Archive for Februarie 2009

Ziua 67. Masa Critica

Februarie 28, 2009

Daca e ultima vineri din luna, e Critical Mass. Pe seara, sub podul Waterloo, pe esplanada Tamisei, traditia londoneza ii atrage pe zeci si sute de ciclisti amatori, fiecare cu bicicletele lor, la un pelerinaj de seara prin traficul congestionat al arterelor din centrul metropolei.

Uneori se lasa cu accidente, puhoiul de biciclete invadand ca termitele pana si bulevardele largi punand pe picior gresit si nervii la incercare sutelor si miilor de soferi grabiti spre casele lor ori iesiti la sfarsit de saptamana in oras.

Traditia tine de ani buni. E o modalitate cu pedale a bransei ciclistilor de ocazie de a starni interesul publicului in privinta beneficiilor folosirii bicicletei, de a atrage atentia in privinta drepturilor si necesitatilor biciclistilor ca participanti la trafic si un fel de protest tacit vizavi de tot mai numeroasele automobile pe strazile noastre, care strazi, nu-i asa, nu s-au largit intre timp. Un mars de forta impotriva poluarii, a zgomotului, a agresivitatii crescande la volan…

Critical Mass nu e o inovatie londoneza, ci o initiativa traditionala in peste 300 de conurbatii din lume, avandu-si pare-se originile in Stockholmul anilor ’70 si fiind regularizata de cand biciclisti din San Francisco au iesit pentru prima oara in grup pe strazile orasului, intr-o vineri din septembrie 1992. Spontana sau nu, luarea de pozitie a ciclistilor e mai mult sau mai putin militanta. Pentru unii biciclisti, e ocazia lunara de a pedala in paralel cu necunoscuti din aceeasi breasla. Pentru altii, semnificatia e mai mare, tinand de idealul de a recuceri carosabilul, in fata invaziei pe patru roti.

Critical Mass, fara doar si poate, incurca itele pe strazi intr-una din cele mai agitate seri de vineri. Ultima din luna, cand oamenii tocmai si-au luat salariile si orasele sunt pline ochi. Un moment prielnic pentru a starni interesul, curiozitatea ori reactii dintre cele mai contradictorii. Cert e ca media londoneza a accidentelor tragice avand drept victime ciclisti este de peste unul pe luna, semn ca asfaltul metropolei este o adevarata jungla urbana.

Piste pentru ciclisti, la tot pasul. O curtoazie a automobilistilor, respectata tacit. Si totusi, inevitabilul incidentelor, mai mult sau mai putin grave, este o consecinta a aglomerarii din orasele noastre. Putin conteaza ca e vorba de Londra, Paris sau Roma…

Masa critica nu e neaparat un fenomen social ci mai degraba o coincidenta organizata. Participa cine vrea, existenta grupului conteaza. Se pedaleaza in grup, tocmai pentru a sugera puterea masei pe doua roti.

O masa critica, aratand cu degetul la tot mai numeroasele automobile si ambuteiaje pe care le produc. Poluare pe strazile noastre.

Un exemplu… http://www.urban75.org/photos/critical/july_2006.html

Si un altul, din care reiese ca nici macar organizatorii ad-hoc nu stiu care-i capul si coada Critical Mass… E o transhumanta urbana pe doua roti. E un mod de identificare cu „tribul” biciclistilor. E un nu masinilor. E multe lucruri intr-o plimbare la ora de trafic intens pe strazi aglomerate. E revansa biciclistilor in fata cailor putere. E Critical Mass. E 27 februarie… http://www.criticalmasslondon.org.uk/main.html

Ziua 66. Lordul Nelson

Februarie 28, 2009
O placa memoriala in onoarea Lordului Nelson

Un memorial in onoarea Lordului Nelson altundeva decat in Trafalgar Square

Columna lui Nelson din Trafalgar Square este unul dintre monumentele istorice de referinta din peisajul Londrei. Un obiectiv pentru orice turist care se respecta. Amplasata in fata Galeriei Nationale, columna domina piata si intrarea pe Whitehall.

Mai putin stiut este un memorial al Lordului Nelson in sudul Londrei, parca departe de lume, amplasat pe o parte a proprietatii pe care a cumparat-o si unde s-a retras temporar, sa-si refaca fortele, dupa batalia de la Santa Cruz de Tenerife, de unde se intorcea grav ranit.

Viceamiralul Horatio Nelson avea peste putini ani, in 1805, sa triumfe in legendara batalie de la Trafalgar, iscata cu flotele spaniole si franceze in urma blocadei Cadizului. Nelson avea insa sa-si gaseasca sfarsitul, la doar 47 de ani, in aceasta cea mai mare victorie navala din istoria Marinei Regale. In semn de recunostinta, scuarul de la extremitatea nordica a Whitehall a primit numele istoricei batalii de la Trafalgar iar piata e dominata de columna.

In Merton, in sudul Londrei, aproape de inverzitul Wimbledon, proprietatea detinuta candva de Nelson a fost cedata Parohiei Locale iar in parcul bisericii, flancat de doua tevi de tun, un mic memorial aminteste ca Lord Nelson a trait prin partile locului la cumpana intre secole, in plin razboi Napoleonean.

Parculetul e parasit, nitel neingrijit iar pe doua laturi invadat de modernism. Semafoare, bulevarde, trafic intens, agitatia cotidiana. Trotuare nu prea curatele. Trecatori nepasatori, vazandu-si grabiti de treburi. Spatii comerciale si platforme industriale, la doi pasi. O senzatie vadita ca trecutul, istoria, simbolul locului, sunt asaltate de banalul cotidian. In Piata Trafalgar, pe columna din centrul metropolei, Nelson e inca la mare pret in identitatea insulara. Cateva mile mai la sud, intr-o suburbie ca multe altele, Nelson pare parca pierdut in negura vremurilor…

Terenurile lui Nelson au fost preluate de parohia locala din Merton... da, istoria scrisa cu sange pe marile lumii a fost influentata si de conducatorul de flote Horatio Nelson (1758-1805)

Terenurile lui Nelson au fost preluate de parohia locala din Merton... da, istoria scrisa cu sange pe marile lumii a fost influentata si de conducatorul de flote Horatio Nelson (1758-1805)

Ziua 65. „Cheia” Berbatov

Februarie 28, 2009

Inca un editorial asa cum a aparut publicat in Fotbal vest, sub frontispiciul Football Made in UK…

In primele etape ale actualului sezon, Dimitar Berbatov intindea coarda si forta iesirea de incendiu de la White Hart Lane cu gandul la zapezile de altadata din Champions League, in a carei finala din mai 2002, pierduta cu Bayer 04 in fata Realului, il inlocuia pe Brdaric in minutul 39. Bulgarul si-a dat seama ca nu va repeta cu Tottenham Hotspur traseul european avut cu cei din Leverkusen, aspiratiile sale de a indulci pastila amara inghitita cu “farmacistii” la Glasgow depinzand de o evadare la Manchester United.

