoanele si tavalelile multor jucatori incercand sa smulga penaltyuri, dar unii striga mai tare decat altii „Prindeti hotul!” Am avut nefericita ocazie, intr-o buna zi, sa mi se destainuie ca irlandezii ar fi cei mai ipocriti oameni din lume. E imposibil de cuantificat o asemenea afirmatie si m-am aratat rezervat, daca nu foarte mirat, venind tocmai din partea unui… irlandez.

In februarie 2009, la Dublin, Irlanda cersea si obtinea penalty la 1-0 pentru georgieni, in urma unui hent inexistent. Roata morii se-nvarteste…

Insa reactia utilizatorului mainilor, Robbie Keane, si nu doar intr-o unica ocazie, dar mai ales inregistrarea video a incidentului din minutul 71 al jocului din februarie, Irlanda – Georgia, de pe Croke Park din Dublin, la scorul de 1-0 pentru ex-sovietici, cand centralul a acordat „verzilor” un penalty „din burta”, absolut imaginar, pentru, culmea ironiei, un presupus… hent, in ciuda semnalizarii unui… ofsaid de catre asistent, au pus deja in alta lumina scrancetele lipsite de demnitate ale insularilor in Orasul Luminii.

Vizionand faza penaltyului acordat, publicata pe YouTube, se observa ca Robbie Keane a ridicat mana intr-o tentativa de a-l influenta pe central, ceea ce de fapt a reusit, cersind practic un cadou nemeritat. Keane a egalat la unu iar cinci minute mai tarziu, dovada ca se poate ajunge la un 2-1 cu care Irlanda s-ar fi calificat la Paris, acelasi Keane a adus victoria impotriva Georgiei. Avea sa fie de fapt a doua cu 2-1 impotriva celor din Tbilisi, dupa cea din tur, la debutul lui Trapattoni, reusita insa in… Germania, pe teren neutru, datorita conflictului din spatiul ex-sovietic. De unde ca, adunand si notand ca insularii au strans doar 4 victorii din 10 meciuri intr-o grupa si cu Cipru si Muntenegru, e limpede ca Irlanda a avut sansele si avantajele sale evidente in campania de calificare, nefructificate insa, un motiv in plus pentru cresterea putin cate putin pana la temperatura de fierbere a frustrarii celor din Dublin.

O mare frustrare, sa fii egalat acasa in minutul 90, de campioana mondiala, Italia. „Daca am fi mentinut rezultatul, i-am fi <intins> pana la final in lupta pentru locul unu„, spunea apoi Given. Daca… Culmea e ca vorbele sale luau in calcul o victorie ca si acontata, in ultimul joc, cu Muntenegru. Succes ce insa n-a venit: 0-0. O si mai mare frustrare. Asta in vreme ce Italia invingea, cucerind logic si meritat grupa.

Si mai multa mizerie, in prima mansa cu Franta. 0-1. Pusi pe harta, la final, irlandezii cereau socoteala lui Diarra. Nu puteau recunoaste cu barbatie infrangerea, cineva avand insa sa se ia patru zile mai apoi de adversarii lor, la Paris, cum ca ar avea „inimi cat bobul de mazare„.

Frustrarea colosala a fost generata de ineficacitatea de pe Stade de France, de ratarile uriase ce ar fi desprins-o in invingatoare in fieful vicecampioanei mondiale, ratari care, convertite in macar un al doilea gol, i-ar fi adus calificarea. De aici probabil si reactia incredibila de dupa meci, cu declaratii, reactii si „iesiri” care mai de care mai belicoase, dezonorante, si care au inflamat oprobiul partinitor al maselor, incluzand destui microbisti de ocazie cu o precara sau inexistenta cultura fotbalistica si a sportului in general.

Spiritul revendicativ al vehementelor atacuri verbale, multe lasandu-te „masca”, fara replica, a stirbit implicit din simpatia ce Irlanda si-o atrasese cu jocul combativ impotriva Frantei, furia oarba dejucand indirect propria cauza de a arata lumii intregi nedreptatea ce li se servise si demascand un serios complex de inferioritate. Mai mult, a aratat un public telespectator „de fotoliu” nu doar patimas, ci alunecand pe neasteptate pante ale insultelor si xenofobiei. Cum a putut de fapt suporta hartia destuparea atator prejudecati latente!?

Dregand busuiocul, una din evantaiul publicatiilor dand initial in primire patimilor si etichetarilor gen „trisor”, The Independent din Londra a contrabalansat intr-o adnotare un prim editorial inflamator la adresa calificatei si a tintei oprobiului general, recunoscand in titlu „Ultima vorba: <dreptatea> noastra moralizatoare e la fel de patetica trisului” si subliniind ca „a fost tot ceea ce ne-am asteptat si ne-am dorit si – ca de obicei – ne-a facut ca si colectiv sa ne simtim mai bine„.

