Reguli şi cote noi la transferurile în elita Angliei

Se trezeşte Albionul? Schimbă într-adevăr placa Premier League? Sau e doar o lovitură de imagine? În 1 septembrie, la închiderea ferestrei de transferări din august, cluburile din prima ligă engleză sunt obligate să înfăţişeze diriguitorilor competiţiei liste de loturi de jucători care să corespundă anumitor cerinţe.

Astfel, grupările pot înscrie 25 fotbalişti în loturile pentru jocurile de campionat, între care să se regăsească cel puţin 8 categorisiţi drept „crescuţi în propria ogradă”. Celor 25 li se pot adăuga pe listă oricâţi alţi jucători sub 21 de ani.

Totuşi, accepţiunea „crescuţi în propria ogradă” lasă o portiţă de scăpare, fiind ceva mai largă, în sensul că asemenea jucători sunt consideraţi a fi cei afiliaţi Federaţiei Engleze ori galeze cel puţin trei sezoane sau 36 de luni calendaristice înaintea împlinirii a 21 ani, indiferent de naţionalitatea sau vârsta lor actuală. Cu alte cuvinte, Cesc Fabregas poate fi inclus în această categorie, în condiţiile în care a fost înhăţat de la Barcelona la vârsta de 16 ani. Cei „crescuţi în propria ogradă” nu trebuie aşadar să fie neapărat… englezi.

Drept un alt aspect, modificările pe lista de 25 pot fi efectuate doar în ferestrele de transferări din august şi ianuarie, cei împrumutaţi unor cluburi din Football League neputând fi înlocuiţi în lot.

Deşi mai restricitive, noile reguli şi cote lasă totuşi şansa unora să includă până la 17 străini, ba chiar încă unul-altul în plus, dacă au fost insularizaţi de tineri. Îmi vine în minte un Gael Kakuta, francezul de culoare al „albaştrilor”. Iar între cei 17 s-ar putea regăsi toţi titularii. Întrebarea e dacă fotbalului englez de top îi e suficient ca tineri crescuţi în Albion să facă parte din loturi, cot la cot cu vedete locale ori internaţionale, sau ar trebui să rupă pisica în două prin obligativitatea titularizării sau măcar înscrierii pe foaia de joc a unor băieţi de-ai locului…

Unele cluburi vor face calcule asidue, pe când altora puţin le va păsa, oferindu-li-se un imbold grupărilor preocupate intens de creşterea şi lansarea propriilor talente din pepinieră. Nu miră aşadar că până şi cluburi mari, de exemplu Liverpool, aruncă în focuri tineri localnici, cum a procedat Hodgson în Europa League pe „Prinz Filip” din Skopje, unde Kelly şi Spearing au fost titulari iar Darby şi Eccleston au fost introduşi spre final.

O schimbare generală de atitudine? Spuneţi-le asta arabilor de la Manchester City… „Home grown” what?

Traficul londonez dă o bandă rutieră Olimpiadei 2012

Ar mai fi doi ani până la startul Jocurilor Olimpice de la Londra şi iată că „familia olimpică” a obţinut o mare victorie prin decizia de a îi fi repartizată o bandă exclusivă în aglomeratul trafic din capitală, sportivi, mass-media, greţoase VIPuri ori oficiali având dreptul să folosească pentru sine anumite tronsoane de drum.

Zona Isle of Dogs a districtului financiar Canary Wharf din Docklands e precedentul proiect major de dezvoltare urbană din Londra, tot în estul capitalei, urmând să fie zonă de trecere spre Satul Olimpic, dinspre reşedinţa oficială CIO din centru, de pe Park Lane, atât pentru banda specială cât şi în maratoanele Olimpiadei. Vederea, de pe Greenwich la Meridianul 0...

Circulaţia londoneză e şi-aşa gâtuită de tradiţia de a rezerva banda de lângă trotuar exclusiv autobuzelor roşii ale transportului în comun, plus taximetrelor şi bicicletelor, aşa încât o altă concesie făcută acum Comitetului Internaţional Olimpic va îngreuna şi mai mult viaţa localnicilor. Cel mai bine ar fi să-şi ia o vacanţă de vară pe timpul Jocurilor Olimpice.

Pe aceeaşi temă, probele de maraton, marş, ciclism şi triatlon, care prin excelenţă se desfăşoară în spaţii publice, şi pe drumuri ale tuturora, ar putea fi reprogramate în zile de sâmbătă ori duminică, pentru a nu bloca peste săptămână rutina zilnică londoneză, atât de dependentă în plan logistic, economic şi financiar de arterele metropolei. Nu toate probele vor putea fi însă reprogramate sau mutate în locuri mai puţin aglomerate, aşa încât se anunţă un coşmar organizatoric, mai ales în condiţiile în care asemenea probe nu „au intrare”, participarea publicului fiind liberă, de pe margini.

Noul Stadion Olimpic, a cărui pistă a fost inaugurată şi testată de Michael Johnson, o fi el de înalte standarde, pentru care au furnicărit inclusiv constructori români, iar parcul olimpic din estul în general degradat al Londrei o avea avantajul spaţiilor largi, mai puţin congestionate, însă capitala britanică drept locaţie modernă a Jocurilor este mult prea aglomerată şi inconvenabilă.

