Posts Tagged ‘Contra’

Lansare de carte: 110 ani de fotbal in Banat

iunie 10, 2010

La asemenea trecut glorios, cu campioanele României din Timişoara şi Reşiţa, şi anume Chinezul, Ripensia respectiv UDR, şi cu câştigătoarele cupei Ripensia, Metalul, Ştiinţa Timişoara şi apoi Poli, în acel 2-1 din 1980 contra Stelei, o carte voluminoasă pe măsură.

600 de pagini înţesate de fotografii de arhivă, adevărate tezaure de colecţie, propun o incursiune pe firul istoriei jocului în Banat, de la fondarea în 1901 a primei grupări de profil, Reuniunea de Sport din Lugoj, urmată în anul imediat următor de Clubul Atletic Timişoara, şi până în zilele noastre.

Sugestiv în acest sens este un ce-i drept scurt tabel cu „bomberii” din Banat deveniţi peste ani golgeteri ai României, de la renumiţii Dobai şi Marksteiner ai Ripensiei, Tiriung de la Chinezul şi Ciosescu de la Ştiinţa, cărora li s-a adăugat, în 2008, Gigel Bucur, de la FC Timişoara. Vechi şi nou, aidoma lucrării lansate în librării…

110 ANI DE FOTBAL ÎN BANAT, de GHEORGHE POPA, editura EUROSTAMPA TIMIŞOARA

Primul capitol, intitulat Perioada 1889 – 1919, punctează începuturile jocului în zonă, şi anume despre urbea Vulturilor, Lugojul timişean, despre Sânnicolau Mare cu a sa AS Sânmiclănsana, înfiinţată în 1902, despre Jimbolia cu ale sale cluburi fondate unul după altul, remarcabil fiind clişeul cu Hertha (ZSTE) Jimbolia, fotbaliştii pozând în 1924 în nişte arătoase combinezoane. Chinezul Timişoara, de 6 ori campioană a României, în ani succesivi, continuă primul capitol, în care mai sunt punctate CAMT, Reşiţa şi Recaşul fotbalistic…

Reşiţa de sub furnale e schiţată cu farmecul ei fotbalistic, dat de Uniunea Domeniilor Regale, „albi” ai antrenorului Ernst Lonkata ce cucereau primul şi ultimul titlu naţional al României pentru urbea din Valea Domanului într-un acelaşi 1931 când era aprins focul cetăţii oţelului. Avea să-i urmeze Metalul, devenită în 1954 prima grupare câştigătoare a Cupei, pe atunci a Republicii Populare Române, din postura de divizionară secundă, eşalon unde încheia pe locul 7. Şi o poză cu „metaliştii” Teodorescu, Zarici, Munteanu, Mioc, Chirilă, Urcan, Apro, Jojarth, Vida, Potoceanu, Jovan, Szeles…

Capitolul doi, Perioada 1920 – 1960, este o radiografie a timişorenelor Ripensia, Politehnica şi CFR, următorul capitol, Fotbalul în Banat după 1960, amintind miracolul Unirii Tomnatic, devenită în 1975 prima grupare sătească din „B”-ul românesc.

Într-o notă anecdotică, sunt pagini dedicate „băieţilor bătrâni – Old Boys” şi versuri şi cântece pentru fotbalişti, în compoziţia şi interpretarea cunoscutului Laza Cnejevici.

Puterea lucrării constă în concentrarea cronologică de evenimente semnificative în dezvoltarea fotbalului în Banatul timişean şi cărăşean, cu un uimitor suport fotografic. Sunt clişee de grup, poze cu jucători în acţiune ori destinzându-se la un cântec de chitară, fotografii inedite de exemplu cu Chinezul Timişoara la Cairo, în 1938, când remiza alb, fie caricaturi ale cunoscutului Ştefan Popa Popas, creionându-l pe Angelo Niculescu la ora Mundialului mexican, selecţionerul cu boruri largi, ţinându-i pe pălărie pe 7 dintre internaţionalii săi, printre care un alt fotbalist ce a scris istorie în Timişoara, Imi Dembroschi.