Increzator, Berbatov nu s-a dat inapoi de la un transfer tocmai la proaspata noua campioana a Europei. A insistat cu ambitia profesionistului manat de dorinta de a-si redovedi valoarea la cel mai inalt nivel. Pana insa la a-si pune pecetea pe ascensiunea “Diavolilor rosii” pe trei fronturi, balcanicul se va afla duminica fata in fata cu fosta sa echipa, Spurs, cu ocazia finalei celei de-a 49-a editii a Cupei Ligii, pe care o cucerea anul trecut, in 24 februarie, cand chiar egala in minutul 70 din penalty. Acel triumf acontat in prelungiri de golul lui Woodgate cu capul le dadea sperante fanilor lui Tottenham Hotspur ca Berbatov va ramane loial londonezei insa tehnicul atacant si-a facut bine calculele inca din timp. Totul sau nimic.

Berbatov se va intoarce asadar de martisor pe Wembley dar nu in uralele suporterilor lui Spurs, si acum repartizati in peluza West End, ci mai degraba aratat cu degetul. Dar bulgarul nu este singurul jucator care i-a pus pe jar pe sustinatorii trupei din N17. Jermain Defoe s-a intors in ianuarie dupa exact un an la Portsmouth, unde se transfera pentru 9 milioane lire nu cu multe saptamani inaintea amintitei finale castigate de Tottenham in fata lui Chelsea. Dar abia revenit la White Hart Lane si cu drept de joc in League Cup, pentru ca in actualul sezon al competitiei figurase doar ca rezerva neutilizata de “Pompey” contra lui Chelsea, Defoe insa s-a accidentat. Daca atacantul de culoare a lipsit de la succesul din 2008, in schimb Pascal Chimbonda si capitanul Robbie Keane au sorbit sampania triumfului din postura de inlocuiti dupa pauza de Ramos, doar pentru a o parasi apoi pe Spurs, in vara, pentru Sunderland respectiv Liverpool, de unde s-au intors in ianuarie cu coada intre picioare.

In vreme ce Berbatov si-a urmat pana in panzele albe planul, Tottenham a aplicat o politica de transferari dupa ureche. Din acest punct de vedere, balanta finalei pare a inclina spre consistenta campioanei Angliei si a Europei, Manchester United. De la succesele din mai, Sir Alex Ferguson a pierdut o finala in fata lui Zenit si a cucerit lumea in Japonia, pe cand, de la ultimul act pe care il intorcea in favoarea ei dupa ce Drogba deschisese scorul, Spurs nu doar ca a ratacit “cheia” Berbatov si si-a pierdut in consecinta si antrenorul, dar s-a salvat ca prin minune abia in minutul 118 pe terenul divizionarei secunde Burnley, pentru a pasi in finala de duminica. In 21 ianuarie, la Turf Moor, detinatoarea trofeului a fost la putine secunde de eliminare, in returul semifinalei, cand insa Roman Pavlyuchenko si-a amintit ca marcase in toate fazele premergatoare ale League Cup. Fanii lui Spurs isi gasisera un nou erou…

Trei zile mai apoi, pe Old Trafford, rusul deschidea scorul in 16-imile Cupei Angliei, tocmai “tradatorul” Berbatov venindu-i insa de hac lui Spurs, ai carei fani mizasera poate pe surpriza furnizata in sferturile editiei trecute a F.A. Cup de Harry Redknapp, pe atunci la Portsmouth, in fieful lui Sir Alex Ferguson. N-a mai fost sa fie si “Diavolii rosii” si-au creat un ascendent moral.

Dar pofta vine mancand si Redknapp, spargand gheata in mai 2008 in Cupa Angliei, cu “Pompey”, dupa ani buni in manageriat fara vreun trofeu in palmares, este macar la fel de flamand ca Ferguson. Insa relativ la performantele scotianului, ar parea chiar straniu ca el sa piarda si o a patra finala de Cupa Ligii.

Daca exista vreo competitie interna in care Manchester United n-a excelat, aceasta ar fi League Cup. Din 1961, de la finala inaugurala, adjudecata de Villa, “Diavolii rosii” s-au chinuit pana in ’83 sa ajunga in ultimul act, atunci cedand in prelungiri in fata lui Liverpool: 1-2. Preluata de Ferguson, United pierdea pe Wembley si in ’91, 0-1 cu Wednesday, amar incercat si de actualul secund al scotianului, Mike Phelan, pe atunci un fundas dreapta, triumfand insa in editia imediat urmatoare, 1-0 cu Forest in 12 aprilie ’92, cu Giggs printre invingatori. Surprinzator, Ferguson a mai pierdut finale de League Cup, in ’94, 1-3 cu Villa, si 2003, 0-2 cu Liverpool, inainte de a o desfiinta in 2006 pe Wigan cu 4-0, scor rotunjit déjà intr-o ora de “dubla” lui Rooney si Ronaldo plus Saha.

In comparatie, detinatoarea trofeului Spurs a castigat de 4 ori competitia, penultima data chiar acum un deceniu, pierzand doua finale, palmaresul ei in ultimul act fiind reflexia in oglinda a dezamagirilor lui United. Si cum traditia e o coordonata esentiala a fotbalului englez, Berbatov… pazea. In plus, fostii sai colegi de la Spurs se razvrateau la aerele iscate de bulgar in zilele fortarii usii si s-ar putea ca orgoliul zgandarit sa fie mai vitaminizant ca niciodata. Dar Berbatov are probabil si de-aceasta data ideile sale si n-ar mira pe nimeni daca ar decide prima finala din istorie dintre Spurs si United.