Omenirea a imbatranit mii de ani dar de fapt a ramas tot in jurul stalpului infamiei, cu piatra pregatita impotriva acuzatului. Henry a trecut zilele trecute prin purgatoriu…

Iar referindu-se la adidas si interesele cu conotatii economice ce ar fi influentat calificarea, dupa cum se exprimau Robbie Keane ori Duff, ar mai fi un aspect ce ridica semne de intrebare in privinta vehementei Irlandei. Tara de Smarald trece printr-o criza fara precedent in istoria sa ca natiune din Uniunea Europeana, cu cele mai mari datorii pe cap de locuitor din lume, 425% din PIB, iar o victorie in arena sportiva ar fi fost nu doar una de moral, dar si o recunoastere in proprii ochi si ai comunitatii internationale. O reconfirmare.

Irlanda va pierde venituri de milioane, ce ar fi survenit inclusiv din industria de divertisment, prin comercializarea de suveniruri cu FIFA 2010 World Cup si a bauturilor alcoolice in puburile ce-ar fi fost luate cu asalt in iunie anul viitor, motiv pentru care pe firul protestelor a intrat nu doar FAI, Football Association of Ireland, ci si ministri din guvernul de la Dublin. Masurat, prim-ministrul Cowen a declarat ca nu va aduce subiectul intr-o discutie cu francezul Sarkozy, asteptand insa din partea FAI sa lanseze un demers pe langa federatia de la Paris si FIFA pentru rejucarea jocului.

Conform regulamentului, o asemenea solutie e imposibila, deci s-a strigat in pustiu, fapt ce federalii din Dublin ar fi trebuit sa-l stie inca de miercuri noapte. Pasiunile au tulburat insa judecata si s-a ajuns la revendicari jenante. Iar la cum au actionat acum federalii, Roy Keane s-ar putea sa fi detinut un sambure de adevar in ceea ce-l determina sa paraseasca lotul national in plina campanie la Cupa Mondiala din 2002 si sa-si revendice retroactiv anumite scuze pentru un abandon reprobabil la vremea respectiva.

Vorba lui Roy Keane in lumina serii pariziene, „What goes around, comes around„, traducandu-se cam in vorbele titlului acestor randuri, cu trimitere la Football Association of Ireland. Si se pare ca nu doar noi ii avem pe cei din FRF dar, apa la moara in Bucuresti, multa lenjerie murdara e prin lumea aceasta. Roy Keane a socat zdrobsindu-se la federali pentru patetica si „plictisitoarea” cersetorie a simpatiei in privinta asa zisului „furt” din Franta, atragand atentia ca Irlanda sa se uite in propria ograda, in barna din proprii ochi, pentru a vedea carentele rezultate din temerea de a face curajos marele pas decisiv, slabiciuni ce au frustrat-o la maxim si carora le-au pus capac un gol din ofsaid.

Tineretul Ungariei, bronz la Mondial… Retineti: Nemeth

octombrie 17, 2009

Vineri seara s-a tras cortina peste Campionatul Mondial de fotbal sub 20 ani iar marile vesti din Egipt ar fi doua la numar… Si anume ca Ghana a cucerit un prim titlu mondial pentru continentul negru respectiv ca Ungaria a spalat rusinea Europei, castigand finala mica si implicit medalia de bronz a competitiei.

Baietii lui Sandor Egervari, invinsi abia in semifinala de Ghana, au mai gasit resurse in meciul pentru locul trei, cand au raspuns golului Costa Ricai din minutul 81 cu o egalare in primul minut de prelungiri. Atunci, capitanul Vladimir Koman si-a pastrat sangele rece la punctul de la 11 metri, cum o facea si in fazele precedente: 1-1. Si iarasi lovituri de departajare, favoritele lui Peter Gulacsi, portarul cu numarul 42 la Liverpool Football Club.

Marele blond n-a primit nici un gol de la punctul cu var, salvand trei executii, iar al patrulea tanar maghiar desemnat sa suteze de la 11 metri n-a mai trebuit sa-si ia misiunea in primire. Ungaria, bronz la Mondialul de tineret, cu mare star in persoana lui Krisztian Nemeth, care a intrat in joc, desi bolnav, si in finala mica, in minutul 19, in locul lui Futacs, tot varful imprumutat de Liverpool FC la AEK Atena smulgand si acum penaltyul salvator.

In finala, invingatorii Ungariei au pus mana pe titlul mondial, dupa un meci de 0-0 contra Braziliei. Ghana s-a impus la moartea subita a loviturilor de departajare, cu 4-3, Alex Teixeira ratand pentru sud-americani a sasea lor lovitura. Iar ghanezii, ce au evoluat cu maieuri imprimate cu mesajul To God All The Glory, au propus in Adiyiah si golgeterul competitiei, cu opt reusite.