Portretizarea lui Petrică Curcan, portar de legendă al Ştiinţei Timişoara...

Gheorghe Popa, autorul cărţii, şi care în 16 mai a împlinit 75 ani, îşi încununează astfel o viaţă în lumea sportului universitar, revenind pe piaţa cărţii după apariţiile dedicate alb-violeţilor lui Poli, în anii 2007 şi 2008, „Gloria zilelor de ieri” respectiv „Gloria alb-violetă”. Popa, un aspirant fotbalist în Bucureştiul postbelic şi ulterior gimnast, a devenit doctor în pedagogie iar ulterior, spre finele celor 4 decenii în amfiteatrele şi pe terenurile de sport ale Politehnicii din Timişoara, profesor universitar.

Gheorghe Popa, la a treia apariţie publicistică, oferă autografe în locul lansării, Restaurantul Clăbucet, administrat de Filosina Cotec, văduva regretatului fost jucător şi ulterior antrenor polist Gheorghe Cotec

Gheorghe Popa i-a dezvăluit colegului Miki Junea, de la Radio Timişoara şi Fotbal Vest, că i-au luat 5 ani pentru desăvârşirea scrierii

Gheorghe Popa, luând cuvântul, şi-a reamintit succint de un epitaf zărit cândva prin 1990 pe peretele Operei timişorene, într-o plimbare pe Corso, şi care îndemna la aducere aminte: „Vouă celor mulţi sau puţini, care veţi trece îngânduraţi sau grăbiţi pe aici, un îndemn de la Generaţia 1989 şi un singur gând: Timişoara”. Autorul s-a referit astfel la cei plecaţi dintre noi în numele libertăţii dar şi la numeroşii fotbalişti trecuţi peste ani în nefiinţă. De la jucătorii interbelici şi până la un Păltinişanu, Cotec sau Anghel, ce ne-au lăsat mai singuri în ultimele decenii…

Din fericire, „familia fotbalului bănăţean”, cum a denumit-o în cuvântul de deschidere reputatul om de radio Nicolae Secoşan, a reunit totuşi la lansarea cărţii, printre alţii, un Mircea Popa „curentat” cândva de Albion pe Wembley, un Ionel Bungău sau Dănuţ Laţa, campion mondial universitar în 1974 iar acum preşedinte al AJF Timiş, sau chiar şi soţii ale unor fotbalişti decedaţi, Cecilia Dee, la rândul dumneaei campioana naţională cu handbalul Universităţii.

Îndemnat la o comparaţie între fotbalul anilor de glorie ai Banatului şi cei actuali, Popa a răspuns televiziunilor locale ce au lansat întrebarea referindu-se la caracterul mercenar al jocului actual, cu trimitere la FC Timişoara şi această nouă politică mai puţin caracteristică locului de a importa şi nu de a forma jucători. Secondându-l în declaraţii, colegul profesor Titus Suciu, formator al lui Cosmin Contra şi Dan Alexa, a îndemnat la respect faţă de valorile autentice, deplângând „Becalizarea României”, într-o caracterizare generală a situaţiei sociale dintr-o ţară devenită în ultimul deceniu „mercenară” în ale fotbalului, cum a avut profesorul Gheorghe Popa căderea şi inspiraţia s-o numească.

Pagini ilustrate despre CFR Timişoara, cândva vicecampioană a României, acum recent retrasă din competiţie, simbol al grandorii şi decăderii unui fotbal vechi de 110 ani

Mircea Popa (stânga), vârful făgărăşean ce a reprezentat Ştiinţa în tricolor pe Wembley, la o amintire cu profesorul Vulcănescu

La final, lansarea a fost stropită cu o bere şi Fornetti...

