Posts Tagged ‘Kevin Keegan’

Dialog si poze cu Fulham: Fayed, Sir Bobby, jocul in 1894 si puterea fanilor

aprilie 10, 2010
 Am pozat si-am dialogat la Craven Cottage despre istoria „minunii” acum renascute de Hodgson. Fulham… 
 
 
 
 
 
 

Cabana Craven a vazut multe insa nu si o semifinala europeana. HSV vine la finele lui aprilie!

Ce n-au reusit londonezele Arsenal si Chelsea, ajunse in finala Champions League dar invinse in 2006 respectiv 2008, a izbutit zilele trecute mai micuta Fulham. Sa tina steagul sus pentru capitala Regatului in eurocupe! Luni se vor implini doar doi ani de la startul „Marii Evadari” reusite de Roy Hodgson cu „Cabanierii” alb-negri, penultimii clasati in Premier League castigand 3 meciuri la rand in deplasare, cu care vest-londonezii lui Fayed s-au salvat la golaveraj de la retrogradare, tocmai in dauna invinsei lor cu 2-0 din acel 12 aprilie, Reading…

Mai jos reamintesc postarea pe care o redactam in avancronica duminicii primei victorii a lui Roy Hodgson la carma lui Fulham, pe 3 februarie 2008, un 2-1 contra lui Villa in vazul camerelor Sky Sports, pe baza dialogului cu Morgan Phillips, autor al cartilor cu istoria clubului de la Craven Cottage… 

Autorul Morgan Phillips a scris in istoricele lui Fulham despre bomberul ce n-a plecat de la "Cabana", Johnny Haynes

E o iarnă tristă pe malul nordic al Tamisei, în sud-vestul Londrei. Din anul 2001, când revenea în elită după câteva decenii, Fulham FC n-a mai cochetat atât de primejdios cu retrogradarea. Lawrie Sanchez a fost demis înaintea Crăciunului dar nici Roy Hodgson n-a stopat momentan declinul, alb-negrii fiind recent eliminaţi şi din Cupa Angliei, chiar de o echipă de liga a treia.

Mai presus de amarul acestui sezon, cosmopolitul club de cartier, deţinut de un magnat egiptean, Fayed, şi mereu magnetizând nume proeminente, nu doar din insulă, are o istorie datând din 1879 şi mândria de a fi întâia grupare profesionistă londoneză. Am mers pe firul istoriei grupării înfiinţate în zonă pe lângă o şcoală religioasă de duminică, St. Andrew’s, într-un dialog cu Morgan Phillips, autor de cărţi de fotbal şi suporter de-o viaţă al trupei „de la cabană”, conform denumirii arenei, Craven Cottage.

În zi de meci, am lăsat în urmă tribuna principală, de cărămidă, aducând mai degrabă cu băi termale şi purtând numele legendei locului, Johnny Haynes, şi am vizitat biserica St. Andrew’s, amplasată în spatele clubului de tenis Queen’s, organizator în vară al turneului internaţional pe iarbă. Veronica, soţia lui Morgan Phillips, mi-a arătat ultima broşură editată despre club, apărută în toamnă cu sprijinul lăcaşului sfânt, şi mi-a deschis porţile unei fascinante discuţii cu Morgan.

Johnny Haynes Stand Nu-i asa ca vechea tribuna principala, purtand numele lui Haynes, pe care am pozat-o dinspre capatul peluzei Hammersmith, n-aduce cu a unui stadion de semifinalista a noii Europa Cup? Dar tocmai aici e farmecul… Fayed si fanii au fost suficient de inspirati sa conserve patina locului intr-un fotbal modern cu tot mai multe arene sablon, de beton si sticla. Handicapul ar fi locurile limitate, sub acoperisul de… lemn

Fulham, penultima în Premier League şi apelând în disperare la veterani gen Jari Litmanen, are de apărat un blazon vechi de 129 de ani… Dar mai multe prin vorbele lui Morgan Phillips.

Ce v-a determinat să scrieţi două istorice ale clubului?