Cert e ca prin prisma calibrului combatantelor, prestigiul de doar a treia roata la… tricicleta a Cupei Ligii e intact macar pentru acest sezon insa United ar fi putut la fel de bine sa fie si acum eliminata inca din 16-imi, cum se intampla in editia trecuta chiar la Old Trafford, in fata lui Coventry, si asta pentru ca politica de a testa rezerve in League Cup nu e doar apanajul lui Wenger. Dar cum Sir Alex Ferguson are si o echipa a doua suficient de buna iar schimbarile de personal la Old Trafford sunt cu atat mai cumpatate comparativ cu vanzoleala debila din lotul lui Spurs, de exemplu doar Silvestre si Saha lipsind acum dintre cuceritorii trofeului in 2006, nu e greu de ghicit cine are un soclu mai trainic pentru a posta Cupa Ligii pe el.              

Ziua 64. Ce face fotbalul cu oamenii

Februarie 24, 2009

O poveste… adevarata. Din zilele noastre. De acuta actualitate. Nu dau insa nume, pentru a nu o banaliza si pentru ca, mai important, fiind oglinda altor recente circumstante similare, are darul de a semnala ramificatii dureroase in viata sociala rezultate din atatea si atatea decizii anapoda, luate poate cu bunele intentii ale drumului in constructie spre iad.

Popularitatea fotbalului si interesul crescut pentru sportul rege au generat in ultimii ani un adevarat razboi mediatic intru castigarea drepturilor de difuzare. In cazul nostru, de televizare. Fotbalul e vehiculul perfect al campaniilor publicitare, companiile platind bani grei pentru a-si face reclama la ore de maxima audienta, tocmai cand Ion Public isi destupa berea si chibiteaza cu amicii cat va fi scorul. La randul lor, televiziunile achita sume consistente pentru respectivele drepturi de televizare.

Iar cateodata, de nicaieri, cate un post nu neaparat insipid dar poate neaxat pe fenomenul sportiv sau fotbalistic, incearca sa-si faca loc pentru a castiga audienta. S-a intamplat recent in Albion, ca un post national terestru sa preia jocurile Cupei Angliei, de decenii bune apanaj al BBC. S-a intamplat si ca alte posturi decat British Broadcasting Corporation ori Sky Sports, care se ocupa in ’92 de lansarea Premiership, sa castige dreptul de a difuza partide din Champions League ori chiar ale reprezentativei Albionului. Ambitii si initiative laudabile, daca ar fi sa ne astupam urechile la oalele sparte. La consecinte.

In primul rand, telespectatorul rasfatat cu transmisii in direct de o calitate mereu imbunatatita, a constatat imediat coborarea stachetei. Unei televiziuni care filmase pana atunci in general altceva decat fotbal ii cadea masca. Nu tu reluari elocvente, cadre sugestive, unghiuri inedite ori comentarii si analize dintre cele mai pertinente. Asta la prima vedere…

In al doilea rand, dar poate mai important, investind resurse financiare si logistice in transmisiile fotbalistice, arivistii in preajma dreptunghiului verde au constatat cu trecerea timpului sau poate chiar mai repede decat s-ar fi asteptat, ca schimbarea de registru a venit in detrimentul transmisiilor si emisiunilor lor consacrate, cu care isi consolidasera un nume.

Asemenea programe, cazand prada orelor de incepere ale jocurilor, si-au pierdut ora de maxima audienta, au fost reprogramate sau chiar rarite din programa. Emisiuni cu state de servicii de zeci de ani, adevarate Mecca pentru Johnny Public din fotoliu, se vad amenintate cu scaderea audientei.

Intr-un lant al slabiciunilor, studiourile de productie ale respectivelor emisiuni au mai putin de lucru si incaseaza venituri substantial micsorate din devalorizarea de piata a realizarilor lor. Banii televiziunii s-au canalizat spre fotbal, publicitatea trage la borcanul cu miere al jocului si la ora de maxima audienta acaparata de regele intre sporturi, iar fostele emisiuni esantion raman cu buza umflata.

Nu doar sistemul bancar sau al constructiilor de masini e in suferinta, cu pierderi de locuri de munca. Angajati ai studiourilor de productie TV, in continuarea lantului slabiciunilor, sunt pionii care sufera datorita schimbarii de macaz a televiziunilor, din pricina redistribuirii fondurilor de investitii, a scaderii veniturilor din publicitate si a interesului publicului. De la mic la mare, cameramanilor ori producatorilor li se poate servi un de pe azi pe poimaine „La revedere”. Nu mai ies pe teren sa filmeze, implicit nici firmele transportatoare nu mai au atatea comenzi, nici firmele de deservire alimentara, sa le prepare un pranz „la botul calului”. Si tot asa…

Fotbalul e un fenomen magnetic mondial cu mare putere de atractie, care insa in vertijul generat atrage si neutri inocenti. Prea plinul de fotbal, zi de zi, pe tot mai multe canale si ametind publicul telespectator, e pe placul publicitatii, insa pare a devora bastioane ale productiilor de televiziune din alte domenii. Si unui ahtiat de fotbal i s-ar parea nitel peste limita navala televiziunilor de a difuza cat mai multe jocuri si de a-si sari la gat pentru un contract in plus al drepturilor de televizare. Intre acei multi Joe Public din fotolii s-or afla si cativa care stiu pe pielea lor ca anumite meciuri l-au costat slujba.

Si-atunci care e pretul real al divertismentului oferit de fotbal? Doar cel al licentei TV sau al abonamentului de cablu ori receptie prin satelit? Sau cel uneori imposibil de masurat doar in bani?

Ziua 63. Henry, o ilustrata catalana

Februarie 24, 2009

Cat frigul inca nu ne lasa, te incalzeste parca la suflet sa-ti plimbi privirile peste portrete nude in alb-negru ale unor campioni ai sportului. Performeri de inalt nivel au pozat in costumele lui Adam si Eva in posturi bine studiate, colectia de 34 fotografii ingemanandu-se in expozitia tematica „Champions”, „Campionii”, aflata in derulare de cateva luni in camera 40 a National Portrait Gallery din centrul Londrei.