Starurile de maine au impresionat vreme de trei saptamani in Egipt iar Ungaria, cu Koman si Nemeth vafuri ale generatiei, par a avea un val bun. Vor ramane memorabile meciurile maghiarilor cu Cehia si Italia, in optimi respectiv sferturi, cand departajarea s-a facut abia la penaltyuri ori in minutul… 117.

Romania n-a fost prezenta si de fapt n-ar trebui sa amintesc acest lucru. E de la sine inteles. Bravo Magyarorszag, ai salvat Europa plina de aere, pretentii si resurse dar complacuta in a nu se bate pentru onoruri, culese de altii dupa o finala africano – sudamericana ce spune multe, inclusiv la nivel fotbalistic, despre mutarea incet incet a polilor de putere in Noua Ordine Mondiala.

Tinerii sub 17 ani sunt deja in joc de glezne pentru turneul final mondial din aceasta luna, si tot dintr-o tara africana, Nigeria, U17 World Cup finals propunand dintre europene Germania, Spania, Italia, prezente si la U20, plus Olanda, Elvetia si Turcia. 6 din 24. De urmarit… Cat despre FIFA 2010 World Cup, stim cu totii, e in Africa de Sud. O ce vis fierbinte.

Fotbalul globalizat e 10 contra 8 (da, opt!)

octombrie 10, 2009

Doar 6 din 53 de europene dar 4 din 10 sud-americane!

Oscar Ruiz e arbitru. Arbitrul Ruiz e din Columbia. Columbia e din America de Sud. CONMEBOL, o uniune tip UEFA in varianta sud-americana, a avut patru reprezentante la FIFA U-20 World Cup. Patru din zece tari sud-americane. 40%. Dintre care Brazilia cu al ei varf Kader joaca in aceasta seara pentru un loc in semifinala acestui Mondial din Egipt.

Oscar Ruiz a ciopartit aseara sfertul de finala exclusiv european, dintre Italia si Ungaria. Cele doua, plus Germania, s-au numarat intre sfertfinalistele din Europa ale turneului din Tara Faraonilor. Cele trei plus Anglia, Spania si Cehia, eliminate pe parcurs, au reprezentat batranul continent in turneul final cu 24 de natiuni.  Sase emisare din totalul de 53 al UEFA, de la mic la mare, a se citi de la San Marino la Spania. 6 din 53 nu e Loto ci doar 11,3%. Total disproportionat, comparativ cu cele 40% trimise de sud-americani. Stiu, e drept, Argentina e inca detinatoarea la zi a titlului la sub 20 de ani… Dar de ce atat de multe selectionate din America de Sud, cel putin in comparatie cu Europa!?!

Continui cu comparatiile, inainte de a reveni la Senor Oscar Ruiz si cartonasele sale rosii de-aseara, impartite europenilor. Patru reprezentante din CONCACAF, uniunea Central si Nord Americana!?! Patru din 35? Stim cu totii ca FIFA forteaza raspandirea si popularizarea globala a fotbalului dar se cam sare gardul, in conditiile in care destule dintre cele 35 membre afiliate la CONCACAF nu sunt altceva decat insulite caraibiene gen Trinidad & Tobago, prezenta in Egipt. Mult prea multe, patru!

Tot patru si din Asia, care, noutate, s-a prezentat inclusiv cu… Australia. Asta pentru a da o sansa in plus uneia dintre numeroasele insulite alcatuind confederatia cu 11 natiuni a fotbalului din Oceania. Si astfel a ajuns Tahiti la turneul final. Inaltator! 0-8 cu Spania, 0-8 cu Venezuela, 0-5 cu Nigeria. Contributia tahitienilor? Zero.   

Europenele, strangulate pe aceeasi jumatate de traseu

Africa, mai ca Europa. Cinci din 53. Fata de 6 din 53. Politica aducerii la acelasi numitor comun si implicit a nivelarii in jos nu e practicata numai la impartirea pe criteriile debalansate de mai sus a numarului de reprezentante de pe continente, ci si la traseul acestora spre finala. Ungaria si Cehia si-au dat cap in cap si n-aveau alta varianta pentru sferturile de finala, decat sa intalneasca Spania ori Italia. Patru din cele 6 europene aliniate la start, macelarindu-se pana in sferturi. Sa fie cat mai echilibrata reprezentarea la varful turneului final…

Si aici si-a intrat in rol Oscar Ruiz. Italiei si Spaniei i s-au mai „servit” arbitri de pomina, chiar si la seniori, de cand cu caravana turneelor finale poposind si prin locuri mai exotice, gen Coreea de Sud si Japonia, in 2002. Asa ca n-a surprins prea tare, aseara, pe Mubarak din Suez…

… Deja in minutul 2, Nemeth, nouarul maghiarilor cu contract la Liverpool FC, a fost faultat in careu de Gentili iar Vladimir Koman, celalalt star al ungurilor, septarul capitan, l-a invins pe capitanul Fiorillo, colegul de club cu care aducea Sampdoriei titlul la tineret: 1-0.