– „Am descoperit că bibliotecile locale aveau ziare încă de pe vremea anilor de pionierat ai formaţiei, aşa încât am decis să citesc despre fiecare joc disputat, pe cât posibil. Am găsit atâtea materiale fascinante încât am scris o serie de articole pentru revista suporterilor clubului, Cottage Pie (Plăcinta cabanei). Când s-a calificat în finala Cupei Angliei, în 1975, am fost foarte dezamăgit că Fulham n-a editat o carte comemorativă, aşa încât am decis să scriu o istorie neoficială a clubului, din punctul de vedere al fanilor. FULHAM WE LOVE YOU (Fulham, te iubim) a fost publicată în 1976 şi încă sunt întrebat de ea dar mi-a rămas o singură copie, pe care o păstrez. Acum trei ani, m-a sunat un domn pe nume Peter Lupson, care scria o carte despre cluburile din Premier League înfiinţate de către biserici şi care mi-a solicitat ajutorul la capitolul despre Fulham. I-am spus ce ştiam despre legăturile iniţiale dintre club şi biserica St. Andrew’s şi am sfârşit prin a cerceta împreună, în lunile următoare. Chiar şi după publicarea cărţii sale, THANK GOD FOR FOOTBALL (Mulţumesc Domnului pentru fotbal), la editura Azure, în 2006, mi-am continuat investigaţiile. Finalmente, i-am oferit vicarului, Fr. Martin Eastwood, o serie de articole pentru revista locaşului sfânt. Spre bucuria mea, a vrut să le publice sub forma cărţii FROM ST ANDREW’S TO CRAVEN COTTAGE, apărută la începutul acestui sezon şi care e în vânzare pentru 5 lire la St. Andrew’s Church, 10 St. Andrew’s Road, London W14 9SX ori la adresa www.standrewsfulham.com

Home Supporters Only Zi de meci la Fulham. Intrare doar pentru fanii gazdelor, in Hammersmith End Stand.

Ce descoperiri interesante aţi făcut?

– „Deşi clubul a fost fondat de enoriaşi în legătură cu biserica religioasă de duminică, primii jucători n-au fost însă slujbaşii ei ori implicaţi în cor, ci tineri muncind 6 zile pe săptămână în construcţii sau la căile ferate. Mulţi trăiau în case mici, suprapopulate, pe străzi înghesuite, care demult au fost demolate. Fotbalul a fost ca o evadare pentru ei. Le-a fost foarte greu să se impună în primii 12 ani, fără un stadion propriu. Când găseau un teren pentru jocurile de-acasă, nu trecea un an, doi, şi trebuiau să-şi caute o altă suprafaţă de joc, nevoia de locuinţe având prioritate. De aceea, decizia luată în 1894, de a construi propria arenă, a fost foarte importantă pentru club. Dacă n-ar fi făcut acest pas curajos, se prea poate ca Fulham să se fi dus de râpă încă de la începuturile sale”.

De ce au ales tocmai Craven Cottage?

– „Iniţial, a fost o casă de vacanţă cu propriul ei teren însă după ce a ars din temelii, în 1888, nimeni n-a vrut să o reclădească. Era mult prea lăturalnică, ascunsă în spatele unor pieţe de zarzavat şi prea departe de liniile ferate, pentru a-i interesa pe investitorii imobiliari. Cine a avut viziunea casei drept un potenţial stadion de fotbal, fie a fost luat drept nebun sau geniu, însă construirea arenei s-a încadrat în timp pentru a fi inaugurată în sezonul 1896-1897. Facilităţile au fost foarte modeste iar stadionul a trebuit reconstruit, în 1905, odată cu cabana Craven, de pe colţ, din stânga tribunei principale, Suporterii lui Fulham iubesc acest stadion şi sunt mereu gata să cânte „Nu vom părăsi Cottage niciodată”.

stall Fani din generatia lui Morgan au tarabele lor la zidul exterior al peluzei Hammersmith, oferind insigne, programe de meci, reviste, fanioane, din niste vremuri cand divizionara secunda descindea pe Wembley, in’75, la finala Cupei Angliei. Taraba e insa „internationala”, cu surprize din diverse colturi ale lumii fotbalistice, in ton cu spectatorii de la Craven Cottage, singura arena oferind un sector „neutrilor”. Excursionistilor de fotbal…

Soţia Dvs. mi-a spus că mergeţi de 6 decenii la Craven Cottage. A fost în tradiţia familiei să simpatizeze cu Fulham?

