Posts Tagged ‘Spania’

Hercules sub lupă în zodia lui 1-1 pentru La Roja

August 17, 2010

Debutul Ligii BBVA de la finele săptămânii viitoare e pătat de scandalul „Caso Brugal”, implicând-o pe Hercules Alicante, a cărei revenire în elită după 13 ani ar urma să fie inaugurată de jocul acasă cu Athletic Bilbao. Deşi judecătorul cazului de corupţie a spus că n-ar înainta federaţiei şi guvernului casetele incriminatoare, cu înregistrarea audio a pare-se acţionarului principal al nou-promovatei, Enrique Ortiz, destăinuindu-se despre suma de 100.000 euro plătită portarului Cordobei, Raul Navas, pentru a înlesni golul de 1-0 al lui Tote într-o vitală victorie cu 4-0 din mai, secretarul de stat Jaime Lissavetzky n-a exclus în schimb posibilitatea ca Hercules să fie pedepsită.

Va porni la drum prima ligă cu doar 19 cluburi? Foarte puţin probabil, dacă ar fi să notăm şi vorbele căpitanului lui Hercules, Abraham Paz: „Nimeni nu dovedeşte niciodată nimic”. Şi totuşi, speriată de amploarea cazului, catalogată de către fanii din Alicante drept „o linşare mediatică”, El Pais fiind vârf de lance, nou-promovata a ajuns să se distanţeze de Ortiz, după ce iniţial clubul negase orice acuzaţii.

În vreme ce Ortiz e investigat pentru ilegalităţi pe coasta estică legate de contracte de salubritate şi reclasificări de terenuri, Real Betis, imediat sub linie în cursa promovării, şi mai ales Carlos Suarez, preşedintele retrogradatei Valladolid, insistând pentru reprimirea locului în elită, încing şi mai mult spiritele.

 În această notă au urmărit circa 4 milioane de spanioli amicalul noilor campioni mondiali difuzat de TVE de pe Stadio „Azteca”, unde au egalat prin numărul 21 David Silva în minutul 91, când momente ale golului la colţul lung, din pasa lui Xavi, au ridicat brusc asistenţa TV în Spania la peste 10 milioane privitori.

Mexicanul Hernandez l-a învins în minutul 12 pe Casillas, care a încasat astfel primul gol după 445 minute, drept unul dintre cei 3 titulari la Ciudad de Mexico dintre aleşii lui Del Bosque la startul finalei Mondialului, alături de Puyol şi Busquets. Doar Iniesta a scăpat de deplasare dintre barcelonezi, la insistenţele clubului catalan, în amicalul după exact o lună de la finala sud-africană fiind în schimb titularizat, ca al 16-lea debutant în „era Del Bosque”, mijlocaşul de picior stâng Bruno Soriano Llido, 26 ani, crescut de Villarreal, care-i oferea „botezul focului” acum nici 4 ani, într-un 2-1 la Mallorca.

Spre final, alergând după egalare, Spania l-a avut atacant central pe Sergio Ramos, după ce-i periclitase pe mexicani doar prin transversala lui Santi Cazorla, înaintea pauzei. Au jucat Casillas (45, Valdes) – Arbeloa, Puyol (45, Navas), Marchena (66, Pique), Monreal Bruno Soriano (72, Pedro), Busquets (62, Xavi) – Santi, Fabregas (45, Alonso), Mata (45, Silva) – Llorente (45, Ramos).

Ce urmează pentru La Roja? Debutul în preliminarii, pe 3 septembrie, în Liechtenstein, pe Rheinpark din Vaduz, apoi în 7 amicalul de la Buenos Aires, şi jocurile din octombrie ale Grupei I, acasă cu Lituania, egală a pe-atunci campioanei mondiale Italia, imediat după Weltmeisterschaft 2006, şi din Scoţia, pe 12.

l Dacă Iniesta şi trupa par a-i avea rivali doar pe cehi în drumul spre EURO 2012, în schimb Spania sub 21 ani a ratat şefia Grupei D, a Olandei, în urma unui 1-1 în Finlanda, cu Bojan egalând din penalti în minutul 31. Ibericii nu par a ajunge la C.E. tineret Danemarca 2011, mijlocaşul lui Bilbao, Javi Martinez, unul dintre cei 5 campioni mondiali nedeplasaţi în Mexic, fiind căpitan în formula De Gea – Azpilicueta, Botia (45, San Jose), Dominguez, Canella – Martinez, Parejo – Jefren, Fran Merida (46, Herrera), Capel (80, Lopez) – Bojan.

Pe piaţa transferurilor, Mourinho l-a adus pe Bernabeu, ca şi acum 6 ani la Chelsea, pe fundaşul de 32 ani Ricardo Carvalho, „stânca” sa triumfătoare în Champions League cu Porto. Iar amicalul de sâmbătă de la Munchen, cu Bayern, scor 0-0 (4-2 la penaltiuri pentru iberici), a fost marcat de speculaţiile despre achiziţia lui Mesut Ozil de la Werder. Real: Casillas – Ramos (59, Lass), Carvalo (89, Granero), Marcelo (86, Drenthe), Garay (46, Albiol), Khedira, Xabi Alonso, Pedro Leon (58, Di Maria), Canales (58, Van der Vaart), Ronaldo, Higuain (61, Benzema). Real joacă marţi la Liege, cu Standard.

Tot în weekend, la Sevilla, a fost şi manşa tur a Supercupei, între gazda devenită în 2007 a şaptea grupare cu un triumf în această competiţie, şi campioana Barca, o învingătoare de 8 ori, ca şi Real, în cele 26 ediţii: 3-1 (Luis Fabiano 61, Kanoute 72, 82 – Ibrahimovic 20). Fără spaniolii de lot şi cu Messi din minutul 52, catalanii nu i-au rezistat lui Kanoute, intrat în minutul 64. După returul de sâmbătă, blau-grana vor primi pe 25 august şi pe AC Milan, într-un duel pentru „Trofeul Jean Gamper”. Mai greu e pentru Sevilla, implicată între cele două manşe şi în play-offul Champions League, acasă cu Braga.

În eurocupe intră joi şi Villarreal, acasă în Europa League cu bieloruşii de la Moghilev, galben-albaştrii cedând deja înaintea pauzei, în amicalul de la Zaragoza, scor 2-1, avantajul luat de Nilmar în minutul 2, în formula J Carlos – Musacchio, Catala, Mario, Joan Oriol, Matilla, Cristobal, Natxo Insa, J Montero, Ruben, Nilmar.

În fine, Espanyol s-a pozat la Cadiz cu trofeul „Ramon de Carranza” şi cu poza regretatului ei căpitan, Dani Jarque, dispărut dintre noi acum un an, catalanii dispunând la penaltiuri, 4-3, de Atletico Madrid, care i-a folosit pe Joel – Valera, Perea, Filipe, Ujfalusi, Assuncao, Raul Garcia (72, Suarez), Reyes, Simao (68, Salvio), Jurado, D Costa (45, Aguero). Au ratat de la punctul alb Filipe şi Reyes, după ce cu două zile înainte cuceritorii Europa League, tot fără repauzatul golgeter Forlan, tranşau cu 6-5 la penaltiuri, la fel, după 1-1 în meci, disputa cu gazda Cadiz.

Euro U-19 al României va fi doar în Bucureşti şi Ilfov…

Iulie 20, 2010

De azi într-un an, pe 20 iulie 2011, Federaţia Română de Fotbal se va bate cu cărămida în piept. Va începe turneul final al Campionatului European U-19, încredinţat României dar restrâns ca arie de organizare, pe raza Bucureştiului şi a judeţului Ilfov. Restrâns de F.R.F. sau de UEFA? Ori de amândouă?

Comitetul Executiv UEFA a creat un precedent prin acordarea găzduirii de către România a fazei finale a Campionatului European sub 21 ani, în mai 1998, când într-un turneu ceva mai restrâns calendaristic decât cele aproape două săptămâni de la anul, tinerii „tricolori” au încheiat ultimii în unica lor participare la acel nivel. Avea să fie ediţia a unsprezecea, cucerită pe-atunci de Guti, Salgado şi Valeron…

Nu-i aşadar nici minunea minunilor şi nici nu dă ca nuca-n perete pentru UEFA că o competiţie juvenilă continentală se întoarce în România. O fi un schimb de favoruri pe relaţia Michel – Mircea. Dar de ce spun România şi nu Bucureşti plus sectorul agricol Ilfov!? Şi întăresc această definire, agricol.

Chiar aşa!? De ce s-ar juca unele meciuri în umbra Carpaţilor ori în ambianţa ardelenească, de exemplu pe arena campioanei en-titre CFR Cluj? Mai bine într-un mediu fost rural, acum periurban. Ironizez.

Accesez pagina de internet federală şi aflu că stadioanele „mai adecvate” s-ar regăsi „situate în zone unde un turneu de juniori s-ar bucura de o mai mare audienţă”. Oare în baza căror cercetări comparative a descoperit F.R.F. unde s-ar strânge mai mulţi spectatori la jocuri? Oare n-ar veni mai mulţi constănţeni, cu mic, cu mare, acolo, în colţul de ţară unde Gheorghe Hagi plămădeşte noi generaţii, decât în Chiajna, Buftea, Brăneşti şi Berceni?

EURO U-19 la Chiajna, considerat de federali „mai adecvat”, dintr-o zonă „cu mai mare audienţă”!? Oare? Şi în baza cărui studiu de specialitate?

N-am enumerat fantezist aceste localităţi, ci conform aceleiaşi note de pe www.frf.ro , cu eticheta „ar putea găzdui” în dreptul ultimelor două. Primele ar fi certitudini. Cât despre Ghencea, Dinamo şi Rapid, sunt pomenite drept „mari” şi „bineînţeles” ca gazde. N-ar fi fost mai nimerit ca alte arene din ţară să fi fost propulsate şi implicit modernizate la standardele cerute, în vederea turneului, într-o mai democratică distribuire? Ba bine că nu!

Ar fi constituit însă un coşmar logistic de necontrolat pentru F.R.F. toată trambalarea între oraşe, ţinând cont de peticita infrastructură rutieră ori de „dopurile” în trafic în drum spre aeropoarte. Pe când aşa, într-o variantă simplistă, federalii au dezvăluit că descentralizarea e de fapt momentan doar o utopie, şi asta într-un fotbal românesc plimbându-şi în ultimii trei ani trofeele naţionale pe ruta Cluj – Urziceni. Şase la număr. Ah, dar am uitat! Unirea tot în Bucureşti a tras, pentru grupele Champions League. QED.