Altadata, pe acelasi etaj, un alt fel de expozitie ni-l infatisa pe David Beckham… dormind. Vizitatorii cascau gura la un ecran ce difuza somnul mai mult sau mai putin lin al unui star al fotbalului. Acum, altceva…

Musculaturi bine reliefate si definite, fete expresive. Explozii de vigoare pe loc repaus. Fotografii portretisti Anderson si Low au adaugat proiectului „Campionii”, timp de cinci ani, pana in 2008, cand motociclistul britanic Leon Haslam a devenit ultimul subiect al initiativei in sprijinul Elton John AIDS Foundation. Corpurile dezgolite ale sportivilor sugereaza vulnerabilitatea pana si a unor semeni ai nostri extrem de grijulii cu aspectul lor corporal si in general pleznind de sanatate, mesajul fiind ca sindromul imuno deficitar acut e neiertator.

Putine dintre fotografii incearca surprinderea dinamicii exercitiului fizic, in general performerii fiind portretizati pur si simplu pozand, in posturi „acoperind” cele mai intime parti anatomice. Inotul e la mare cautare in proiectul „Campionii”, fotbalistii find si ei nelipsiti. Lui Matty Taylor, acum la Bolton, James Beattie, ajuns recent la Styoke, unde a marcat deja 4 goluri in cinci jocuri, printre care unicul al partidei cu Man City si o „dubla” in poarta goal-keeperului Albionului si al lui Portsmouth, James, si lui Dion Dublin, retras dupa o cariera de doua decenii, li s-a alaturat… Thierry Henry.

Desi mai toate fotografiile au fost realizate in Marea Britanie, SUA si Australia, unicul portret surprins in 2007, cel al fotbalistului francez, a fost pozat la Barcelona. Suficient de sugestiv in privinta despartirii ex-Tunarului de Londra, in favoarea tinutului catalan.

Henry e cu privirile pe minge, cu ochii „in cap”, intr-un exercitiu de echilibristica tipic jucatorului latin: cate secunde o fi mentinut pe frunte mingea dungata? Degetele-i rasfirate sugereaza ca toate simturile-i sunt alerte, in concentrare maxima. Balonul, imblanzit…

Absolutul maiestriei sportive e sugerat de unicul duet al „Campionilor”, gimnastii ucrainieni Nataliya Piontek si Mykhaylo Pavlov, inlantuiti si sfidand legea gravitationala, la trapez. Cliseul, surprins la Blackpool, in nordul Angliei, are mai putin de-a face cu expresiile faciale ale performerilor si mai degraba cu capabilitatile rafinate prin exercitii repetitive. Performanta sportiva. Ucrainienii, alaturi de doi francezi, un german si un suedez, completeaza putinii performeri care n-au engleza drept limba materna, ssugerand piata „tinta” a expozitiei lui Anderson si Low. In rest, sp[ortivi albi, de culoare sau de rasa mixta, barbati si femei, cu totii raspandind acelasi mesaj. Cu SIDA nu e de joaca.

„Centrul” expozitiei, o fotografie-portret de dimensiuni marite a jucatoarei de tenis de camp Venus Williams, privind piezis. Ochi migdalati si suvite impletite si vopsite, insa, ca si in cazul fotografiei unei reprezentante a Circului Alb din alta generatie, Billie Jean King, mai deloc detalii anatomice de la gat in jos. Intimitate saui… drepturi de autor? Altfel, campioni din cricket, fotbal, si american, triatlon, schi, rugby, judo, volei ori polo pe apa. Campionii infatisandu-se dezgoliti, fara „armura” apartenentei la niste cluburi sau culori, o sugestie perfecta ca sub aura de invincibilitate vibreaza vulnerabilitatea umana. Sunt si ei oameni…

Ziua 62. Amintiri cu „Tractoristul” Jim si Paulo din Viseu

Februarie 22, 2009

Un meci televizat de campionat tocmai i-a adus fata in fata. Paulo contra Jim.

Paulo Sousa exemplifica portretul robot al jucatorului de calibru care vrea sa-si faca un nume in antrenorat. Lansat de Benfica Lisabona, cu care cucerea titlul national lusitan, tanarul din Viseu continua la rivala locala Sporting si triumfa ulterior in finala Ligii Campionilor cu Juventus Torino. Remarcabila traiectorie a mijlocasului la inchidere il aducea in urmatorul ultim act al Champions League tocmai in fata „Batranei Doamne”, cucerind din nou trofeul cu Borussia Dortmund: 3-1.

Sacait de accidentari, portughezul usor de recunoscut pentru pletele sale de apas a mai trecut pe la Internazionale si Parma, precum si prin Grecia, la Panathinaikos, respectiv Spania, la Espanyol, agatandu-si ghetele in cui la nici 32 de ani, cu 51 de selectii la activ pentru echipa nationala, cu care a participat, intr-o asa zisa „Generatie de aur”, la turneele finale Euro 1996, Euro 2000 si Cupa Mondiala din 2002, unde problemele medicale l-au tintuit insa pe banca de rezerve.

Jim Magilton e mai putin cunoscut in marea schema a lucrurilor dar unele similaritati cu traiectoria lui Sousa sunt cu atat mai remarcabile. Jim e cu cateva luni mai „mare” decat Paulo, nord-irlandezul bifand deja varsta de 39 de ani. Ca si Sousa, Magilton a pornit de la un club mare, Liverpool FC, unde i-a venit insa greu sa prinda echipa in conditiile in care centrul terenului era in jurisdictia lui Steve McMahon. Mijlocasul a ajuns insa la Southampton, pentru care debuta intr-un memorabil 4-2 contra… „Cormoranilor”, in 14 februarie 1994, joc in care Le Tissier reusea un hat-trick, dar, se dovedeste acum, cariera sa avea sa se lege de „tractoristii” de la Ipswich Town, unde a strans din ’99 incoace 273 de meciuri si 16 goluri, dintre care 3 in semifinala unui baraj de promovare contra lui Bolton, in chiar primul sau sezon in albastru-alb.

Ca si Sousa, Magilton a strans putin peste 50 de selectii la nationala, mai exact 52, stropite cu 5 goluri, si in aceeasi perioada, 1991-2002, doar performantele marunte ale micutei provincii din Insula de Smarald despartindu-l pe Magilton de sansa de a juca la un turneu final.