– „Catherine, bunica mea, asistase la multe jocuri ale lui Newcastle înainte de a se muta în vestul Londrei, acum o sută de ani. Ea s-a măritat cu William, un soldat susţinător al lui Fulham, iar mama mea, Norah, şi fratele ei, Ted, au devenit fani ai formaţiei locale, casa lor, de pe Kenyon Street, fiind foarte aproape de Craven Cottage. În 1930, Norah s-a luat cu un galez, care a devenit secretarul clubului iniţial al suporterilor lui Fulham. Port întru totul numele tatălui meu, Morgan Phillips. Am început să merg la Fulham din 1948, împreună cu sora mea, iar acum sunt însoţit de Catherine, fiica mea, a patra generaţie de suporteri ai familiei Phillips.”

Ce vă amintiţi din acele zile, după război?

– „Aveam 9 ani în 1948. Craven Cottage nu s-a schimbat mai deloc de la construirea sa în 1905! Avea doar o tribună principală, aşa încât majoritatea fanilor asistau la jocuri de sub cerul liber. Bălăriile au apărut dintre rânduri iar vopseaua fusese ştearsă de vremi dar şi aşa, era un loc magic, pe când 30.000 de suflete strigau într-un singur glas pentru Fulham. Chiar atunci, în ’48, clubul a găzduit două meciuri din cadrul turneului de fotbal al Jocurilor Olimpice, prilej cu care spectatorii au văzut poate pentru prima dată jucători străini, altfel aproape toţi jucătorii noştri fiind englezi. Am fost foarte curioşi de exemplu să-l vedem în carne şi oase, la nici 5 ani după război, pe un fost soldat în trupele de desant naziste, blondul Bert Trautmann, care a venit la Craven Cottage în echipa lui Manchester City. Iar el a jucat într-atât de bine încât mulţimea l-a ovaţionat la ieşirea din teren. Tot stadionul! Spectatorii nu erau despărţiţi şi era o atitudine absolut normală să aplauzi o performanţă notabilă a adversarilor. Aşa ceva cu greu s-ar întâmpla în zilele noastre, de exemplu câţiva bravi fani ai lui Fulham salutând totuşi ultima apariţie a lui Thierry Henry, pentru Arsenal.”

St Andrew’sDe-aici a plecat totul… St. Andrew’s Sunday School Church este samburele lui Fulham F.C. Un club fondat pe langa o biserica, aidoma altora din elita in Albion: Man City, Everton… Vorba din titlul cartii lui Peter Lupson, Thank God for Football

Ce vă amintiţi despre Sir Bobby Robson?

–  „În anii ’40 şi ’50 majoritatea jucătorilor erau localnici iar vecinii noştri, familia Ray, suporteri devotaţi, soţi şi soţie, aveau grijă de câţiva tineri de prin alte locuri şi niţel pierduţi în Londra, printre care şi Bobby. Dacă Ray nu l-ar fi înconjurat cu atâta căldură, el s-ar fi întors probabil cu prima ocazie în nord-estul natal, la Newcastle. Îi era dor de casă. Însă el a devenit un atacant redutabil, aproape la fel de tehnic şi plăcut ochiului ca Johnny Haynes, partenerul său de linie. Din păcate, Fulham l-a cedat în 1956, Robson întorcându-se însă peste şase ani, când eram în pericol de retrogradare. El ne-a venit din nou în ajutor în 1990, atunci din postura de manager al Angliei. Fulham era într-o gaură financiară iar Bobby a oferit o alocuţiune pentru strângere de fonduri. Când a încheiat discursul, a auzit o voce menţionânu-mi numele. M-a invitat la microfon şi a vorbit în termeni elogioşi despre familia mea şi a vecinilor, Ray, amintindu-şi cu plăcere de căldura cu care fusese înconjurat cu decenii în urmă. Sir Bobby Robson este printre cei mai minunaţi gentlemen din fotbalul britanic.”

Ce-ar fi de menţionat despre proprietarul lui Fulham? 

– „Înaintea sosirii D-lui Fayed, clubul încerca să se redreseze dintr-o perioadă foarte rea. Nu aveam bani pentru achiziţii şi nu era sigură nici rămânerea la Craven Cottage. Peste noapte, Fayed ne-a oferit siguranţa financiară iar în 4 ani ne-a ridicat în Premier League, din liga a treia. Dumnealui pare a avea o relaţie sinceră cu suporterii şi puţini pot uita simpatia comună a grupului suporterilor la moartea fiului său, în accidentul de maşină. Poate doar la momentul trecerii la Loftus Road, n-a fost chiar pe placul fanilor.”