Iar prin concesia făcută C.I.O. se crează o segregaţie evidentă şi periculoasă în spaţiul public între purtătorii de ecusoane şi omul de rând, cu atât mai nedreaptă cu cât pentru respectivele artere, cu tot cu întreţinerea lor permanentă, au plătit doar localnicii, şi nu o caravană ce campează pentru o lună, în toată gloria sa, şi apoi lasă în urmă papelitos duse de vânt.

Dar acestea sunt zorile Noii Ordini Mondiale, cu o falie creată între privilegiaţi şi restul majorităţii, decizia fiind de natură a obişnui omul de rând cu ideea restrângerii drepturilor şi posibilităţilor sale. Totul pentru Marea Afacere, totul pentru Profit şi Imagine, totul pentru Corporatism, cât mai puţin, incremental dar cert, pentru „turmă”. Vine ca Expresul Japonez, doar că nu-l vedem noi, lipiţi cu nasul de ecrane PC, iPod, iPhone, GPS şi alte satanisme. „i” de la persoana întâi singular, nu de la „noi”. Trist dar adevărat. 

De fapt tendinţele exclusiviste şi dictatoriale, restricitive şi patronante ale C.I.O. sunt la fel de terorizante şi „ceauşiste” ca ale „verişoarelor” din lumea de exemplu a fotbalului, a finanţelor, a armamentului şi economiei de război, şi în general a imperialismului-corporatist de tip neo-liberal anglo-saxon.

Ancelotti, graba buna

A cucerit titlul cu un punct avans in fata fostei campioane, careia i-a sterpelit coronita, si a castigat finala Cupei Angliei cu un 1-0 „italian”. Suficient pentru a reusi eventul campionat – cupa, in chiar primul sau sezon la carma lui Chelsea.

Carlo Ancelotti a inceput asadar cu dreptul la londoneza lui Abramovich. S-a grabit bine, bifand o „dubla” nereusita in trecut de „albastri”. O performanta deloc la indemana, in ciuda concentrarii de forte in mainile a doar cateva cluburi in aceasta perioada de Premier League.

Sir Alex Ferguson se poate lauda cu „duble” in 1994, ’96 si ’99, venite insa la aproape un deceniu de la instalarea sa la Old Trafford, pe cand Arsene Wenger a castigat atat campionatul cat si FA Cup cu Arsenal in 1998 si 2002. Intr-un fel, pornind la lucru la Highbury in 1 octombrie 1996, s-ar putea cu oarecare larghete spune ca si francezul a reusit eventul din ’98 in primul sau sezon „plin” la carma „Tunarilor”. 

Ancelotti a reusit din prima acolo unde alte nume ilustre au clacat, dand satisfactie sub imperativul succesului peste noapte, scontat de Abramovich. Italianul a lucrat sub presiunea rezultatelor si a triumfat, deloc putin lucru, readucand titlul „la Pod” dupa patru ani. Pe undeva, ierarhia finala a confirmat avansul londonezei din preajma sarbatorilor, unul substantial si care nu parea a fi amenintat de urmaritoarele United si Arsenal, care, jos palaria, au izbutit pe parcurs sa anihileze handicapul si chiar sa treaca din cand in cand pe primul loc.

Iar daca ar fi sa ne amintim acel 1-0 cu cantec din jocul Chelsea – Man United, pe la inceputul sezonului, la Stamford Bridge, ori golul din ofsaid al desprinderii „albastrilor” la Old Trafford, cand Drogba semna un 2-0 in meciul retur, se confirma faptul ca marile triumfuri se contureaza si cu oarecare noroc si indeletniciri mai putin principiale. Iar cand totul se rezuma la doar un punct…

The winner takes it all… A fost anul lui Chelsea, ce poate viziona cu mai mare indulgenta finala de maine, implicand-o pe invingatoarea sa Internazionale.

Dialog si poze cu Fulham: Fayed, Sir Bobby, jocul in 1894 si puterea fanilor

 Am pozat si-am dialogat la Craven Cottage despre istoria „minunii” acum renascute de Hodgson. Fulham… 

 

 

 

 

 

 

Cabana Craven a vazut multe insa nu si o semifinala europeana. HSV vine la finele lui aprilie!

Ce n-au reusit londonezele Arsenal si Chelsea, ajunse in finala Champions League dar invinse in 2006 respectiv 2008, a izbutit zilele trecute mai micuta Fulham. Sa tina steagul sus pentru capitala Regatului in eurocupe! Luni se vor implini doar doi ani de la startul „Marii Evadari” reusite de Roy Hodgson cu „Cabanierii” alb-negri, penultimii clasati in Premier League castigand 3 meciuri la rand in deplasare, cu care vest-londonezii lui Fayed s-au salvat la golaveraj de la retrogradare, tocmai in dauna invinsei lor cu 2-0 din acel 12 aprilie, Reading…

Mai jos reamintesc postarea pe care o redactam in avancronica duminicii primei victorii a lui Roy Hodgson la carma lui Fulham, pe 3 februarie 2008, un 2-1 contra lui Villa in vazul camerelor Sky Sports, pe baza dialogului cu Morgan Phillips, autor al cartilor cu istoria clubului de la Craven Cottage… 

Autorul Morgan Phillips a scris in istoricele lui Fulham despre bomberul ce n-a plecat de la "Cabana", Johnny Haynes

E o iarnă tristă pe malul nordic al Tamisei, în sud-vestul Londrei. Din anul 2001, când revenea în elită după câteva decenii, Fulham FC n-a mai cochetat atât de primejdios cu retrogradarea. Lawrie Sanchez a fost demis înaintea Crăciunului dar nici Roy Hodgson n-a stopat momentan declinul, alb-negrii fiind recent eliminaţi şi din Cupa Angliei, chiar de o echipă de liga a treia.