Sambata, pe Loftus Road din vestul Londrei, fostii internationali s-au aflat fata in fata. Paulo Sousa, pe banca lui Queen’s Park Rangers, Jim Magilton, pe cea a oaspetei Ipswich Town. Tacticile si reactiile lor, in vazul telespectatorilor de pe Sky Sports.

Paulo grizonat, cu pletele ceva mai scurte, bronzat si aratos aidoma unui star de cinema, doar ochii miscandu-se nelinistit tradand tumultul unui tanar antrenor conducandu-si trupele „la patru ace”, intr-un pardesiu negru la doua randuri de nasturi.

Jim tot carliontat, ceva mai implinit, incotosmanat in fasul de prezentare al „albastrilor” din Ipswich, cu un calut si cele trei valuri pe emblema clubului din sud-estul de ses rural al Albionului, de unde si persiflarea de a fi numiti de unii drept „tractoristi”.

Paulo a preluat-o pe QPR in miezul lui noiembrie, dupa ce initial, in vara, era uns secund al lui Queiroz la nationala Portugaliei, in al carei staff tehnic largit fusese cooptat. La un club cumparat de magnati si oameni ai Circului Formulei 1, a se citi Mittal plus Briatore si Ecclestone, nu mare e mirarea ca s-a riscat pe mana unui novice. Nu doar camerele de filmare au fost la Loftus Road, ci si Flavio Briatore in tribunele arenei ca de Legoland, insotit de Capello. Paulo, o lovitura de imagine pentru un club ce se doreste a deveni la fel de cosmopolit, in vestul capitalei, ca si consacratele vecine Chelsea si Fulham.

Jim o prelua pe Ipswich Town in vara lui 2006, doar un punct despartindu-l anul trecut de calificarea in barajul de promovare. Acum in al treilea sau sezon la carma asa-zisilor „Tractoristi”, nord-irlandezul pornea la Loftus Road de la egalitate de puncte cu Sousa, doar ca Jim le stransese pe toate pe cont propriu…

1-0 pentru QPR, deja in minutul 2, semnatar Di Carmine, imprumutat de la Fiorentina. Ceea ce avea sa se dovedeasca a fi un simplu foc de paie. Calutul de pe emblema lui Ipswich a zburdat apoi in voie, ex-jucatorul de Premier League John Stead egaland, mijlocasul cu care Ipswich evolua acum nu multi ani chiar si in Cupa UEFA, Pablo Counago, marcand cu stangul la finele unei actiuni personale iar rezerva Jonathan Walters stabilind scorul final: 1-3. Ar fi putut fi mult mai drastic…

Jim, antrenorul in fas, l-a invins clar pe Paulo, incepatorul in pardesiu. Diferenta a fost vizibila la toate capitolele. Ipswich trage din nou la calificarea la baraj, QPR pare a naviga doar la mijlocul ierarhiei. Magilton pare a-si fi intrat serios in mana in cariera sa manageriala la Ipswich, Sousa inca tatoneaza terenul la un club in cautarea propriei identitati. Calutul e de decenii bune pe emblema lui Town in vreme ce la proprietari noi, QPR are si o sigla noua.

Jim Magilton n-a fost deloc un jucator rau si sigur a fost binecuvantat atat cu clarviziune la mijlocul terenului, cat si cu o cutiuta de tehnica nu neaparat in arsenalul unui fotbalist nord-irlandez. O alta echipa nationala ori alte cluburi in palmares i-ar fi adus poate ceva recolta… Talentul fotbalistic se prelungeste acum intr-o evidenta abilitate manageriala. De urmarit.

Cert e ca Ipswich Town are istorie. In noua din cele zece sezoane la carma sa, Bobby Robson o mentinea in prima jumatate a ligii de elita din Albion, conducand-o pe candva vicecampioana Angliei la cucerirea Cupei UEFA. Town s-a mai intors nu demult pe drumurile europene si gruparea din comitatul Suffolk, din nord-estul Londrei, nu la mare distanta de capitala, pare a cocheta cu ideea revenirii in Premier League, ascensiune ce tine si de urcusul lui Magilton. Ce s-a mai bucurat, ca un copil, zbenguindu-se pe margine si batand palma cu colaboratorii, la golurile „albastrilor”.

„We are the Tractor Boys” putin le pasa ca sunt luati in deradere de unii sau altii dintre fanii unor grupari din capitala. Ipswich si Magilton, pe drumul cel bun. QPR, ratacind si in continuare, acum cu Sousa, dovedeste ca intortocheate mai sunt caile Domnului.

Medaliile din Champions League nu i le va lua nimeni insa ce n-ar da Paulo sa fi deprins deja flerul lui Jim. Pentru 90 de minute, Magilton i-a dat o lectie de fotbal cum Sousa deseori preda din teren, in ilustra-i cariera incoronata cu trofee. Inca o confirmare a ideii ca jucatorii de renume au o misiune cu atat mai dificila sa-si pastreze intact portofoliul intr-o lume in care nu mai sunt executanti ci conducatori de trupe.

Ziua 61. N-aduc deceniile ce-aduce luna

Februarie 22, 2009

Totul la City Ground e sub spectrul lui Brian Clough. Faimosul antrenor o vegheaza pe Nottingham Forest din ceruri. „Padurarii” cucereau de doua ori la rand Cupa Campionilor Europeni cu „Cloughie” la timona si memoria sa e vesnica. Pe frontispiciul tribunei principale sta scris cu majuscule rosii Brian Clough Stand iar bustul antrenorului, reliefat strunindu-si echipa, cu mana palnie la gura, marturie a recunostintei celor de la City Ground pentru regretatul manager.

Anii au trecut si februarie 2009 i-a adus pe „Padurari” fata in fata cu rivalii locali de la Derby County, antrenati incepand din prima saptamana a noului an de nimeni altul decat Nigel Clough, fiul fostului mare antrenor. Pentru ca reinnodarea povestii sa fie cu atat mai fascinanta, sa ne reamintim ca Brian Clough o promova pe Derby County din liga a doua si apoi cucerea cu „Berbecii” titlul national in Anglia, inainte sa repete performanta si la carma „Padurarilor”. Deloc surprinzator, ambele cluburi cat si fanii lor se dueleaza in adulatia pentru „Cloughie”, revendicandu-si-l in egala masura.