Secoşan, Suciu şi autorul Gheorghe Popa, ascultând o altă poveste hazlie din lumea sportului bănăţean

Atleti El Mejor

mai 14, 2010

Langa Vicente Calderon, in patria ros-alb-albastrilor...

Albionul iar s-a inchinat in fata Spaniei. In prelungiri. Prima finala de Europa Cup a fost a unui uruguayan candva purjat de Manchester United, Diego Forlan. A fost a unui club madrilen, Atletico, pornit la drum in Champions League si calificat in finala printr-un gol al aceluiasi sud-american, semnat in ultima clipa, pe Anfield Road…

Atletico a intrat in istorie drept primul club castigator al Europa Cup gratie unui uruguayan marcator contra lui Liverpool si Fulham si care acum cativa ani era luat in raspar de presa insulara pentru incercarea stearsa la Man United

S-a mai intamplat si acum cativa ani, in finala Cupei UEFA. Sevilla – Middlesbrough. In poarta, acelasi Mark Schwarzer. Asa incat Anglia ramane cu un unic succes in aceasta competitie de la mijlocul anilor ’80 incoace, prin Liverpool, in 2001, gratie acelui gol de aur in urma loviturii libere a lui McAllister, deviata cu capul in proprie poarta de Geli. Cormoranii 5 – Alavesul lui Contra 4.

Deloc de mirare, Atletico a cucerit Europa dupa "eliberarea" de Gil y Gil...

Si-atunci cum e cu pecetea „the best” autostampilata de aroganta Premier League!? Cate palme si dovezi mai sunt necesare pentru a se intelege odata pentru totdeauna ca de fapt Champions League a fost castigata in ultimii 20 de ani doar de trei ori de cluburi din insula, in ’99 prin United, in niste ultime secunde de pomina prin unicitatea lor, in 2005 prin ‘Pool, de la 0-3 la pauza si acum doi ani de aceeasi United, tot la penaltyuri!?

Colaj cu eroii, la barul 73 Offside de pe Los Melancolicos, vizavi de tribuna a II-a

Nu stiu dar imi pregatesc cafeaua, sa sorb ceva fotbal nu pe datorie, nu cu trofee cumparate din creditari „moca”. Bayern e solvabil, o afacere tipic nemteasca, atat cat ii permite plapuma, iar Inter e rivala „Diavolului” stim noi cui. Suficient pentru o finala clasica, nu cu monstri rusi si nord-americani.

Dar pana atunci onorurile sunt pentru Atletico El Mejor.

File de istorie in muzeul de la "Calderon". Inca una, aurita, a fost inramata miercuri la Hamburg

Ce-am avut si ce-am pierdut in decada 00

decembrie 31, 2009

Despre golul lui „Munti” la Charleroi, despre fani, despre Liverpool din Giulesti pan’ la ‘Stambul cu Champions League in brate, am punctat in <Fotbal Vest> in loc de „La Multi Ani!” cateva repere aleatorii din decada cu miezul OO a noului mileniu, anii 2000-2009…

Un rezumat nescris… Artificii la miezul noptii, o secunda esti inca in anii 99, in urmatoarea in decada OO. In a carei a treia zi, Premier League a continuat imperturbabil cu etapa a 21-a. Derby 2-0 Watford [Branko Strupar 2, 72]; Everton 2-2 Leicester [Don Huchison 15, David Unsworth 58pen; Matt Elliott 25, 31]; Leeds 1-2 Aston Villa [Harry Kewell 46; Gareth Southgate 19, 62]; Newcastle 2-2 West Ham [Nikolaos Dabizas 18, Gary Speed 66; Frank Lampard 84, Igor Stimac 88]; Sheffield W 1-1 Arsenal [Gerald Sibon 56; Emmanuel Petit 40]; Southampton 1-0 Bradford [Kevin Davies 55]; Tottenham 1-0 Liverpool [Chris Armstrong 23]; Wimbledon 1-0 Sunderland [Carl Cort 30]; [Jan 4] Coventry 2-2 Chelsea [Cedric Roussel 54, Robbie Keane 82; Tore Andre Flo 55, 83]; [Jan 29] Man Utd 1-0 Middlesbrough [David Beckham 87].

