Posts Tagged ‘traditie’

Păltiniş 2010. Altă propoziţie

Octombrie 31, 2010

Atestare centenară a Păltinişului

Citim. Suntem în faţa uneia dintre vechile cabane tradiţionale de lemn din centrul Păltinişului, clădiri etalon, simbolice locului, negre şi cu roşul aprins conturând ferestrele, parcă din poveşti de demult, cu turtă dulce. Iar atestarea centenară confirmă vechimea celei mai înalte staţiuni montane din ţară, de fapt prima de profil… 1894.

Pe-atunci, „iubitori de natură, de oameni şi de munte” au avut inspiraţia să pună temelia Păltinişului, într-un loc „liniştit şi pitoresc„. Am tot mers în anii ´80 în staţiunea din Munţii Cindrel iar la revenire, după peste 20 de ani, am regăsit sâmburele intact. Acelaşi aer proaspăt, acelaşi foşnet inegalabil al pădurilor cu brazi zvelţi, foarte înalţi şi subţiri. Aceeaşi linişte adâncă, doar rareori spintecată de intervenţia umană. Pe vremuri era sunetul toacei, al talangelor, clopotniţei ori toporului izbind lemnul, acum al drujbelor sau motoarelor, dar fără a sări deloc calul.

Înalt ca bradul...

Pădurile Păltinişului, o minunăţie

Altădată cabană cu terasă-restaurant, vechea clădire din centru e închisă şi parcă părăsită...

Şi-atunci, de ce e totuşi o altă propoziţie? Sâmburele e intact, măreţia naturii dominând solemn ambianţa, dar „coada” omului a răvăşit amănunte ţinând de impresia artistică. Esteticul a avut de suferit în faţa buldozerului inept al civilizaţiei. Progres? Când un plai milenar, golaş şi maiestuos în gravitatea sa împietrită, e străpuns de lame ce fac loc viitoarelor pârtii şi e stropit cu fecale betonate, nu te duce gândul decât la întinare, la regres, la barbarism. Sau când vechile clădiri – tocmai acelea ce conferă farmecul locului şi-i pun pecetea autenticului – sunt date uitării, iar viloace noi cum poţi întâlni la tot pasul în România modernă defrişează peisajul, atunci e vorba de incultură. Care naţie europeană nu-şi conservă patrimoniul istoric, ignorând tezaure arhitectonice în favoarea unor noi monştri de beton? Nu ştiu…

Mama natură, regească la Păltiniş

De-o parte a şoselei, încă regească. Pe cealaltă culme însă, chiar înaintea tăbliţei de intrare în staţiune, defrişări, utilaje, betoane, îngrămădeală de proiecte umane alandala, de pe-o zi pe alta. Iar drept confirmare că Păltinişul e mult mai uşor accesibil din vale, mai vulnerabil, nu aceeaşi fortăreaţă detaşată de furnicăreala umană din oraşe, pe şerpuiala drumului tăind colina înaintea intrării între brazii ce înconjoară staţiunea, maşini străine sunt ambalate în viteze de raliu. Indivizi iau traseul ca pe o pistă de jucărie unde-şi descarcă testosteronul.

Aparatul foto a scuturat din obiectiv, nu, nu, nu vreau să surprind ciopârţirea naturii. Şi-am dat din cap, l-am aprobat, da, da, să ştii că-ţi fac pe plac şi nu fac reclamă „moca” unor făcături. Niţel mai sus, „la răscruce”, doar soclul a mai rămas din vechea hartă a zonei Păltinişului, una frumos desenată, cu obiectivele de interes turistic. Chiar, pe unde-o fi sfârşit? Cătând la dreapta, pe vechiul drum asfaltat spre centrul staţiunii, îmi zic că tăblia a fost smulsă tocmai pentru a nu-l mai indica. Asfaltul e praf şi pulbere, cariat. Ce-a fost şi ce-a ajuns. Şoseaua mai nouă, de la stânga răscrucii, ocolind „pe deasupra” staţiunii, e mai viabilă în acest 2010… 

Una dintre foarte puţinele vechi cabane de pe drumul vechi, de la răscruce în centru. A fost "învelită". Multe altele, noi, aducând chiar cu adevărate castele, s-au înmulţit aidoma ciupercilor. Chiar, aici plouă mult. Cât trebuie că s-a furat în ţara asta...

În centru, aproape pustiu. Oficiul poştal, punct pivotal în trecut, e ca şi închis, iar vederea şi timbrul le cumpăr apăsând pe clanţa uşii din dos. Vânzătoarea oftează în cele câteva vorbe despre decăderea centrului vechi. „A fost lăsat să cadă” e concluzia. De ce oare? Qui bono?

Oricum, o altă atestare, ce ţine de mărci filatelice, e plasată pe faţadă, despre Centenarul 1895-1995 al mărcilor poştale locale turistice Păltiniş (Hohe-Rinne) emise de societatea carpatină a turiştilor din Ardeal (SKV)…

Alături, vechiul chioşc metalic, cu ziare şi reviste, înnobilat de citate din iluştrii Constantin Noica, retras aici la sfârşitul vieţii, ori Octavian Goga, poetul naţional din Răşinariul sibian, pe vale în jos…

"Nu uita că Dumnezeu te-a trimis pe lume să-l înlocuieşti, să creezi, să dai sensuri, să duci începutul său înainte"... Citat din Noica

Dar să nu fiu cârcotaş. Cabana alăturată a fost renovată, „învelită”, iar hotelurile mai noi sunt şi ele funcţionale. Cu terasa gazdă bună pentru un prânz delicios. Amfitrion, un bătrân de-al locului, servind aici în ultimii 7 ani. Iar pe terasă un lampion cu sigla sa veritabilă, pecete a Păltinişului ca staţiune montană a sporturilor de iarnă, cu un schior „albastru”. Doar un geamlâc a rezistat astfel, dintre toate lampioanele de pe centru.

 

Centrul staţiunii văzut dinspre panta ce duce la vechiul telescaun, al pârtiei Păltinişului. Una nouă e în construcţie câţiva kilometri mai la vale, la intrare, unde se termină golul alpin.

Şi răsuflu şi mai uşurat. Mai e câte-o cabană ce şi-a păstrat intact sufletul, caracteristica iniţială, fiind încă în funcţiune. Mijeşte dintre brazi…

Din nou la răscruce, unde, în apropiere, măcar a fost salvată, conservată, vechea poartă de acces la Schit, fermecător loc de tihnă, bisericesc, refugiu la bătrâneţe pentru Constantin Noica. Cioc cioc!

Ce voi regăsi înăuntru? Toate vechi? Sau nouă toate?

În mare, cu excepţia unei cabane, rasă pentru a face loc unui monstru betonat în construcţie, vechiul ansamblu a fost păstrat şi modernizat, inclusiv cu termopane, ce mai, tot tacâmul. Dar detalii de suflet au făcut loc defrişării prin neglijenţă. Popicăria, aranjamentele din ramuri de brazi, balustradele scărilor din lemn, acum betonate. „Nimicuri” de fapt esenţiale. Iar negrul lemnului a fost… îngălbenit. Materiale noi, la milenii noi. Şi se lucrează. Se bocăne. Mă plimb pe vechea alee pe sub brazi, o desfătare cândva, acum parcă lăsată şi ea pradă ignoranţei. Avântul imbecil al noului uită tot ce-a fost bun. Ne ducem de râpă fără a clipi, cu rânjetul tâmp al tuturor emisiunilor de divertisment ce ne infestează vieţile de pe toate canalele media. Chiar, nici aici, unde ne-am cazat, n-am scăpat de tembelizor în cameră…

Iar de-aici, paşii spre schit, în sus, prin pădure. Soarele tomnatic ne scaldă feţele, fântâna ne domoleşte setea, după plimbări. Liniştitor. Cabana maicilor e aceeaşi, schitul fiind şi acesta renovat. O clopotniţă. Iar alături, mormântul lui Constantin Noica. 1909-1987. Flori proaspete. Şi nici ţipenie de om. Doar zumzetul utilajelor răzbate din vale. Zeci de noi cabane din piatră au răsărit cît de-aproape iar viitoarea pârtie e doar peste colină. Nici Schitul nu va mai avea cândva pace. Ce schimbare, în nici 30 ani. Cât e 30 ani în nemărginirea universală? Zero. Dar ţinem neapărat să ne lăsăm opera prin preajmă. Aveam să cuget la asta odată coborât în Răşinari, la locul de naştere al lui Emil Cioran.

La coborâre, remarcăm vechea cabană de lângă poartă. Pare a fi nelocuită. Dar neatinsă de schimbare.

Şi pe-aici ne e drumul, însoţiţi de noua noastră umbră, patruped lăsând undeva la o cabană cu Mini Cooper de B în faţă nişte tineri foarte hoch, coborând şi pe lângă Căsuţa din copac din Burlacul lui Botezatu. La revedere Păltiniş şi rezistă lamelor!

 

„Mai bine la Beirut decât să împartă cu Liverpool!”

Septembrie 16, 2010

"Anfield a fost casa lui Everton FC din 1884 în 1892. Primul ei joc aici a fost în 27 septembrie 1884, un 5-0 cu Earlstown FC", e scris pe placheta înmânată de rivala albastră Everton clubului vecin Liverpool FC, şi care e expusă în muzeul de la Anfield al "Cormoranilor".

Deşi constrânse financiar în ultimii ani, Liverpool FC şi Everton nu pot depăşi ascuţişul rivalităţii lor locale pentru a se uni în ridicarea unei noi arene „comune”, în ciuda faptului că „albaştrii” au jucat 8 ani pe teren propriu la Anfield Road, în secolul XIX. „Mai bine la Beirut decât să împartă cu Liverpool”, e explicaţia jurnalistului Paul Wilson vizavi de dogmatismul favoriţilor săi, Everton, de a rămâne de sine stătători, de cealaltă parte a parcului Stanley. Căci da, Goodison şi Anfield sunt despărţite doar de o întindere verde…

Mai mult, în vremuri demult apuse, cele două rivale din Liverpool şi-au împărţit şi… hârtia programului de meci, având unul comun timp de peste trei decenii, după cum relevă un panou explicativ de pe frontul stradal al arenei Goodison Park.

"Unicul program oficial editat cu împuternicirea lui Everton şi Liverpool" e scris pe panoul turului istoric al lui Goodison, menţionând că rivalele au avut un program de meci la comun din 1904 şi până în 1935!