Fiul, Nigel Clough, avea asadar de unde alege, dupa deceniul de rodaj ca antrenor-jucator si apoi doar manager la amatoarea Burton Albion, tot din zona, pe care a lasat-o la Anul Nou in fruntea ligii a cincea, anticamera a profesionismului, si a optat finalmente pentru Derby dupa ce, trebuie spus, in timp, facuse o aplicatie pentru postul de la Forest ce-i fusese declinata. Sa se fi gandit diriguitorii din Nottingham ca palaria purtata de tatal sau i-ar fi fost prea mare la City Ground?

Intrebarea n-are raspuns dar cert e ca Nigel Clough a reusit in februarie 2009, la carma lui Derby County, o performanta fara egal in aproape 40 de ani. Ultima data cand „Berbecii” se impusesera la City Ground din Nottingham a fost 28 noiembrie 1970, 4-2 pentru County intr-un joc din prima liga. Pe vremea aceea tatal sau, Brian, isi facea sa zicem asa incalzirea pentru a o prelua pe Derby.

Acum, ocazia s-a ivit in rejucarea 16-imii de finala a Cupei Angliei, dupa ce in meciul initial, la Pride Park din Derby, rivalele incheiasera nedecis, 1-1. Nigel Clough a venit insa cu „Berbecii” la City Ground si, desi s-a vazut condus cu 2-0 dupa doar un sfert de ora, a intors soarta partidei si s-a calificat cu un memorabil 3-2. Fiul o elimina pe Forest chiar pe propriul ei teren!

Dar Nigel Clough nu s-a oprit aici. N-au trecut decat cateva saptamani si sambata, 21 februarie, intorcandu-se la Nottingham cu Derby County, de data aceasta pentru un joc din liga secunda, Clough Jr. si „Berbecii” n-au mai lasat jocul sa le scape din mana, desprinzandu-se cu trei goluri in urma unor lovituri libere si a unui penalty. Golul de onoare al „Padurarilor” n-a atenuat impresia ca n-aduc deceniile ce pot aduce doar cateva saptamani, doar ca era nevoie de un anumit „Junior” pentru a da viata unei istorii absolut remarcabile.

Victoria l-a saltat pe Nigel Clough spre mijlocul ierarhiei in Championship, nitel mai putin ingandurat de grijile retrogradarii, lasand-o insa pe Forest sa spanzure chiar deasupra locurilor cu destinatia liga a treia, in care recent a suspinat cateva sezoane. Remarcabil, Derby County e astfel la al patrulea succes la rand in campionat, dupa 2-1 cu Coventry City, 3-0 la Plymouth, cu Argyle si 4-1 cu Blackpool. Rezultate care o indeparteaza pe County de locurile 22-24, retrogradante.

Mai mult, dupa ce botezul focului la County, pe 7 ianuarie, a fost un remarcabil succes cu 1-0 in fata lui Manchester United in meciul tur al semifinalei Cupei Ligii, Clough Jr. a mai dat de doua ori piept cu „Diavolii rosii”, in returul de pe Old Trafford, unde ceda onorabil cu 4-2, fiind eliminat din competitie, iar apoi in optimile Cupei Angliei, in care ceda cu 4-1 la Pride Park, plasa fiind scuturata printre altii de Ronaldo, deci nici o rusine pentru eliminarea din F.A. Cup.

Programul competitional si ale vietii valuri l-au adus pe Nigel Clough in primele sale nici doua luni la carma unui club din fotbalul mare de trei ori fata in fata cu gruparea aureolata de tatal sau, triumfand in doua randuri, si de tot atatea ori in fata campioanei Angliei si a Europei. Sa fie aceasta tumultoasa lansare la apa un semn al duelurilor ce vor avea sa vina? Intr-o buna zi, in Premier League, Derby County – Manchester United?

Ziua 60. Iarasi lacrimi?

Februarie 20, 2009

Cat primavara Champions League bate la usa, cortina cupelor europene e ridicata de Cupa UEFA. Meciurile tur din 16-imile de finala au implicat si 3 cluburi engleze, care, conform traditiei post-Heysel, au dat semne de slabiciune si nesiguranta inca de la primul pas din februarie. Intrebarea e daca iar vor curge lacrimi.

O singura data, in 16 mai 2001, s-a intamplat din 1984 incoace ca o grupare engleza sa castige Cupa UEFA. Liverpool, solitara intre reprezentantele Albionului in fazele superioare ale competitiei, se furisa pana in finala de la Dortmund, unde rapunea Alavesul lui Contra prin autogolul cu eticheta de aur al lui Delfi Geli, in minutul 116. Moment in care bascii ramaneau chiar in 9…

In Germania, „Cormoranii” razbunau pentru Anglia esecul din finala precedenta, la lovituri de departajare, suferit de Arsenal in fata lui Galatasaray, cand Hagi era eliminat din joc, Taffarel ii ghicea pe „Tunari” iar Gica Popescu transforma penaltyul decisiv.

Din 2001 insa, dezamagiri, atenuate ce-i drept de raidurile lui Liverpool si Man United prin Champions League. Dar Cupa UEFA ramane Calcaiul lui Achile al descinderilor englezilor in Europa, semn ca gruparile dinafara „careului celor mari” n-au nici acelasi staif, nici aceeasi abilitate de a dejuca tacticile continentale.

Anul trecut, trei calificate intre ultimele 16 dar tot atatea eliminate in respectiva faza. Bolton, Everton si Spurs, ultimele doua abia la penaltyuri, in fata lui Fiorentina respectiv PSV. Regres asadar pentru Tottenham Hotspur, care in 2007  claca in sferturi de finala.  Cu un an inainte, Middlesbrough era unicul sol englez patruns in 16-imi, eliminand ulterior, gratie golurilor lui Macarrone din minutul 90, atat pe Basel in sferturile de finala cat si pe Steaua in semifinale. Boro a fost insa deconspirata in finala, cand Sevilla lui Maresca si Kanoute a zdrobit-o cu 4-0. Totusi, de la Liverpool incoace, nord-esticii antrenati pe-atunci de Steve McClaren au ajuns sa reprezinte Albionul in ultimul act…

Cu inca un an inainte, Newcastle United a avansat pana in sferturi, dupa ce in 2004 doar Marseille o despartise de finala. Era vorba de „Cotofenele” inspiratului Sir Bobby Robson.