Chiar… cum au reacţionat fanii la trecerea pe terenul poate celei mai mari rivale locale, QPR?

– „A fost un interludiu extrem de straniu. Fulham s-a mutat la Loftus Road în 2002 pentru a da posibilitatea demolării şi reconstruirii din temelii a Craven Cottage. Dar nici urmă de buldozere. Poate că a fost o tentativă, un experiment, să se perceapă dacă suporterii ar fi de acord cu o împărţire permanentă a terenului cu QPR sau chiar Chelsea, cealaltă localnică. S-a alcătuit un grup, sub titlul fără compromis Back to the Cottage (Înapoi la cabană), considerând-o drept unică opţiune viabilă. Din varii motive, campania a avut succes iar Craven Cottage a fost adus la standardele Premier League. Cei doi ani petrecuţi la Loftus Road i-a lăsat pe suporteri confuzi, încurcaţi, şi n-a ajutat deloc nici deteriorarea relaţiei lui Fayed cu managerul de-atunci, Jean Tigana. Una peste alta, cu toţii am fost fericiţi să ne vedem înapoi la Craven Cottage.”

Iar înafară de Tigana?

– „Mă întreb cine s-ar înhăma să ia tocmai acest post? Am văzut peste ani 26 de manageri şi majoritatea au sfârşit dezamăgiţi, în eşec. În cazul unora, a fost nedrept să li se acorde prea puţin timp sau resurse. În anii ’50 şi la începutul anilor ’60, Frank Osborne, Dug Livingstone şi Beddy Jezzard au condus unele dintre cele mai bune garnituri din istoria clubului, cu Robson, Haynes, George Cohen, Alan Mullery, Roy Bentley ori Graham Leggat. Anii următori ar fi mai bine şterşi cu buretele, poate cu excepţia trupei conduse de veteranul Alec Stock până în finala Cupei Angliei, unica pentru noi, din 1975. Malcolm Macdonald aproape că ne-a promovat înapoi în elită, în 1983, însă o criză majoră a ţinut cam până în 1997, când Micky Adams ne-a readus oarecum zâmbetul pe buze. Cu ajutorul lui Fayed, Kevin Keegan şi Tigana au creat trupe de succes, aproape comparabile cu zilele de glorie ale lui Haynes şi Robson. Aceşti opt manageri ar fi cei mai buni din istoria noastră posteblică…”

Am văzut numeroşi străini în zi de meci, la Craven Cottage. Acum aveţi şi un coreean, şi mulţi asiatici vin la stadion…

– „Fulham e clubul meu local dar sunt încântat să ştiu că i s-a dus vestea şi e iubit pe alte meridiane. Japonezi, nord-americani, europeni, se pare că nu sunt limite ale atractivităţii noastre. Copii ale cărţii mele au fost solicitate până şi în SUA sau Cehia. Pe plan local însă, de la aderarea la Football League Division 2, în 1907, prea puţinele noastre succese au dat o notă de pesimism suportului oferit de fani. De exemplu la recenta rejucare la Bristol Rovers, în Cupa Angliei, instinctual am simţit că vom pierde, când am ajuns la penaltyuri. Această atitudine poate aluneca foarte uşor în critici deschise la adresa jucătorilor şi antrenorilor sau în împunsături ori confruntări cu oamenii de ordine, la stadion. Şi cu toate eforturile clubului în campania împotriva rasismului, încă auzim voci care îşi exprimă făţiş prejudiciile, chiar prin insulte la adresa propriilor jucători, în ciuda faptului că ei se proclamă a fi susţinători fideli. Adevăraţii fani, şi majoritari, se dovedesc însă a fi entuziaşti, toleranţi şi generoşi cu banii, timpul şi corzile lor vocale, dedicate alb-negrilor. A fost puterea fanilor, care l-au încurajat pe Jimmy Hill şi asociaţii săi să salveze clubul de la ruină şi să-l convingă pe Mohammed Fayed s-o readucă pe Fulham la Craven Cottage. Şi deşi lucrurile nu merg deloc bine la ora actuală, aşa cum ţi-ar zice orice fan, întotdeauna există un sezon viitor!”