Columbianul Ruiz a ingalbenit si inrosit europenele… Beneficiara? Ghana!

Iar apoi si-a intrat in rol Ruiz, care le-a aratat cartonasul galben lui Albertazzi si Gentili, deja in prima repriza, iar lui Koman imediat dupa pauza. Consecinta? Koman avea sa piarda semifinala cu Ghana, in cazul calificarii in dauna Italiei. Tocmai capitanul! Play-makerul maghiarilor. Inca un galben pentru Gentili si implicit cartonasul rosu. Din minutul 71, Italia in zece. Columbianul dadea tonul la ceea ce avea sa urmeze…

Dar Antonio Mazzotta, egaland in minutul 82, a incurcat itele. Doua minute mai tarziu, un al doilea fundas peninsular, Bini, vedea cartonasul rosu. Doua galbene in nici 250 de secunde. Si Italia, la 1-1 o potentiala semifinalista contra Ghanei, ramasa in 9 si decimata in cazul calificarii. Ungaria, sigur fara Koman.

11 la 9 nu e bine asa incat Ruiz a redresat nitel balanta, inaintea intrarii in reprizele de prelungiri. Szekeres la dusuri: 10  la 9 si alte 30 de minute, plumb in picioare… Ghana se calificase deja, de aproape cinci ore, pentru semifinala de marti. Distractie in fata televizorului.

Prelungiri. Krisztian Nemeth, varful ce „scosese” penaltyul, a marcat pentru 2-1 in minutul 112. Cu un om in plus, Ungaria parea calificata pentru duelul euro-african ce trebuia sa-l inceapa fara capitanul Koman si Szekeres. Dar rezerva Bonaventura, si el „ingalbenit”, a egalat imediat cu o incredibila actiune solo: 2-2 si … zece contra noua. Insa pentru doar inca doua minute. Caci Ruiz a scos al doilea galben si pentru Albertazzi, devenit al treilea fundas italian eliminat la Suez. Italia, inca in carti la 2-2 pentru semifinala cu Ghana, ar fi trebuit sa-si inlocuiasca aidoma jocului de hochei linia de fund.

Zece contra opt, in ultimele 5 minute. Din 115 pana la ultimul fluier… Dar Koman a reusit o deschidere de mare clasa, o minge lunga printre, la intalnire, inghitind aproape 40 de metri si lansandu-l spre gol pe acelasi Nemeth. Stang si 3-2!

19 galbene si patru rosii pentru 44 de faulturi…

24 – 20 la faulturi „pentru” Ungaria, ce a incasat opt cartonase galbene. Trei titulari, drept consecinta, ii vor lipsi. Italia a fost impanata cu 11 cartonase galbene, dintre care trei transformate in rosii. Deci Ruiz si-a controlat buzunarul la fiecare doua-trei faulturi ale europenilor. Beneficiara? Ghana.

Raman din vizionarea jocului Ungaria – Italia cu imbratisarea inaintea reprizelor de prelungire a lui Fiorillo cu Koman. Fostii colegi de club, capitani ai nationalelor lor, strangandu-se la piept, la mijlocul terenului, de unde Ruiz le-a impartit „dreptatea”. Dupa 1-1 si 2-2 la prelungiri, plus penaltyuri contra Cehiei, Ungaria a repetat figura, cu un 1-1 si 3-2 la mustata, in minutul 117.

Ungaria – Ghana are acum o favorita certa si senzatia e ca o finalista europeana, ca in urma cu doi ani, atunci Republica Ceha, n-ar fi tocmai conform planurilor fotbalului in varianta globalizata, fie el si la categoria sub 20 de ani. Iar ca o rememorare, Anglia de exemplu n-a servit cauzei Europei, fiind eliminata de Africa (Ghana i-a dat 4-0) si America de Sud (Uruguay i-a dat 1-0), doar remizand la unu cu Uzbekistanul Asiei…

*Epilog… Ungaria in semifinale de Mondial, Romania batuta cu 5-1 in preliminarii EURO, in Letonia

Iar daca tot suntem la noul val, pe cand Ungaria transpira in drumul spre semifinala Mondialului, tineretul Romaniei era surclasat pe Daugava din Riga, Torje marcand din penalty in minutul 94, pentru un 5-1 final in contul Letoniei. Trist.

Sa vedem ce vor reusii tinerii Romaniei zilele acestea, in patrulaterul preliminar pentru Euro 2011 sub 20 ani, in Austria, unde vor da piept cu scotienii, gazdele si Slovenia. Si sa vedem spre fine de octombrie ce va fi la Mondialul sub 17 ani, din nou in Africa, in Nigeria.