Nu multe, doar noua la numar, sunt prim divizionarele din acel ianuarie 2000 ce se regasesc si-acum in elita, la pasul de la anii OO la 01, elita ale carei plase sunt inca scuturate de Lampard, Davies ori Robbie Keane. Plus Beckham, deloc de mirare, pe lista marcatorilor. Acum insa pe ruta L.A. – Milano. Dar Gareth Southgate, la urma urmei un fundas!?

Nu redactam la vremea respectiva rezumatul etapei de-acum 10 ani deoarece, conform traditiei, Fotbal Vest apare abia in a doua zi de marti a Noului An.

O incoronare nedesavarsita… Dorinel Munteanu egalase, insuficient, panicand insa Albionul. Iar spre oroarea unor jucatori de-ai sai mirosind sange, Kevin Keegan – alias King Kev – a inlocuit un mijlocas ofensiv cu mai sus pomenitul fundas Southgate, dar pe post de… inchizator.

Sir Bobby Robson, un alt fiu al nord-estului, elevand Anglia pe acel loc 4 din ’90 neegalat in peste 40 de ani, i-ar fi sugerat Regelui ca a mai buna aparare e atacul. Restul e istorie. Fault. Penalty. Ganea 3 – Albionul 2, Hoddle dandu-le si altora idei cu aducerea fagarasanului in insula.

Un al doilea val de romani, ca dupa Mondialul ’94? Da, Contra si Mutu, nu si altii. Bani. Substante. Aruncat ca un mar stricat. Suspendat. Amendat la greu. Sclavie moderna.

Regele n-a mai rezistat mult. Pana in 7 octombrie 2000, cand Hamann puncta ultimul joc gazduit de Empire Stadium. Ironic… Anglia – Germania 0-1. Turnurile templului cad dupa peste 77 ani. Un Wembley care pastra unicul titlu mondial in insula, cu golul care n-a fost. Thierry, le-ai sugera nemtilor sa solicite o rejucare? Asadar Regele s-a retras, primul strain intrand in scena. Sven si trei sferturi de finala la rand.

O deturnare anticipabila… Owen, marcatorul invins la Toulouse si Charleroi, descinde si-n Bucuresti. Si noi. <Fotbal Vest> si pe urmele lui Liverpool. Unii sunt mai egali ca altii. Purceii capata acreditari, cateilor din Timisoara li se refuza aceeasi promisiune. Cu bilete, in Giulesti. Owen da pasa de gol. 0-1. Rapid in halta. Liverpool pana la trofeu, contra lui… Contra, tradat de Geli. Autogol de aur. 5-4. Cupa UEFA. Unica pentru Anglia in 25 de ani.

25 mai 2005. Istanbul. Ah, abia s-a incheiat, de zece zile. Campionatul. Chelsea, cu primul titlu dupa 50 de ani. In ’55 il cucerise pe primul, tot dupa 50 de ani. Club fondat in 1905. Lui Roman si Jose, stiind de centenar, nu le-au trebuit nici doi ani. Si Abramovich, intr-o lume tot mai intercorelata, le-a dat ideea deturnarii si altor potenti. Invazie. Americani la Old Trafford si nu numai.

Chelsea a luat titlul cu un portughez, Liverpool il lua, 10 zile mai apoi, in Europa, cu un spaniol. De la 0-3. Jerzy la deruta. Succes ce-i imbie, in februarie 2007, pe partenerii Gillett si Hicks. Alti americani. Invazia insulei se inteteste.