Mascot Mascota de la Craven Cottage atrage suporteri in fata Johnny Haynes Stand. Zi de meci…

Reclame

„Cotofene” inainte de termen

aprilie 5, 2010

Statul la coada e sport national. S-au incolonat de dimineata, sa nu piarda un loc la fiesta. Newcastle United avea nevoie doar de un punct pentru a-si confirma promovarea matematica in Premier League, iar ahtiatii fani ai alb-negrilor abia au asteptat sa erupa, sa petreaca, sa sarbatoreasca revenirea dupa doar un an in elita.

Dar jocul cu Sheffield United, de pe St. James’ Park, ultimul al etapei din a doua zi de Pasti, si-a pierdut respectiva semnificatie in urma altui rezultat, conturat cu doar o jumatate de ora inainte, la Nottingham, in partida dintre Forest si Cardiff City, penultima a rundei din Championship. Pe City Ground a fost 0-0, echivaland cu destuparea sampaniei in vestiarul „Cotofenelor” din Newcastle inca inaintea iesirii pe teren pentru meciul din nocturna.

Statistica spune ca Newcastle United devine astfel al treilea club care sa-si asigure in aceeasi data de 5 aprilie promovarea in elita inainte de termen. In plus, alb-negrii fostului interimar Chris Houghton, confirmat „plin” la startul actualei editii, le-au copiat pe Bolton Wanderers si Manchester City, cluburi care in 1997 respectiv 2002 reuseau in aceasta vremelnica data sa revina in elita dupa numai un an de surghiun in liga a doua.

„Trapasii” din Bolton, antrenati pe-atunci de Colin Todd, aveau sa acumuleze 98 puncte, cu 100 goluri marcate, iar City, cu Kevin Keegan in primul sau sezon la carma, 99 puncte, cu 108 goluri marcate. Ca si acum, secondanta in ierarhia finala a fost West Bromwich Albion Birmingham.

Si totusi, cea mai implacabila promovare in elita a reusit-o Reading FC, inca de la finele lunii martie, acum patru ani, in 2006, cand alb-albastrii lui Steve Coppell au strans 106 puncte cu 99 goluri marcate.

Desi nu la fel de prolifice, cu o medie a eficacitatii putin sub doua goluri pe meci, „Cotofenele” irlandezului Hughton, avand in Andy Carroll un principal marcator cu „numai” 14 reusite in Championship, au castigat finalmente la pas liga a doua, in ciuda incertitudinilor care au planat la inceputul campaniei in privinta confirmarii bancii tehnice, a reinnoirii unor contracte de joc si chiar a proprietatii clubului. Mike Ashley se intoarce pe marea scena…

Este un triumf personal si pentru Hughton, la vremea sa primul jucator de culoare reprezentand Republica Irlanda, si care, intre cele 53 selectii, s-a regasit intre titulari la debutul „verzilor” la un turneu final, in toate cele trei partide la Euro ’88, antrenorul atingandu-si obiectivul intr-un rol foarte ingrat, intens scrutinizat de mass-media si in conditiile unor mari asteptari din partea conducatorilor si a publicului local, pasionatii Geordies, care traiesc si respira prin United.

Acel United din nord-estul industrial, serios sifonat peste ani de crizele economice, este licarul sperantelor celor din Newcastle si religia locului. La cati se aduna meci de meci in arena din centrul sus-jos de pe colinele urbei, vreo 50.000, o merita cu prisosinta. The Toon Army revine unde-i este locul de drept, in Premier League, cu amintirile din clipul de mai jos, stranse de-a lungul experientei de 16 ani neintrerupti, din „93 incoace…

Ziua 18. Insuficient, DoubleK

ianuarie 9, 2009

A fost un erou al locului, care si-a agatat ghetele in cui sufocat de adulatia Geordies. Un fiu al nord-estului, care, dupa ce a acumulat o acolada de distinctii in Albion si pe continent, a preluat spre finele carierei tricoul alb-negru in dungi verticale, pentru a se retrage din activitate de la clubul numarul unu al zonei.

Anii au trecut si Mesia s-a intors. Mai putin carliontat, cu fire albe, dar cu pasiunea jocului si a locului in suflet. Fanii Geordies l-au primit cu bratele deschise, ca pe unul de-al lor, si St. James’ Park a reinceput sa spere. Sa exulte! Patru ani la rand, fostul jucator, acum manager, a carmit corabia lui Newcastle United mereu in apele primelor 6 locuri in Premier League. O asemenea secventa fericita nu mai fusese savurata pe estuarul lui Tyne din indepartatul 1910. Si eram la mijlocul anilor ’90!