Din start, delegaţia UEFA a vizitat doar arene din Bucureşti şi împrejurimi

Mă întreb dacă delegaţii UEFA, la vremea inspecţiei stadioanelor şi hotelurilor din zona Bucureştiului, în septembrie 2009, au fost chiar atât de neavizaţi în privinţa extinderii geografice a ţării ca nord-americanii ce m-au întrebat dacă România e o provincie în Franţa. Oricum, arenele gazdă le vom afla până în decembrie…

Ignorarea României în favoarea zonei Bucureştiului e semn al dispreţului şi dezinteresului „păstorilor jocului” pentru încurajarea întregului nostru fotbal şi a stimulării tuturor schimburilor de mâine, putând chiar suspecta organizatorii de favoritisme la adresa micilor amatori de meciuri de prin capitală, potenţiali jucători ai generaţiilor viitoare, care – nu-i aşa? – s-ar prezenta la o adică la selecţii în Ghencea, „sub pod” sau „la şosea”. Nu contest, densitatea de populaţie e mare în Bucureşti, însă şi-aşa constituie doar o zecime din totalul naţional, predominant urban. Şi-atunci cum e posibil ca alte oraşe să fie trecute cu vederea, defavorizate în faţa exponentelor ruralului românesc mai puţin populat, ba chiar dezertat!? Şi încă din Ilfov.

România, scutită acum de nişte preliminarii de care n-a trecut niciodată…

Pe de altă parte nu-i însă exclus ca tocmai recomandările celor de la UEFA să restrângă geografic aria de organizare a competiţiei, fapt valabil şi în aceste zile în Hexagon, unde localităţile Bayeux, Mondeville, Flers, Caen şi Saint-Lo, grupate în Basse-Normandie, undeva în nord-vestul ţării lui Platini, găzduiesc începând de duminică, din 18 iulie, şi până pe 30, turneul final al actualei ediţii a europenelor sub 19 ani.

Conform obiceiului, junii „tricolori” nu sunt prezenţi, fiind spulberaţi într-una din seriile aşa zise de „elită” în luna mai, în Ungaria, cu 2-0 de greci, cu 3-0 de maghiari şi cu 3-1 de Portugalia, care s-a calificat pentru turneul din Franţa, unde a inaugurat ostilităţile cu un succes cu 2-0 contra Italiei, la aceeaşi oră derulându-se tot în Grupa B şi meciul Spania – Croaţia 2-1, pe când Grupa A a pornit cu Franţa – Olanda 4-1 şi Anglia – Austria 3-2. Nicăieri Ucraina, prima câştigătoare pe teren propriu, în 2009, şi nici precedenta triumfătoare, Germania, într-o competiţie dominată din 2002 încoace de Spania, cu 4 succese, care triumfa atunci cu un Fernando Torres goleador cu 4 reuşite în faţa unei asistenţe maxime la acest nivel, 16.400 spectatori, la Oslo.

Doar 12 rânduri despre găzduirea U-19 pe situl FRF

În principiu, nu-i deloc rău că România, mai bine zis – repet – Bucureştiul şi împrejurimile, găzduiesc turneul final al ediţiei 2010-2011, „tricolorii” fiind astfel siguri că bifează o primă participare la acest nivel sub 19 ani, fapt reuşit în trecut de toţi vecinii noştri, însă mai bine ar fi fost ca băieţii să treacă prin furcile caudine ale preliminariilor… De ce? Turneul final ar putea fi o pălărie prea mare pentru nivelul competitivităţii junilor „tricolori”, pe când cadrul preliminariilor s-ar preta probabil adevăratei capacităţi a lotului. Acolo, în prima fază, care va fi deschisă de Grupa 2, pe 28 septembrie, în Estonia, căreia i se vor alătura Scoţia, Norvegia şi Liechtenstein. Sau să ne amăgim că devenim mai buni măsurându-ne cu cei mai tari!?            

Şi un alt indiciu deconspiră desconsiderarea de către F.R.F. a „valului de mâine”. La asemenea onoare, de a găzdui un turneu final european, fie şi juvenil, o rara avis pentru România, evenimentul ar fi meritat o postură mai înaltă, dacă tot a fost preluat în gestiune. Din contră, căutând pe pagina de internet federală, am dat de cele 12 rânduri legate de U-19 în finalul capitolului de „Programe şi proiecte”, după cel de „dezvoltare a infrastructurii unor baze sportive din spaţiul rural”, de „Grassroots – fotbal de bază” şi despre organizarea finalei UEFA Europa League – 2012. Ei bine, un unic meci programat peste doi ani, pe Stadionul Naţional, şi în care m-aş mira să ajungă un club autohton, e mai sus pe ordinea de zi decât turneul la care, de bine de rău, se va alinia naţionala U-19, cu vreun viitor senior al deceniului doi.

Centre româneşti cu tradiţie în depistarea, creşterea şi lansarea jucătorilor, omise în grup de pe „harta” U-19

Şi pentru a fi cârcotaş până la capăt, în documentarea mea am accesat mai întâi pe www.frf.ro capitolul imediat următor celui despre „Programe şi proiecte”, şi anume „Fotbalul juvenil”. Indus în eroare de denumirea sa, acolo aşteptându-mă să dau de turneul U-19, am citit în schimb o unică polologhie despre Cupa Liceelor – Ediţia 2009/2010, pe teren redus. N-am nimic împotriva unei asemenea iniţiative, şi eu marcând cândva în cupa liceului meu, dar dacă „juventusul” naţional se rezumă la o unică acţiune de masă, şi aceea invitând inclusiv tineri născuţi în 1990, deci în vârstă de 19 ani la startul competiţiei, aşadar fără perspective pentru prinderea unui „ultim tren” spre Eldoradoul profesionist, atunci putem să ne canalizăm eforturile spre futsal sau cel pe plajă. Şi să nu mai fim cocoşi organizând U-19 pe teren „mare”.

Cred că totul ţine de organizare şi priorităţi, care par a fi alandala în prezentarea lor, de competenţă şi profesionalism, care sunt convins că lasă de dorit. Altfel, rezultatele ar fi mai bune iar noi mai puţin critici. Până atunci, deplând faptul că unele centre cu tradiţie peste ani în depistarea, creşterea şi lansarea juniorilor n-au fost răsplătite şi încurajate cu această rară ocazie de a primi în curtea proprie crema juvenilă europeană. Măcar şi pentru o seară.

Dar lui Mircea şi anturajului îi pasă infinit mai mult „să iasă bine” cu mai puţine bătăi de cap şi drumuri, decât să-i fie mai bine fotbalului românesc în întregul său. Vânătorii de recompense, înfipţii în scaun. Cu mulţumiri şi pupături, de la Michel.

Granitul de Basel ia aur Mondial (…sau de ce nu m-a mirat Spania – Elveţia 0-1)

Iunie 17, 2010

Nu pot zice că am „mirosit” eşecul Spaniei dar am avut senzaţia certă că Elveţia îi va face seara amară, chiar sperând în asta, din moment ce mi-i luasem pe helveţi, aşa, de haz, drept simpaticii mei la turneu. Citiţi Mondial 2010: joaca de-a Pronosticul, postat înaintea startului competiţiei… Iar la finele acestei postări, recitiţi o postare a mea din 16 noiembrie 2009, despre acelaşi fotbal elveţian, Granitul de Basel ia aurul Mondial

O federaţie naţională care reuşeşte de nicăieri să câştige la prima apariţie titlul mondial la juniori, este demnă de respect şi în mod sigur bine structurată, organizată şi cu calităţi certe în componentele fotbalului pe care-l păstoreşte, pentru a fi luată în seamă la adevărata valoare. Pe această idee, că Elveţia a devenit în noiembrie 2009 campioană a lumii la juniori sub 17 ani, într-o competiţie în care România nici pe departe n-a ajuns, am şi estimat că roş-albii ne pot surprinde şi cu seniorii lor… Mulţi sunt cei care îi iau în derâdere pe elveţi sau orice altă naţiune fotbalistică fără nu ştiu ce carte de vizită, însă fotbalul s-a aplatisat valoric iar pe fondul aceastei mai mici marje de diferenţă între echipe vine şi avantajul Ţării Cantoanelor de a propune un „sânge împrospătat” cu naturalizări mult mai lesne unor mai mari naţiuni vecine. 

Mai jos, câteva consideraţii în sprijinul ideei că 0-1 n-a fost o într-atât de mare surpriza… În primul rând, s-a mai întâmplat ca favorite să înceapă cu stângul, ca de exemplu Argentina cu Camerun, doar pentru a ajunge totuşi ulterior în finală. În al doilea rând, şi asta tot din punct de vedere spaniol, calitatea de favorită nu-i prinde bine, ibericii fiind apăsaţi atât de postura actuală de campioni ai Europei cât mai ales de constanta presiune de ordin tradiţional-istoric de a sparge odată şi odată greaţa. Pe fondul unei frustrări de decenii s-a mulat acum un statut de scalp preţios. Ca atare, cu conştiinţa propriei valori, Spania şi-a permis luxul să descindă pe platourile sud-africane abia în buza startului competiţiei. Chiar aşa, nici câteva zile de acomodare acolo!? N-a fost aşadar de mirare că lui Torres i s-a acordat ceva mai mult timp de acomodare, fiind lăsat la debut pe banca de rezerve… 

Deloc mai puţin important, în al treilea rând nu trebuia subestimată valoarea managerială a germanului Ottmar Hitzfeld, selecţionerul Elveţiei. Un antrenor deseori învingător în dauna armadelor spaniole de club. Care, ca şi Rehhagel la cârma Greciei, a insuflat elevilor săi ideea că statutul de „buturugă mică” îi va prinde bine în plan psihic, beneficiind de elementul surpriză. Ţara Cantoanelor nu s-a aliniat sub presiunea nevoii de mare performanţă la Mondial, aşteptările presei şi a publicului fiind mici. Subestimare din partea lumii fotbalului de care Blaise N`Kufo si colegii au profitat cu 1-0 şi-o bară.  