Un dialog neimpartasit… Alt 25. Acelasi 2005. In aprilie. Arsenal – Tottenham 1-0. Dupa meci, fani in metrou. Incerc sa tes. „Excuse me, stiti cumva ce-au hotarat daca Everton termina pe 4 iar Liverpool pe 5, dar castiga Champions League?” Erau cinci, de-ai oaspetilor. M-au cantarit. „Dar cum iti inchipui, colega, ca Liverpool trece zilele astea de Chelsea in semifinale!? Si Everton oricum nu va rezista!” Si-mi intoarse si el spatele. Ceilalti, cu afectare, o facusera deja. Tac. Doar intrebasem, n-am dat cu parul. Scuzati-mi Sir impertinenta. In seara imediat urmatoare, in tur, Liverpool incepea s-o convinga pe Chelsea sa se concentreze pe titlu.

Final. Everton pe 4, Liverpool pe 5. Si triumfatoare la Istanbul. Si acceptata in Liga, de pe cinci. La care imi amintesc clasicul post-scriptum al discutiilor de fotbal in insula: „Dar noi intotdeauna stim mai bine”. Stiti de exemplu care e unica nationala neinvinsa in mai mult de doua aparitii pe Wembley? Incepe cu R.

Un semicentenar onorat… 1958-2008. E al patrulea an la rand de finale cu cluburi englezesti in Champions League. Liverpool si Arsenal castigasera si pierdusera. La aparat, celelalte doua. Abramovich, cu jucaria la Moscova. The Glazers, de peste Ocean, langa Kremlin.

Ploaia de dupa miezul noptii a fost semnul divin al onorarii tinerilor azvarliti din ceruri, The Manchester Babes, in februarie ’58, la Munchen. Pe ninsoare. Capitanul Terry a alunecat la penaltyuri. Bara.

Sir Alex a repetat figura de la Barcelona iar Giggs l-a luat la meciuri pentru Diavol pe supravietuitorul de la Munchen. Sir Bobby Charlton. Care n-a urcat sa-si ia medalia, primul la placinte sprintand Peter Kenyon. Saptamani mai apoi, omul sarea in luntrea lui Chelsea.

Un vis frant… In 2000, fotbalul era cat de cat inca un joc, desi regretatul Shankly il etichetase candva drept „mult mai important decat o chestiune de viata si moarte”. Acum e Monopoly cu seici. E o forma sportiva de Upmanship. Cum am zis? Cu alte cuvinte, mutari in jocul existential necesare neprincipialei practici sistematice si constiente de „intimidare creativa”, conventia satirei fiind ca daca nu esti in avantaj cu 1-0, inseamna ca semenul tau are 1-0. Intre statiile jocului, internationalul neamt Enke si-a ales ultimul tren spre o lume mai buna pentru sine, lasandu-ne si mai goi. Si intrebatori. „Ati auzit ca ar fi ceva proteste in Maria?”… Asa a sperat un coleg licean, in 15 decembrie, acum exact 20 de ani, sarind de la alta intrebare. „Ce-o fi facut Poli la Sportul Studentesc?” 2-2.

Putin mai apoi, eliberati, ne-am pus pe scris, inclusiv umiliti sub Pod, si inca va scriem, de exemplu spunandu-va cum sa faceti o mica avere din cumpararea unui club de fotbal: primul pas e sa aveti deja o mare avere. Iata de ce am ramas la literele noastre. Inca pasionati, pe baricade, zicandu-va despre echipele tuturor acelora cu 1-0, ce in anii de 01 va capata proportii.

Care-o fi pomenitul vis frant: fotbalul rapit, soarta unuia ca Enke ori flagranta injustitie sociala? Alegeti Dumneavoastra sensul preferat… Cat despre trecerea timpului, s-au scurs deja aproape 30 ani de la tragica disparitie a unui solist ce a revolutionat muzica insulara: Ian Curtis [nascut in iulie ’56 la Old Trafford (Stretford / Greater Manchester); 18 mai 1980], lider al lui Joy Division. Un tribut… 

In final, dragi „blogeri”, vorba-ceea, s-auzim numai de bine, „La Multi Ani!” cu sanatate, si va multumesc voua, tuturor cititorilor si repondentilor mei, c-ati dat pe-aici. Si mai treceti! 