Dar ce mai fotbal… Nu doar puncte, ci spectacol. Vi-i mai amintiti pe Ginola ori Gillespie zburdand pe extreme? Pe Beardsley la o a doua tinerete la mijloc? The Magpies inscriau cu larghete si pana si defensiva, orchestrata de imperialul Albert, era uneori altceva decat calcaiul lui Achile. St. James’ Park se zguduia de emotii pozitive.

Iar sezonul 1995/1996 a adus chiar marsul spre titlu. 12 puncte avans la un moment dat. Campioana en-titre Blackburn obosita iar cea deposedata de titlu, Manchester United, undeva in retrovizoare. Dar marsul parea de neoprit. Si totusi… Un scurtcircuit. Derapaje. Mesia pierzandu-si cumpatul in direct, in interviul post partida, aratand cu degetul si accentuand ca „I’d love to beat them, I’d love it…” Ar fi dat orice si-ar fi fost beat de fericire sa treaca primul linia de sosire, in fata lui Fergie, care crescuse monstruos in retrovizoare. Finalmente, n-a fost sa fie. Vicecampioana: Newcastle United. Al patrulea sezon la rand in top 6. Apogeul unui urcus de succes, considerat un insucces. Marea ingenunchere. Multe decenii de asteptare dupa titlu transformasera o absorbitoare cursa in doi intr-un horror cu un mare invins.

Dar marele invins, Mesia iesit din pepeni si pus de-acum sub lupa, a continuat. Poate intr-al cincilea sezon bun. Si ce mai fotbal, ce mai rezultate… 5-0 cu Manchester United, cu campioana deci, in octombrie. Revansa morala. Datatoare de sperante: si batalia, si razboiul? Apoi 7-1 cu Tottenham si 3-0 cu Leeds. Totusi, insuficient.

Acum 12 ani, in 8 ianuarie 1997, Double K demisiona de la carma Cotofenelor. Kevin Keegan platea tribut pentru acel titlu ratat la mustata, cu tot cu cele 12 puncte avans. Anii au trecut, antrenorii s-au perindat pe banda rulanta, chiar Mesia Double K s-a intors din pribegia nonfotbalistica in ianuarie trecut, tot la carma primei sale dragoste, dar Newcastle nu si-a mai regasit aura acelor patru ani de top 6. Doar si-a devorat antrenorii, si-a aruncat fanii in disperare… si probabil se intreaba ce-ar fi fost daca intr-un sezon cu un 5-0 contra lui Man United s-ar fi considerat suficient si multumitor ca Double K sa continue la St. James’ Park.

Epilog… Au trecut 12 ani de la sosirea la club a portarului Shay Given, poate unicul liant care a rezistat acestei desertaciuni, si irlandezul tocmai si-a inaintat cererea de transfer, si el la limita tolerantei, ros de esecurile dupa deznadejdi dupa infrangeri dupa starturi ratate dupa sperante desarte dupa eliminari premature dupa demiteri in pripa dupa ani haotici. Daca pana si el, ingerul pazitor Given…

De ce? … Sa ne multumim uneori cu ce avem, cu ce-am dobandit. Marile asteptari sunt deseori povara si piatra de moara…

Fulgi de porumb

ianuarie 17, 2008

Mike Ashley e multimilionar. În lire sterline. Însă cu toţi banii lui, n-a adus fericirea la St. James’ Park. Până miercuri seară. Când, scontând pe elementul surpriză, a anunţat că l-a convins pe Kevin Keegan să revină la Newcastle United şi să semneze un contract pe 3 ani şi jumătate. Ca surpriza să fie totală, proprietarul clubului l-a adus pe Keegan cu elicopterul de la Londra şi l-a introdus publicului în prima parte a meciului rejucare din turul trei al Cupei Angliei, cu Stoke City. O lovitură de imagine.

Înaintea jocului, când vestea numirii a luminat oraşul din nord-estul Angliei, fanii au demarat fiesta. Urale. Chiote. Ţopăieli. Copii dansând în faţa camerelor de filmat în mâini cu cutii de fulgi de porumb „Special K”. Cu K nu de la firma Kellogs ci de la Kevin Keegan. Ashley, care îl demisese săptămâna trecută pe Sam Allardyce, după remiza albă din jocul iniţial de la Stoke, s-a mişcat aşadar relativ repede şi a făcut pe plac majorităţii fanilor. Le-a adus la cârmă un idol local, un om de-al casei. O liniştire a spiritelor.