Şi pentru că am amintit de jucători de culoare pigmentând albul de lapte al Bernei, Gelson Fernandes, marcatorul, a primenit şi el spaţiul fotbalului de naţională din Elveţia tot aşa cum vigoarea şi determinarea turcilor naturalizaţi Swiss dă un plus de potenţial trupei lui Hitzfeld…

Desigur, 0-1 nu înseamnă nici că Elveţia s-a calificat, nici că Spania e out, chit că va avea joc greu cu Chile, însă e dovada că mingea e rotundă, că favoriţii sunt şi ei oameni şi că deseori cei desconsideraţi se dovedesc a fi mai buni decât par.

În continuare, mai jos, Granitul de Basel ia aurul Mondial, aşa cum îl publicam pe acest blog în 16 noiembrie 2009…  

GRANITUL DE BASEL IA AURUL MONDIAL

S-a intamplat duminica doar pentru a doua oara in doua decenii ca o reprezentativa europeana sa castige Campionatul Mondial sub 17 ani, o afacere preponderent nigeriano-braziliana.

A trebuit sa descinda in Nigeria o debutanta absoluta la aceasta categorie de varsta, Elvetia, pentru a rasturna calculele hartiei, pentru a infirma o traditie nefavorabila Europei si nu in ultimul rand pentru a sugera ca fotbalul mileniului III la nivelul selectionatelor nationale extrage deja avantajele si poate culege roadele unei fericite alchimii rezultate din naturalizari.

Tara Cantoanelor, desi neutra si nealipita clubului celor 27 din Uniunea Europeana, este in mod paradoxal un adevarat Babilon universal prin imaginea sa fotbalistica reprezentata pe scena mondiala de aceasta nationala de tineret. In finala, Elvetia lui Ryser a deposedat gazda Nigeria de titlul mondial, prin golul nouarului Haris Seferovic, un mandru Grasshopper de Zurich dar originar din Bosnia si Hertegovina. 1-0.

Tara alpina nu s-a topit aidoma ciocolatei Milka in cazanul generat de cei 60.000 fani ai gazdelor in arena din Abuja, ci a fost de Granit, aidoma prenumelui mijlocasului ei Xhaka, si a adus aurul mondial pe batranul continent, reamintind de triumful Frantei in Caraibe, in 2001. In contrast, nigerienii, suspectati tocmai de alti africani, ghanezii, in privinta „datelor din buletin” relativ la varstele jucatorilor ei, un semn de intrebare ce planeaza de decenii cand e vorba de tinerii fotbalisti ai continentului negru, n-au adaugat celor 3 titluri mondiale la U-17, ramanand pe acelasi palier cu brazilienii.

Inca doua consideratii… Numarul mare de goluri cu care a triumfat Elvetia este o revelatie entuziasmanta, semn ca ros-albii nu s-au strecurat spre cucerirea aurului, ci au turat toate motoarele. 2-0 cu Mexic, Pajtim Kasami si Rodriguez marcand inaintea pauzei. Apoi 4-3 cu Japonia, Haris Seferovic inscriind in ambele reprize iar Granit Xhaka si Ricardo Rodriguez de la 2-2. A urmat un surprinzator 1-0 cu Brazilia, semnat de decarul Nassim Ben Khalifa.

In optimi, unicul meci in care Elvetia n-a castigat in timpul regulamentar de joc, intinzandu-se si in prelungiri in dauna Germaniei, pentru un 4-3 in care a condus de fiecare data, prin golurile acelorasi Rodriguez si Seferovic, dublati de Andre Goncalves si acelasi Ben Khalifa. In sferturi, elvetienii au trecut si de vecinii de la sud, italienii, Ben Khalifa si Oliver Buff inscriind intr-un 2-1. In semifinala, festival de goluri, din nou cu 4 reusite, de aceasta data fara replica din partea Columbiei: Ben Khalifa, Seferovic, Bruno Martignoni si Rodriguez pe lista marcatorilor. 

Total… 5 goluri Seferovic, 4 Ben Khalifa si Rodriguez…

A doua notita, pe marginea numelor invingatorilor. Pe Granit Xhaka si Pajtim Kasami, deschizatorul de partie de la Lazio, stim de unde sa-i luam. De extractie balcanica, aidoma altui „helvet”, Haris Seferovic, un bosniac de etnie musulmana. Ar mai fi Ben Khalifa si Rodriguez si Martignoni. Baieti de 17 ani din cel putin a doua generatie de familii imigrate in Tara Cantoanelor. Tineri care au intuit in fotbal o cale de ridicare, de afirmare. Au mai jucat in finala Goncalves, Sead Hajrovic, un alt nume cu sonoritatea spatiului ex-iugoslav, nascut la Brugg (Elvetia) din parinti bosniaci, si Kofi Nimeley. Pe cand pe banca au luat loc alde Nakic, Mijatovic ori Kiassumbua.

Elvetia a oferit oglinda perfecta  a unui inceput de mileniu fara granite, in care tineri din diverse comunitati si etnii triumfa sub un anume steag. Este un exemplu sugestiv al metamorfozei sociale din acest deceniu, cu globalizarea aratandu-si efectele rezultate intr-un termen relativ scurt si in lumea fotbalului. A carui fata in viitorul imediat e oferita tocmai de imaginea Elvetiei sub 17 ani. Fotbalul lui 2015. Nume de care vom mai auzi, un Granit Xhaka de Basel ce ar putea deveni un Anelka al deceniului viitor.

Portarii străini din topul Premier League, absenţi de la Mondial!

Iunie 15, 2010

E eronată şi simplistă atitudinea presei engleze şi a publicului de a-l pune la zid pe Robert Green pentru greşeala sa contra Statelor Unite. Ei se pierd astfel în amănunte, problema de ansamblu, în profunzimea sa, fiind lipsa acută a unor portari de valoare în fotbalul englez. De ce a fost oare nevoit Capello să-l convoace pe Green, abia salvat de la retrogradare cu West Ham, şi – mai mult – să-l şi titularizeze în faţa unui David James picat cu Portsmouth din Premier League dar care la 40 de ani a strâns cele mai multe titularizări în preliminarii?

Simplu. Pentru că Don Fabio n-avea altceva mai bun la dispoziţie, poate cu excepţia lui Paul Robinson, fost la nivelul turneelor finale internaţionale.

În schimb, portarii care s-au bătut la titlu în Premier League fie n-au ajuns la Mondial, fie au fost omişi de selecţioneri. Contrast care spune multe între rezervele de potenţial ale altor ţări şi penuria Albionului de talent între buturi.

Petr Cech, campion cu Chelsea, nu s-a calificat cu Cehia. Van der Sar, vicecampion cu United, n-a fost inclus între cei 3 îngeri păzitori ai Olandei. Vârsta? Almunia, la fel, n-a prins lotul Spaniei, al cărui ultim număr, 23, a fost ultimul tren prins spre Africa de Sud de Pepe Reina, ocupant al locului 7 cu Liverpool.

Abia dinafara podiumului, de pe locul 4, e pe scena Mondialului al doilea portar al Braziliei, Gomes, venit din poarta lui Tottenham Hotspur. Manchester City, de pe locul 5, a mers pe mâna irlandezului Given, care se uită şi el la televizor, pe când mult apreciatul veteran Brad Friedel, urcat pe şase cu Villa, n-a fost ales de SUA, ce i-a selecţionat pe Howard, de la Everton, Guzan, rezerva lui Friedel la Villa, şi un alt veteran, Hahnemann, omul divizionarei secunde Reading.

Păi dacă Statele Unite şi-a permis să aleagă trei portari înaintea ocupantului locului şase în Premier League, omis la selecţie, atunci problema Angliei e absenţa aproape totală a unor goal-keeperi care să fie implicaţi în lupta pentru onoruri în Premier League, la care se bat străini omişi de la Mondial.

Alte comentarii, absolut de prisos…

Atleti El Mejor

Mai 14, 2010

Langa Vicente Calderon, in patria ros-alb-albastrilor...

Albionul iar s-a inchinat in fata Spaniei. In prelungiri. Prima finala de Europa Cup a fost a unui uruguayan candva purjat de Manchester United, Diego Forlan. A fost a unui club madrilen, Atletico, pornit la drum in Champions League si calificat in finala printr-un gol al aceluiasi sud-american, semnat in ultima clipa, pe Anfield Road…

Atletico a intrat in istorie drept primul club castigator al Europa Cup gratie unui uruguayan marcator contra lui Liverpool si Fulham si care acum cativa ani era luat in raspar de presa insulara pentru incercarea stearsa la Man United

S-a mai intamplat si acum cativa ani, in finala Cupei UEFA. Sevilla – Middlesbrough. In poarta, acelasi Mark Schwarzer. Asa incat Anglia ramane cu un unic succes in aceasta competitie de la mijlocul anilor ’80 incoace, prin Liverpool, in 2001, gratie acelui gol de aur in urma loviturii libere a lui McAllister, deviata cu capul in proprie poarta de Geli. Cormoranii 5 – Alavesul lui Contra 4.

Deloc de mirare, Atletico a cucerit Europa dupa "eliberarea" de Gil y Gil...

Si-atunci cum e cu pecetea „the best” autostampilata de aroganta Premier League!? Cate palme si dovezi mai sunt necesare pentru a se intelege odata pentru totdeauna ca de fapt Champions League a fost castigata in ultimii 20 de ani doar de trei ori de cluburi din insula, in ’99 prin United, in niste ultime secunde de pomina prin unicitatea lor, in 2005 prin ‘Pool, de la 0-3 la pauza si acum doi ani de aceeasi United, tot la penaltyuri!?

Colaj cu eroii, la barul 73 Offside de pe Los Melancolicos, vizavi de tribuna a II-a

Nu stiu dar imi pregatesc cafeaua, sa sorb ceva fotbal nu pe datorie, nu cu trofee cumparate din creditari „moca”. Bayern e solvabil, o afacere tipic nemteasca, atat cat ii permite plapuma, iar Inter e rivala „Diavolului” stim noi cui. Suficient pentru o finala clasica, nu cu monstri rusi si nord-americani.

Dar pana atunci onorurile sunt pentru Atletico El Mejor.