Mai presus de amarul acestui sezon, cosmopolitul club de cartier, deţinut de un magnat egiptean, Fayed, şi mereu magnetizând nume proeminente, nu doar din insulă, are o istorie datând din 1879 şi mândria de a fi întâia grupare profesionistă londoneză. Am mers pe firul istoriei grupării înfiinţate în zonă pe lângă o şcoală religioasă de duminică, St. Andrew’s, într-un dialog cu Morgan Phillips, autor de cărţi de fotbal şi suporter de-o viaţă al trupei „de la cabană”, conform denumirii arenei, Craven Cottage.

În zi de meci, am lăsat în urmă tribuna principală, de cărămidă, aducând mai degrabă cu băi termale şi purtând numele legendei locului, Johnny Haynes, şi am vizitat biserica St. Andrew’s, amplasată în spatele clubului de tenis Queen’s, organizator în vară al turneului internaţional pe iarbă. Veronica, soţia lui Morgan Phillips, mi-a arătat ultima broşură editată despre club, apărută în toamnă cu sprijinul lăcaşului sfânt, şi mi-a deschis porţile unei fascinante discuţii cu Morgan.

 Nu-i asa ca vechea tribuna principala, purtand numele lui Haynes, pe care am pozat-o dinspre capatul peluzei Hammersmith, n-aduce cu a unui stadion de semifinalista a noii Europa Cup? Dar tocmai aici e farmecul… Fayed si fanii au fost suficient de inspirati sa conserve patina locului intr-un fotbal modern cu tot mai multe arene sablon, de beton si sticla. Handicapul ar fi locurile limitate, sub acoperisul de… lemn

Fulham, penultima în Premier League şi apelând în disperare la veterani gen Jari Litmanen, are de apărat un blazon vechi de 129 de ani… Dar mai multe prin vorbele lui Morgan Phillips.

– Ce v-a determinat să scrieţi două istorice ale clubului?

– „Am descoperit că bibliotecile locale aveau ziare încă de pe vremea anilor de pionierat ai formaţiei, aşa încât am decis să citesc despre fiecare joc disputat, pe cât posibil. Am găsit atâtea materiale fascinante încât am scris o serie de articole pentru revista suporterilor clubului, Cottage Pie (Plăcinta cabanei). Când s-a calificat în finala Cupei Angliei, în 1975, am fost foarte dezamăgit că Fulham n-a editat o carte comemorativă, aşa încât am decis să scriu o istorie neoficială a clubului, din punctul de vedere al fanilor. FULHAM WE LOVE YOU (Fulham, te iubim) a fost publicată în 1976 şi încă sunt întrebat de ea dar mi-a rămas o singură copie, pe care o păstrez. Acum trei ani, m-a sunat un domn pe nume Peter Lupson, care scria o carte despre cluburile din Premier League înfiinţate de către biserici şi care mi-a solicitat ajutorul la capitolul despre Fulham. I-am spus ce ştiam despre legăturile iniţiale dintre club şi biserica St. Andrew’s şi am sfârşit prin a cerceta împreună, în lunile următoare. Chiar şi după publicarea cărţii sale, THANK GOD FOR FOOTBALL (Mulţumesc Domnului pentru fotbal), la editura Azure, în 2006, mi-am continuat investigaţiile. Finalmente, i-am oferit vicarului, Fr. Martin Eastwood, o serie de articole pentru revista locaşului sfânt. Spre bucuria mea, a vrut să le publice sub forma cărţii FROM ST ANDREW’S TO CRAVEN COTTAGE, apărută la începutul acestui sezon şi care e în vânzare pentru 5 lire la St. Andrew’s Church, 10 St. Andrew’s Road, London W14 9SX ori la adresa www.standrewsfulham.com ”

 Zi de meci la Fulham. Intrare doar pentru fanii gazdelor, in Hammersmith End Stand.

– Ce descoperiri interesante aţi făcut?

– „Deşi clubul a fost fondat de enoriaşi în legătură cu biserica religioasă de duminică, primii jucători n-au fost însă slujbaşii ei ori implicaţi în cor, ci tineri muncind 6 zile pe săptămână în construcţii sau la căile ferate. Mulţi trăiau în case mici, suprapopulate, pe străzi înghesuite, care demult au fost demolate. Fotbalul a fost ca o evadare pentru ei. Le-a fost foarte greu să se impună în primii 12 ani, fără un stadion propriu. Când găseau un teren pentru jocurile de-acasă, nu trecea un an, doi, şi trebuiau să-şi caute o altă suprafaţă de joc, nevoia de locuinţe având prioritate. De aceea, decizia luată în 1894, de a construi propria arenă, a fost foarte importantă pentru club. Dacă n-ar fi făcut acest pas curajos, se prea poate ca Fulham să se fi dus de râpă încă de la începuturile sale”.