Comentatorul n-a ajuns langa Wembley

octombrie 6, 2009

Legendarul Ryan Giggs, campion al Albionului si finalist la zi al Champions League, va trebui sa reuseasca cinci calificari pentru prezenta in finala din 15 mai 2010 a Cupei Angliei, pe care Manchester United n-a mai cucerit-o din 2004, dar anonimul atacant Bobby Traynor si-a acontat deja din partea Football Association doua bilete VIP la acelasi ultim act de peste 7 luni, desi a fost eliminat cu a sa Kingstonian din The F.A. Cup.

 In fiecare debut de sezon, in care nestiute cluburi amatoare transpira aproape neluate in seama in doua tururi preliminare si 4 runde calificatorii ale Cupei Angliei, populara competitie lansata in 1871 lasa macar senzatia ca este a tuturor, oferind si ‘buturugilor mici’ sansa unor zile de glorie si a amintirilor de-o viata.

 In ianuarie, cand in The F.A. Cup intra si prim-divizionarele, altele vor fi datele problemei, dupa cum bine stiu cluburile non-profesioniste, a caror ultima performanta de a elimina o grupare din elita a fost opera lui Sutton United, o sud londoneza, in dauna lui Coventry City, in 1989, insa pana atunci suficiente sunt ocaziile in care jucatori si echipe isi pot trambita numele.

 M-am intors la arena lui Wembley Football Club, din preajma marelui stadion londonez, unde asistam la eliminarea cu 3-2 a localnicilor, de catre Basildon United, deja in turul extrapreliminar, pentru a vedea cum se descurca Hendon F.C., chiriasa locului, in fata unor oaspeti din Kingston, nu… Jamaica ci de pe Tamisa, in atac cu un castigator al trofeului “Best Player” in runda calificatoare precedenta.

 Ne-am strans mai multi decat la jocul lui Wembley F.C., ca doar e deja Second Round Qualifying, mai exact 226 spectatori, dupa cum aveam sa aflu ulterior, insa la arena Vale Farm n-a ajuns un nume sonor in lumea fotbalului din Albion.

 Martin Tyler, cunoscutul comentator inclusiv al unor finale de Cupa Angliei, tocmai consemnase de la Fratton Park, pentru Sky Sports, jocul de Premier League dintre Portsmouth si Everton Liverpool. Mai intai monitorul si microfonul, abia apoi rolul de antrenor al echipei secunde a lui Kingstonian…

 Dar in atacul lui Kingstonian s-a aliniat Bobby Traynor, autor al unui hat-trick in turul precedent, in care sud londoneza se impunea cu 4-1 pe litoral, la Bognor Regis, tripla ce-i asigura titlul de jucator al rundei si biletele in loja Wembleyului la finala, in baza votului a peste 1.000 de microbisti, intr-un concurs dat de Football Association pe mana lui Ricky George, la vremea sa erou al competitiei, cu un inca de generic gol antologic in prelungiri, intr-un Hereford United – Newcastle 2-1, in ’71. Si Traynor aproape ca l-a copiat cu o “bomba” deturnata din vinclu dar Kingstonian tot s-a desprins mai apoi, 0-1 in minutul 16, prin Carl Wilson-Denis.

 Dupa pauza, gazdele in verde si-au amintit ca joaca pe teren propriu in umbra marelui Wembley, unde triumfau de trei ori in F.A. Amateur Cup, si au egalat in minutul 59 prin fundasul Casey Maclaren, intrat inaintea pauzei langa fratele sau mai mic, sesarul Kevin. Iar cand putini se mai asteptau, in minutele de prelungire, bulgarul Lubomir Guentchev, o alta rezerva, a fost faultat in careul lui Kingstonian, iar Harry Hunt, abia intrat in joc, in urma unei scene gen “nu-mi lua mingea, eu bat” intre Drogba si Ballack, si-a deposedat de balon colegul O’Sullivan si a transformat precis: 2-1. Salvarea sa.

 Hendon calificata si cu un premiu de 4.500 lire sterline in buzunar din partea federatiei, Kingstonian eliminata iar Martin Tyler ramas pe drumul spre Wembley doar ca si comentator de televiziune. Dar Tyler si-a trait veacul ca jucator, la roz-ciocolatia Corinthian Casuals de unde scriam nu demult, in niste vremuri in care amatoarea nu neaparat se alinia an de an in Cupa Angliei. “Era un adevarat privilegiu sa joci in competitie, fie si in rundele incipiente”, dupa cum rememoreaza comentatorul.

 Rasfoind apoi programul de meci al calificatei Hendon F.C., n-am fost tare surprins sa aflu ca “verzii” nord-vest londonezi nu sunt inediti doar prin vecinatatea cu Wembleyul, ci au in palmares si obscura European Amateur Champions, datand din 1973, si i-au avut in randurile lor pe Rod Haider, cu 65 selectii in reprezentativa de amatori a Angliei, si Iain Dowie, varf cu 12 goluri in 59 de aparitii pentru Irlanda de Nord, pe care-l cedau lui Luton Town pe 30.000 lire pentru calitatile sale ofensive si nu de inginer cu masterat angajat de British Aerospace.