File de istorie in muzeul de la "Calderon". Inca una, aurita, a fost inramata miercuri la Hamburg

Camp Nou la kilometrul 4 si din nou

Martie 19, 2010

Camp Nou are un magnetism desavarsit. Pana si intr-o duminica fara fotbal, cand clubul campion al Europei e in deplasare, Estadi F.C. Barcelona poate atrage peste 10.000 de inimi alergand intr-un suflet spre pantele zonei central-nord-vestice a urbei catalane.

 Am spus alergand, si nu luand metroul din Placa Espanya cu destinatia statia Collblanc, pentru ca duminica Barcelona si-a deschis larg bratele intru organizarea unei noi editii a maratonului orasului, ce a strans entuziasti din toate colturile Europei si nu numai.

 Fondistii de culoare ai elitei, parca alergand pe apa, au trecut primii prin dreptul Camp Nou, dintr-o sus pusa zona rezidentiala, si la propriu si la figurat. Palmierii din preajma dadeau un aer exotic locului dominat de ovalul de beton gri si imediat dupa ce am lasat in urma “casa” Campeon, un mucalit ne-a ajutat sa vedem jumatatea plina a paharului.

 Intr-un limbaj international, omul iesise in preajma stadionului cu un banner mare si explicit, pentru noi toti, restul grosului plutonului. Ceva de genul « baieti, zambiti, ati parcurs exact 4,21km din traseul Maratonului, care va sa zica ati completat o zecime a distantei ». Cu totii am mustacit la ironia subtila a mesajului si ne-am vazut de fuga. Am intrat pe Diagonal, acest bulevard care spinteca perla Catalunyiei de la nord-vest spre port, in sud-est, dar cand colo organizatorii ne-au servit o revenire la Camp Nou, abordat din alt unghi, cu un ac de par pe Travessera de les Corts. Din nou la marea arena, cu un prim punct dintre numeroasele ”statii” muzícale de pe parcurs, care sa ne inspire si dea un sfung in plus. Acordurile razbatand din boxe l-au inspirat peste poate pe un coleg maratonist, care pur si simplu s-a desprins din pluton, l-a abordat pe gunoierul de pe trotuar si l-a rugat sa-i faca o poza. Alergatorul in galben, nu purtand « tricoul galben », de care trageau kenienii, a ridicat bratele si a pozat zambitor cu Camp Nou in fundal. Erau secundele lui de gratie, pierdute in batalia cursei dar cucerite intr-un cliseu pentru posteritate. Am trecut de doua ori in Maraton pe la Camp Nou.

 Si tot asa… Lume tot mai multa si mai entuziasta pe parcurs, tricouri tot mai desuchiate. Nu doar Superman ori Spiderman ci si in traducere « Decat sa te tot vaiti, mai bine porneste o Revolutie ». Dar nu s-a gandit ca poate fi ochit si de un roman ? Inca una ?

 La intoarcere, de la kilometrul 25 si pana la 30, am fost purtati din nou, in ambele sensuri, pe acelasi Diagonal, la celalalt capat al sau, dinspre port. Cu punct de intoarcere turnul « Castravete » semanand cu cel din City, in Londra, pe nume Gerkhin. Aici se numeste tocmai Diagonal si are un aer straniu, ca mai tot ultramodernismul Brave New World. E in Placa de les Glories dar nu numai, ci si pe afisele publicitare facand reclama Campionatului European de Atletism, de la finele lunii iulie, cand Barcelona, va strange toata crema. Cu turnul Diagonal in fundal, e infatisat maratonistul spaniol Martinez, un recordman european al probei, in doua ore, 6 minute si 36 secunde. Ma uit la muschii sai si mai iau o gura de oxigen. Inca putin pana dupa kilometrul 42…

Turnurile Torres Mapfre, de la kilometrul 34, din preajma portului Olimpic, ne-au tot crescut in ochi pe cei 4 kilometri alergati de-a lungul plajei, pe Avenida Litoral, de la Forum...

Aidoma unei panze umflate de vant, luxosul World Trade Center ne-a rasarit de pe mal la kilometrul 39, cand am parasit tarmul spre finish, pe stradutele de la poalele Montjuic

 Fugisem cu totii intr-un suflet spre Camp Nou, cand picioarele erau fresh si inimile usoare, acum ne taram pasii spre final, pe Paral.lel si nu Diagonal, pe sub funiculare, pe la poalele Montjuic, cu al sau Stadion Olimpic. Imi zic ca aici juca odata si Espanyol, cealalta zana a urbei, de doua ori rapusa la penaltyuri in finala Cupei UEFA, si care acum si-a luat jucariile si a plecat in sud-vestul orasului, spre plaje, pe noua arena abia inaugurata. Cea cu o poarta apartinand unui consiliu local, si cu cealalta altuia. Nu ne-ar tine picioarele sa dam o raita pana acolo. Chiar cade de pe harta metropolei.

 Asa incat ne-am rezumat sa ramanem pe calea de intoarcere spre Placa Espanya, tot mai rasfirati si desfigurati, aruncandu-ne ochii pe comercialismul straveziu. Daca adidas se lauda ca va imbraca 12 selectionate la World Cup, ei bine, si nike e pe aceeasi linie globala, dintr-o vitrina surazandu-ne stransi ca pentru fotografia de grup a unei echipe alde Van Bronkhorst, Rooney, Evra, Materazzi. Nu stiam ca muschetarii joaca sub acelasi steag, asa ca banuiesc ca poarta acelasi semn. Bifat.

 La coltul urmator, magazinul oficial FC Botiga. Cu FC B scos in evidenta. Dedesubt, mazgalit cu grafitti si inca nesters de ochiul vigilent al marketingului, un adaos peste picior. If you think so. Daca asa crezi tu. Intr-adevar, cineva vroia sa sugereze ca Barcelona ca suflet, simbol si traditie e mult mai mult decat un tricou costand zeci de euro si impaturit frumos pe rafturi imaculate. E de fapt o suta de mii de inimi de aficionados, batand nebuneste pe acel Camp Nou, cand campioana nationala a tarii Campeon Europeo ii desfata cu inca un recital. E drept, pe-aici a trecut in toamna si Rubin, insa cat trofeul e inca in vitrina catalana, ceilalti trebuie sa stea drepti.

 Mai ales invinsii lor din finala, Manchester United, care se confrunta cu o criza la varf poate fara precedent. Barcelona, cea cu UNICEF in piept sau nimic, si cu fanii avand un cuvant de zis in bunul mers al clubului, ar fi un exemplu perfect. Poate de-aceea s-au reunit de pe-o saptamana pe alta si peste 100.000 fani “Red Devils”, cat ar intra in Camp Nou, in acest MUST, in traducere… trebuie, si care e Man United Supporters Trust. E trustul ce si-a ingrosat randurile de cand cu lupta pentru putere intre detestatii Glazer si noii doritori, finantisti din City pompos autodenumiti, Red Knights, ca mai toate numele insulare ce-ti iau auzul si mintile cu nume impresionante. Te poarta in lumea viselor.

 Numai ca, oricat de indatorata ar fi devenit United in gestiunea Glazer, nu trebuie uitata strigatura “Regele a murit! Traiasca Regele!” Cine sunt acesti Knights, la urma urmei? O intrebare de bun simt… Sau nu? Care va sa zica, la putini ani dupa ce fani dizidenti au creat o “veritabila” FC United of Manchester, delimitata de comercialismul corporatist importat de peste Ocean de Glazers, grosul plutonului fanilor au ajuns la aceleasi valori si la a arbora culorile initiale, de la “samburele” lui United. Verde si auriu, din secolul XIX.

 Intotdeauna vor fi deschizatori de drumuri. Cutezatori, ca suporterii plecati de pe Old Trafford, clarvazatori la ce avea sa urmeze si se desfasoara in aceste zile in toata impudoarea unei lupte oarbe, ori iuti, ca maratonistii elitei, nu doar in cursa Barcelonei, veniti de peste Mediterana. Multi ce-au trecut marea sunt si in port, mai putin norocosi, vanzand acareturi de pe tarabe improvizate si cu sacul pregatit, poate daca sunt intrebati de acte si avize. La fel de zvelti si cu musculatura daltuita.

 Dar Placa Espanya ne redeschide bratele, cu linia de sosire. Gandurile se risipesc, elatia navaleste si cronometrul meu se opreste la 3 ore, 18 minute si 56 secunde. Pe 42 kilometri si aproape 200 metri. Nu ne-a fost usor dar caldura sufleteasca a Barcelonei ne-a adus la finish. Catalanii sunt calzi si mandri, foarte norocosi sa ramana nedeterminati intr-o lume a fotbalului sufocata de caramizi in piept si suflete grele. Acasa la campioana europeana parca si pasii ne-au dus mai repede. Parca s-a fugit pe apa…

Prima ninsoare cazuta in Barcelona dupa 33 ani, la nici 24 ore in urma incheierii maratonului, a iscat a doua zi niste valuri ce au strans ciorchine de privitori in zona plajelor. De la viscol si zloata, peste noapte, la trotuare uscate si soare dar cu Mediterana ore in sir agitata nevoie mare

In 2011, maratonul Barcelonei va avea loc in 6 martie, dupa cum informeaza www.maratobarcelona.es . Ca o surpriza din partea organizatorilor, fiecare competitor se poate regasi pe pagina virtuala in peste zece ipostaze, surprinse de camerele de filmare amplasate pe parcurs, in special pe ultimii kilometri ai parcursului. Este remarcabila diferenta de ritm intre profesionistii elitei si grosul plutonului…

Despre Dinamo (Kiew) si Poli cu un fan Real in serile Xurilor madrilene

Martie 15, 2010

Barcelona am lasat-o pe ninsoare viscolita si scaldata de valuri cat zidul, Madridul l-am gasit inghitind in sec la remize frustrante. La asemenea eliminare, cel mai bine e sa eviti subiectul, ceea ce am si facut, pomenind in schimb momente mai hilare.

De-atata bucurie ca Dinamo a batut-o pe Atletico, fanul lui Real si-a facut propria echipa Dinamo, din zona, ale carei poze si trofee troneaza in bar...

De unde pana unde postere cu Dinamo Kiew si fanioane ale clubului ucrainean intr-o cafenea de pe artera centrala Calle Ortega y Gasset!? Ochind unul in memoria finalei lioneze a Cupei Cupelor, din 2 mai ’86, cam pe cand Steaua ticluia ultimele finisari cu Duckadam exersand apararea loviturilor de la 11 metri, am dedus ca barmanul e mare fan Real Madrid.