– De ce au ales tocmai Craven Cottage?

– „Iniţial, a fost o casă de vacanţă cu propriul ei teren însă după ce a ars din temelii, în 1888, nimeni n-a vrut să o reclădească. Era mult prea lăturalnică, ascunsă în spatele unor pieţe de zarzavat şi prea departe de liniile ferate, pentru a-i interesa pe investitorii imobiliari. Cine a avut viziunea casei drept un potenţial stadion de fotbal, fie a fost luat drept nebun sau geniu, însă construirea arenei s-a încadrat în timp pentru a fi inaugurată în sezonul 1896-1897. Facilităţile au fost foarte modeste iar stadionul a trebuit reconstruit, în 1905, odată cu cabana Craven, de pe colţ, din stânga tribunei principale, Suporterii lui Fulham iubesc acest stadion şi sunt mereu gata să cânte „Nu vom părăsi Cottage niciodată”.

 Fani din generatia lui Morgan au tarabele lor la zidul exterior al peluzei Hammersmith, oferind insigne, programe de meci, reviste, fanioane, din niste vremuri cand divizionara secunda descindea pe Wembley, in’75, la finala Cupei Angliei. Taraba e insa „internationala”, cu surprize din diverse colturi ale lumii fotbalistice, in ton cu spectatorii de la Craven Cottage, singura arena oferind un sector „neutrilor”. Excursionistilor de fotbal…

– Soţia Dvs. mi-a spus că mergeţi de 6 decenii la Craven Cottage. A fost în tradiţia familiei să simpatizeze cu Fulham?

– „Catherine, bunica mea, asistase la multe jocuri ale lui Newcastle înainte de a se muta în vestul Londrei, acum o sută de ani. Ea s-a măritat cu William, un soldat susţinător al lui Fulham, iar mama mea, Norah, şi fratele ei, Ted, au devenit fani ai formaţiei locale, casa lor, de pe Kenyon Street, fiind foarte aproape de Craven Cottage. În 1930, Norah s-a luat cu un galez, care a devenit secretarul clubului iniţial al suporterilor lui Fulham. Port întru totul numele tatălui meu, Morgan Phillips. Am început să merg la Fulham din 1948, împreună cu sora mea, iar acum sunt însoţit de Catherine, fiica mea, a patra generaţie de suporteri ai familiei Phillips.”

– Ce vă amintiţi din acele zile, după război?

– „Aveam 9 ani în 1948. Craven Cottage nu s-a schimbat mai deloc de la construirea sa în 1905! Avea doar o tribună principală, aşa încât majoritatea fanilor asistau la jocuri de sub cerul liber. Bălăriile au apărut dintre rânduri iar vopseaua fusese ştearsă de vremi dar şi aşa, era un loc magic, pe când 30.000 de suflete strigau într-un singur glas pentru Fulham. Chiar atunci, în ’48, clubul a găzduit două meciuri din cadrul turneului de fotbal al Jocurilor Olimpice, prilej cu care spectatorii au văzut poate pentru prima dată jucători străini, altfel aproape toţi jucătorii noştri fiind englezi. Am fost foarte curioşi de exemplu să-l vedem în carne şi oase, la nici 5 ani după război, pe un fost soldat în trupele de desant naziste, blondul Bert Trautmann, care a venit la Craven Cottage în echipa lui Manchester City. Iar el a jucat într-atât de bine încât mulţimea l-a ovaţionat la ieşirea din teren. Tot stadionul! Spectatorii nu erau despărţiţi şi era o atitudine absolut normală să aplauzi o performanţă notabilă a adversarilor. Aşa ceva cu greu s-ar întâmpla în zilele noastre, de exemplu câţiva bravi fani ai lui Fulham salutând totuşi ultima apariţie a lui Thierry Henry, pentru Arsenal.”

De-aici a plecat totul… St. Andrew’s Sunday School Church este samburele lui Fulham F.C. Un club fondat pe langa o biserica, aidoma altora din elita in Albion: Man City, Everton… Vorba din titlul cartii lui Peter Lupson, Thank God for Football

– Ce vă amintiţi despre Sir Bobby Robson?

–  „În anii ’40 şi ’50 majoritatea jucătorilor erau localnici iar vecinii noştri, familia Ray, suporteri devotaţi, soţi şi soţie, aveau grijă de câţiva tineri de prin alte locuri şi niţel pierduţi în Londra, printre care şi Bobby. Dacă Ray nu l-ar fi înconjurat cu atâta căldură, el s-ar fi întors probabil cu prima ocazie în nord-estul natal, la Newcastle. Îi era dor de casă. Însă el a devenit un atacant redutabil, aproape la fel de tehnic şi plăcut ochiului ca Johnny Haynes, partenerul său de linie. Din păcate, Fulham l-a cedat în 1956, Robson întorcându-se însă peste şase ani, când eram în pericol de retrogradare. El ne-a venit din nou în ajutor în 1990, atunci din postura de manager al Angliei. Fulham era într-o gaură financiară iar Bobby a oferit o alocuţiune pentru strângere de fonduri. Când a încheiat discursul, a auzit o voce menţionânu-mi numele. M-a invitat la microfon şi a vorbit în termeni elogioşi despre familia mea şi a vecinilor, Ray, amintindu-şi cu plăcere de căldura cu care fusese înconjurat cu decenii în urmă. Sir Bobby Robson este printre cei mai minunaţi gentlemen din fotbalul britanic.”