Şi tot în periplul istoric de la Goodison Park e prezentată o fotografie de grup a suporterilor celor două rivale, pozând fericiţi împreună după un 1-1 pe acea arenă între „Caramele” şi „Cormorani”, în 1948, în faţa unei asistenţe record de 78.299 spectatori. Remarcabil în clişeu e spiritul deschis, voios, al fanilor rivalelor, acea camaraderie a breslei iubitorilor de fotbal, fără aere ori rivalităţi prost înţelese. Oamenii erau nevoiaşi, mult mai în nevoi decât în zilele noastre, însă mai uşori la suflet, mai bogaţi la inimă, neînvrăjbiţi sau cu aroganţa tembelă din zilele noastre. Erau uniţi de pasiunea pentru fotbal. De fapt, atât în Liverpool cât şi în Manchester chibiţii de fotbal, deşi ţineau cu una dintre echipe, obişnuiau în anii postbelici să meargă la meciurile de-acasă ale ambelor cluburi, parcă într-o solidaritate locală.

Cu naturaleţe şi bun simţ, fanii de-atădată ai rivalelor locale nu erau încă învrăjbiţi şi segregaţi pe criterii gen tricouri colorate la purtător... Pur şi simplu iubeau fotbalul

Aşadar rivalele şi-au împărţit cândva Anfieldul iar ulterior programul de meci, fanii având largheţea sufletească să facă front comun pentru bezele fotografice. Au trecut doar 60 de ani şi realitatea e alta… Iar Liverpool, fie şi de va defila în Grupa K a Stelei, tot în Europa League va evolua, ca şi anul trecut, când era redirecţionată din Liga Campionilor, handicap faţă de marile rivale United, Chelsea ori Arsenal ce o trage în jos în acest fotbal devenit ultracomercial, al mileniului III.

Chiar şi aşa însă, cele două din Liverpool nu se pot pune de acord în privinţa unui… „Stanley Park” comun, cu consecinţele de rigoare, de ce explicându-mi Paul Wilson…  

Aşadar Everton a incasat un croseu teribil în 2009, guvernul britanic blocand proiectul „albastrilor” de a demara construirea unui nou stadion, in orasul satelit Kirkby. Vechiul Goodison Park e demodat si incorsetat de sirurile de case din zona, ce nu-i permit extinderea, in vreme ce arena de la Kirkby ar fi putut constitui un nou inceput pentru gruparea detinuta de Bill Kenwright.

Liverpool, la rândul ei, pare acum a se lovi cu atat mai mult de aspectul financiar, complicat in urma „retrogradării” în UEFA Europa League, în tentativa ridicării trâmbiţatului Stanley Park.

Lasand la o parte ca ambele cluburi ar avea nevoie stringenta de o crestere a veniturilor din vanzarea de bilete, pentru a tine pasul la acest capitol cu Manchester United si Arsenal, care si-au extins respectiv reconstruit arenele, problema a devenit cu atat mai arzatoare cu cat zilele trecute conurbatia Liverpool si-a inaintat laolalta cu alte 14 orase din Albion aplicatia si dovada de creditare in vederea gazduirii Campionatului Mondial din 2018, a carei candidatura Anglia si-a lansat-o.

Conform dosarului celor din Liverpool, orasul ar propune ca arene gazda atat preconizatul Stanley Park, viitor stadion cu 60.000 locuri al „Cormoranilor”, dar a carui constructie a fost amanata datorita turbulentelor financiare si stramtorarii creditarii, cat si amintitul stadion din Kirkby, devenit la ora actuala un proiect mort in fasa. Cu alte cuvinte, la cum stau lucrurile, Liverpool ar putea ramane pe dinafara daca Albionul ar castiga intr-adevar dreptul de organizare al C.M. din 2018. O eventualitate deprimanta pentru cluburile locale si ale lor numerosi simpatizanti.

In aceste conditii, intrebarea vine de la sine… Liverpool, incotro? Si aici nu e vorba doar de „Rosii”, ci si de „Caramele” si de orasul port in general.

Goodison are aceeaşi problemă ca şi Anfield... O arenă învechită, sufocată de şiruri la fel de vechi de case. Fără scăpare... Sau?

Istoria, cu înaintaşi ca Dixie Dean goleador cu capul, e mândria lui EVERTON, dar realitatea forţată de globalismul fără scrupule impus de alde Roman sau Emirates ori Etihad o împing pe făloasa Everton la apă. Înoţi cu curentul sau te cureţi... O problemă de moralitate, ce ar schimba la o adică albia istorică a grupării înfiinţate în 1878...

In martie 2007, la ora dialogului cu Paul Wilson, ziarist localnic semnand editoriale in duminicalul londonez The Observer, un fel de supliment de weekend al cunoscutului cotidian stangist The Guardian, conducerea lui Everton n-ar fi agreat deloc o eventuala impartire a unui nou stadion cu rivala Liverpool.

Wilson, fan Everton, imi explica cum stateau lucrurile: „Nici vorba ca suporterii ori clubul sa fi dorit asa ceva si, oricum, Liverpool nu s-ar fi sinchisit nici ea. Marea majoritate a fanilor n-ar fi fost de-acord, chiar in conditiile in care Goodison Park este si el invechit, unica varianta fiind mutarea inafara orasului, la Kirkby, parte a unui complex comercial. La fel, linia oficiala a clubului e ca mai bine ar juca la Beirut, decat sa imparta cu Liverpool. Opinez ca solutia cea mai practica ar fi fost ca Everton sa se mute tocmai la Anfield Road, care inca e un stadion bun, incat te doare sufletul ca va fi demolat, decat sa ridice si ea o arena abstractizata, dar asta nu se poate intampla nici intr-un milion de ani. Pe de alta parte, stiindu-i pe americani intreprinzatori cum sunt, m-as fi asteptat ca noii investitori de la Liverpool sa faca un ban din impartirea Stanley Park cu Everton. Dar n-au fost interesati.”

Ei bine, doi ani si jumatate mai tarziu, lucrurile sunt incremenite cel putin in privinta impartirii stadionului. Insa cu o mentiune. Daca Liverpool FC ramane ferm pe pozitie, reiterand cu fermitate ca nu doreste construirea la comun a noii arene, Everton Liverpool s-a sucit brusc in urma esuarii proiectului de la Kirkby, cel putin la nivelul conducerii clubului, batand saua sa priceapa iapa ca i-ar surade mutarea intr-un stadion municipal. Asa cum se practica in nordul Italiei de exemplu. Ar fi insa o premiera in Albion.

De la Gary Lineker, adus la Goodison,...

... şi până la Rooney, pe panoul din dreapta, format şi lansat aici, EVERTON a avut mereu meseriaşi, cum s-a văzut şi în recentul 3-3 cu United. Dar deficitul financiar nu i-a permis să fie cu adevărat mare în ultimele două decenii...

Si oare ar fi Liverpool dispusa, in conditiile constrangerilor financiare, sa renunte la linia sa traditionala si sa devina o pioniera in insula, impartind arena cu clubul considerat mai mic, desi atragand mai multi suporteri localnici? Extrem de putin probabil, desi – lasand mandria la o parte – o logica de ordin geografic ar sugera o reevaluare a prioritatilor.

E bine stiut ca Anfield Road si Goodison Park sunt despartite doar de o intindere verde, Stanley Park, o pajiste avand si un lac in preajma arenei lui Everton. In Liverpool, un oras destul de intins, ambele stadioane sunt amplasate asadar in acelasi cartier, fapt ce ar sugera o unire a fortelor, daca barierele traditiei si rivalitatii n-ar sta in cale.

Insa Liverpool, care doreste inadins sa-si pastreze suprematia in oras, stie ca in plan financiar Everton ar fi mai interesata de o asemenea reuniune a fortelor, datorita capacitatii si mai reduse a arenei Goodison Park, incet-incet o adevarata relicva a fotbalului englez. Ca istoric, Goodison e fantastic. Insa realist vorbind, stadionul cu o biserica intr-un colt al sau numai pretabil fotbalului din 2010 nu mai este…

Asta pe cand Liverpool, proiectand noul Stanley Park aproximativ pe locul lui Anfield Road, oarecum rotit si putin deplasat, ar ramane suverana in zona.

Totusi, grijile lui Liverpool se ingroasa, proiectul deja contramandat fiind franat nu doar de lipsa creditarii pentru demararea constructiei, Cuiul lui Pepelea pentru americani, ci de-acum si de pierderile financiare rezultate din eliminarea din Liga Campionilor. In aceste conditii, o clasare de la locul 5 in jos la finele actualei editii de Premier League, echivalenta cu necalificarea in Champions League, ar complica si mai mult situatia, implicit decalajul fata de triunghiul fruntaselor fiind in pericol sa se mareasca simtitor.

În sezonul 2008-2009, Liverpool incasa 23,2 milioane euro din prezenta in Champions League, opt milioane venind din optimea cu Real, spulberata cu 5-0, si sfertul de finala pierdut in fata lui Chelsea. Acum, scurtcircuitata in grupa, Liverpool a ramas cu o gaura in buzunar. Deloc placut, tinand cont de datoriile de sute de milioane ale clubului, renegociate vara trecuta, dar cu scadenta la ora Mondialului sud-african, o situatie noua pentru „Rosii”, condusi vreme de decenii cu mare precautie financiara, nicicand pe… rosu.

Everton, desi nu e imprumutata masiv la banci, n-a adus profit si este unicul club „cu firma” care realmente jongleaza pe un fir de ata, nepermitandu-si vreun lux banesc.

Albastra placă istorică menţionează că biserica din colţul nord-vestic al lui Goodison Park a fondat Everton Football Club. De-atunci, lăcaşul de cult şi casele enoriaşilor, plasate peste îngustele drumuri de tribune, au rămas încremenite în timp, nepermiţând lărgirea arenei lui Everton. Care a tot pierdut teren în plan financiar...

Clişee de pe Goodison Park care certifică faptul că Everton a fost fondată în 1878 drept St. Domingo FC, pe lângă biserica locului, jucând pe Stanley Park...

Liverpoolul fotbalistic n-a fost de decenii bune sub nori atat de sumbri si amenintatori. Problema stadioanelor si implicit a candidaturii orasului in cazul reusitei insularilor de a obtine dreptul de gazduire peste opt ani amplifica grijile suporterilor, dezamagiti de imposibilitatea cresterii veniturilor cluburilor si mai recent de rezultatele negative.