Suvenir Dinamo Kiew - Atletico, de la finala C2 din mai '86, la Lyon. Cinci zile mai apoi, la Sevilla, era randul Stelei impotriva unor spanioli...

Un fanion ingalbenit si doua nume. Dinamo Kiew si Atletico Madrid. Avea sa fie 3-0, Zavarov, Blokhin si Yevtushenko invingandu-l pe Fillol. Imensa bucurie pentru suporterii “regalisti”, barmanul nostru incropind chiar o echipa locala, trasa la alb-albastru-galben si ajunsa in rama. Dinamo Kiew 1996-’97. Dupa zece ani. Un Kiew madrilèn pare-se de succes, judecand dupa etajerele cu cupe si trofee.

Cabinetul de trofee al Dinamoului madrilen...

La care l-am intrebat si de Poli. A pronuntat perfect numele Timisoara, deloc de mirare, dupa atatea scandari. “Da, ne-am bucurat ca a dat-o afara pe Atletico si am strigat pentru Poli!” mi-a explicat madrilenul intr-o inedita hispano-engleza. Au trecut aproape doua decenii si Timisoara n-a fost uitata in jumatatea “alba” a capitalei Spaniei…

Nostalgicul fan regalist a inramat clisee de pe vremea cand Raul amutea oponentii iar primul Ronaldo jubila jucand finale de Mondial si marcand

L-am lasat pe fanul Realista al banatenilor si ucrainienilor sa dezbata cu un amic peste Marca despaturita la declaratia spasita a lui Casillas si nu i-am sugerat sa dea jos decupajele cu David Beckham, unul in tricoul alb, celalalt la piele, pozand pentru casele de moda. Semn ca nouarul cel mai scump, Ronaldo, afisandu-se si el la bustul gol pe panouri publicitare la Armani, nu i-a intrat inca pe deplin la inima.

Gabi Balint a continuat spre Burgos. Eu m-am oprit pe Castellana la Bernabeu, acolo unde marca in alb si Hagi

Ar fi si greu, dupa aceasta eliminare in optimi, la care am asistat intr-un bistro conectat la postul tv Madrid. Poliglotul angajat asiatic ne-a urat “Pofta buna” si si-a etalat cunostintele de spaniola unei doamne de varsta a treia. “Ronaldo a marcat in minutul 6”. Fara asemenea bagaj, m-am scuzat politicos a doua zi, luat in cadru la Estadio Santiago Bernabeu de un echipaj de televiziune misunand dupa opinii pe marginea unei eliminari neanuntate. Semn ca degeaba am vizitat Biblioteca Nationala a Spaniei, unde doar m-am pozat la soclul statuii lui Velasquez dar n-am si sorbit din intelepciunea sa.

Tribuna I, de la bulevard, cu steagul lui Real primul din stanga si apoi al celorlalte 19 cluburi din prima liga...

La Bernabeu, senzatia era de “business as usual”. Aceasta adevarata industrie nu intrase in avarie de la un 1-1. Puhoi de fani in magazinul oficial de sub tribuna de pe Paseo de Habana, care te intampina cu glorioasa insiruire a cuceririlor clubului, insa sub o eticheta ce te pune pe ganduri. El Mejor Club del Siglo XX. Care va sa zica Real se raporteaza la… mileniul trecut. Sa traiasca oare din amintiri, asta la capitolul trofee mult ravnite? Barcelona si alde Manchester United par a o atata si figura lui Raul, flancand din vitrina intrarea, sugereaza ca “regalistii” sunt intr-adevar setati la niste ani apusi.

Cel mai mare club al secolului XX

Totusi, prestigioasa adresa a clubului, pe axul nord-sud Paseo de la Castellana, unul presarat cu sedii de ministere, corporatii si institutii financiare, dovedeste atat covarsitoarea insemnatate a Realului in viata madrilèna cat mai ales influenta sa in a-si asigura proptele cu care sa racoleze alde noi optari si nouari. Iar unde e Kaka si Ronaldo se lipeste si adidas. De fapt, magazinul clubului are pe unul dintre cele 3 etaje ale sale produse pentru diverse ramuri sportive ale furnizorului de echipament. Realul la trei dungi e la demisol…

O foarte lunga lista de succese

Magazinul oficial cu produse exclusiv adidas are la etaj articole pentru alte sporturi, fara vreo legatura cu Real, iar la demisol numai despre vicecampioana. Parterul e neutru, rezervat fotbalului...

Septarul, o legenda a clubului

Optarul, o prima extravaganta recenta

Nouarul, o alt... as mult ravnit

Asa arata peluza unui stadion mare. Chiar si de aici se poate iesi insa cu capul plecat. 1-1

Santiago Bernabeu e la cateva statii spre nord, pe Castellana, din inima capitalei

Si de la Bernabeu, din nord, exclus de pe harta Champions League de egalarea reusita de lionezi, la Estadio Vicente Calderon, cu a sa poarta 1 in tunelul sapat in maruntaiele tribunei principale, pasaj din splaiul nordic al raului Manzanares. Acolo, gravate pe zidurile tunelului, stema lui Atletico si referirea la “casa” Calderon sunt innegrite de carburantii tirurilor si limuzinelor, insa alb-rosii beneficiaza de pe urma industriei pe patru roti, pe de-o parte prin cele cateva garaje auto in chirie in burta stadionului, pe de alta parte prin Kia, ce ocupa zidul unui bloc din preajma cu sloganul mare pe tricoul dungat cu o inima in relief “Patrocinador Oficial de un Sentimiento”. Asa o fi.    

Nu stiu zau ce sentimente o avea KIA fata de fanii Atletico dar sigur buticarul din centru tinea cu Spania lui... Ce mai noapte de vara cand cu acel 1-0 la Viena. Torres versus Germania

Dincolo, sub tribuna a doua, descoperita, de pe Paseo de Los Melancolicos, restaurantul din incinta nu l-a uitat pe Torres, un Fernando nouar dar pentru Spania, iar muzeul clubului te intampina cu un cliseu de epoca de la Campo de O’Donnell, arena inaugurata in 9 februarie 1913 si care gazduia intaiul joc al selectionatei iberice in Madrid. De la Calle de O’Donnell, din estul centralului parc Del Buen Retiro, Atletico e acum mai la sud-vest, asteptand centenarul legat de vechea vatra dar expunand manuscrise punctand cei o suta de ani de istorie inceputi pentru Atletico in 1903.

Peste drum, destrabalare de graffiti Forza si “Cervezerii” gen 73 Offside, cu postere mai vechi ori mai noi. Si sperante. 40.000 s-au strans la Calderon pentru sosirea lui Sporting in optimile Europa Cup, cu fanii verzilor canalizati doar spre portile 7 si 9 ale peluzei nordice. Lume luminata, celebritati gen Maradona, Figo ori Futre dar doar un amarat de 0-0 cu doi lusitani eliminati si o concluzie. N-a fost un mijloc de saptamana propice in capitala Spaniei.

Totusi, speranta moare ultima, asa ca El Corte Ingles, acest fac-totum al comercialismului spaniol, a pus déjà in vitrina pachetul pentru retur. Avion, hotel de 5*, translator si biletul de meci, 650 euro pentru jocul de la Lisabona. Va fi interesant de urmarit pana la final acest duel intre oaspetele succesive ale Timisoarei in toamna lui ’90. Cert e ca de unde Poli a plecat calificata intr-o noapte a redutei banatene, Sporting a plecat neinvinsa. Frustrare pentru un club totusi cu vino-incoa la publicul local, daca e sa judec doar dupa pasiunea cu care si-a expus fanul lui Real satisfactia de a-i fi vazut pe alb-rosii ingenuncheati de alde Dinamo ori Poli. Daca n-ar conta, Atletico n-ar starni asemenea reactii contrarii.

Dar e acolo, parca tragandu-i de mana pe comerciantii sadea de pe arterele cu magnet turistic ale capitalei, unde magazine de sport trag cu ochiul impopotonate cu numele lui Real si Barcelona. Catalani fie si in inima tarii!? Un brand mai mare intr-o lume cu busola ratacita si bani fara miros. Un vanzator macar s-a delimitat total de tribalism, marsand patriotic in stabilimentul sau pe triumful Spaniei la Viena, intr-o splendida decartare de fulare legate de un anumit 1-0 conturat de Torres.

Spania, Barcelona, Atleti, straine, tot ce vrei...

Incerc sa-mi imaginez un derby Real – Atletico, ale caror stadioane sunt despartite cat de exemplu de-o frantura de maraton, vazandu-i pe numerosii fani infasurati in pomenitele fulare. Alb-violete ori alb-rosii. E sange latin si mandrie El Mejor. Madrid nu s-a impus in Europa miercuri si joi si am senzatia ca fanul de circumstanta al polistilor e svab de nevoie zilele astea. Viata de suporter. Trairi la maxim.

Mai sunt grupari ce renunta la sponsori in favoarea tiparirii pe tricouri a numelor fanilor

Capitala nu s-a scuturat de iarna, doamnele sunt inca imblanite iar unii fani se incalzesc cu o bere locala Mahou la ideea unor 3-0 si 2-0 in alte decenii. Cand o sala de trofee devine prea impovarata, si mentinerea pe aceeasi linie de succes e aproape imposibila. Cand asteptarile sunt galactice, altele devin micile delicii…

Fotoreportaj de la un 0-0 sub ochii lui Maradona, Figo, Futre

Martie 14, 2010

Joi seara, toate drumurile madrilene au dus la Estadio Vicente Calderon. Capitala Spaniei, deja ramasa fara Real in cursa pentru Champions League, si-a intors atentia spre Atletico, alb-rosii deturnati in toamna din aceeasi competitie numero uno spre Europa Cup. Dar duelul dintre madrileni si Sporting CP, doua cluburi vizitand succesiv Timisoara pentru jocurile cu Poli din editia 1990-’91 a Cupei UEFA, desi a fost onorat de prezenta unor ilustri imblanzitori ai balonului ca Maradona, Figo si Futre, a sfarsit intr-un inghetat 0-0 deschis oricarui verdict in privinta calificarii in sferturi.

In continuare, o raita pe la „Vicente Calderon”, unde in septembrie ’90 alb-violetii au aparat cu succes memorabilul 2-0 de pe Bega, incasand abia in final si calificandu-se pentru un tur secund cu Sporting CP.