– Ce-ar fi de menţionat despre proprietarul lui Fulham? 

– „Înaintea sosirii D-lui Fayed, clubul încerca să se redreseze dintr-o perioadă foarte rea. Nu aveam bani pentru achiziţii şi nu era sigură nici rămânerea la Craven Cottage. Peste noapte, Fayed ne-a oferit siguranţa financiară iar în 4 ani ne-a ridicat în Premier League, din liga a treia. Dumnealui pare a avea o relaţie sinceră cu suporterii şi puţini pot uita simpatia comună a grupului suporterilor la moartea fiului său, în accidentul de maşină. Poate doar la momentul trecerii la Loftus Road, n-a fost chiar pe placul fanilor.”

– Chiar… cum au reacţionat fanii la trecerea pe terenul poate celei mai mari rivale locale, QPR?

– „A fost un interludiu extrem de straniu. Fulham s-a mutat la Loftus Road în 2002 pentru a da posibilitatea demolării şi reconstruirii din temelii a Craven Cottage. Dar nici urmă de buldozere. Poate că a fost o tentativă, un experiment, să se perceapă dacă suporterii ar fi de acord cu o împărţire permanentă a terenului cu QPR sau chiar Chelsea, cealaltă localnică. S-a alcătuit un grup, sub titlul fără compromis Back to the Cottage (Înapoi la cabană), considerând-o drept unică opţiune viabilă. Din varii motive, campania a avut succes iar Craven Cottage a fost adus la standardele Premier League. Cei doi ani petrecuţi la Loftus Road i-a lăsat pe suporteri confuzi, încurcaţi, şi n-a ajutat deloc nici deteriorarea relaţiei lui Fayed cu managerul de-atunci, Jean Tigana. Una peste alta, cu toţii am fost fericiţi să ne vedem înapoi la Craven Cottage.”

– Iar înafară de Tigana?

– „Mă întreb cine s-ar înhăma să ia tocmai acest post? Am văzut peste ani 26 de manageri şi majoritatea au sfârşit dezamăgiţi, în eşec. În cazul unora, a fost nedrept să li se acorde prea puţin timp sau resurse. În anii ’50 şi la începutul anilor ’60, Frank Osborne, Dug Livingstone şi Beddy Jezzard au condus unele dintre cele mai bune garnituri din istoria clubului, cu Robson, Haynes, George Cohen, Alan Mullery, Roy Bentley ori Graham Leggat. Anii următori ar fi mai bine şterşi cu buretele, poate cu excepţia trupei conduse de veteranul Alec Stock până în finala Cupei Angliei, unica pentru noi, din 1975. Malcolm Macdonald aproape că ne-a promovat înapoi în elită, în 1983, însă o criză majoră a ţinut cam până în 1997, când Micky Adams ne-a readus oarecum zâmbetul pe buze. Cu ajutorul lui Fayed, Kevin Keegan şi Tigana au creat trupe de succes, aproape comparabile cu zilele de glorie ale lui Haynes şi Robson. Aceşti opt manageri ar fi cei mai buni din istoria noastră posteblică…”

– Am văzut numeroşi străini în zi de meci, la Craven Cottage. Acum aveţi şi un coreean, şi mulţi asiatici vin la stadion…

– „Fulham e clubul meu local dar sunt încântat să ştiu că i s-a dus vestea şi e iubit pe alte meridiane. Japonezi, nord-americani, europeni, se pare că nu sunt limite ale atractivităţii noastre. Copii ale cărţii mele au fost solicitate până şi în SUA sau Cehia. Pe plan local însă, de la aderarea la Football League Division 2, în 1907, prea puţinele noastre succese au dat o notă de pesimism suportului oferit de fani. De exemplu la recenta rejucare la Bristol Rovers, în Cupa Angliei, instinctual am simţit că vom pierde, când am ajuns la penaltyuri. Această atitudine poate aluneca foarte uşor în critici deschise la adresa jucătorilor şi antrenorilor sau în împunsături ori confruntări cu oamenii de ordine, la stadion. Şi cu toate eforturile clubului în campania împotriva rasismului, încă auzim voci care îşi exprimă făţiş prejudiciile, chiar prin insulte la adresa propriilor jucători, în ciuda faptului că ei se proclamă a fi susţinători fideli. Adevăraţii fani, şi majoritari, se dovedesc însă a fi entuziaşti, toleranţi şi generoşi cu banii, timpul şi corzile lor vocale, dedicate alb-negrilor. A fost puterea fanilor, care l-au încurajat pe Jimmy Hill şi asociaţii săi să salveze clubul de la ruină şi să-l convingă pe Mohammed Fayed s-o readucă pe Fulham la Craven Cottage. Şi deşi lucrurile nu merg deloc bine la ora actuală, aşa cum ţi-ar zice orice fan, întotdeauna există un sezon viitor!”