In plan economic, orasul Liverpool n-o duce pe roze iar sugrumarea creditarii si implicit a investitiilor in infrastructura fotbalistica nu-i ajuta deloc cauza. Vechile stadioane sunt amplasate intr-o intinsa zona rezidentiala, cu case insa modeste si multe dintre ele abandonate, cu grilaje la geamuri, intregi strazi fiind chiar parasite si in decadere. Este asteptat buldozerul. Cam aceasta este realitate in preajma parcului Stanley si cat rezultatele bune au curs iar planurile cu americani bogati si potentiale noi stadioane au fost trambitate sus si tare, lacunele majore au fost date uitarii. Dar evenimentele recente au aratat pericolul in care se regaseste orasul fotbalistic Liverpool, intr-o imagine de ansamblu a jocului in Albion.

Anfield Road e încorsetat în spatele tribunei principale de un şir de case părăsite. Mai tot cartierul e aşa...

Celălalt capăt al şirului de case, dinspre peluza Kop, aceeaşi părăsire... GAS OFF.

E de prisos asadar sa mai reamintim ca ultimul titlu national al „Cormoranilor” dateaza din 1990 iar al „Caramelelor” din ’87. Iar ultimele trofee, din 2006 pentru Liverpool, Cupa Angliei la penaltyuri, respectiv din ’95 pentru Everton. Tot FA Cup. Cate n-au strans alde Manchester United, Chelsea ori Arsenal de-atunci, e motiv de depresie puternica pe Mersey…

De la Anfield Road, Liverpool

Septembrie 15, 2010

Cu aparatul pe umăr, am trecut şi pe la ANFIELD ROAD din Liverpool… Blestem? Fără titlu de la dărâmarea Boot Room!

Al 12-lea om, un pub pe strada peluzei Kop

Din centrul urbei, trecând şi pe lângă parcul Everton, de pe ale cărui coclauri ţi se desfăşoară la picioare oraşul, cu portul şi eolienele din estuarul lui Mersey, autobuzul 17 te duce spre zona nord-estică printre case tot mai mici, vechi şi chiar nelocuite, cu ferestre „bătute în cuie”, până la poarta „Paisley Gateway” din faţa peluzei The Kop.

Intrare unde cu mâinile larg deschise veghează şi Bill Shankly, pe soclul cu înscrisul „He made people happy”, <el a făcut oamenii fericiţi>, statuie de la care porneşte turul arenei şi muzeului celui mai aureolat club britanic. Steve, venerabilul ghid, ne deschide „Sala Legendelor”, una jur-împrejur cu pozele eroilor. Callaghan. Cele mai multe jocuri. 857. Rush. Goluri. 346. Neal. Cel mai decorat. Şi cu peste 400 meciuri la rând! Souness. Nu cel mai bun dar cel mai influent din vestiar. Abia la retragere, alde Gerrard ori Jamie îşi vor face loc pe pereţi. La fel şi Benitez, pe un rând al managerilor şi cu Paisley, cu 14 trofee în 9 ani, dintre care trei C.C.E., şi cu Houllier, cel cu 5 cupe într-o ediţie.

Prin faţa fondatorilor în rame aurite am ieşit în „ţarcul Directorilor”, din centrul vechii tribune principale, datând din 1906, cu scaune încă de lemn, şi unde iau loc de la staruri gen Daniel Craig, alias 007, până la loviţi ca Harry Kewell, care, conform lui Steve, „şi-a cam petrecut anii aici”. Din ţarcul vecin comentează fostul vârf John Aldridge, pentru popularul post local Radio City, camerele fiind postate deasupra, parcă agăţate de acoperiş. Doar Alan Green, mai marele BBC Radio 5, vorbeşte din înaltul tribunei opuse, a doua, cea cu numele şi sigla noului sponsor, Standard Chartered, americani pe asigurări. Acel înalt de tribună a fost adăugat în 1992, la centenarul clubului, când a şi primit numele Centenary. Acolo sunt şi cele doar 30 „boxe” executive, comparativ cu 130 la Arsenal ori 200 la United, diferenţă pe care Steve o adaugă problemelor lui Liverpool.

Loc capitonat din "Ţarcul directorilor", in memoriam pentru un abonat dispărut

Păi? Ei bine, angajatul clubului mi-a explicat că şi dacă ar începe acum construcţia noului Anfield, perpendicular pe actualul şi chiar în spatele peluzei opuse Kopului, şi tot ar lua 4 ani, răstimp în care capacitatea de doar 45.522 va mări handicapul faţă de rivale prospere. Alţi 20.000 sunt refuzaţi bilete meci de meci iar aproape 90.000 sunt pe liste de aşteptare pentru abonamente.

Tribuna a doua, Centenary, etajată la centenarul din ´92, cu locul lui BBC Radio5 în înaltul ei...

Degeaba are Liverpool cele mai multe titluri, 18, şi Cupe ale Campionilor Europeni, 5, dacă nu mai are bani să ţină pasul cu campioanele actuale. Americanii s-au dovedit a fi „o frână” iar clubul are „disperată nevoie” de finanţele altcuiva. Steve a adăugat că abia atunci vor fi dărâmate deplorabilele case părăsite, înconjurate cu sârmă ghimpată, chiar de dedesubtul tribunei principale, pentru ridicarea noii arene! Puţine mai sunt apartamentele locuite, cu „This Is Anfield” în geam, de pe nişte străzi pe care va intra buldozerul. Cine şi când va investi?

La tribuna I, rânduri întregi de scaune de lemn

Coborâm din nou sub tribună, în mica sală de conferinţe de presă cu fundal identic celui de la complexul de pregătire Melwood, asta pentru „derută”. Pe perete, clişeul aerian post-Istanbul, din centru, de lângă The Cavern, unde se lansau The Beatles, cu un autobuz etajat asaltat de 1,5 milioane fani…

În peluza opusă Kopului, colţul stânga jos e rezervat fanilor oaspeţi, până la pânza neagră

De-aici se intra cândva în faimoasa Boot Room, unde juniorii curăţau bocancii starurilor iar mai apoi alde Shankly, Paisley ori Fagan ţineau sfatul tactic de taină. Steve a pomenit de blestemul dărâmării „camerei”, moment din care, din 1990, Liverpool n-a mai cucerit titlul naţional. E drept, Rafa a recreat o mai mică Boot Room, lângă vestiar, dar degeaba… În vestiar, cel mai mic şi modest din Premier League, cu tâlc restrâns pentru forjarea coeziunii, fundaşii stau la un perete, cu tricourile frumos înşirate de la 2 G Johnson încolo, mijlocaşii pe altul iar atacanţii la un al treilea, găselniţă a lui Shankly pentru a evita grupuleţele şi a comunica între ei, pe compartimente. Am numărat 8 limbi, Steve glumind că de lecţii de engleză au nevoie localnicii cu accent „Scousers”, Stevie şi Jamie…

Mica sală a conferinţelor de presă

„În vară a fost revopsit şi dotat cu un nou uscător de păr, pentru Reina, în rest însă fiind doar 7 duşuri şi banca asta a rezervelor. Dar vestiarul e izolat fonic, spre deosebire de cel din faţă, al oaspeţilor, mai mare însă mai răcoros şi în care se aude zgomotul paşilor, al tumultului tribunei”, explică Steve. Presiunea psihologică se amplifică la ieşirea din vestiare, în restrânsul spaţiu al interviurilor TV, cu reclame modificabile în funcţie de competiţie, unde se văd şi treptele coborânde de acces, cu THIS IS ANFIELD deasupra, <Acesta e Anfield>, şi nu… „Welcome”. În acest hol răsună joi în Europa League şi pentru Steaua „You´ll Never Walk Alone”, dintr-un difuzor.

Conglomerat multinaţional şi pe zidul liniei mediane din vestiarul lui Liverpool FC

Iar în infernul de-afară se regăsesc doar maxim 3.000 fani oaspeţi, într-un colţ al peluzei opuse Kopului, numai 1.900 în cazul vizitatoarei de la descinderea noastră, Albionul lui Tamaş, delimitaţi de chibiţii gazdei printr-o neagră husă despărţitoare mutabilă în funcţie de asistenţă.

Jucătorii gazdă ating la ieşirea pe teren însemnele de deasupra tunelului

Turul se încheie în peluza The Kop, neacoperită până în 1928 şi cândva înghesuind şi 28.000 fani, drept cea mai mare din ţară. „A fost groaznic, eram ca sardelele, 3 în picioare pe aria unui scaun din zilele noastre. Am crescut în colţul din dreapta sus…”, spune Steve, care plătea a 20-a parte dintr-o liră de azi pentru bilet.

Anfield Road de pe scaunul din dreapta jos, rândul unu, al peluzei Kop

La 0-1 cu Norwich, în ´94, fanii şi-au luat cărămizi drept amintire, pentru grădina de-acasă, când peluza în picioare a spus adio iar Kop s-a restrâns la 12.000 „scoici” pe 76 rânduri. Doar atmosfera cu „You´ll never walk alone” nu s-a schimbat, Kop trăgându-şi numele de la dealul de observaţie disputat în Războiul Burilor din Africa de Sud, în 1900, cu olandezii, când au pierit 300 ostaşi din Liverpool.

Aşa arăta o poartă de acces din lemn în vechea peluză Kop, pirocheţii de la intrare fiind fabricaţi de o firmă din... Manchester

Alte locuri esenţiale, de suflet, ar fi mozaicul cu numele celor 96 pieriţi la Hillsborough, de la intrarea în muzeul cu vitrinele trofeelor, fani comemoraţi permanent, cu lumânări şi jerbe, la „Memorialul” din spatele Centenary Stand, de la celebra poartă „You´ll never walk alone”, a lui Shankly. Sunt nume de rude, tată şi fiu… Iar pentru dreptatea lor încă se luptă, steaguri relevante ale organizaţiilor fanilor, de dezvelire a adevărului sufocat de Poliţie şi denaturat de scandalagiul londonez The Sun, fiind arborate vizavi de Kop, la pubul The Park. Care e flancat de barul „Al 12-lea jucător”… 

Memorialul de mozaic, din interior

Hillsborough Memorial, cu numele celor 96 de dispăruţi, din stânga Shankly Gate...

You´ll never walk alone...

Adolescenţi, fraţi şi surori, şi o mare întrebare: când se va face dreptate? Liverpool aşteaptă de peste 20 de ani...

Cealaltă filă a Memorialului sub formă de carte...