De la arcul Glorieta Puerta de Toledo, amplasat pe bulevard in jos dinspre renumita Plaza Mayor, artera coboara si mai mult spre rau, pe calea de Toledo, pana ajunge la "Calderon"...

Stadionul e situat la pret de-o plimbare la pas la sud de Palatul Regal, Opera si Catedrala Almudena, clubul Atletico fiind amplasat putin inafara zonei istorice vechi a orasului. Si mai simplu, pe linia verde 5 a retelei de metrou, taind capitala in diagonala nord-est / sud-vest, pana la statia Piramides, una dintre cele 32 a tronsonului… La cele doua piramide, toate semnele indica descinderea in patria alb-rosie.

Mural din zona. Ca o remarca, uriasele graffiti de pe soclul stadionului au fost sterse in totalitate

Inghesuita intre o bucla a raului Manzanares si siruri de blocuri rezidentiale, arena se remarca prin absenta din dotare a unui spatiu de parcare. Cu alte cuvinte, descinderea la stadion e posibila cu ajutorul mijloacelor de transport in comun. Uraaaaaaaa! Paradoxal insa, Atletico e sponsorizata de kia, care isi face simtita prezenta pe zidurile din preajma, destule garaje de reparatii auto si comercianti de autovehicule isi au sediul in spatiile alocate in zona peluzei sudice iar chiar pe sub tribuna principala, cea cu poarta numarul 1 si accesul pentru presa, e un trafic ametitor pe cele cateva benzi ale splaiului ce duce inclusiv la podul Segovia si parcul Palatului.

39.000 de spectatori au descins la prima mansa a duelului iberic

Sponsorul oficial al madrilenilor, cu un mesaj invaluitor

Tribuna principala, de vest, vazuta dinspre unicul colt neumplut al stadionului

Biletele de meci au costat intre 30 si 90 de euro, cu reduceri pana la jumatate pentru abonatii sezonieri sau membri clubului. In atare conditii, locurile s-au vandut relativ repede, tinand cont si de faza competitiei. In actualul sezon, pe la „Calderon” au trecut Panathinaikos, invinsa cu 2-0, APOEL (0-0), Chelsea (2-2) si FC Porto, invingatoare cu 3-0, iar in februarie Galatasaray, ce a remizat la unu. Madrilenii asteptau asadar un prim succes acasa din 25 august incoace…

La rand, alti lusitani, dupa ce Porto se impusese aici la pas in toamna

Quique Flores i-a jucat pe De Gea – Antonio Lopez, Ujfalusi, Perea (12, Valera), Alvaro Dominguez, Raul Garcia (71, Jurado), Reyes, Simao (57, Salvio), Paulo Assuncao, Aguero, Forlan. Suficiente nume cunoscute, destule surse de gol. Si totusi, chiar si in superioritate numerica timp de o ora, alb-rosii n-au destramat reduta cuceritoarei lui Everton, chiar daca lisabonezii au ramas in 9 oameni in ultimele minute de joc. Doua cartonase rosii…

Gravura pe coridorul de sub tribuna I de pe "Calderon"

Acasa la al doilea club madrilen, inca in asteptarea unui titlu intern de la mijlocul anilor '90

Tribuna a II-a si inedita sa instalatie de nocturna

Peluza de sud si una dintre cele doua tabele electronice

Tribuna principala, singura acoperita si etajata...

In pantecul tribunei a doua, in restaurantul din incinta, Fernando Torres n-a fost uitat, in nouale sau cu care a adus Spaniei titlul continental. Un fiu al „Calderonului”, un varf plecat spre alte zari.

Unul dintre cei mai incisivi puncheri, unic marcator in finala vieneza din 2008 a Europeanului, e asteptat si pe scena mondiala, in platourile sud-africane. Torres a incantat mai intai "Vicente Calderon"...

In muzeul clubului te plimbi prin arhiva de 107 ani a unei grupari eclipsate peste decenii doar de Real, Barca si eventual Athletic Bilbao

Atletico da intaietate inaugurarii vechii arene a clubului, Campo de O'Donnell, un moment semnificativ petrecut in februarie 1913, mai ales ca stadionul avea sa fie prima gazda mardilena a nationalei iberice

S-au scris istorii inclusiv despre centenarul clubului

Magazinul din incinta e o explozie de alb-rosu alternant. Bucuria golului a ramas joi insa doar in imagini retro

Mai bine le-a fost fanilor oaspeti, plasati in doua sectiuni ale peluzei de nord. Au plecat acasa neinvinsi

Sporting a tras cu dintii, incasand 4 galbene si vazand doua rosii, insa a obtinut un ascendent moral inaintea returului de pe „Alvalade”, unde, recent, Everton ingenunchea cu 3-0. Verzii au jucat in 11-le Rui Patricio – Grimio, Polga, Abel, Tonel, Pedro Mendes, Pereirinha, Izmailov, Joao Moutinho, Miguel Veloso, Liedson.  Ce va fi peste cateva zile la Lisabona? „All will be revealed”, totul va iesi la lumina, pentru cine alege inclusiv pachetul facandu-i-se reclama la stadion.

Oferta pentru fanii alb-rosilor cu dare de mana. Fotbalul s-a mutat demult chiar si in tribune la 5*. E drept, e oferta El Corte Ingles, un lant de servicii upmarket

La Calderon urmeaza Osasuna in liga, luni, cand si barul 73 Offside va strange Aficionados, peste drum de tribuna a II-a

Exteriorul tribunei de pe Paseo de Los Melancolicos

... si un cliseu cu peluza nord

Cine va accede in sferturi? Dungatii orizontali ori cei verticali?

In ’90, dupa ce trecea de Poli, desi invinsa tot cu 2-0 in returul academic de pe Bega, Sporting CP avea sa fie rapusa abia in semifinale, 0-0 si 0-2, de Internazionale. Un derby iberic de orgoliu, intre cluburile „secunde” ale capitalelor. Verdictul pentru patrunderea in sferturile din 1 si 8 aprilie, in cateva seri…

Pierderea unor Esteban, Hyypia ori Alonso exacerbeaza afectiunea cronica a trupei lui Benitez

Decembrie 15, 2009

Locul 7 ocupat de Liverpool dupa esecul cu Arsenal, modest in comparatie cu aspiratiile clubului, ne aduce aminte de pozitia inregistrata de „Cormorani” in 1999, la finele unui sezon in care Houllier continua pe cont propriu, dupa ce Roy Evans arunca inca din tur prosopul parteneriatului. Mai jos, cateva remarci intr-o privire de ansamblu a unui recul.

Mos Craciun nu va fi darnic cu Rafael Benitez saptamana viitoare. Madrilenul n-a fost inspirat de la succesul cu 2-0 conturat dupa pauza in derbyul din 25 octombrie cu Manchester United, triumf contra campioanei care a lasat falsa impresie ca Liverpool FC era capabila sa-si realimenteze ascensiunea macar spre podium, „Cormoranii” ratand de-atunci sistematic ocazia de a castiga macar o data pe Anfield Road iar risipirea avantajelor devenind suparatoare.

Aflat in al saselea sau sezon la carma „Rosiilor”, tehnicianul spaniol a atins un punct critic al carierei sale pe taram insular iar iluzoria revenire pe linia de plutire, trambitata de antrenor inaintea jocului cu Arsenal, cand declara ca „sezonul nostru incepe din nou acum„, s-a dovedit inca din fasa o casa din carti de joc.

Locul 2 in luna mai, cu 86 puncte, cea mai buna recolta din ultimele doua decenii, a fost datator de sperante in privinta marelui pas spre intaietate, iar reculul recent e cu atat mai greu de inghitit pentru conducatori si fani laolalta.

Care ar fi impunsaturile ce au dezumflat mingea lui Liverpool la stadiul de biata basica? Ei bine, una dintre pietrele de temelie ale continuitatii ibericului pe Merseyside a fost achizitionarea in vara lui 2004 a mijlocasului Xabi Alonso, pe 10,7 milioane lire sterline, de la Real Sociedad. Cinci ani mai apoi, cu o cota aproape triplata, la 30 milioane, valorosul basc a luat calea Madridului, lasand in urma un gol pe care Benitez il resimte din plin dupa nici un tur de campionat.

Duminica, Alonso a asistat din tribuna la esecul „Cormoranilor” pe teren propriu, in fata Arsenalului, sub ochii fostei ancore a liniei mediane derulandu-se in prima repriza, intr-una din rarele incursiuni cu adevarat periculoase ale colegilor sai de odinioara, o faza mai mult decat sugestiva pentru actuala stare de fapt. Gerrard a sarjat pe dreapta, gasindu-l in diagonala pe Torres, care a ochit spatiul portii fara a-l invinge pe Almunia, cei doi jucatori de baza ai lui Liverpool fiind si singurii care purtasera respectivul contraatac, izolati in jumatatea de teren a unor „Tunari” retragandu-se in linie.

Cu alte cuvinte, pana si intr-o zi mai stearsa, Fernando Torres isi justifica la o adica suma de transfer, de 20 circa milioane lire plus Luis Garcia, pentru a nu mai aminti de cruciala lovitura de moral si imagine data de Benitez cand reusea sa-l convinga pe capitanul Steven Gerrard, in iulie 2005, dupa triumful continental de la Istanbul, sa continue la Liverpool, in detrimentul ofertei lui Chelsea.

Insa achizitionarea lui Torres, in vara lui 2007, se numara printre exceptiile care confirma regula ca Benitez a cumparat mai ales mult si deseori neinspirat, optiuni pe piata transferurilor ce acum il costa tot mai scump.

In acel prim sezon al spanionului, incheiat triumfal pe malul Bosforului, tocmai Xabier Alonso Olano salva intr-un moment decisiv corabia celor de pe Mersey, in returul sferturilor de finala ale UEFA Champions League, pe Delle Alpi din Torino, unde, fara Gerrard, accidentat, oaspetii si-au aparat in stil peninsular subtirele avantaj de pe Anfield Road, un 2-1 conturat cu Scott Carson in poarta si Le Tallec in avanposturi.  