Ce stă însă în spatele acestei numiri? S-o luăm pe rând. Allardyce, adus în vară ca antrenor de fostul prim-acţionar Shepherd, cu puţin înainte ca Ashley să preia clubul, a fost pe bună dreptate pus pe liber. Deloc la inima suporterilor, pentru stilul său rigid şi cu mingi lungi importat de la Bolton iar mai apoi pentru felul său distant, care parcă n-a vrut să simtă pulsul tribunei şi al locului, Allardyce a fost un accident în devenire.

Ashley, care asistase la destule jocuri din tribună, între chibiţii lui United, a înţeles că trebuie să-i câştige de partea sa pe cei mai fervenţi suporteri de fotbal din Albion. Aproape că a păşit strâmb, încercând fără succes să-l înlocuiască pe Allardyce cu o copie ceva mai şlefuită şi rutinată, Harry Redknapp. Care, acum la Portsmouth şi cu sudul Angliei în suflet, ar fi eşuat probabil aidoma lui Allardyce, datorită neperceperii la adevărata dimensiune a ceea ce înseamnă să fi fan al lui Newcastle United. The Toon Army, cum sunt porecliţi suporterii alb-negrilor. Chibiţi care gândesc cu sufletul şi operează cu inima. N-am să uit replica unui fan al lui United, întrebându-l de ce n-a fost îndeajuns de bun pentru ei şi club Sir Bobby Robson, un alt om de-al locului întors la matcă după pelerinajul prin Europa, dar demis chit că îi calificase pe alb-negri în Champions League: „He was mad!” „Era nebun!” Dar voi nu sunteţi nebuni după echipa voastră, my dear?    

Keegan are marele atu de a fi pe aceeaşi lungime de undă cu tribuna. Le înţelege păsul şi frustrarea. United din Newcastle, de la care se retrăgea din cariera de jucător în mai 1984, n-a mai câştigat un trofeu de decenii, în vreme ce United din Manchester iar mai recent Arsenal şi Chelsea au preluat ştafeta de cluburi dominante în insulă de la alde Liverpool ori Leeds United. Destule grupări au pus mâna pe titlul naţional sau Cupa Angliei dar nu şi Newcastle United. Alb-negrii, nicăieri. De aici nerăbdarea suporterilor. Frustarea lor e şi a lui Kevin Keegan pentru că alb-negrii, cu el la timonă, au avut 12 puncte avans la intrarea pe ultima turnantă în 1996, doar pentru a ceda în final coroniţa de campioană celeilalte United. „Şi v-o spun, m-aş bucura la nebunie să-i batem în cursa asta!”, descărcarea lui Keegan în direct, în interviul pe SKY Sports după una dintre acele etape nebune din primăvara lui ’96, a parafat dimensiunea pasiunii antrenorului pentru club dar pe undeva şi magnitudinea eşecului de la capătul campaniei. Acele vorbe au încă o vie rezonanţă în timpanele lumii fotbalului englez. În ochii tuturora, echipa promovată de el în ’93 şi adusă la un pas de titlu a fost, indiscutabil, una de fler şi creaţie, tehnică şi ofensivă. Newcastle dădea pe-atunci fotbalului englez meciuri de 4-3 cu multă sare şi piper. Era o boare de aer proaspăt. Pragmaticii au tras însă linia şi au reamintit doar de răbufnirea lui Keegan. Un antrenor care simţea că îi scapă titlul printre degete.

Acum 11 ani, tot în ianuarie, Keegan demisiona de la cârma lui United şi sosea în Londra, la un club de liga a treia. Fulham. Promovarea cu alb-negrii de la Craven Cottage dar probabil mai ales stilul cu care cucerise multe inimi la Newcastle, i-au crescut cota cât pentru a fi numit selecţioner al Angliei. Eliminat însă încă din faza grupelor la Euro 2000, chiar de România, Keegan n-a rezistat în funcţie mai departe de eşecul cu Germania, din preliminariile Mondialului, în ultimul meci jucat pe vechiul Wembley. Ca şi de la Newcastle, Keegan se retrăgea fără prea multe explicaţii. 