In 2003, Liverpool a fost unica engleza ramasa intre ultimele 32, insa Celtic a rapus-o in sferturi iar in 2002 a fost ultima sclipire a lui Leeds United, eliminata din optimi de PSV, cu un unic gol pe ambele manse, reusit de Venegoor of Hesselink in minutul 89 al returului. Si cam atat cu performantele Angliei in Cupa UEFA.

In ultimii 25 de ani, un trofeu si-atat.

Miercuri, Villa a remizat acasa, 1-1, cu o recent castigatoare a Cupei UEFA, CSKA Moscova, al carei Wagner Love si-a schimbat „blana”, acum cu plete albastre, dar bunul narav de a marca ba. Man City, bogatana, a fost egalata in prelungiri la Copenhaga, 2-2, iar Spurs a clacat la Donetk, 0-2 cu Sahtior. Toate trei se pot califica in optimi dar la fel de bine pot confirma lipsa de apetit a englezelor pentru fazele finale ale Cupei UEFA.

Returul, saptamana viitoare. De urmarit. In orice caz, reprezentantele Premier League in a doua competitie continentala intercluburi n-au recolta „careului celor mari” in Champions League, diferenta care spune multe despre decalajul existent intre cluburile cu adevarat valoroase din Albion si cele de pluton, ce n-au multe de oferit peste media continentala a competitiei. Dar care incearca din rasputeri sa recupereze handicapul, daca e sa ne uitam la David Moyes, managerul lui Everton, prezent la jocul Villa – CSKA sa-l urmareasca pe… Love. Una e sa achizitionezi jucatori cu lopata, cazul lui Man City, alta e sa articulezi relatii de joc competitive.

Ziua 59. Cimpi filmeaza pe-ascuns la arene

Februarie 18, 2009

Poti spune c-ai dat menire unei zile vizionand Gandhi, c-a meritat o alta lecturand „If”, acel daca al lui Rudyard Kipling, ca ai mai deslusit ceva incepand „Animal Farm”, nuvela satirica publicata de alias George Orwell in august ’45, ori daca ai dat o raita pe la gradina zoologica, in cautarea unor raspunsuri de natura existentiala.

Uneori insa, umorul electronic, surogat ce ne tine inlantuiti intr-o lume virtuala si ne muta minutele si orele vietilor noastre in fata unor afisaje infiintandu-se de la mii de kilometri distanta, iti poate macar salva o zi si smulge un prelungit hohot de ras.

Odată, o maimuţă din neamul anecdotic,
 Venind la sfat pe-o creangă de arbore exotic,
 A zis: Atenţiune! Sunt foarte afectată!
 Tot circulă o vorbă, deloc adevărată,
 Că omul ar descinde din buna noastră rasă.
 Ba chiar ideea asta îmi pare odioasă!
 Şi, zău, savantul Darwin, tot neamul ni-l jigneşte
 Când spune cum că omul cu noi se înrudeşte!
 Aţi pomenit vreodată divorţuri printre noi?
 Copii lăsaţi pe drumuri sau arme de război?
 Am inventat, noi, cipuri şi alte drăcării?
 Insemne sataniste, otrăvuri, şmecherii?
 Văzut-aţi pe vreunul, retras în jungla deasă,
 Ca să scornească arma distrugerii în masă?
 Tot ce lăsăm în urmă, când mai sărbătorim,
 E biodegradabil. Natura o-ngrijim.
 Iar omul otrăveşte, în fiecare zi,
 Păduri, câmpii, şi ape, şi zările-azurii…
 N-avem starlete porno sau dive-travestiţi,
 Şi, orişice s-ar zice, nu suntem troglodiţi!
 Cine-a văzut în hoardă la noi bolnavi mintali,
 Drogaţi, lacomi de sânge sau homosexuali,
 Escroci, bandiţi, gherile sau vreo tutungerie?
 În neamul nostru nobil nu vezi aşa prostie!
 Noi n-avem mafii crude în stirpea noastră-aleasă,
 Nici terorişti, nici dogme, nici luptele de clasă.
 Cât am bătut eu jungla, scuzaţi, n-am observat
 În obştea maimuţească vreun cocotier privat,
 Nici garduri şi nici paznici, nici pui murind de foame
 Sau omorâţi, în pântec, de aşa-zise mame.
 Urmând calea cea bună şi, evident, corectă,
 Adolescenţii noştri părinţii şi-i respectă.
 În ierarhia noastră, cum e firesc şi drept,
 Devine şef acela viteaz, agil, deştept,
 Capabil viaţa obştei s-o ţină, s-o păzească,
 De rele şi primejdii turma să şi-o ferească.
 Adesea şeful nostru îşi riscă mândra blană,
 Ca turmei să-i găsească loc de dormit şi hrană.
 Pe când, priviţi!, la oameni, ferească Domnul sfânt!
 Şefi sunt cei fără suflet şi fără de cuvânt,
 Corupţi, vicleni, jigodii, cu gura cât mai mare,
 Nebuni după putere şi după bunăstare!
 De turma lor n-au grijă nici cât un bob de mei,
 Contează doar averea şi înmulţirea ei.
 Nu veţi vedea vreodată, cât soarele şi luna,
 O minte de maimuţă dospind în ea minciuna.
 La om, tot ce înseamnă minciună, intrigi, ură
 Sunt legi de referinţă, a doua lui natură.
 Chiar dac-aş fi silită de vreun laborator,
 N-aş deveni vreun Iuda ori vreun informator.
 Şi iată înc-un lucru din lumea mea, frumos:
 La noi nu se întâmplă război religios,
 Nici sfinte inchiziţii, nici libertăţi în lanţuri,
 Nici chefuri după care să ne culcăm prin şanţuri,
 Nici ordine mondială, şi nici naţionalism,
 Şi nici vreo îndoială ce-aduce-a ateism.
 E-adevărat că omul, acest biped gunoi,
 Arată ca maimuţa, dar n-a descins din noi!

Norocul ei, maimuta din neamul anecdotic nu s-a dus la sfat pe-o creanga dupa ce scurtase din umbra, de pe o alta, cu o camera ascunsa, transhumanta la un meci de fotbal, altfel ar fi fost ea si mai afectata.