 Mascota de la Craven Cottage atrage suporteri in fata Johnny Haynes Stand. Zi de meci…

Traianus Imp la resedinta regala a lui Henric al VIIIlea

Basorelieful Imparatului Traian pe caramizile rozalii ale unui palat fost regal, cu sambure in stil Tudor, din insula… Mai exact, renumitul Hampton Court, amplasat pe malul sudic al Tamisei, undeva in amonte, la intrarea fluviului in Londra. 

Traian pe turnul din stanga Clock Tower, in interiorul palatului Hampton Court

Explicatia e data de implicarea unor mesteri italieni intru „imblanzirea” austerului stil Tudor, influentat de Goticul perpendicular, cu ornamente in stil clasic renascentist. Unul dintre ei, Giovanni Di Maiano, a fost responsabil cu postarea busturilor in relief a opt imparati romani, dintre care Traian si succesorul sau Adrian vegheaza tocmai bolta Turnului Ceasului, ce leaga Curtea de Baza, prima la intrarea in palat, de Clock Court, curtea mijlocie de la Hampton Court.

Clock Tower privit din Base Court, cu Adrian pe turnul din dreapta

Traian n-a condus legiunile romane peste Canalul Manecii, insa Anglia si Tara Galilor de astazi au fost parte a Imperiului Roman in vremea sa pe tron, intre 98 si 117. Conform expertilor, Thomas Wolsey, Arhiepiscop de York si ministru-sef al regelui Henric al VIIIlea, s-ar fi inspirat inclusiv dintr-un manual dedicat cardinalilor si incluzand sfaturi pe linie arhitectonica, atunci cand a achizitionat in 1514 conacul pe care l-a ridicat in numai sapte ani la rangul de palat, actualul Hampton Court.

Iar Wolsey a tinut neaparat sa imbine stilul Tudor cu cel renascentist, inspiratia de sorginte peninsulara explicand si regasirea Imparatului Traian in structura arhitectonica a fostei curti devenita regala odata ce insusi King Henry The VIIIth avea sa si-o adauge celor peste 60 de alte proprietati, in 1528.

Un ceas astrologic multifunctional, inca invartindu-si aratatoarele...

Alti doi imperatori romani strajuie cealalta fatada a turnului, cunoscut si drept poarta lui Anne Boleyn, a doua sotie a Regelui, care ar fi urmat sa locuiasca in apartamentele de deasupra boltei, aflate in constructie pe cand Henry a dispus executarea ei. Turnul e impodobit de un ceas astrologic inca in functiune, ce indica printre altele, pe langa de exemplu ora exacta sau fazele lunii, si cotele apelor in aval, la Tower Bridge, un indiciu folositor acum cinci secole in conditiile in care deplasarea in cetatea Londrei se facea si pe apa.

British Museum: Traianus Imperator

 Odata asezat la curte, Regele Henric a dispus mai intai largirea de peste patru ori a bucatariilor, pentru a hrani cei peste 1.000 slujitori, iar apoi construirea marii sali Great Hall, ultima de acest gen ridicata pentru familiile regale britanice, si la care s-a lucrat si in palpaitul lumanarilor.

Incaperi din vastele bucatarii, la palat

Muzeografii intretinand actualmente Hampton Court, din fonduri independente, complet diferite de ale actualei Case Regale, au scos in evidenta armata umana lucrand si noaptea la desavarsirea Great Hall si nu numai. Pare a se fi pus mult mai multa migala si suflet in toate creatiile arhitectonice si interioarele acelor vremuri, daca ar fi sa comparam doar cu sinistrele betoane cu sticla ale deceniilor actuale...

Per total, Hampton Court e o vasta proprietate, extinsa si reamenajata peste secole, continand si o a treia curte interioara, cea a fantanii, si inconjurata de gradini ornamentale cu lacuri artificiale, vita de vie, labirintul de gard viu „Maze” si alte fantani, aducand cu un mic Versailles.  

Fountain Court, a treia curte interioara, dinspre gradinile din spatele palatului

In gradina

Corpul de est, adaugat de renumitul arhitect Sir Christopher Wren, vazut dinspre gradina Privy

Sala de banchet a lui Henric al IIIlea, postata pe malul Tamisei

Un esantion, poate a zecea parte, din incredibila dispunere murala de varii arme ca pusti ori pistolete, intr-una din incaperile apartamentelor lui Alexander al IIIlea

M-am intors cu nostalgie la Hampton Court, dupa exact un an, parca pentru a-mi reaminti ca in preajma, in Bushy Park, fost domeniu de vanatoare al lui Henric al VIIIlea, ornat cu un lac rotund dominat in mijlocul sau de statuia Zeitei Vanatorii, Diana, scoteam cel mai bun timp personal pe iarba intr-un concurs de zece kilometri. Duminica ma aliniez pentru prima oara la start in 2010, in Maratonul Barcelonei, si orice reconfirmare in plan psihic e benefica, ajutand la moral.