Şi în muzeu e un clişeu cu marea de compasiune în faţa peluzei ucigaşe din Leppings Lane, Hillsborough (Sheffield)

Unul din steagurile arborate la pubul The Park, peste drum de peluza Kop, e al asociaţiei ce luptă pentru dezvelirea adevărului tragediei de la Hillsborough. Din nefericire, are de luptat cu cea mai caustică şi oprimantă maşinărie de stat din lumea aşa zis civilizată

Buldozerele vor intra pe străzile din jurul arenei când alţi investitori capabili să ridice noul Anfield îi vor înlocui pe haloşii insinuaţi din SUA în lumea fotbalului european

 „Liverbird”, pasărea cormoran simbol al clubului şi urbei, de pe clădirea etalon de la ţărm, vrea să rămână stoică în zona Anfield, dar pe o arenă nouă, mare, unică şansă pentru Liverpool să-şi împrospăteze gloriosul palmares.

Clădirea emblemă Liverbuilding, cu cei doi cormorani din vârf, de pe frontul la estuarul lui Mersey...

Până şi „Slavă ţie Studenţie” cade pradă intereselor?

August 2, 2010

În ŞUTURI ÎN ZID am pomenit de soarta recentă a Universităţii Cluj, denaturată în 2010 de cai troieni dinamovişti în oraşul de sub Feleac, după 9 decenii de mândră nedeterminare a alb-negrilor…

Ce-i oare mai frumos decât să fii suferit de departe cele mai multe eşecuri din istoria primei ligi, 637, şi să continui totuşi să lupţi „în iarbă” şi să răguşeşti în peluze? Ce-i oare mai grozav decât să-ţi fii conservat tradiţia datând din septembrie 1919, rezistând multor retrogradări iar acum unei a doua strămutări departe de casă? Alţii ar fi aruncat poate prosopul sau ar fi cumpărat locuri ori fuzionat, căci e la modă.

N-a fost însă cazul în jumătatea alb-neagră a Clujului, din care s-ar putea găsi simpatizanţi de ocazie ai Timişoarei, cu ocazia vizitei de peste câteva zile a CFR-ului campion. Din mia aia de fani deplasaţi în iunie la Lupeni, pentru a asista la repetarea promovării în elită reuşită în 2007 de Universitatea lui Falub. Sau dintre cei 4.500 suporteri ai „Şepcilor roşii” ce-au dominat arena plină ochi din Alba Iulia, la redebutul cu 1-2 contra Stelei. Ori fie şi dintre cei doar 300 de iubitori ai lui „U” ce şi-au luat abonament anual pentru sezonul cu jocuri „acasă” în cetatea înscăunării lui Mihai Viteazul.

E drept, orice promovare stârneşte o emulaţie iar un prim pas contra Stelei sporeşte interesul, însă pasiunea pentru cândva prima echipă a Clujului e o stare de spirit şi o pildă demnă de urmat. În fond, e în sângele alb-negrilor. În mai 1920, pentru primul joc al Universităţii, pierdut cu 1-3 la Arad în faţa Gloriei, 80 de suporteri s-au deplasat cu trenul din Dealul Feleacului până pe malul Mureşului. Iar firul continuităţii clubului alb-negrilor s-a păstrat intact în ciuda celor 5 ani petrecuţi în exil la Sibiu, între 1940 şi ´45, ca unică soluţie de supravieţuire în competiţie în urma Dictatului de la Viena ce rupea Transilvania, sau a retrogradărilor la rând până în <C>, în 2000, după nefastul mariaj cu final previzibil cu Banca Dacia Felix.

S-ar putea să supăr dar, comparativ cu farsa din 2002 a Timişoarei, retrogradată în liga a treia însă reinstalată în aceeaşi vară în elită, „U” nu şi-a pătat până deunăzi blazonul, ci l-a adus pe Ioan Ovidiu Sabău şi a repromovat imediat „în iarbă”. Desigur, mândrilor alb-negri nu le-a căzut bine să sufere din 1999 şi până-n 2007 departe de prima ligă dar nici n-au lăsat o tradiţie cu doar doi ani de <B> într-o perioadă „de elită” 1946-´76 să fie întinată cu mâini întinse şi profit nemeritat.

Poate li se „trăgea” de la vorbele rostite de Iuliu Haţieganu, fondatorul clubului, în 1932, la lansarea la apă a Universităţii în campionatul României: „Scopul nostru nu este de a crea campioni, ci oameni sănătoşi. Nu record, ci armonie; nu ură ci camaraderie; nu victorie personală ci victoria naţiunii; nu speculă, ci jertfă”. Bine zis! Am avea nevoie de mulţi Haţieganu în Liga 1 şi în zilele noastre în general…

Ori poate li se „trage” de la tăria acumulată în deceniile de obositor pelerinaj. Acum la Alba Iulia, anul trecut pe „Clujana”, o arenă abia renovată şi extinsă la 2.000 locuri, pe care mai jucaseră în trecut, din ´36, Dermata şi chiar CFR, timp de 6 sezoane. Dar nu şi „U”. Care a fost practic evacuată de pe vechea „potcoavă” inaugurată în 1961 şi redenumită „Ion Moina” după aşa zisa revoluţie, cu păcăleala din partea Consiliului Judeţean de sistare în 2005 a renovării sale. Degeaba o omologa Direcţia de Licenţieri a FRF în 2007, căci era vorba de un provizorat stânjenitor. Cu doar 7.600 locuri la „principală” şi peluză.

Iar „U” a rămas cu atât mai demnă în faţa ascensiunii pe schele şi peste noapte a de-acum dublei campioane CFR. Mă întreb cum ar fi înghiţit poliştii un asemenea scenariu, cu CFR eclipsându-i în Timişoara!? De neimaginat.

Ei bine, Universitatea a suferit dar nu şi-a pierdut sufletul, atât de preţios şi, se vede la alţii, greu de recuperat. Şi poate că „U” va dansa numai un sezon în Cetate dar „doar” vicecampioana din 1933, la debut, în urma Ripensiei, şi câştigătoarea unei unice Cupe a României, în ´65, cu Sepsi şi Cosmoc antrenori, poate întreţine flacăra imnului <Slavă ţie, Studenţie>.

Nu zău dar într-un fotbal în care Olanda a degenerat de la Frumoasa Portocală a anilor ´70 la karate-kid într-o finală de Mondial iar inventatoarea Anglia a conservat minimul în faţa Sloveniei cu 3 minute de cinism la colţul terenului, un club plimbat cu cortul peste… graniţe şi cu liftul între ligi putea fi mândru că e intact şi cu 4.500 de susţinători „acasă” dar în deplasare într-o ţară lovită de o aşa zisă însă prefabricată criză. Şi nu-mi cântaţi că e vorba de fani gata de cafteală, căci fiecare pădure are vreascurile ei iar orice exagerare e deliciul presei, lovitura venind în schimb de la oameni nesănătoşi, asta apropo de crezul lui Haţieganu, care au deturnat simbolul „U” pe linii „dinamoviste”, drept „căpuşă” în coasta CFR-ului…

Cinic e faptul că „U” a fost ţinută până în ultima clipă pe jar cu gazul pe foc aruncat de Jandarmerie cum că până şi arena „gazdă” din Alba Iulia nu s-ar preta Ligii 1 şi e amânată de anulări şi incompatibilităţi în încurcături cu comisii şi licitaţii legate de viitorul ei stadion. Un club cu 3 titluri naţionale la tineret şi 8 la juniori ar fi meritat să-şi savureze cel de-al zecelea demn veac de existenţă şi nu să servească intereselor lui Dinamo cu Walter tot aşa cum a fost proptită şi ridicată de nicăieri o concitadină acum campioană.

0-2… Deseori in fata dar mai mereu pierzator

Martie 23, 2010

De la un avans de 21 puncte in ianuarie, la doar trei acum. O istorie familiara. Parca o pecete a „albilor” ce in toamna au aniversat 90 de ani de existenta. Intrebarea e daca Leeds United isi va pastra pozitia secunda si va promova automat in esalonul doi sau, respectand traditia, se va alege din nou cu buza umflata, ratand de putin obiectivul.

Old Trafford a amutit in primul meci pe 2010 la acel 0-1 cu Leeds. De-atunci insa "albilor" nu le-a mers deloc...

Luni seara, pe Elland Road, „albii” au clacat cu 2-0 in fata principalei urmaritoare, Millwall Londra, ce a punctat prin Morison in minutul 11 si rezerva Batt spre final, deznodamant ce ascute lupta pentru ravnitul loc 2. Leeds are acum 71 puncte iar Millwall 68 si un golaveraj usor inferior, cu noua etape inaintea incheierii ligii a treia.

Ce s-a intamplat cu Leeds de la acel uluitor succes pe Old Trafford, in 3 ianuarie, 1-0 in fata campioanei Manchester United, ce se vedea eliminata din Cupa Angliei? Greu de zis dar trupa lui Simon Grayson a mai adunat doar 4 victorii in 13 jocuri de campionat, in contrast „Leii” de la Millwall recuperand teren cu 10 succese in ultimele 12 aparitii.

Ca un facut, Leeds n-a contat tocmai acum pe golgeterul Jermaine Beckford, cu 21 reusite in liga la activ si marcator al golului calificant pe Old Trafford, lui alaturandu-i-se in sala de tratament, deja dupa 8 minute scurse in jocul de luni, fundasul mereu bandajat la cap Patrick Kisnorbo, australian care s-ar putea sa rateze inclusiv Cupa Mondiala. In disperare de cauza, s-a apelat la septarul scotian Dickov, care in aceasta toamna va implini 38 ani, o alternativa ce sugereaza ca Leeds intra stramtorata pe linia dreapta a finalului de sezon.

Desigur, promovarea se joaca, doar Norwich City parand a se fi desprins in castigatoare a Coca Cola League One, insa echipele ce vin din spate, cu aplomb, pot „lua fata” la impartirea premiilor. Plasate cu un punct in urma lui Millwall, londoneza Charlton si Swindon Town inca trag si ele nadejde la de-acum accesibilul loc doi. Leeds a lasat usa larg deschisa…

Iar traditia spune ca „albii” sunt mai mereu in fata dar atat de des irosind oportunitati. Mai exact, de la retrogradarea din elita, in 2004, Leeds a pierdut baraje de promovare in ultimele trei campanii la rand in care s-a regasit implicata in lupta pentru ascensiune. In 2006, in finala play-off de accedere in Premier League, favorita Leeds a fost spulberata de Watford Londra cu 3-0. Retrogradata intre timp, in 2007, in esalonul trei, Leeds a cedat de-atunci in play-off, atat in 2008, 0-1 cu Doncaster United in finala de pe noul Wembley, cat si anul trecut, tocmai in fata lui Millwall, in semifinala tur retur. 1-0 pentru „Leii” galezului Kenny Jackett in Londra si 1-1 pe Elland Road.