Ca şi la Fulham, în mai 2001 Keegan a preluat o echipă dinafara elitei, cu promisiunea de a o readuce în top. Manchester City tocmai retrogradase din Premier League iar Kevin Keegan s-a ţinut de cuvânt. În 2002, după o campanie în care azuriii marcaseră peste 100 de goluri, un festival ofensiv amintind de zilele lui Keegan la Newcastle cu Asprilla şi compania, fostul mijlocaş al lui City, Paul Lake, şi un jurnalist local au pus cap la cap campania promovantă într-o carte cu titlul „Manchester Messiah” şi cu Keegan zâmbitor pe copertă. O am în faţă, cu semnătura lui Kevin Keegan în original. În câteva cuvinte, esenţa. „Kevin Keegan – un mag al fotbalului, un ultratemperamental al sportului sau Manchester Messiah? Pentru adevăraţii albaştri, răspunsul e numai unul”. Ei bine, s-a dovedit până la urmă, în martie 2005, când o părăsea şi pe City, că e de toate.

Miercuri seară, pe BBC1, în văzul întregii ţări conectate la pulsul Cupei Angliei prin transmisia în direct a jocului Manchester City – West Ham, a fost difuzat un interviu acordat de Keegan acum trei luni. Cum că nu se mai întoarce nici în ruptul capului în antrenorat şi că, mult mai semnificativ, n-a mai fost la un meci de fotbal şi n-a mai ţinut legătura cu cei de la City din acel martie 2005. De aproape trei ani. Pe marginea înregistrării, moderatorul Lineker şi invitaţii săi, Hansen, Shearer şi Dixon, au comentat în pauza jocului. Care va să zică, a fost înţelept din partea lui Ashley să readucă la cârma echipei sale de pluton un fost idol rupt de fotbalul care în ultimii trei ani s-a schimbat uluitor? Shearer, plasat de bookmakers între candidaţii la postul lui Newcastle aidoma lui Keegan, doar de umplutură, a spus că este vorba de o numire în concordanţă cu pasiunile localnicilor. O numire care poate să inspire echipa, pe drumul cel bun. Şi el de loc din Newcastle şi văzut de ani de zile drept „antrenorul dintr-o bună zi al echipei”, Shearer s-a declarat la fel de surprins de anunţul lui Ashley ca mai toată suflarea fotbalistică. Houllier, Deschamps şi aşa mai departe, după ce Redknapp spusese nu.

A fost aşadar o mişcare populistă. Ashley a dat credit majorităţii şi acum speră ca, făcând bun uz de zecile şi sutele sale de milioane de lire, Keegan să revigoreze actualul lot şi să adauge câteva nume de rezonanţă. Până în 14 februarie, când va împlini 57 de ani, Keegan o are pe Bolton acasă, merge la Arsenal în Cupa Angliei şi în campionat, o are pe rivala locală Boro acasă şi se duce la Villa. După ziua sa de naştere, îi vine şi Manchester United. Din nou contra lui Sir Alex Ferguson, cel din 1997, pe care ce n-ar fi dat să-l poată învinge…

De-al locului, în etate şi extrem de respectat, cu foarte bune performanţe internaţionale, Sir Bobby Robson n-a corespuns, cu toate locurile patru şi trei de acum câţiva ani. Dalglish, Gullit şi Souness nu se ridicau nici ei la aşteptările fanilor. Cât despre Allardyce… Îi va ferici oare Keegan, drept al şaptelea manager al lui Newcastle în zece ani? Să fiu sincer, ar fi o minune. Şi cum toate miliardele din ştiu eu ce afacere de succes a lui Ashley nu înseamnă neapărat şi triumfuri peste noapte în fotbal, mă îndoiesc că „Special K” va convinge nume dintre cele mai mari să meargă la St. James’ Park şi nu la alde Stamford Bridge sau Old Trafford iar ulterior că tocmai echipa sa va fi cea care să spargă „careul celor patru mari”.

Keegan are din start mulţi fani de partea sa dar şi un vârf în lot cu care era cândva la cuţite. Owen. Surpriza de ieri a fost dominată de zâmbete. BBC1, în pauza de la o oră de primă audienţă, a înfăţişat efervescenţa din Newcastle, la întoarcerea Mesiei. Trăiască Regele! Dar United şi Keegan au nevoie de rezultate. Sub vălul optimismului, atâtea sunt vocile cinice care spun că minusurile mai vechi sau mai noi ale cândva idolului tribunei Milburn Stand vor atârna prea greu în balanţă pentru orice cât de mică şansă de izbândă…