 Hendon va fi asadar una din cele 40 de gazde ale celei de-a treia runde calificatorii, de sambata 10 octombrie, cand miza disputei cu Ashford Town va fi 7.500 lire. Creste potul pe Vale Farm, la o aruncatura de bat de Wembley. Cutezatoare in F.A. Cup, gazda Hendon are insa handicapul unei inhibitii in liga, unde desi reusea promovarea in esalonul sase, Conference South, in 2004, refuza sa-si preia locul, lipsa de ambitie a “verzilor” determinandu-l pe antrenorul Dave Anderson sa-si mute traista la Wimbledon, pe care o ducea imediat in divizia a opta, Isthmian First, un prim pas al progresului ce-i regaseste azi pe galben-albastri in preajma podiumului anticamerei profesionismului, liga a cincea. Unii renasc, pe cand Hendon, fondata in 1908 sub numele Christ Church Hampstead, se multumeste cu postura de chiriasa la Wembley F.C.

 Iar lui Hendon nu-i va fi usor contra lui Ashford Town, club din comitatul Middlesex, din vestul Londrei, calificat cu un umilitor 10-0 in fata lui Badshot Lea, stoarsa dupa o rejucare victorioasa cu Lingfield, in urma unui 4-4 ca la table in jocul initial, in care revenise de la 4-1 in minutul 67. Sunt rundele scorurilor mari, sunt tururile unor antrenori ca Tony Beckenham, de pe banca lui Lingfield, agent de asigurari pentru Lloyds, de la noua la 17, si-apoi manager de fotbal. Sunt rundele unor vechi si ilustre uitate de lume…

 De exemplu, pentru a se alinia in caderea de cortina a turului din weekend, contra rivalei locale Stalybridge Celtic, infiintata exact acum un secol, recent fondata FC United of Manchester, aparuta intr-o reactie de fronda la preluarea lui Giggs&Co. de Malcolm Glazer, a trecut in prealabil cu 3-1 de F.C. Sheffield, pornita la drum in incetosatul 1857. Pe drumul spre Wembley mai e inca si Bradford Park Avenue, aparuta in 1863, ce se va deplasa la Buxton, dar nu si galeza Merthyr Tydfil, invingatoare in 1987 a Atalantei, 2-1 in Cupa Cupelor. Sita cerne…

Pios omagiu unui veritabil gentleman al jocului

septembrie 23, 2009

Sir Bobby Robson a fost comemorat zilele trecute intr-un impresionant serviciu religios in Catedrala din Durham, urbea sa natala din nord-estul Angliei. In luna iulie, in varsta de 76 ani, remarcabilul om de fotbal, fost excelent jucator si antrenor, ceda dupa cativa ani de suferinta in lupta contra cancerului.

Fotbalul n-a pierdut in acest an doar un mare antrenor, de fapt ultimul cu care Albionul a ajuns la un pas de finala Campionatului Mondial, cand cu penultimul act pierdut la penaltyuri la Torino, in fata Germaniei, in ’90, ci mai ales un om minunat, un gentleman desavarsit, de moda veche, ce a impartit binete si intelepciune tuturor celor care au avut sansa sa-l cunoasca, fie ei din lumea fotbalului ori ilustri necunsocuti.

Asa cum remarcau in cursul serviciului religios atat Gary Lineker, devenit golgeter al turneului final din 1986 tocmai sub bagheta lui Robson, cat si Sir Alex Ferguson, antrenor al Scotiei la vremea respectivului Campionat Mondial mexican, Sir Bobby a fost extrem de popular si mult iubit datorita farmecului sau cu care i-a inaltat si i-a facut mereu sa se simta bine pe cei din jurul sau. Robson a avut timp, un zambet si-o vorba buna pentru fiecare…

Asa cum mi-a confirmat si destainuit, intr-un interviu pe care-l realizam la inceputul anului trecut, pe cand starea sanatatii lui Sir Bobby se subrezise simtitor, si Morgan Phillips, autor a doua carti despre Fulham Football Club si tot ce tine de alb-negrii londonezi, si anume <Fulham We Love>, publicata in 1976, la un an dupa prezenta in finala Cupei Angliei, respectiv <From St. Andrew’s to Craven Cottage>, aparuta in 2007 si mergand pe firul istoriei initiale a vest-londonezilor, de la o grupare fondata pe langa biserica din zona, la sosirea pe Craven Cottage, in folosinta pana si astazi.

Reproduc in continuare pasajul despre Sir Bobby Robson, prin vorbele autorului Morgan Phillips, referindu-se la sosirea unui tanar jucator, Robson, sosit de la alb-negrul lui Newcastle United, din nord-estul natal, la alb-negrul lui Fulham…

When did you first see Bobby Robson?