Mai mult, esecurile la baraj sunt simptomatice pentru Leeds, obisnuita parca de-a lungul istoriei sa se impiedice la ultimul obstacol. Astfel, trupa din Yorkshire are in palmares finalele pierdute in Cupa Oraselor Targuri, in 1967, in Cupa Cupelor, in ’73, si Cupa Campionilor Europeni, in ’75, sezon in care pierdea la potou si campionatul si Cupa Angliei. Si asta nu-i totul… Leeds pierdea si in semifinale cruciale, atat in 1966, in Cupa Oraselor Targuri, si in ’70, in C.C.E., cat si mai recent, in 2000 in Cupa UEFA si un an mai tarziu in Liga Campionilor, contra Valenciei.

La cat de mult a fost „in fata”, Leeds a acumulat la urma urmei o zestre relativ subtire, cu trei titluri nationale, in 1969, ’74 si ’92, unice triumfuri in Cupa Angliei si Cupa Ligii, in 1972 respectiv ’68, si doua trofee ale Cupei Oraselor Targuri, in ’68 si ’71.

Dupa 14 ani in elita, intre 1990 si 2004, veniti in urma a opt sezoane petrecute neasteptat in Division 2, Leeds United cauta cu disperare ruta directa spre inaltimile vremurilor de altadata. Insa cu esecuri acasa aidoma celui de luni, in fata contracandidatei Millwall, favorita cu un pedigree mult peste nivelul ligii a treia nu-si face insa deloc favoruri. Se anunta un finis demn de urmarit…

Anglia, pe podiumul favoritelor la Mondial

Decembrie 5, 2009

Casele de pariuri londoneze au micsorat cotele Angliei la cateva minute dupa incheierea tragerii la sorti a grupelor turneului final al Mondialului sud-african. Cap de serie in Grupa C, care s-a conturat drept abordabila in urma extragerii din urna a Statelor Unite, Algeriei si Sloveniei, fiind catalogata drept usoara de comentatori si „deloc rea” de catre selectionerul Fabio Capello, Albionul este acum creditat cu 5/1 sanse la cucerirea Cupei Mondiale de catre analistii de la Ladbrokes, de la 6/1 inaintea evenimentului desfasurat aseara in Africa de Sud, urmand Spania dar devansand Brazilia pe podiumul favoritelor la castigarea trofeului.

Fara doar si poate, comparativ mai ales cu Germania si Brazilia dar si cu Argentina, capi de serie carora li s-au repartizat cativa adversari competitivi in grupele D, G respectiv B, Anglia a iesit multumita de la tragerea la sorti iar traditia fiind de partea ei in privinta calificarilor din grupele turneelor finale, este de asteptat ca insularii sa confirme statutul de cap de serie.

Cuvantul de ordine in grupe a fost mereu precautia, din 1982 incoace, cand Anglia revenea la turneul final dupa doua absente la rand in anii ’70, insularii reusind performanta de a primi un unic gol in 4 din cele sase prime faze ale Mondialului, exceptiile consemnandu-se in 1998 si 2006, cand Romania respectiv Suedia le-a marcat un al doilea gol, in ultimul minut, prin Petrescu respectiv Larsson. Absolut remarcabil ca Albionul a reusit la ultimele 6 turnee finale sa nu primeasca gol in fiecare doua din cele 3 jocuri din grupe.

Iar cu Capello la timona, prin definitie si excelenta un strateg exponent al betonului armat italian, e de asteptat ca Anglia sa-si croiasca din nou cu mare grija drumul din grupe.

In principiu, ar ramane de vazut cu care calificata din grupa D vor da piept englezii in optimi, dintre Germania, Ghana si Serbia, adversare ce s-ar putea dovedi nuci tari in faza knock-out, analisti de prim rang din presa londoneza plasand din start „Panzerele” in fotoliul de lider si avertizand implicit Anglia sa evite locul 2 in grupa. Insa pana atunci, grupa C le-a adus oponentii doriti.

Intrebarea e daca Albionul va iesi imaculat din grupa sau va repeta figura ca la fiecare 12 ani sa se califice sifonat. Pe platourile mexicane, in ’86, Anglia regretatului Sir Bobby Robson pornea la drum cu un esec, 0-1 cu Portugalia, nedezmeticindu-se nici in al doilea joc, 0-0 cu Maroc, abia hat-trickul lui Gary Lineker contra Poloniei scuturand blazarea si aducand calificarea.

Iar in 1998, la Coupe du Monde, stim bine cum Dan Petrescu a avut ultimul cuvant de spus in fata trupei lui Glenn Hoddle, 2-1 in cel de-al doilea meci din grupa, dupa ce insularii dispusesera initial cu 2-0 de Tunisia.

Infrangerile cu Portugalia si Romania ar fi insa exceptiile care confirma regula ca Anglia se descurca in grupele Campionatului Mondial, doar succesiunea 1986, 1998, 2010 dandu-le ocazia unor carcotasi ca mine sa faca speculatii.

Ca Anglia poate fi foarte multumita cu rezultatul tragerii la sorti ar putea-o sugera si o alta privire in trecut, la adversarele din grupa Mondialului asiatic din 2002, cand insularii au trebuit sa-si croiasca drum dintre Suedia, Argentina si Nigeria. A fost un patrulater piatra de moara, din care englezii au navigat insa cu un 1-1 cu scandinavii, fiind egalati de Alexandersson, razbunandu-se cu 1-0 pe sud-americani si remizand alb cu africanii. 

Si cand le-a fost insa mai usor, peste 4 ani, la Mondialul din Germania, 1-0 cu Paraguay si un 2-0 conturat abia in ultimele sapte minute, cu Trinidad&Tobago, englezii tot au risipit puncte in grupa, fiind egalati la doi de scandinavi.

Cu alte cuvinte, Anglia mereu s-a calificat dar cedand de fiecare data puncte, cum a fost cazul si la Italia Novanta, cand s-a vazut nevoita sa transeze ultimul joc, cu Egipt, dupa ce fusese tinuta in sah de Irlanda si Olanda. Doar in 1982, la Mondialul spaniol, venit dupa doua absente neasteptate ale Albionului, trupa lui Greenwood a defilat in grupa, cu trei succese. Si apropo de acel turneu final iberic, acolo Algeria lui Madjer pornea la drum cu un 2-1 contra Germaniei Federale, insa Algeria de astazi, calificata la baraj in dauna Egiptului, este mult mai mult o necunoscuta decat in acele vremuri, cel putin din punctul de vedere al insularilor, care n-au intalnit-o niciodata, macar intr-un joc amical…

Insa cum Anglia va debuta contra Statelor Unite, n-ar trebui s-o ingrijoreze faptul ca algerienii nu erau invinsi nici la startul Mondialului mexican, unde egalau prin Zidane la unu Irlanda de Nord.

Intrebarea e daca va gasi cineva ac de cojocul Angliei: nord-americanii, adversari incomozi si cu atat mai mult pentru „verisorii” insulari, ori bine organizata Slovenie? Dupa cum s-a descotorosit insa Capello in grupa preliminara de adversare din spatiul ex-sovietic si cum baietii lui Kek s-ar putea „stinge” pana la ora celei de-a treia dispute, balanta inclina in favoarea alesei bookmakerilor.

Cert e, in baza rezultatelor Albionului in grupe din ’86 incoace, cand Lineker zdrobea Polonia cu un hat-trick, ca insularii n-au mai castigat de atunci cu nationale europene, remizand de 4 ori cu exponente ale stilului anglo-saxon.

Mult mai bine s-au descurcat insa cu africanii, neprimind nici un gol si invingand in trei din patru cazuri: 0-0 cu Maroc in 1986, 1-0 cu egiptenii in ’90, 2-0 cu Tunisia in grupa din care a facut parte si Romania la Coupe du Monde si 0-0 cu Nigeria, in Asia. Si procentaj suta la suta cu nationalele din continentul american, 2-0 cu Columbia in Franta, 1-0 din penaltyul lui Beckham contra Argentinei, in Asia, un alt 1-0 dintr-o lovitura libera a aceluiasi Beckham, in debutul primului joc al campaniei, cu Paraguay, si imediat un 2-0 contra caraibienilor din Trinidad & Tobago.  

Daca bookmakerii spun insa ca sansele Albionului la titlu au crescut subit dupa extragerea bilelor din urna, trebuie ca stiu ei ceva, si toate aceste consideratii statistice bazandu-se pe traditia precedentelor editii pot fi aruncate pe fereastra. Totusi, analistii caselor de pariuri au recunoscut castigurile financiare substantiale obtinute la celelalte turnee finale de pe urma mizelor jucate mai mult cu sufletul decat cu mintea de catre chibitii insulari, de unde ca ar putea fi suspectati acum de un usor cinism prin cresterea sanselor Albionului, cotata de vineri noapte chiar peste Brazilia la castigarea titlului, aruncand poate o mica momeala in lumina deznodamantului tragerii la sorti. „Ne e teama ca vom iesi in pierdere de data asta” s-au grabit sa opineze, sugerand ca miscorarea cotelor le vor atenua platile facute nu putinilor fani pe care ii stimuleaza sa mearga pe mana Angliei.

In aceeasi nota, in editorialul suplimentului special editat de un mare cotidian londonez in dimineata imediat urmatoare tragerii la sorti, preambulul articolului a caracterizat Grupa C drept „o simpla croaziera ce duce la cel putin un loc in semifinale”, traseul lui Rooney si compania urmand sa atinga haltele Serbia, in optimi, Franta, in sferturi, Brazilia, intre ultimele patru, si Spania. Este totusi doar un exercitiu al imaginatiei, din moment ce acelasi autor, cu cateva zile inainte, alcatuind o echipa fantastica a ultimului deceniu in Premier League, l-a selectionat pe Steve Gerrard pe post de fundas dreapta.

Mingea e rotunda si frumosul joc ne poate lasa dusi pe val… Startul, peste o jumatate de an. Cam pe-atunci, cand loturile vor fi conturate, cand vom stii cine e in forma si cine ar putea rata vreun meci-doua din cauza accidentarilor ori a lipsei prospetimii, vom putea specula intr-o mai mare masura in lumina aspectelor tehnico-tactice si a caracteristicilor selectionatelor.

Pentru moment, la cald, cotele de pariuri si probabilitatile date de statistici si traditie pot tine loc de speculatii.