Ziua 2. Zidul vietii

Traieste, munceste, iubeste

Pe o strada oarecare, dintr-o suburbie oarecare, un zid uratel si cam prea inalt, mascand gradinile din spate ale unui parca nesfarsit sir de case ca multe altele in Londra, atrage insa atentia trecatorului cu un simplu dar plin de semnificatii mesaj existential.

A doua portiune a zidului cuvantator

E o insiruire la prima vedere aleatorie de verbe. Dar e de fapt jocul vietii. L-am numit zidul vietii pentru insufletirea ce i-a fost atribuita de niste zale cu atat mai puternice datorita inlantuirii lor perfecte. Fara literele de-o schioapa de pe zidul inchis la culoare de pe partea sensului de rulaj spre nord, ar fi o artera ca oricare alta, ba si cu un nume de reper rutier, B218, ce te duce din Brockley undeva in „spatele” Colegiului Goldsmith din sud-estul Londrei.

E minunat sa calatoresti si cateodata te trezesti fiind calator in orasul tau. Il vezi cu alti ochi...

Multumita lejeritatii traficului la fine de an, am fotografiat portiune cu portiune lantul verbal…

BUILD... Construieste... Cineva a ridicat acest zid, ce a prins si grai. Cine are ochi sa vada, ii aude bataile inimii

… LIVE WORK LOVE… Traieste, munceste, iubeste… GATHER GREET STAY… Alatura-te, saluta, stai… TRADE TRAVEL BELIEVE… Comercializeaza, calatoreste, ai crez… BUILD EAT DRINK… Construieste, mananca, bea… TASTE TOUCH… Gusta, atinge… PLAY SEE HEAR… Joaca-te, vezi, auzi… SIT… Sezi… BREATHE… Respira… SLEEP TEACH LEARN… Dormi, povatuieste, invata… CARE CREATE… Ingrijeste, creaza… SOW GROW & REAP… Sadeste, creste si strange.

TASTE... Gusta... din cupa fericirii vietii, care-o fi aceea pentru tine. Si... TOUCH... Atinge... zidurile. Au povestea lor

Lipseste ceva din lant? Mai e nevoie de ceva pentru a fi fericiti?

Soarele s-a interpus piezis. A ascultat zidul, care i-a spus PLAY... Joaca-te!

In final mi-am spus ca am avut noroc sa strabat strada in sensul mesajului. Care incepe cu poruncile sa traiesti si sa muncesti, si sfarseste cu indemnul sa aduni roadele trudei tale. De-as fi circulat in directie opusa, farmecul ar fi fost spulberat.

Din cand in cand ne mai si odihnim

 

Ce ne-am face fara aer?

 

Dormi dar si invata-i pe altii si ia la randul tau lectii

 

Poate cel mai frumos. Ingrijeste-te de un semen de-al tau sau de-o planta ori un animal. Si creaza...

 

Si-am incalecat pe-o sa, si v-am dezvaluit povestea zidului asa... Si-acum sa culeg, de exemplu aplauze. Mai ca mi-a inghetat mana pe camera...

Ziua 1. Parcul, nu pasarea Phoenix

De ridici ochii, gradina pare sufocata de cladiri inalte, ca turnul Centre Point, din stanga imaginii, ori de macarale, in dreapta, fie de ziduri care iti reamintesc cu cowboyul negru pe alb de Wild West

 Londonezii get-beget, nascuti si crescuti in capitala, n-ajung sa-si cunoasca orasul in intregul sau. Ti-ar lua mai mult de-o viata de om… E un truism reformulat pe pagina web a icelandair, cu paranteza ca nu fac reclama mascata. Doar mi-a suras cliseul ales de niste insulari, despre capitala altor insulari. 

Adevarul e ca Londra e absolut fascinanta mai ales prin fata ei nevazuta, pentru care-ti trebuie un surplus de cutezanta, aventura si microb de explorator. Odata ajuns aici, ai senzatia ca te-ai fi intors intr-un loc indragit, sentiment izvorat din numeroasele fotografii ori reportaje mass-media focalizate pe capitala britanica. Insa ce se ascunde in spatele de exemplu clasicului cliseu cu strajerul incalecat din preajma Horse Guards Parade? Ei bine, personalitatea si caracterul specific locului sunt mai degraba date de cotidianul vietii de zi cu zi a locuitorilor metropolei, de natura non-turistica a orasului.

Poate nu e loc mai tumultos in zona centrala a Londrei decat West End, cartierul cultural de divertisment reunind manunchiul de teatre si cinematografe. O lume nebuna, nebuna… Autobuze etajate, un zumzet continuu, vuietul metropolei… Si totusi, chiar si in miezul unei zile agitate, undeva la picioarele zgarie-norului Centre Point, din aglomerata intersectie a Tottenham Court Road cu Oxford Street, o neasteptata oaza de liniste te transpune parca intr-o alta lume. Un exemplu elocvent al fetei nevazute a Londrei…

The Phoenix Garden, de la numarul 21 pe strada Stacey, in buricul Londrei, e nu doar un refugiu al broscutelor, care isi au locul lor nu numai in colt. E o oaza de liniste in tumultul citadin, e un paradis miniatural. O gradina comunala, in care roabele tin locul ghivecelor...