– In the 1940s and 1950s most players lived locally and our neighbours Mr and Mrs Ray, devoted supporters, looked after some of the single men including a homesick Bobby. If the Rays had not welcomed him so warmly, he might well have gone back to the north east of England at the first chance. He became a really exciting forward, almost as skilled as his partner Johnny Haynes. Unfortunately, the club sold Bobby in 1956 but he returned six years later when Fulham was in danger of relegation. He came to our rescue again in 1990 by which time he was manager of the England team. Fulham was in serious financial trouble and Bobby gave a fund raising talk. When he finished he heard someone mention my name. He called me over and spoke appreciatively about my family and our neighbours the Rays, because he still remembered the welcome that he had received 40 years before. Sir Bobby Robson is one of the finest men in British football.

Morgan a subliniat ca Sir Bobby Robson, tanarul sosit la club in anii ’50, a sarit in ajutorul lui Fulham in 1990, pe cand londoneza avea mari probleme financiare, in cadrul respectivului dineu in scopuri caritabile minunatul antrenor mentionandu-i si pe Morgan si familia Ray, de care nu uitase peste decenii, rasplatindu-i cu vorbe bune pentru ospitalitatea cu care-l ajutasera initial sa se acomodeze in capitala. Si dupa cum mai spune Morgan, Sir Bobby devenea iute aproape la fel de iscusit in avanposturile lui Fulham ca eroul legendar al locului, Johnny Haynes. Ulterior, in ’56, Robson a fost cedat, revenind la club in ’62, pe cand alb-negrii erau in pericol de retrogradare.

Sir Bobby a fost apreciat in lungul si latul continentului dar pentru a intari remarcabilele-i virtuti, demn de mentionat este ca antrenorul perindat pe diverse meleaguri a ramas cu sufletul, atasat din inima, nord-estului sau iubit. Iar cand Newcastle United l-a solicitat, intr-un moment de descrescendo pentru club, in 1999, Sir Bobby a sarit din nou in ajutor. Pentru ai sai, din nord-estul industrial, ar fi facut orice. Si a pornit atunci la drum cu un 8-0, record al clubului pe St. James’ Park, contra lui Sheffield Wednesday, finalmente salvand corabia de la retrogradare, dupa o perioada nefericita cu Gullit la timona. Sir Bobby chiar a calificat-o pe Newcastle in Champions League si pana in semifinalele Cupei UEFA, dar a fost pe nedrept si nepoliticos demis, in 2004, de bossul Freddy Shepherd, lovitura care poate a declansat boala gentlemanului, parasind clubul in stilu-i caracteristic, fara ranchiuna ori controverse, ci doar retragandu-se demn, si in plus lovitura ce in mod cert a destabilizat pe termen lung „Cotofenele”. Sfarsite in aceasta vara in liga secunda…

Deloc de mirare, la Durham l-au comemorat si antrenori ca Pep Guardiola, elevul sau la CF Barcelona, ori alti fosti sau actuali selectioneri ai Albionului, de unde, la fel, eronat a fost pus pe faras, si cu smotruieli nemeritate din partea presei, ca Sven Goran Erikkson si Fabio Capello. Fotbalul a fost intr-adevar in doliu dupa Sir Bobby Robson iar lacrimile lui Paul Gascoigne, junele titularizat in acea semifinala de pomina pe Delle Alpi si plangand stins la Torino, s

SirBobby Robson, 1933 – 2009. Odihneasca-se in pace.

Un roman smotoceste „Cotofenele”

iulie 27, 2009

Pe cand AFC Wimbledon si FC United of Manchester se duelau amical la Kingstonian, in coltul opus al Londrei, din nord-est, un roman proaspat transferat la Leyton Orient, trupa de liga a treia, contribuia ca titular la demolarea lui Newcastle United: 6-1. Un rezultat neverosimil, fie si intr-un joc de pregatire, fie si in cazul diminuarii distantei intre adversare, cu „Cotofenele” de-acum cazute in esalonul doi.

A fost o sambata cu soare pentru Londra si gruparile ei „mici”. O sambata insorita si pentru Adrian Patulea, care, sosit acum nici un an din fotbalul romanesc, la Lincoln City, in liga a patra, a progresat deja o treapta, urmand sa evolueze cat de curand in Coca Cola League One, liga a treia. La Lincoln, in nord-est, a strans 11 goluri in 31 de aparitii, un procentaj foarte bun, tinand cont ca atacantul a inceput 14 jocuri din postura de rezerva.