Northwich si Norwich in turul doi

Noiembrie 17, 2009

Pentru prima oara in Cupa Angliei un joc a fost difuzat video in direct si exclusiv pe pagina de internet a federatiei dar mai putin surprinzatoare a fost eliminarea inca din turul intai a 6 cluburi profesioniste de catre “buturugi mici”.

Dupa 6 tururi preliminare, The F.A. Cup a strans la start in First Round Proper, turul intai, si cluburile profesioniste din ligile a treia si a patra, editia cu numarul 129 intrandu-si astfel cu adevarat in drepturi. In cele 40 de meciuri s-au regasit asadar si dueluri intre David si Goliath, si nu doar jocuri intre echipe amatoare, ca pana in runda precedenta. Iar recompensa a crescut pe masura, la 18.000 lire sterline din partea federatiei pentru calificarea in runda secunda.

Iar cine asteapta turul trei din primul weekend al lui 2010 pentru intrarea in cursa a prim-divizionarelor, sa ia aminte totusi ca in primul tur s-au aliniat la centrul terenului 8 castigatoare ale Cupei Angliei. Ca traditia, palmaresul ori esalonul superior nu inseamna totul au aflat si cateva dintre triumfatoarele din trecut, eliminate fara mila.

In uvertura, vineri, au fost programate 3 jocuri in nocturna, Sven-Goran Eriksson si a sa Notts County, o castigatoare a competitiei in 1894, mergand mai departe in dauna unei alte grupari din liga a patra, Bradford City, la randul ei triumfatoare in 1911. Southampton, retrogradata in primavara in esalonul trei si pornind la drum cu 10 puncte penalizare datorita unor nereguli financiare, si-a indulcit amarul din campionat cu un 3-2 in Cupa Angliei la Bristol, pe terenul lui Rovers, o colega de esalon, in fata a 6.446 spectatori.

Sambata la amiaza, in meci televizat, o aparitie in premiera in turul intai pentru Paulton Rovers, un club vechi de 128 ani din comitatul rural Somerset, undeva la piciorusul insulei sub forma de iepuras, activand in Zamaretto League Division One South and West, un fel de esalonul opt. Dar surpriza nu s-a produs, “Canarii” abia cazuti si ei in liga a treia spulberandu-si amfitrionii: 7-0 pentru Norwich City. Cu Delia Smith presedinta, renumita autoare de carti culinare, si scotianul Paul Lambert la timona, preluata de fostul mijlocas al Borussiei Dortmund in aceasta toamna, „galben-verzii” au regasit ingredientele care le-au realimentat pofta de gol…

Apoi, in grosul jocurilor, respectand ora traditionala de start, cincisprezece, s-au regasit altele 3 purtand doar pecetea ligii a treia, Coca Cola League One. Tragerea la sorti fiind complet aleatorie, fara capi de serie ori diferentieri in privinta gazduirii intalnirii, asemenea imperecheri ale unor potentiale favorite ale turului I sunt inevitabile.

Iar un asemenea meci l-a inceput si romanul Adrian Patulea, in atacul lui Leyton Orient Londra, ce-l aducea in vara de la Lincoln City. La Liverpool, in fieful lui Tranmere Rovers, ce-l demitea recent de la carma pe John Barnes, The O’s au scapat cu fata curata, 1-1, intr-una dintre cele 7 remize ale rundei, ce sunt rejucate in aceasta seara de marti 17 noiembrie. Patulea, inlocuit in minutul 67, o fi gasind poate pe teren propriu drumul spre gol si calificare.

Dar surprizele nu s-au lasat totusi asteptate. Staines Town, trupa din urbea lui Sasha Baron Cohen alias Ali G, venind din seria sudica a ligii a sasea, s-a calificat pe terenul lui Shrewsbury, o pretendenta la promovarea in esalonul trei: 1-0. Colega de divizie a lui Staines, Bath City, reprezentand un oras universitar prolific in rugby, a invins si mai clar, 2-0, la Grimsby Town, din Coca Cola League Two, liga a patra. Diferenta de doua esaloane n-a contat in alte doua cazuri, micuta Kettering calificandu-se si ea cu un 1-0 in deplasare, la profesionista de liga a III-a Hartlepool, iar Oxford United, candva o prim-divizionara, scufundata acum in divizia a cincea, bucurand peste 6.000 de fani cu un 1-0 in dauna lui Yeovil Town, la randul ei o “buturuga mica” pana mai ieri.

Ca liga a cincea are nucile ei tari a dovedit-o si York City, ce a intors in ultimele 5 minute rezultatul la 3-2 in fata profesionistei Crewe Alexandra. Tragand linia si adunand, cinci grupari profesioniste au fost trase pe dreapta de echipe dinafara Football League.

Iar apoi, sambata dupa-masa, in premiera absoluta in Cupa Angliei, un joc a fost difuzat video in direct pe pagina virtuala a federatiei engleze, www.thefa.com. Un meci de fapt de liga a treia, intre Oldham Athletic si Leeds United, colege de esalon si in 1992, cand oaspetii, pe-atunci cu Cantona, Strachan ori McAllister, cucereau ultima editie in elita inaintea lansarii Premier League. Dar semifinalele de Cupa Angliei cu remize si rejucari pierdute in fata lui Manchester United, in 1990 si ’94, cand si retrograda din prima liga, nu i-au tinut acum de cald lui Oldham: 0-2. Leeds s-a calificat in experienta in direct pe internet.

Daca n-ar fi falimentat Setanta, canalul prin satelit irlandez ce avea drepturile de difuzare, nici Football Association n-ar fi apelat la o asemenea solutie. Iar duminica onoarea televizarii i-a revenit canalului terestru ITV1, ce a mirosit surpriza langa Manchester, la Northwich, locul 16 datorita unei penalizari de 10 puncte in seria nordica a ligii a sasea, ce a eliminat-o intr-o surpriza-soc pe Charlton Athletic, o prim-divizionara pana in 2007. Riley, un barman de 20 ani cu jumatate de norma, a marcat in minutul 81 in dauna castigatoarei din 1947 a F.A. Cup!

Cu un nume predestinat, Northwich Victoria a fost inclusa in urna tragerii la sorti a turului doi, cu premii de calificare de 27.000 lire sterline, derulata in transmisiune directa pe acelasi ITV1 imediat dupa jocul surpriza. Iar ca emotiile sa-i fie iute curmate, a iesit prima din urna, pentru jocul din 28 noiembrie, acasa cu Lincoln.

Insa turul intai s-a incheiat abia luni seara, odata cu derbyul londonez Millwall – Wimbledon, colege in 1990 in prima liga, cu “Leii” acum in esalonul trei iar oaspetii in cinci. Dar ce mai oaspeti, blazonati cu cucerirea Cupei Angliei in 1988, in fata favoritei Liverpool! De asemenea succes n-a avut parte Millwall, in finala din 2004, 0-3 cu Manchester United, dar derbyul de pe The Den a fost inedit mai ales prin faptul ca a fost preluat de 31 posturi TV, printre care si Sportklub, insa niciunul din… Albion. Paradox ce mi-a amintit de exclamatia unui amic, fan Wimbledon, pe cand erau afisate pe Sky Sports rezultatele din ligile “mici”, dupa ce fusesem la jocul de liga a saptea cu Leyton, 0-0 in decembrie 2005: “Ha, ha, uite-ne numele la teve! Asta-i marele pas, intr-o buna zi sa fim si televizati, de exemplu intr-un joc de turul I al Cupei Angliei, pentru ca nu suntem fiste cine, ci urmasii unei castigatoare”.

Viziunea lui Nick s-a conturat, dar pentru telespectatori din Albania ori aiurea. Aici, jocul l-au vazut doar cei 9.500 spectatori, dintre care 3.339 fani oaspeti, prezenti la Millwall – Wimbledon 4-1. Inegalabila F.A. Cup in forma pura.

 

Granitul de Basel ia aurul mondial

Noiembrie 16, 2009

S-a intamplat duminica doar pentru a doua oara in doua decenii ca o reprezentativa europeana sa castige Campionatul Mondial sub 17 ani, o afacere preponderent nigeriano-braziliana.

A trebuit sa descinda in Nigeria o debutanta absoluta la aceasta categorie de varsta, Elvetia, pentru a rasturna calculele hartiei, pentru a infirma o traditie nefavorabila Europei si nu in ultimul rand pentru a sugera ca fotbalul mileniului III la nivelul selectionatelor nationale extrage deja avantajele si poate culege roadele unei fericite alchimii rezultate din naturalizari.

Tara Cantoanelor, desi neutra si nealipita clubului celor 27 din Uniunea Europeana, este in mod paradoxal un adevarat Babilon universal prin imaginea sa fotbalistica reprezentata pe scena mondiala de aceasta nationala de tineret. In finala, Elvetia lui Ryser a deposedat gazda Nigeria de titlul mondial, prin golul nouarului Haris Seferovic, un mandru Grasshopper de Zurich dar originar din Bosnia si Hertegovina. 1-0.

Tara alpina nu s-a topit aidoma ciocolatei Milka in cazanul generat de cei 60.000 fani ai gazdelor in arena din Abuja, ci a fost de Granit, aidoma prenumelui mijlocasului ei Xhaka, si a adus aurul mondial pe batranul continent, reamintind de triumful Frantei in Caraibe, in 2001. In contrast, nigerienii, suspectati tocmai de alti africani, ghanezii, in privinta „datelor din buletin” relativ la varstele jucatorilor ei, un semn de intrebare ce planeaza de decenii cand e vorba de tinerii fotbalisti ai continentului negru, n-au adaugat celor 3 titluri mondiale la U-17, ramanand pe acelasi palier cu brazilienii.

Inca doua consideratii… Numarul mare de goluri cu care a triumfat Elvetia este o revelatie entuziasmanta, semn ca ros-albii nu s-au strecurat spre cucerirea aurului, ci au turat toate motoarele. 2-0 cu Mexic, Pajtim Kasami si Rodriguez marcand inaintea pauzei. Apoi 4-3 cu Japonia, Haris Seferovic inscriind in ambele reprize iar Granit Xhaka si Ricardo Rodriguez de la 2-2. A urmat un surprinzator 1-0 cu Brazilia, semnat de decarul Nassim Ben Khalifa.