Ziua 127. Tifoseria despre „furia englezeasca”

aprilie 27, 2009

Timişoara rămâne în gâtul păstorilor fotbalului nostru dar Poli a alunecat de la statutul de dizidentă a sistemului la postura de victimă, de care s-ar putea scutura cu… un titlu cucerit în următoarele luni.   

 

4 noiembrie ’95. O serie neagră, cu un egal şi 6 eşecuri, a dus-o pe Poli pe ultimul loc, cu -7 la adevăr, înaintea primei vizite la Timişoara a Ceahlăului Piatra Neamţ, în etapa a 14-a. Într-un reportaj cu titlul “Zăpadă, goluri, hoţi, cartonaşe, nervi”, de la arena “Dan Păltinişanu”, trimisul Fotbal Vest a amintit de “cascadele de nesimţire ale numitului Costică-Suceava, un tip cu un obraz mai gros decât baza piramidei lui Keops. Acest individ […] a demonstrat adevărata faţă a situaţiei actuale din fotbalul nostru”. Poli a câştigat, 4-3, dintr-un penalty transformat de Băban după care centralul Constantin Gheorghe a fluierat imediat încheierea jocului, într-o atmosferă de indescriptibilă furie a publicului timişorean, adus la disperare de arbitrajul părtinitor al suceveanului. Călin roşu, Contra roşu şi alte nedreptăţi de parcă ai fi vizionat jocul dintre aliaţi şi nazişti din “Drumul spre victorie”, au stârnit avertismentul şefului clubului timişorean, Boiţ, “Costică, eu nu te scot de-aici”, şi intervenţia Poliţiei. Mizeriile împotriva lui Poli erau împinse până în pânzele albe…

 

După joc, observatorul federal Remus Câmpeanu a admis că “am văzut cu toţii ce a fost. Am văzut arbitrajul… aşa cum l-aţi văzut şi dumneavoastră”, iar Tifoseria, în colţul ei de pagină din Fotbal Vest, remarcând că Guşatu, la 3-2, devenea primul marcator de la Timofte II, la memorabilul Poli – Dinamo 3-1 din ’90, care să urce pe gardul “peluzei sud”, a scris că publicul a fost “impresionant prin furia englezească”, stârnită de Gheorghe, care “ne-a furat ca-n codru”. Iar în “Vocea Porumbelului Scandalizat”, semnând Ion (Bine că nu-s Gheorghe) Golumbu, editorialistul a “vorbit de mizeria fotbalului. Mizerie mai mare decât cea regizată de Gheorghe din Moldova, sâmbătă, la Poli, n-am mai văzut. Ce folos dacă, deşi mă îndoiesc, Gheorghe va fi suspendat? Ce folos, din moment ce Poli va juca la Braşov cu juma’ de echipă? Oare cine va opri conjuraţia arbitrilor împotriva Timişoarei? FRF-ul tace, de 3 ani încoace, iarba noastră nu-i mai place”.    

 

Decembrie ’89 trecuse, conducerea FRF se schimbase dar, aidoma acelui Poli – Dinamo 2-1 din noiembrie ’87, nemodificate rămăseseră batjocorirea umilitoare a clubului alb-violet şi a fanilor săi, dar şi spiritul îndârjit al Timişoarei. Exemple sugestive ar mai fi, ca în returul de pomină din ’86 când, fiind terfelită de arbitraj la Timişoara mai că spectatorilor le ieşiseră ochii din orbite şi îşi pierduseră glasul în disputele 11 contra… 14 din aprilie pierdute cu Sportul şi Cluj, Poli aluneca de pe locul 5 şi retrograda…

 

Am rememorat aceste episoade pentru a aşeza furtul actual al numelui, culorilor clubului şi al celor 6 puncte cu trudă adunate de Uhrin Jr. şi băieţi, în contextul posturii mereu aparte a alb-violeţilor în fotbalul nostru. Uneori, ca la Poli – Dinamo 2-1, aveai senzaţia că stadionul cu echipa şi suporterii ei întregeau un bastion de verticalitate şi rezistenţă nu doar împotriva “Cooperativei” ci a întregului sistem mincinos. Era o dizidenţă reală, ce s-a prelungit şi în anii ’90.