N-a mai fost cazul sambata, cand fostul international galez Geraint Williams, un fundas la vremea sa, acum nou antrenor la Leyton Orient, in locul lui Martin Ling, l-a titularizat in avanposturi. Iar la 1-0, pe o minge lunga, pressingul lui Patulea a dat roade, Beye comitand hent in careu iar londonezii desprinzandu-se la 2-0, de pe punctul cu var. Problematicul Barton avea sa reduca din handicap, 2-1 la pauza, dar „Cotofenele” n-aveau habar ce soarta le va fi rezervat repriza secunda. Fara Patulea, inlocuit intre reprize cu Jarvis, atacant folosit in campania precedenta, „Orient” s-a desprins finalmente la… 6-1.

Semne bune anul are si chit ca liga a treia e acum navigata de fosti bibani de ape dulci ca Leeds, Southampton, Charlton ori Norwich, ca sa amintesc doar cateva recente prim-divizionare, exista un loc sub soare si pentru est-londoneza Leyton Orient. O sansa asadar pentru Patulea, sa mai urce o treapta. I s-a alaturat si James Scowcroft, un varf cu meciuri in picioare in Premier League, pendulat pe la Leicester, Ipswich ori Crystal Palace. Scowcroft e din alta generatie, la apus, dar ii poate starni apetitul romanului, in privinta fotbalului de elita. De ce nu?

Ar fi cea mai frumoasa si inaltatoare poveste, sa auzi de un fotbalist roman fara nu stiu ce carte de vizita, strapungand competitivul fotbal insular, acolo unde alde Mutu finalmente claca lamentabil, in ciuda startului cu surle si trambite. Patulea parca a tasnit de nicaieri, avand de partea sa avantajul anonimatului. Se poate concentra pe esenta pur fotbalistica a jocului, fara a fi sufocat de patalamaua celebritatii.

Iar scorul de tenis de sambata, chiar daca ofera mai degraba masura gaurilor de cascaval din pieptul „Cotofenelor”, despuiate de la cap, unde conducerea n-are inspiratie nici macar in privinta alegerii unui antrenor, si pana pe linia portii, unde in absenta cedatului Given e un Krul la fel de inocent ca si cei 10 rataciti din fata sa, da insa sperante ca Orient se poate bate de la egal la egal cu favorite abia cazute din divizia unde se regaseste Newcastle. Geraint Williams a mai „comis-o” si la carma micutei Colchester United, cea cu pana mai ieri cea mai mica arena dintre profesioniste, Layer Road, pe care o cocota si chiar mentinea recent in Championship, divizia „Cotofenelor”, asa incat „Orient” poate visa frumos.

Din 8 august, Patulea va avea ocazia sa mai puna pe picior gresit si alti fundasi ca Beye. Si cum in zona Leyton traieste o crescanda comunitate romaneasca, s-ar putea chiar ca Adrian sa tasneasca vertiginos la capitolul faima. Un fan-club, urari de succes, pumni stransi pentru norocul unui compatriot, un pelerinaj prin League One si sperante pentru alte goluri. Cu aplauzele cuvenite. Se poate! Sigur ca se poate. Cine-ar fi zis de-un 6-1!? Balonul e rotund si calculele se fac pentru a fi infirmate.

Momentan, in lipsa jocurilor oficiale, presa insulara puncteaza si elemente de culoare, povesti cu farmecul fotbalului de odinioara. Asa a ajuns sa se refere mai pe-ndelete la Leyton Orient. Caci la Brisbane Road se lansa in fotbalul profesionist cel ce avea sa devina primul selectionabil de culoare din istoria reprezentativei Angliei. Lawrie Cunningham, „aripa”, a pornit de la „Orient”, in ’74, iar apoi, in urma cu 30 de ani, a fost primul recrut englez al lui Real Madrid. Si se implinesc doua decenii, din iulie ’89, cand Cunningham pierea tragic intr-un accident rutier, in capitala Spaniei. Trista poveste isi are izvoarele in estul Londrei, unde a infipt ancora Patulea.

Cu concursul romanului, s-ar putea ca presarii sa se intoarca din august incolo pentru vesti fierbinti, de actualitate, cu un inedit marcator de peste mari si tari. Hai baiatule, baga-le-o in ate, cu siretul, spitul sau capul, si spune-le ca ai pornit de jos, de la zero, cu toata corvoada indoielii in privinta reusitei pe umerii tai. Multi altii au fost adusi pe cal alb, descalecati cu pompa si ingropati de cat banet li s-a varat din start in buzunare, balast ce li s-a urcat la cap. Picioarele pe pamant, joc de glezne si ochii pe „obiectul muncii”. In ate cu ea! Alte specii de „Cotofene” se pot dovedi prazi usoare. Curaj…

De urmarit. Un prim hop, la debut, la Bristol, in fieful „Piratilor” Rovers. Apoi prima infatisare acasa, cu Oldham, acea Athletic din conurbatia Manchester candva, la inceputul deceniului trecut, prim-divizionara plus semifinalista de Cupa Angliei pierzatoare la rejucare plus triumfatoare pe Wembley in ultimul act al Cupei Ligii. Adrian chiar ca incepe sa se invarta in cercuri selecte.