In optimi, unicul meci in care Elvetia n-a castigat in timpul regulamentar de joc, intinzandu-se si in prelungiri in dauna Germaniei, pentru un 4-3 in care a condus de fiecare data, prin golurile acelorasi Rodriguez si Seferovic, dublati de Andre Goncalves si acelasi Ben Khalifa. In sferturi, elvetienii au trecut si de vecinii de la sud, italienii, Ben Khalifa si Oliver Buff inscriind intr-un 2-1. In semifinala, festival de goluri, din nou cu 4 reusite, de aceasta data fara replica din partea Columbiei: Ben Khalifa, Seferovic, Bruno Martignoni si Rodriguez pe lista marcatorilor. 

Total… 5 goluri Seferovic, 4 Ben Khalifa si Rodriguez…

A doua notita, pe marginea numelor invingatorilor. Pe Granit Xhaka si Pajtim Kasami, deschizatorul de partie de la Lazio, stim de unde sa-i luam. De extractie balcanica, aidoma altui „helvet”, Haris Seferovic, un bosniac de etnie musulmana. Ar mai fi Ben Khalifa si Rodriguez si Martignoni. Baieti de 17 ani din cel putin a doua generatie de familii imigrate in Tara Cantoanelor. Tineri care au intuit in fotbal o cale de ridicare, de afirmare. Au mai jucat in finala Goncalves, Sead Hajrovic, un alt nume cu sonoritatea spatiului ex-iugoslav, nascut la Brugg (Elvetia) din parinti bosniaci, si Kofi Nimeley. Pe cand pe banca au luat loc alde Nakic, Mijatovic ori Kiassumbua.

Elvetia a oferit oglinda perfecta  a unui inceput de mileniu fara granite, in care tineri din diverse comunitati si etnii triumfa sub un anume steag. Este un exemplu sugestiv al metamorfozei sociale din acest deceniu, cu globalizarea aratandu-si efectele rezultate intr-un termen relativ scurt si in lumea fotbalului. A carui fata in viitorul imediat e oferita tocmai de imaginea Elvetiei sub 17 ani. Fotbalul lui 2015. Nume de care vom mai auzi, un Granit Xhaka de Basel ce ar putea deveni un Anelka al deceniului viitor.

Pe Wembley, bilet in picioare de o lira

Septembrie 22, 2009

Saptamana viitoare, Panathinaikos Atena va fi vizitatoarea lui Dinamo, in a doua etapa din grupele EuropaLeague, si chiar daca trifoiul alb-verzilor e acum cam ofilit, file de istorie din zilele de glorie ale clubului grec pot tine loc de istorisiri interesante.

Amanunte am aflat dand tarcoale stadionului „Apostolos Nikolaidis”, inghesuita arena din inima Atenei, de la poalele „tuguiului” Lycabettus, si unde fani cu alb-verde in vine tin flacara aprinsa, desi echipa joaca mai nou in alta parte, in Irini, in nordul capitalei, la noul Stadion Olimpic.

Panathinaikos, un nume de legenda in Grecia

Panathinaikos, un nume de legenda in Grecia

Trifoiul, un contur alb pe tricoul verde crud, si-a trait orele de varf intr-o zi de iunie, in 1971, pe Wembley, cu ocazia finalei Cupei Campionilor Europeni. Da, Panathinaikos a razbatut candva pana in ultimul act, o performanta neegalata in fotbalul de club grec, si desi trupa lui Ferenc Puskas, aflat in primul sau an la carma atenienilor, a plecat steagul, acea descindere in Templul Fotbalului e zenitul Zilelor de Glorie, „Glory Days”, ale gruparii elene, zile pomenite obsesiv la vechiul stadion si tinand loc de cald in prezentul indoielnic, cu „Pana” parasindu-si matca si parca pierzandu-si din incisivitatea ce i-o ofereau evolutiile in vechiul fief.

Verdele cu trifoi purtat in finala din 2 iunie '71, inramat la loc de cinste in sediul fanilor, din preajma "Leoforos"...

Verdele cu trifoi purtat in finala din 2 iunie '71, inramat la loc de cinste in sediul fanilor, din preajma "Leoforos"...

Avea sa fie o unica mare ocazie irosita. Sansa ce nu s-a mai intors vreodata, dand apa la moara nostalgicilor… GLORY DAYS, WEMBLEY 1971 – 2001, cum e inscriptionat pe zidul peluzei „Leoforos”, cea ticsita in trecut de tifosi, acum parasita si asteptand intr-o buna zi lama buldozerelor.

Panathinaikos a trecut pe langa gol pe Wembley, ba chiar in cateva randuri, dar Ajaxul lui Rinus Michels, deschizand scorul inca din minutul 5, prin Van Dijk, si profitand de autogolul lui Kapsis, din minutul 87, a acaparat trofeul: 2-0. Un rezultat sec, aplatisat de scurgerea anilor, dar care ascunde atatea pasiuni si amintiri. In sediul gruparii galeriei „Mad Boys 13”, „baietii nebuni de la poarta 13”, suveniruri tinand de finala londoneza iti atrag atentia de pe peretii incaperilor.

Ar fi mai ales un bilet de acces pe Wembley, cu pretul explicit al intrarii la peluza. One pound standing. O lira sterlina, in picioare. Atat costa pe-atunci, sa te inghesui in uriasul oval. De cateva zeci de ori mai piparat acum… S-au strans 83.000 fani, dintre care destui „trasi” la alb-verde, fie calatorind din indepartata Grecie, fie luandu-si inima in dinti, din larga comunitate elena din capitala britanica.

Iar unii au pastrat suvenirurile, ca pe niste adevarate tezaure. Pe pereti, colaj cu programul de meci al finalei, cu fotografii inedite, cu decupaje din editia de seara a cotidianului londonez „Evening Standard”. Remember. Aduceri aminte din zilele de glorie. Zile care au recapatat o si mai mare semnificatie anul trecut, cand Panathinaikos si-a aniversat centenarul.

Un alt colaj expus pe fatada tribunei intai a arenei "Nikolaidis", cu verzii aliniindu-se pe Wembley la finala din '71...

Un alt colaj expus pe fatada tribunei intai a arenei "Nikolaidis", cu verzii aliniindu-se intr-o reeditare peste ani a duelului de pe Wembley cu Ajax, din '71...

A ascultat finala la radio. Avea doar opt ani. Dar copilul de altadata, uriasul bland de-acum, suflet al „Mad Boys”, mi-a recitat echipa ca pe apa… Economopulos – Tomaras, Kapsis, Sourpis, Vlahos – Kamaras, Elefterakis – Gramos, Antoniadis, Domazos, Filakouris.  M-a purtat de la suvenir la suvenir, retraind parca anii de glorie. Glory Days. Au mai ramas amintirile si parca tristetea rezonand cu goliciunea arenei invechite, de peste drum.

Altadata, coreografia pe "Nikolaidis" era parte a atmosferei incandescente din "cutia de chibrituri". Acum, cu tot noul lui "Spirou Louis", stadion olimpic, ceva s-a diluat din tumultul tribunei alb-verzilor

Altadata, coreografia pe "Nikolaidis" era parte a atmosferei incandescente din "cutia de chibrituri". Acum, cu tot noul lui "Spirou Louis", stadion olimpic, ceva s-a diluat din tumultul tribunei alb-verzilor

S-au schimbat vremurile si dezradacinarea e parte a proiectului global. Buldozerele vor atrofia amintirile, vor amputa emotii dintre cele mai vii, deci vor darama mai mult decat ziduri si temelii cu ale lor graffitti, intr-o invalmaseala tipic elena, cu o simbolistica aparte. Gate 13, poarta 13, revine obsesiv, ca loc de pelerinaj al fanaticilor, in peluza „Leoforos”, denumita astfel pentru ca al ei colt nordic se revarsa peste marea artera „Leoforos Alexandras”. Acolo, noi cladiri impunatoare si o noua statie de metrou anticipeaza parca regenerarea  unei zone lasate pe alocuri intr-o ostentativa si dezolanta decrepitudine. Pacat ca regenerarea va viza si raderea autenticului „Nikolaidis”. Si cat nu vor deveni curand istorie, mesajele cu talcul lor merita parcurse…

Fanii si-au lasat amprenta pe peretii exteriori ai peluzei, altadata animata, acum o constructie parasita

Fanii si-au lasat amprenta pe peretii exteriori ai peluzei, altadata animata, acum o constructie parasita

N-am intrat in detalii, legat de chipul tanarului cu sapca, imaginandu-mi ca as rascoli rani adanci. Ci m-am plimbat, cu pasul mic.

Trifoiul la o suta de ani

Trifoiul la o suta de ani

Poarta 13, un simbol puternic pentru tifosii lui "Pana"

Poarta 13, un simbol puternic pentru tifosii lui "Pana"

Galeria "Mad Boys 13" n-a lasat nevopsit nici macar sediul de peste drum de peluza. Iar in sediu, adevarata comoara pentru microbisti... Muzeu in toata regula

Galeria "Mad Boys 13" n-a lasat nevopsit nici macar sediul de peste drum de peluza. Iar in sediu, adevarata comoara pentru microbisti... Muzeu in toata regula

Fanii au expus si un cliseu cu faza golului de pe Goodison Park, din sferturile de finala, suficient pentru a o apropia pe Panathinaikos de Wembley. Dupa ce baietii lui Puskas defilasera in fata lui Jeunesse D’Esch, cu 5-0 si 2-1, si a pe-atunci cehoslovacei Slovan Bratislava, cu 3-0 si 1-2, mai greu a fost contra lui Everton, cu 1-1 la Liverpool si 0-0 pe „Nikolaidis”, si in semifinala cu Crvena Zvezda. Esec clar la Beograd, 1-4, dar rasturnare spectaculoasa pe „Nikolaidis”: 3-0. Si bilete de Wembley!

Parcursul n-avea sa se mai repete iar actualul sezon e chiar mai trist, cu rivala din port, Olympiakos Pireu, depasind sistematic „Trifoiul”.

"Nikolaidis" a fost lasat in urma...

"Nikolaidis" a fost lasat in urma...

... iar noul Stadion Olimpic a luat rolul casei provizorii a "verzilor". Care, se zice, ar urma sa fie stramutati, pe viitoarea proprie arena, chiar si mai spre periferia capitalei. Cine inghite galusca?

... iar noul Stadion Olimpic a luat rolul casei provizorii a "verzilor". Care, se zice, ar urma sa fie stramutati, pe viitoarea proprie arena, chiar si mai spre periferia capitalei. Cine inghite galusca?