E vorba de o gradina comunala, amenajata si intretinuta din fonduri caritabile de localnici entuziasti, indragostiti de natura si cu simt estetic si care – esential – au inteles importanta existentei unei „inimi verzi” intr- zona ultraaglomerata, sufocata de cladiri ingramadite in jurul unor stradute stramte, unele fiind, cum am amintit deja, nici mai mult nici mai putin decat… zgarie-nori.

I-am trecut pragul spre asfintit. Luni 22 decembrie, o zi deja putin mai lunga decat duminica de 21, cea mai scurta a anului. Globurile si beteala din pomi aveau o tenta mai feerica in saptamana Craciunului in lumina difuza a dupa-amiezii. Parculetul, pe nume Phoenix, isi trage numele de la straduta din preajma, Phoenix Street, nume de inspiratie si pentru denumirea teatrului de peste drum, cu 1.012 locuri. Din parc i se vede spatele. Niste ochi sfredelitori prin zid si-ar putea imagina fervoarea reprezentatiilor, ce se intampla in spatele cortinei. Teatrul, construit dupa conceptia lui Sir Giles Gilbert Scott pentru cel ce avea sa devina Lord Bernstein, a fost inaugurat la 24 septembrie 1930 cu Laurence Olivier jucand in Private Lives a lui Noel Coward…

Parculetul e unicat prin aerul sau rustic, aproape salbatic, cu amenajari cat sa nu-i altereze naturaletea. E un paradis al broscutelor, care in sezoanele mai imbietoare migreaza din balta dintr-un colt al gradinii in cele doua bazine special amenajate nitel mai spre mijlocul parcului.

Iar din loc in loc, banci. Banci de stejar, solide. Unele, roase de vremi. Altele, puse recent pe picioare. Si in spiritul locului, ca mai in toate parcurile mai mari sau mai mici din Londra, cu mesaje sculptate pe spatare. Te freci la ochi si mai citesti o data… „Sir Digby Jones loves to smell the flowers”… Da, fostul pana mai ieri conducator al CBI, Confederatia Industriei Britanice, iubeste mireasma florilor din gradina comunala a zonei Covent Garden. Explicatia e simpla. CBI isi are sediul in turnul Centre Point si probabil de undeva de-acolo de sus inobilatul Jones ofta uneori tanjind dupa mirosul ierbii, privind spre unica pata verde dintr-o zona inchistata de beton si sticla. Stejarul e lemn de lux iar contributia lui Sir Digby Jones a fost de 500 lire sterline pentru locul sau de liniste in gradina comunala. Fata in fata, despartite fiind de-un rondou de flori, bancuta unei figuri de frunte a industriei insulare si a unui localnic ce-a vazut probabil multe la viata sa. „L Green 1908 –     Well done!” Vecinii si prietenii i-au onorat aniversarea unui secol de viata, cu un din inima Bravo!

"Sir Digby Jones indrageste sa miroase parfumul florilor" e sculptat pe spatarul bancii de stejar. Jones, pana mai ieri mai marele CBI, Confederation of British Industries.

Iar o alta banca ne dezvaluie ca exista 284 de specii de stejar. Sculptat in lemn… 284. Vara, un functionar londonez iesit la pauza de pranz cu un sandwich si un suc ori un turist anesteziat de atata plimbare isi trage rasuflarea odihnindu-se pe una dintre bancute. Orasul si grijile sunt dintr-odata undeva intr-o alta lume. In paradisul gradinei, lumea parca sta in loc. In decembrie, localnicii pun suflet in a impodobi mai toti copacii cu globuri si beteala de Craciun. Sunt invitat la un ceai cu placinta, ceaiul la cazan, pregatit undeva in fata cabanutei gradinarului. Si sa devin membru al locului. Contributia? Un pound, acea lira devaluata, pe luna.

Unii ajung la 100 de ani. Iar prietenii si vecinii ii rezerva o banca in parc.

Nu trebuie mai mult decat entuziasm, bun simt si spirit civic pentru a amenaja si intretine o asemenea oaza, o gradinuta a localnicilor pentru localnici dar si pentru londonezul sau strainul ratacit in cautarea fetei nevazute a capitalei. „Spatele” urat al unui mare cinematograf, si el cu nume de pasare Phoenix, Curzon Phoenix Cinema, inaugurat in 1986, blocurile de locuinte sau de birouri, cele cateva macarale semete, vechea cladire cam urata la vedere dar care gazduieste galerii de pictura, biserica St Giles si amintitul turn Centre Point or inconjura cu toate minunea de verdeata din Covent Garden, parca inghitind-o in jungla citadina, insa sufletul locului e dat tocmai de broscute, copaci, flori si bancute ale lui Sir Digby Jones sau altii, si nu de fatadele ce „iau fata” turistului.

Fara alcool. Fara droguri. Nu cu caini. Nu cu biciclete. Atat cer localnicii si ingrijitorii parculetului. In schimb, pomisorii te intampina cu globuri de Craciun.

Iar odata intrat in gradina, se gaseste cineva sa te invite la un ceai si-o snoava…

Vine Craciunul. Nu doar brazii sunt impodobiti cu globuri...