Se inghesuie oamenii spre stadioane, isi golesc buzunarele in magazinele de prezentare, se incoloneaza la porti, isi intorc toate buzunarele pentru bilete si tichete, isi aduleaza in cor idolii, ling o bere cand acestia se retrag din arena, apoi se inghesuie spre iesiri huiduind sau inaltand triumfator pumnul, se rasfira pe la casele lor, citesc clasamentele si contul subtiat de regele fotbal, asculta radioul si afla de favoritii lor busind Ferrari de bordura sau alt bolid in sant ori agresand sexual prin cluburi de noapte, se intreaba din banii cui isi permit vedetele asemenea lux, primesc telefoane de la amicii plangandu-se de raportul dintre pretul abonamentului transmisiei televizate a jocului si calitatea partidei, si se trezesc a doua zi la prima ora sa mai stranga un banut si din care talentatii sa se joace in nesfarsitele ore dintr-o saptamana cu cel mult 180 de minute de fotbal. Cerere si oferta. Paine si circ. Descendenti?

Ziua 58. Eduardo renascut

Februarie 17, 2009

Luni a fost seara lui. A marcat cu capul din centrarea lui Vela, pe care-l deschisese pe flancul stang, si a transformat un penalty pe care-l obtinuse. Croatul de origine braziliana Eduardo a reusit o dubla la revenirea intre titularii Arsenalului: 4-0 contra lui Cardiff City, in meci rejucare din Cupa Angliei si o calificare in optimile de finala.

Luni 16 februarie a fost catalogata de nouar drept „cea mai frumoasa zi din viata mea, pentru ca am dovedit ca mai pot juca”. Anul trecut, dupa accidentarea suferita la piciorul stang, unii au opinat ca zilele lui Eduardo in fotbal s-au evaporat intr-o clipita. Taylor, fundasul lui Birmingham City, i-a rupt piciorul stang, a carui glezna s-a dizlocat, in chiar primele minute ale partidei de campionat de la St. Andrews. Se intampla pe 23 februarie 2008, cu doua zile inaintea zilei de nastere a atacantului de loc din Rio de Janeiro.

Din teren, direct in sala de operatie. Colegul brazilian de la Arsenal, Gilberto Silva, a inlesnit atunci dialogul cu medicii iar dragostea de fotbal i-a usurat anul trecut anevoiosul parcurs al recuperarii. Primul sezon in fotbalul englez s-a frant brutal pentru talentatul jucator dar psihicul i-a fost tare. Pe micile ecrane, accidentarea a fost de cosmar. Taylor i-a secerat, unii spun accidental, piciorul de sprijin, difuzorii transmisiei in direct de pe Sky Sports optand pentru a nu relua faza. Fiori pe sira spinarii. Seara, in rezumatul etapei, BBC Match of the Day 2 a disecat faultul de maidan comis departe de poarta si cativa ar fi putut apoi opina ca atacul n-a fost doar neglijent. Pana atunci insa, furia lui Wenger de a cere suspendarea pe viata a lui Taylor s-a domolit intr-o retractare iar Eduardo si-a revenit din lesin.

Alta sansa pentru a practica sportul sau indragit n-avea, decat sa lase in urma durerea nedreptei accidentari si sa traga din rasputeri pentru a recupera. I-a trebuit aproape un an dar in februarie 2009 i-a pasat lui Krancjar pentru golul victorios in amicalul Romania – Croatia 1-2 iar peste cateva zile a revenit cu o dubla pentru Arsenal. Eduardo s-a intors si e bine. A lacrimat la reusitele sale iar fanii au starnit un ropot de aplauze nu doar la inlocuirea sa, in minutul 67.

In 25 februarie, la implinirea a 26 de ani, Eduardo va fi ca si renascut. Acum un an, fotbalul ii fusese nemilos furat de un de duzina purtator de crampoane. Acel fault venea dupa un an in care Eduardo rotunjise la zece numarul golurilor marcate pentru Croatia in campania de calificare la Euro 2008, turneu final pe care baiatul din Rio l-a ratat nemeritat. Ar fi fost unul dintre primii selectionati in lotul lui Bilic, drept marcator al unui hat-trick in Israel, impotriva careia a inscris si pe Maksimir, unde scutura si poarta Albionului.

Pagina scrisa intr-o seara de luni de Eduardo, intr-o rejucare din Cupa Angliei, este un triumf al fotbalului. Povestea sa insulara a fost pana acum trista, cu relativ putine aparitii pentru „Tunari”, dupa achizitia in iulie 2007 de la Dinamo Zagreb, pentru circa 7,5 milioane lire sterline, si aproape un an pe tusa. Insa renasterea a fost remarcabila. Oasele se sudeaza. Ranile se vindeca. Amintirile raman. Golurile sale il vor propulsa pe vecie in folclorul popularei grupari nord-londoneze. Un „Tunar” veritabil si sansa unei cariere de succes, reinnodate cu truda si rabdare.

Iar daca vi se pare putin ca Eduardo a revenit cu goluri „doar” in dauna unei divizionare secunde, Cardiff City, si inca la Emirates, ei bine, atunci sa amintim ca galezii au jucat finala editiei trecute a Cupei Angliei, competitie in care Arsenal a cucerit ultimul ei trofeu, in deja indepartatul 2005. „Dubla” lui Eduardo parca a revigorat intreg Arsenalul. O injectie de optimism molipsitor in rejucarea unei 16-imi, pas mic dar deschizator de partii in niste luni in care „Tunarii” par a-si fi dereglat tirul.

Arsenal si Wenger sigur au mare nevoie de el, macar din postura de rezerva. E iute, robust, cu simtul portii si, a dovedit-o, cu un psihic tare ca otelul. Pentru „Tunari” urmeaza optimile Champions League si revansa contra „buturugii mici” Burnley, in alte optimi, ale Cupei Angliei, precum si tentativa de a recupera terenul pierdut in campionat, unde a alunecat inafara „careului celor mari”, in favoarea lui Villa. O optiune in plus, oferita de abilitatile lui Eduardo, este mana cereasca la momentul oportun pentru francez. E ca si cum ar fi facut o noua achizitie… 

Eduardo marcand din nou si cucerind candva un trofeu cu Arsenal? Eduardo la Cupa Mondiala cu Croatia? N-as paria impotriva. Sau eventual doar daca n-as gandi cu inima. Dumnezeu sa-i apere picioarele.