Acel suficient 0-0 smuls in Italia a presarat o poleiala de impenetrabilitate partiturii defensive a „Cormoranilor”, Benitez reconfirmandu-si totodata si aura de iscusit strateg in cupele europene, conturata cu Valencia. Chiar si complet nerefacut, Alonso trecea atunci cu brio examenul, devenind stanca de baza a echipei, in nevoi fara localnicul Gerrard. Iar cand apararea a cazut, fiind facuta franjuri in prima repriza de „Diavolul milanez”, ofensiva lui Liverpool a rabufnit in 7 minute, de la 0-3 la 3-3, Xabi Alonso egaland cu un al doilea sut, dupa ce executia initiala a penaltyului fusese respinsa de Dida.

Ce ii lipseste astazi lui Liverpool pentru a avea asemenea tresariri macar de orgoliu? Si cat timp va mai supravietui Benitez gratie unui triumf in UEFA Champions League ce a inchis mai apoi gura criticilor, cu fiecare sezon in plus de sperante risipite in lupta pentru titlu in Albion?

Citind cu atentie linia de clasament a lui Liverpool FC, surprinde egalitatea perfecta, 4  2  2  acasa si 3  1  4  in deplasare, cu cei de la Birmingham City. Dar echilibrul se rupe la goluri primite, cu un total de 22 in contul „Cormoranilor” si de doar 16 in cel al nou-promovatei. Am zis nou-promovata, nu-i asa?

Intr-adevar, „Rosii” lui Benitez au pierdut teren, nu doar in fata contracandidatelor de pana mai ieri, Chelsea, Manchester United si Arsenal, ce-au strans deja peste 30 de puncte, ci si a aspirantelor la spargerea „careului”, Aston Villa, Tottenham si Manchester City, ramanand cot la cot, cu 24 puncte, cu un club sosit din Championship si care i-a facut figura pe Anfield Road: 2-2.

Liverpool aproape ca a incasat deja acelasi numar de goluri primite intr-un intreg sezon, cu Benitez la timona. Numai 25 in 2006, cand prindea podiumul, doar 27 un an mai tarziu, incheind tot pe 3, 28 in 2008, clasandu-se pe locul 4, si din nou 27 in editia precedenta. In miez de decembrie, Reina contabilizeaza deja 22 de plase scuturate…

Permeabilitatea apararii lui Liverpool porneste de fapt din faza de constructie, in suferinta si destramata sistematic prin cedarea posesiei mingii in linia mediana, unde absenta lui Alonso doare. Iar cand si Steven Gerrard a ajuns pe patul de tratament in aceasta toamna, nu s-a mai gasit un basc, ca la Torino, sa conserve scorul alb.

Iar Benitez nu doar si-a periclitat imaginea de mag in confruntari cheie din cupele europene, cedand acasa in prelungiri atat cu Olympique Lyonnais cat si cu Fiorentina Firenze dupa ce Liverpool condusese cu 1-0 la pauza si fiind egalat in minutul 90 in Franta, piatra de moara ce avea sa se dovedeasca fatala in economia grupei, dar si-a risipit recent si darul de a mentine rezultatul.

Pe rand, cu Manchester City, Birmingham City si Arsenal, „Rosii” au deschis scorul dar s-au vazut condusi cu 2-1, semn al cedarii initiativei in lupta de la mijlocul terenului. Iar de-acolo, in cativa pasi, oaspetii le-au deconspirat fragilitatea defensiva, amplificata de cautarile permanente ale antrenorului spaniol.

La sosirea ibericului in Liverpool, in vara lui 2004, Sami Hyypia era omul de baza al apararii, cu cel putin 35 de aparitii in campionat in precedentele cinci sezoane. „Schiorul” finlandez surprinsese prin siguranta si constanta sa in cincinalul gestionat de Gerrard Houllier, usurandu-i startul lui Benitez, care pornea la drum cu o alta mutare inspirata, alipindu-l scandinavului pe Jamie Carragher, pana atunci mai degraba un fundas de umplutura, mai ales pe flancuri.

Anii au trecut, proeminenta localnicului crescut la club inca din 1990 a crescut, pana la statutul de vice-capitan, in rolul de fundas central, insa odata cu marirea uzurii finlandezului si Benitez a cautat tot mai insistent un inlocuitor pe masura. Un partener in centrul defensivei, pentru Carragher. Cumparand din campionatul danez, cu o suma record de transfer pentru „Rosii” in cazul unui fundas, Benitez a riscat, a starnit oarece mirare in mass-media si a creat un precedent.

Tanarul Agger, inalt si vanjos ca Hyypia, era adus in 12 ianuarie 2006 pentru 5 milioane lire sterline, in primul din cele 3 sezoane de final de contract al finlandezului la Anfield, in care acesta a adunat 65 meciuri in campionat, o serioasa accidentare deturnand insa planurile lui Benitez in privinta inlocuitorului pe termen lung al „schiorului”. 

In cautare de solutii, Benitez avea din nou sa profite de perioada intermediara de transferari, aducandu-l din fotbalul rusesc pe Martin Skrtel, fundas central de profil similar, pe 6,5 milioane lire sterline, in 11 ianuarie 2008. Cand insa spaniolul l-a achizitionat deja in cursul actualului sezon pe grecul de 30 ani Sotirios Kyrgiakos, ca un inlocuitor la inlocuitor, politica de transferari in disperare de cauza a devenit parca mai evidenta ca niciodata, dand senzatia unei crescande instabilitati si discontinuitati la nivelul lotului de jucatori. Terenul de antrenament de la Melwood era asadar prevazut cu o usa rotativa.

Iar Carragher, ramas din vara fara colegii Alonso si Hyypia, candva titulari de baza, si apropiindu-se vertiginos de 32 ani, pare a personifica indarjirea fara rafinament a unui club incercand in van sa readuca iluzoriul titlu national la Anfield Road. Campioana Manchester United i-ar putea aminti lui Liverpool ca a asteptat chiar mai mult, pana in 1993, inca din anii ’60, pentru a castiga din nou campionatul, „Cormoranii” fiind insa disperati la ideea ca din 1990, cand cucereau pentru ultima data Albionul, rivalii de la Old Trafford s-au apropiat an de an la capitolul titluri cucerite, egalandu-i la 18 in luna mai.

„Diavolii” tragand din nou la titlu iar Liverpool chinuindu-se abia pe 7, sunt sanse ca trupa de pe Anfield Road sa cedeze suprematia si la campionate castigate. Eventuala pierdere de teren care s-ar putea sa-i fie fatala spaniolului, daca nu cumva deteriorarea brusca a evolutiilor si rezultatelor echipei ii vor grabi debarcarea.

Duse sunt zilele caldute de vara, din 2005, cand Liverpool savura statutul recastigat de campioana continentala, iar Benitez era aprobat de toti si in toate, legat de exemplu si de aducerea la club a compatriotului Pepe Reina, pe 6 milioane lire ce se dovedeau a fi intelept cheltuite, adaugandu-l unei osaturi consolidate cu Carragher si Hyypia in centrul apararii si cu Alonso si Gerrard completandu-se in linia mediana. Se puneau bazele coborarii sub limita de 30 de goluri primite anual in campionat, uneori cu larghete depasita de garniturile lui Gerrard Houllier.

Benitez se confrunta in schimb cu un deficit de personal, mai ales in plan valoric dar chiar si numeric, la intrarea intr-o alta iarna ce in general face diferenta in cursa neintrerupta, foarte solicitanta, din Premier League. Insuficienta care mareste semnele de intrebare in privinta celor 76 achizitii in acesti peste cinci ani, un numar ce ar dobori oricand orice argument al spaniolului impotriva tot mai numerosilor acuzatori. Multi vor da drept exemplu achizitionarea lui Robbie Keane, simbolizand parca toti recrutii ce din start dadeau senzatia intr-un mod oarecum nedetectabil dar evident ca nu se preteaza stilului, clubului si croiului caracteristic al tricolului „Rosiilor”. E ceva aparte legat de Liverpool FC, sablon in care alde Voronin ori Kromkamp, asa, ca sa aleg doar doua nume din lista achizitiilor lui Benitez, nu cadreaza in nici-un chip…

Iar autogolul lui Glen Johnson a venit parca pentru a invarti cutitul in rana, amintind de cele 18 milioane lire sterline ale sumei de transfer si de permanenta recrutare de personal in posturile de fundas de banda. Cati alde Dossena neridicandu-se ca profil fotbalistic la nivelul stachetei asteptarilor unui club ca Liverpool n-au fost oare cumparati intr-o haotica politica de achizitii in acest cincinal in gestiune madrilena?

Daca vrea sa-si caute scuze, Benitez ar putea arunca pisica in curtea guvernantilor, a caror decizie de crestere a cotei de impozitare a salariatilor bine remunerati a contribuit la plecarea unuia cu Xabi Alonso. Si astfel ajungem tot la bani, mai degraba decat la neintelegerile inerente, iscate de exemplu cand antrenorul i-a reprosat compatriotului sau din linia mediana absenta din inclestarea cu Internazionale, proaspatul tatic preferand in schimb sa ramana la patul sotiei. De fapt, tocmai relatiile deteriorate cu „locotenenti” de incredere din tara sa natala, cum a fost cazul si cu antrenorul secund Paco Esteban, i-au jucat festa managerului, ruptura in urma unor disensiuni de principiu in privinta viziunii lucrurilor cu asistentul sau lasandu-l vulnerabil, „descoperit”, si cu un inlocuitor, Sammy Lee, caruia ii fusese deconspirata neputinta in incercarea de a razbi solo, la Bolton Wanderers.

Houllier, si cu probleme cardiace, a mai rezistat trei sezoane, dupa tripla Cupa UEFA – Cupa Angliei – Cupa Ligii, din 2001, ce a estompat la vremea respectiva, ca si in cazul lui Benitez, nereusita recuceririi titlului. Houllier era debarcat la finele celui de-al saselea sau sezon la Anfield, dintre care primul, pana in noiembrie, in parteneriat cu Evans. Ibericul este la randul sau in a sasea campanie la timona „Rosiilor” iar clubul nu si-ar permite luxul sa-i pericliteze faima celui mai valoros recent produs al sau, Steven Gerrard, care ar putea deveni neimplinitul capitan fara un titlu de campion al Angliei la activ.