Asta până într-o bună zi, când, ticluit îmbrăcată într-un portocaliu-cărămiziu “de deplasare” ce nu era al ei şi mieros atrasă într-un joc la două capete contrastând cu trecutul fără prea multe compromisuri, Poli şi-a erodat încet-încet identitatea. Iar de-acolo până la a se decide în numele clubului cumpărarea de locuri în eşaloane superioare, fuzionarea, strămutarea şi alte maşinaţii tenebroase, n-a mai fost decât un pas, care a tot fost repetat. Clubul, cu istoria, tradiţia şi blazonul său, devenise o jucărie la cheie pe un eşichier politic şi, în mâinile celor perindaţi pe la conducere, părea a fi preluat linia aderării la hora din mocirla fotbalului nostru. Odată trecut din mână-n mână, suit peste noapte între divizii ori mutat, alb-violetul devenise spălăcit. Operatorii îi ciuntiseră probitatea morală şi-l târâseră în rând cu marionetele sistemului. Lui Poli îi fusese sugrumat ascendentul moral. În continuare dizidentă? Hmm…

 

În toată această rătăcire a busolei, sâmburele lui Poli a fost salvat la pieptul suporterilor din peluză, care au ridicat vocea şi au menţinut flacăra aprinsă. Flacăra de pe vechea stemă… Doar ei au rămas mai mult sau mai puţin neîntinaţi, inocenţi, aidoma Politehnicii cea decapitate. Cine intră pe www.justiceforpoli.com , înţelege văzând fotografiile galeriilor din România şi Europa solidare cu alb-violeţii în nedreptatea furtului numelui, culorilor şi punctelor, că fanii, Tifoseria, răspândind vestea terfelirii grupării fanion a urbei, sunt adevăraţii cavaleri pe cal alb, apărători ai identităţii clubului. Doar Poli, cu simbolurile sale ce trebuie recuperate, galeria de la peluză şi puţinii statornici prezenţi la meciuri şi la greu, sunt stâncile de neclintit în torent. Ceilalţi, de la conducători şi până la antrenori demişi şi jucători aduşi şi cedaţi, sunt în trecere…

 

Acel arbitraj al lui Gheorghe şi actualul scandal din fotbal dovedesc că sistemul doar se perpetuează, născând alţi monştri manipulatori, dar acel 4-3 prin zloată şi fulgi, în condiţii de extremă adversitate, demonstrează la fel de bine că hidra ar putea fi răpusă, fie şi în 2009.

 

Mi-e groază însă că, aşa cum unii au manevrat în numele clubului din 2000 încoace, actualmente se poartă războaie verbale pe diverse fronturi în numele aceleiaşi grupări, cu un aer nu justiţiar ci stânjenitor prin tonalitate, contrastând cu spiritul de a nu “se lua în gură” al Timişoarei, şi care stârneşte reacţii de victimizare a clubului. Actualul ping-pong verbal nu e dizidenţă ci e izvor de dat apă la moară agresorilor victimei.

 

Dizidenţa reală e doar a fanilor desfăşurând alb-violetul prin deplasări  şi răguşind pentru perpetuarea identităţii unui club reprezentat în galben-negru şi amintit pe ecrane drept FC Timişoara. Fe ce?

Ziua 60. Iarasi lacrimi?

februarie 20, 2009

Cat primavara Champions League bate la usa, cortina cupelor europene e ridicata de Cupa UEFA. Meciurile tur din 16-imile de finala au implicat si 3 cluburi engleze, care, conform traditiei post-Heysel, au dat semne de slabiciune si nesiguranta inca de la primul pas din februarie. Intrebarea e daca iar vor curge lacrimi.