Panathinaikos pare a fi la raspantie iar vantul schimbarii n-o menajeaza. Trifoiul pare a fi fost dezradacinat iar revenirea la albie e mai anevoioasa decat si-ar fi inchipuit unii. Iar in tot acest deranj, nici noi staruri ca Djibril Cisse nu deprind la adevarata lor valoare emotia pornirilor unor fani ai alb-verzilor incercati peste ani de stramutari si reveniri, si care tin cu dintii, amintindu-si de zilele de glorie, de o identitate pe cale sa fie voalata.

Ziua 178. Csaba si-a urmat inima

Iunie 23, 2009

 

Gorgie Stand, peluza din preajma strazii cu acelasi nume, la arena Tynecastle a lui Hearts

Gorgie Stand, peluza din preajma strazii cu acelasi nume, la arena Tynecastle a lui Hearts

Dupa precedenta descindere in jumatatea “verde” a Edinburghului, la Hibs, am dat o raita pe la rivala locala Heart of Midlothian, mai batrana cu un an, cu o arena Tynecastle inzecit mai invechita si cu 80 de locuri mai mica decat Easter Road, dar cu mai multe trofee la activ si impulsionata de ambitiile lituanianului Romanov si talentul ultimului sau recrut intre antrenori, secuiul Csaba Laszlo din Odorhei.

Biserica sta de straja si la Tynecastle, in intrandul de pe Gorgie Road spre stadion. Un obicei in insula...

Biserica sta de straja si la Tynecastle, in intrandul de pe Gorgie Road spre stadion. Un obicei in insula...

La izvor a fost Sir Walter Scott, un fiu al Edinburghului, poet si nuvelist istoric, cu ale sale Ivanhoe ori Rob Roy dar si Heart of Midlothian, scrisa in 1818 drept a doua serie din povestirile “Tales of my landlord”. Creativul Scott ramane pe bancnotele lirei scotiene iar Heart of Midlothian, devenita initial o sala de ceremonii, receptii si baluri din capitala Scotiei, e numele purtat din 1874 de clubul de fotbal al “maroniilor” de pe Gorgie Road, din sud-vestul Castelului orasului.

Tribuna a doua a lui Hearts, Wheatfield Stand. Lanul de grau. Ultima oara "Inimile" au cules roade in 2006...

Tribuna a doua a lui Hearts, Wheatfield Stand. Lanul de grau. Ultima oara "Inimile" au cules roade in 2006...

Midlothian e zona centrala a regiunii Lothian iar Heart of Midlothian e inima locului. Conturul visiniu-maroniu al inimii e pe caldaramul cu piatra cubica al celebrei Mile Regale ce leaga in inima Edinburghului Resedinta Majestatii Sale in Scotia de castelul cetatii, traditia istorica fiind ca locuitorii urbei sa scuipe in acel loc, la intrarea in Catedrala St. Giles, in semn de dispret pentru raufacatorii urbei. In zilele noastre, e un gest purtator de noroc iar, in cazul fanilor lui Hibs, un motiv de luat peste picior rivalii din celalalt capat al urbei, care, initial, pe cand Hibernian era fondata un an mai tarziu, se opuneau aparitiei acesteia in peisajul fotbalistic: “Noi mai trecem pe-acolo sa scuipam pe Hearts”. Hearts, cum e alintata pe scurt Heart of Midlothian. Inimile.

Aceeasi tribuna Wheatfield. Nu prea are fata de Europa Cup

Aceeasi tribuna Wheatfield. Nu prea are fata de Europa Cup

De fapt, continuand mistoul, suporteri ai lui Hibernian mi-au spus sa ma grabesc sa vizitez Tynecastle, arena lui Hearts, nu de alta dar “va deveni curand supermarket Tesco”. Adevarul e ca dupa locurile 3 obtinute in 2003 si 2004 in Scottish Premier League, stramtorata financiar, Hearts a fost la un pas de a vinde stadionul pe care joaca din 1886, doar sosirea omului de afaceri lituanian Vladimir Romanov in februarie 2005 schimband datele problemei.

Armele din Tynecastle, pubul visiniu din colt. Aici se strang fanii de vita veche

Armele din Tynecastle, pubul visiniu din colt. Aici se strang fanii de vita veche

Fostul militar sovietic achizitiona initial 29,9% din club, acaparand 80% pana la finele respectivului an, pe cand, cu fraiele preluate, ii demitea pe rand pe George Burley, ex-international scotian, actualmente selectioner al “cimpoierilor”, si pe englezul Graham Rix. Chiar si in aceste convulsii, cu compatriotul Ivanauskas la carma, care n-avea nici el sa reziste prea mult, Hearts devenea vicecampioana in 2006, castigand la lovituri de departajare si finala Cupei Scotiei, dupa 1-1 cu Gretna, a saptea din palmares. Heart of Midlothian era primul club dupa Motherwell, din 1995 incoace, care sa sparga monopolul Rangers – Celtic al primelor doua locuri.

Urmati-va inimile, e indemnul clubului adresat fanilor, la casele de bilete

Urmati-va inimile, e indemnul clubului adresat fanilor, la casele de bilete

Asadar, din start, Romanov a fortat sa readuca “Inimile” in prim-plan, la gloria altor doua perioade fructuoase din istoria clubului pitit pe stradutele din preajma arterei Gorgie Road. La inceputuri, Hearts cucerea doua titluri nationale, in 1895 si ’96, plus de patru ori Cupa Scotiei, celelalte doua campionate castigandu-le in 1958 si ’60, in perioada lui Alfie Conn, Willie Bauld, Dave Mackay ori Alex Young.

Tribuna principala de la Tynecastle Stadium, cu sigla "Inimii de Midlothian"

Tribuna principala de la Tynecastle Stadium, cu sigla "Inimii de Midlothian"

Despre ultimul, asemuit cu Nureyev de englezul Jimmy Greaves, am citit in suplimentul sportiv al cotidianului The Scotsman, fostul star al lui Hearts fiind recreionat in ajunul finale Cupei Angliei, Chelsea – Everton, ca ex-jucator al “albastrilor” din Liverpool. In acele pagini era inserat si cliseul de arhiva cu managerul Alex Totten prezentandu-se in “fusta“ kilt pe banca lui Falkirk la ora finalei Cupei Scotiei din 1997, intr-o avancronica a ultimului act de pe Hampden Park, Rangers – Falkirk 1-0, saptamanile trecute.

Fotbalul scotian, inedit, cu o puternica pecete a locului si obiceiurilor, dar cedand nevoilor si intereselor economice, comerciale, financiare. Arena Tynecastle o fi ea veche, poate cea mai demodata dintre cele vizitate in Regat, cu 17.420 locuri inghesuite numai Domnul stie cum sub structurile metalice visinii contrastand cu biserica de pe colt si casele vechi din zona, insa magazinul de prezentare al clubului, din centrul comercial al “buricului” orasului, e ultramodern si cu de toate. Cu colajul vicecampionilor din 2006, cu elenul Fyssas ridicand Cupa, cu DVDul cu John Robertson si ale sale 9 goluri impotriva rivalei Hibs din totalul sau de 214, recordman all-time al lui Hearts, cu difuzarea la nesfarsit pe ecrane a unui succes cu 1-0 la “dusmana” Hibernian si mai ales cu tricourile de prezentare pentru noua editie de Europa Cup.

DVDurile cu golurile lui Robertson te intampina in magazinul lui Hearts

DVDurile cu golurile lui Robertson te intampina in magazinul lui Hearts

Caci clasandu-se din nou pe locul 3, pe podium, chiar cu sase puncte din cele 6 jocuri disputate cu marile Rangers si Celtic, Hearts se va alinia in competitia inlocuitoare a Cupei UEFA, si asta la carma cu un secui din Odorhei, Csaba Laszlo, nascut la 13 februarie 1964 si lansat la mijloc cu Progresul local.  Din Uganda, Csaba si-a ascultat inima si a raspuns apelului lui Romanov, preluand-o pe Hearts in 11 iulie 2008 si eliminand-o cu 2-0 pe Hibs din Cupa Scotiei chiar la Easter Road, exact dupa o jumatate de an, in 11 ianuarie ’09. Csaba isi urmeaza sufletul, cum frumos e sugerat fanilor intr-un poster de la stadion, “Follow Your Hearts”, si rasplata a venit sub forma titlului de Antrenorul Sezonului in prima liga.

O alta legenda a clubului, Willie Bauld, are "particica" sa din tribuna I

O alta legenda a clubului, Willie Bauld, are "particica" sa din tribuna I

Iar Romanov incearca sa prinda pasul cu reusitele echipei. Pe masa consilierilor locali e planul sau de a “roti” amplasamentul terenului de la Tynecastle cu 90 de grade, stramutarea tribunelor generand déjà reconstructia scolii locale pe cealalta parte a stradutei si convingerea locatarilor din sirul de cladiri de pe Gorgie Road, ce mascheaza arena ca o cutie de sardine, sa-si gaseasca loc, cu banii primiti, in alta parte, aproape de “Inimi”. Acolo, pe colt, e si visiniul pub “Tynecastle Arms”, iar peste drum, tot visiniu, “Robertson’s”. Al golgeterului. Cu vitrina anticariatului din preajma expunand cartea “Viata secreta a lui Laszlo, contele Dracula”.

Laszlo nu e conte, nici Dracula, ci pe podium cu Hearts

Laszlo nu e conte, nici Dracula, ci pe podium cu Hearts

Stand in fata vechii tribune principale a arenei Tynecastle, reconstruita in 1914 si cu acoperis inca de lemn, si incluzand sectiuni in onoarea lui Bauld si Robertson, imi spun ca Romanov va avea nevoie de mai mult decat cele 9 milioane, record, primite in 2007 de la Sunderland pe portarul Gordon, pentru a contura indraznetul proiect.

Iar Csaba va avea nevoie de mai mult decat un secret si de o mie de “Inimi”-Hearts pentru a rezista capriciilor balticului si a-i aduce pe “Maronii” macar in postura din 1965, cand, pierzand cu 2-0 si implicit si titlul, la media de golaveraj, in fata invingatoarei Kilmarnock, au fortat trecerea la departajarea prin diferenta de golaveraj. Hearts n-a mai fost de-atunci atat de aproape…

Pe ecrane, in magazinul clubului, Hibs - Hearts 0-1. Motiv de mandrie locala

Pe ecrane, in magazinul clubului, Hibs - Hearts 0-1. Motiv de mandrie locala

Hearts, castigatoare a Cupei Scotiei, la penaltyuri, in 2006. Ultimul triumf notabil

Hearts, castigatoare a Cupei Scotiei, la penaltyuri, in 2006. Ultimul triumf notabil