In fond, Gerrard a ramas de voie ori mai mult cu forta in curtea unei Liverpool preluata cu un an inainte de Benitez tocmai in ideea de a cuceri Anglia cu clubul din orasul sau natal. Si nu cu Chelsea, gruparea imbogatita peste noapte. Si Gerrard se apropie de zenit iar manevrele lui Benitez par a indeparta „Cormoranii” de marele deziderat, ratarea calificarii in optimile Champions League si implicitul deficit de incasari complicand si mai mult precaritatea situatiei financiare a unei grupari in datorii.

In estuarul lui Mersey, mai multe becuri rosii clipesc deodata. Semnalele de alarma sunt declansate. Reculul devenit obicei, de a aluneca imediat dupa putinele sezoane incheiate pe locul 2, plonjand pe sase in ’92 respectiv pe 5 in 2003, s-ar putea dovedi un pas inapoi cu repercusiuni si pentru urmatoarele cateva sezoane, ratarea calificarii in UEFA Champions League fiind ultimul cui, in asteptare pe raft, la cosciugul lui Rafael Benitez.

Ultima sa carte, romanul Aquilani, jucata in disperare de cauza drept reactie la plecarea lui Alonso, a dovedit inzecit neinspiratia antrenorului in privinta recrutilor sai. Un mijlocas de cavalerie usoara, adus chiar accidentat pe bani grei, in nemilosul Premier League. „Rafa” si-a pierdut „his marbles”, piesele de domino, cum se exprima insularii. Asadar, foarte greu de crezut ca mai poate redresa corabia. Rosul pulsatoriu pare a deveni permanent si intens. Alarma totala.

Ne contrazici, Benitez?

Anglia, pe podiumul favoritelor la Mondial

Decembrie 5, 2009

Casele de pariuri londoneze au micsorat cotele Angliei la cateva minute dupa incheierea tragerii la sorti a grupelor turneului final al Mondialului sud-african. Cap de serie in Grupa C, care s-a conturat drept abordabila in urma extragerii din urna a Statelor Unite, Algeriei si Sloveniei, fiind catalogata drept usoara de comentatori si „deloc rea” de catre selectionerul Fabio Capello, Albionul este acum creditat cu 5/1 sanse la cucerirea Cupei Mondiale de catre analistii de la Ladbrokes, de la 6/1 inaintea evenimentului desfasurat aseara in Africa de Sud, urmand Spania dar devansand Brazilia pe podiumul favoritelor la castigarea trofeului.

Fara doar si poate, comparativ mai ales cu Germania si Brazilia dar si cu Argentina, capi de serie carora li s-au repartizat cativa adversari competitivi in grupele D, G respectiv B, Anglia a iesit multumita de la tragerea la sorti iar traditia fiind de partea ei in privinta calificarilor din grupele turneelor finale, este de asteptat ca insularii sa confirme statutul de cap de serie.

Cuvantul de ordine in grupe a fost mereu precautia, din 1982 incoace, cand Anglia revenea la turneul final dupa doua absente la rand in anii ’70, insularii reusind performanta de a primi un unic gol in 4 din cele sase prime faze ale Mondialului, exceptiile consemnandu-se in 1998 si 2006, cand Romania respectiv Suedia le-a marcat un al doilea gol, in ultimul minut, prin Petrescu respectiv Larsson. Absolut remarcabil ca Albionul a reusit la ultimele 6 turnee finale sa nu primeasca gol in fiecare doua din cele 3 jocuri din grupe.

Iar cu Capello la timona, prin definitie si excelenta un strateg exponent al betonului armat italian, e de asteptat ca Anglia sa-si croiasca din nou cu mare grija drumul din grupe.

In principiu, ar ramane de vazut cu care calificata din grupa D vor da piept englezii in optimi, dintre Germania, Ghana si Serbia, adversare ce s-ar putea dovedi nuci tari in faza knock-out, analisti de prim rang din presa londoneza plasand din start „Panzerele” in fotoliul de lider si avertizand implicit Anglia sa evite locul 2 in grupa. Insa pana atunci, grupa C le-a adus oponentii doriti.

Intrebarea e daca Albionul va iesi imaculat din grupa sau va repeta figura ca la fiecare 12 ani sa se califice sifonat. Pe platourile mexicane, in ’86, Anglia regretatului Sir Bobby Robson pornea la drum cu un esec, 0-1 cu Portugalia, nedezmeticindu-se nici in al doilea joc, 0-0 cu Maroc, abia hat-trickul lui Gary Lineker contra Poloniei scuturand blazarea si aducand calificarea.

Iar in 1998, la Coupe du Monde, stim bine cum Dan Petrescu a avut ultimul cuvant de spus in fata trupei lui Glenn Hoddle, 2-1 in cel de-al doilea meci din grupa, dupa ce insularii dispusesera initial cu 2-0 de Tunisia.

Infrangerile cu Portugalia si Romania ar fi insa exceptiile care confirma regula ca Anglia se descurca in grupele Campionatului Mondial, doar succesiunea 1986, 1998, 2010 dandu-le ocazia unor carcotasi ca mine sa faca speculatii.

Ca Anglia poate fi foarte multumita cu rezultatul tragerii la sorti ar putea-o sugera si o alta privire in trecut, la adversarele din grupa Mondialului asiatic din 2002, cand insularii au trebuit sa-si croiasca drum dintre Suedia, Argentina si Nigeria. A fost un patrulater piatra de moara, din care englezii au navigat insa cu un 1-1 cu scandinavii, fiind egalati de Alexandersson, razbunandu-se cu 1-0 pe sud-americani si remizand alb cu africanii. 

Si cand le-a fost insa mai usor, peste 4 ani, la Mondialul din Germania, 1-0 cu Paraguay si un 2-0 conturat abia in ultimele sapte minute, cu Trinidad&Tobago, englezii tot au risipit puncte in grupa, fiind egalati la doi de scandinavi.

Cu alte cuvinte, Anglia mereu s-a calificat dar cedand de fiecare data puncte, cum a fost cazul si la Italia Novanta, cand s-a vazut nevoita sa transeze ultimul joc, cu Egipt, dupa ce fusese tinuta in sah de Irlanda si Olanda. Doar in 1982, la Mondialul spaniol, venit dupa doua absente neasteptate ale Albionului, trupa lui Greenwood a defilat in grupa, cu trei succese. Si apropo de acel turneu final iberic, acolo Algeria lui Madjer pornea la drum cu un 2-1 contra Germaniei Federale, insa Algeria de astazi, calificata la baraj in dauna Egiptului, este mult mai mult o necunoscuta decat in acele vremuri, cel putin din punctul de vedere al insularilor, care n-au intalnit-o niciodata, macar intr-un joc amical…

Insa cum Anglia va debuta contra Statelor Unite, n-ar trebui s-o ingrijoreze faptul ca algerienii nu erau invinsi nici la startul Mondialului mexican, unde egalau prin Zidane la unu Irlanda de Nord.

Intrebarea e daca va gasi cineva ac de cojocul Angliei: nord-americanii, adversari incomozi si cu atat mai mult pentru „verisorii” insulari, ori bine organizata Slovenie? Dupa cum s-a descotorosit insa Capello in grupa preliminara de adversare din spatiul ex-sovietic si cum baietii lui Kek s-ar putea „stinge” pana la ora celei de-a treia dispute, balanta inclina in favoarea alesei bookmakerilor.

Cert e, in baza rezultatelor Albionului in grupe din ’86 incoace, cand Lineker zdrobea Polonia cu un hat-trick, ca insularii n-au mai castigat de atunci cu nationale europene, remizand de 4 ori cu exponente ale stilului anglo-saxon.

Mult mai bine s-au descurcat insa cu africanii, neprimind nici un gol si invingand in trei din patru cazuri: 0-0 cu Maroc in 1986, 1-0 cu egiptenii in ’90, 2-0 cu Tunisia in grupa din care a facut parte si Romania la Coupe du Monde si 0-0 cu Nigeria, in Asia. Si procentaj suta la suta cu nationalele din continentul american, 2-0 cu Columbia in Franta, 1-0 din penaltyul lui Beckham contra Argentinei, in Asia, un alt 1-0 dintr-o lovitura libera a aceluiasi Beckham, in debutul primului joc al campaniei, cu Paraguay, si imediat un 2-0 contra caraibienilor din Trinidad & Tobago.  

Daca bookmakerii spun insa ca sansele Albionului la titlu au crescut subit dupa extragerea bilelor din urna, trebuie ca stiu ei ceva, si toate aceste consideratii statistice bazandu-se pe traditia precedentelor editii pot fi aruncate pe fereastra. Totusi, analistii caselor de pariuri au recunoscut castigurile financiare substantiale obtinute la celelalte turnee finale de pe urma mizelor jucate mai mult cu sufletul decat cu mintea de catre chibitii insulari, de unde ca ar putea fi suspectati acum de un usor cinism prin cresterea sanselor Albionului, cotata de vineri noapte chiar peste Brazilia la castigarea titlului, aruncand poate o mica momeala in lumina deznodamantului tragerii la sorti. „Ne e teama ca vom iesi in pierdere de data asta” s-au grabit sa opineze, sugerand ca miscorarea cotelor le vor atenua platile facute nu putinilor fani pe care ii stimuleaza sa mearga pe mana Angliei.

In aceeasi nota, in editorialul suplimentului special editat de un mare cotidian londonez in dimineata imediat urmatoare tragerii la sorti, preambulul articolului a caracterizat Grupa C drept „o simpla croaziera ce duce la cel putin un loc in semifinale”, traseul lui Rooney si compania urmand sa atinga haltele Serbia, in optimi, Franta, in sferturi, Brazilia, intre ultimele patru, si Spania. Este totusi doar un exercitiu al imaginatiei, din moment ce acelasi autor, cu cateva zile inainte, alcatuind o echipa fantastica a ultimului deceniu in Premier League, l-a selectionat pe Steve Gerrard pe post de fundas dreapta.

Mingea e rotunda si frumosul joc ne poate lasa dusi pe val… Startul, peste o jumatate de an. Cam pe-atunci, cand loturile vor fi conturate, cand vom stii cine e in forma si cine ar putea rata vreun meci-doua din cauza accidentarilor ori a lipsei prospetimii, vom putea specula intr-o mai mare masura in lumina aspectelor tehnico-tactice si a caracteristicilor selectionatelor.

Pentru moment, la cald, cotele de pariuri si probabilitatile date de statistici si traditie pot tine loc de speculatii.