O singura data, in 16 mai 2001, s-a intamplat din 1984 incoace ca o grupare engleza sa castige Cupa UEFA. Liverpool, solitara intre reprezentantele Albionului in fazele superioare ale competitiei, se furisa pana in finala de la Dortmund, unde rapunea Alavesul lui Contra prin autogolul cu eticheta de aur al lui Delfi Geli, in minutul 116. Moment in care bascii ramaneau chiar in 9…

In Germania, „Cormoranii” razbunau pentru Anglia esecul din finala precedenta, la lovituri de departajare, suferit de Arsenal in fata lui Galatasaray, cand Hagi era eliminat din joc, Taffarel ii ghicea pe „Tunari” iar Gica Popescu transforma penaltyul decisiv.

Din 2001 insa, dezamagiri, atenuate ce-i drept de raidurile lui Liverpool si Man United prin Champions League. Dar Cupa UEFA ramane Calcaiul lui Achile al descinderilor englezilor in Europa, semn ca gruparile dinafara „careului celor mari” n-au nici acelasi staif, nici aceeasi abilitate de a dejuca tacticile continentale.

Anul trecut, trei calificate intre ultimele 16 dar tot atatea eliminate in respectiva faza. Bolton, Everton si Spurs, ultimele doua abia la penaltyuri, in fata lui Fiorentina respectiv PSV. Regres asadar pentru Tottenham Hotspur, care in 2007  claca in sferturi de finala.  Cu un an inainte, Middlesbrough era unicul sol englez patruns in 16-imi, eliminand ulterior, gratie golurilor lui Macarrone din minutul 90, atat pe Basel in sferturile de finala cat si pe Steaua in semifinale. Boro a fost insa deconspirata in finala, cand Sevilla lui Maresca si Kanoute a zdrobit-o cu 4-0. Totusi, de la Liverpool incoace, nord-esticii antrenati pe-atunci de Steve McClaren au ajuns sa reprezinte Albionul in ultimul act…

Cu inca un an inainte, Newcastle United a avansat pana in sferturi, dupa ce in 2004 doar Marseille o despartise de finala. Era vorba de „Cotofenele” inspiratului Sir Bobby Robson.

In 2003, Liverpool a fost unica engleza ramasa intre ultimele 32, insa Celtic a rapus-o in sferturi iar in 2002 a fost ultima sclipire a lui Leeds United, eliminata din optimi de PSV, cu un unic gol pe ambele manse, reusit de Venegoor of Hesselink in minutul 89 al returului. Si cam atat cu performantele Angliei in Cupa UEFA.

In ultimii 25 de ani, un trofeu si-atat.

Miercuri, Villa a remizat acasa, 1-1, cu o recent castigatoare a Cupei UEFA, CSKA Moscova, al carei Wagner Love si-a schimbat „blana”, acum cu plete albastre, dar bunul narav de a marca ba. Man City, bogatana, a fost egalata in prelungiri la Copenhaga, 2-2, iar Spurs a clacat la Donetk, 0-2 cu Sahtior. Toate trei se pot califica in optimi dar la fel de bine pot confirma lipsa de apetit a englezelor pentru fazele finale ale Cupei UEFA.

Returul, saptamana viitoare. De urmarit. In orice caz, reprezentantele Premier League in a doua competitie continentala intercluburi n-au recolta „careului celor mari” in Champions League, diferenta care spune multe despre decalajul existent intre cluburile cu adevarat valoroase din Albion si cele de pluton, ce n-au multe de oferit peste media continentala a competitiei. Dar care incearca din rasputeri sa recupereze handicapul, daca e sa ne uitam la David Moyes, managerul lui Everton, prezent la jocul Villa – CSKA sa-l urmareasca pe… Love. Una e sa achizitionezi jucatori cu lopata, cazul lui Man City, alta e sa articulezi relatii de joc competitive.