Posts Tagged ‘Torres’

Liverpool, care 31 octombrie îl alegi?

Octombrie 31, 2010

E la mintea cocoşului. Acesta. 1-0 la Bolton. Maxi. Anul trecut, în 31 octombrie, Liverpool pierdea clar la Londra, 3-1 cu Fulham, antrenată pe-atunci de Roy Hodgson. Ce-a urmat, ştim cu toţii. Gerrard şi Torres au sfârşit în mai pe 7. Sub aşteptări. Sub Champions League.

Mai interesant, şi-anul trecut după 10 etape, şi-acum, Liverpool contorizează tot 4 înfrângeri. Patru. Diferenţa n-ar fi că „Roşiii” strânseseră atunci 18 puncte, din mai multe victorii, cu care acum s-ar afla imediat sub podium, ci plusul major e în contul actualei campanii, când Hodgson şi trupa joacă pentru noi proprietari, avantaj de moral în lumina faptului că ariviştii la Anfield au acoperit datoriile şi anunţă o îmbunătăţire a situaţiei financiare.

Stevie Gerrard pomenea cândva de povara gândului dând târcoale prin vestiar de a juca pentru un club cu probleme înafara terenului. Probleme care n-au cum să nu afecteze ambianţa generală, răsfrângându-se inclusiv pe gazon. Alta e însă situaţia iar fotbaliştii, oricât de profesionişti ar fi, şi deci imuni discuţiilor despre balanţe financiare din birourile capitonate, tot reacţionează diferit, în funcţie de starea de fapt. Or fi ei staruri dar mai întâi sunt oameni, şi ei cu grijile şi temerile lor. Iar stabilitatea financiară induce o mai mare linişte şi „în iarbă”. Liverpool revine încet de la încrâncenare şi deznădejde la normalitate şi speranţe…

3-1 pentru Fulham la fine de octombrie a fost un bun indiciu al deznodământului de locul 7. 1-0 la Bolton indică un urcuş iar cum carul are osii noi, mai fiabile, Liverpool nu poate spera decât la mai bine. În fond Roy intră abia într-a patra sa lună la Anfield. Sezonul e lung iar Manchester City e cu doar 5 puncte în faţă. Şi Spurs cu trei. Comparativ cu vaietele despre startul catastrofal al „Cormoranilor”, amplificate cu tot soiul de scenarii incendiare, handicapul de opt puncte faţă de podium pare acum o bagatelă. Ba chiar recuperabil.

Anunțuri

De la Anfield Road, Liverpool

Septembrie 15, 2010

Cu aparatul pe umăr, am trecut şi pe la ANFIELD ROAD din Liverpool… Blestem? Fără titlu de la dărâmarea Boot Room!

Al 12-lea om, un pub pe strada peluzei Kop

Din centrul urbei, trecând şi pe lângă parcul Everton, de pe ale cărui coclauri ţi se desfăşoară la picioare oraşul, cu portul şi eolienele din estuarul lui Mersey, autobuzul 17 te duce spre zona nord-estică printre case tot mai mici, vechi şi chiar nelocuite, cu ferestre „bătute în cuie”, până la poarta „Paisley Gateway” din faţa peluzei The Kop.

Intrare unde cu mâinile larg deschise veghează şi Bill Shankly, pe soclul cu înscrisul „He made people happy”, <el a făcut oamenii fericiţi>, statuie de la care porneşte turul arenei şi muzeului celui mai aureolat club britanic. Steve, venerabilul ghid, ne deschide „Sala Legendelor”, una jur-împrejur cu pozele eroilor. Callaghan. Cele mai multe jocuri. 857. Rush. Goluri. 346. Neal. Cel mai decorat. Şi cu peste 400 meciuri la rând! Souness. Nu cel mai bun dar cel mai influent din vestiar. Abia la retragere, alde Gerrard ori Jamie îşi vor face loc pe pereţi. La fel şi Benitez, pe un rând al managerilor şi cu Paisley, cu 14 trofee în 9 ani, dintre care trei C.C.E., şi cu Houllier, cel cu 5 cupe într-o ediţie.

Prin faţa fondatorilor în rame aurite am ieşit în „ţarcul Directorilor”, din centrul vechii tribune principale, datând din 1906, cu scaune încă de lemn, şi unde iau loc de la staruri gen Daniel Craig, alias 007, până la loviţi ca Harry Kewell, care, conform lui Steve, „şi-a cam petrecut anii aici”. Din ţarcul vecin comentează fostul vârf John Aldridge, pentru popularul post local Radio City, camerele fiind postate deasupra, parcă agăţate de acoperiş. Doar Alan Green, mai marele BBC Radio 5, vorbeşte din înaltul tribunei opuse, a doua, cea cu numele şi sigla noului sponsor, Standard Chartered, americani pe asigurări. Acel înalt de tribună a fost adăugat în 1992, la centenarul clubului, când a şi primit numele Centenary. Acolo sunt şi cele doar 30 „boxe” executive, comparativ cu 130 la Arsenal ori 200 la United, diferenţă pe care Steve o adaugă problemelor lui Liverpool.

Loc capitonat din "Ţarcul directorilor", in memoriam pentru un abonat dispărut

Păi? Ei bine, angajatul clubului mi-a explicat că şi dacă ar începe acum construcţia noului Anfield, perpendicular pe actualul şi chiar în spatele peluzei opuse Kopului, şi tot ar lua 4 ani, răstimp în care capacitatea de doar 45.522 va mări handicapul faţă de rivale prospere. Alţi 20.000 sunt refuzaţi bilete meci de meci iar aproape 90.000 sunt pe liste de aşteptare pentru abonamente.

Tribuna a doua, Centenary, etajată la centenarul din ´92, cu locul lui BBC Radio5 în înaltul ei...

Degeaba are Liverpool cele mai multe titluri, 18, şi Cupe ale Campionilor Europeni, 5, dacă nu mai are bani să ţină pasul cu campioanele actuale. Americanii s-au dovedit a fi „o frână” iar clubul are „disperată nevoie” de finanţele altcuiva. Steve a adăugat că abia atunci vor fi dărâmate deplorabilele case părăsite, înconjurate cu sârmă ghimpată, chiar de dedesubtul tribunei principale, pentru ridicarea noii arene! Puţine mai sunt apartamentele locuite, cu „This Is Anfield” în geam, de pe nişte străzi pe care va intra buldozerul. Cine şi când va investi?

La tribuna I, rânduri întregi de scaune de lemn

Coborâm din nou sub tribună, în mica sală de conferinţe de presă cu fundal identic celui de la complexul de pregătire Melwood, asta pentru „derută”. Pe perete, clişeul aerian post-Istanbul, din centru, de lângă The Cavern, unde se lansau The Beatles, cu un autobuz etajat asaltat de 1,5 milioane fani…

În peluza opusă Kopului, colţul stânga jos e rezervat fanilor oaspeţi, până la pânza neagră

De-aici se intra cândva în faimoasa Boot Room, unde juniorii curăţau bocancii starurilor iar mai apoi alde Shankly, Paisley ori Fagan ţineau sfatul tactic de taină. Steve a pomenit de blestemul dărâmării „camerei”, moment din care, din 1990, Liverpool n-a mai cucerit titlul naţional. E drept, Rafa a recreat o mai mică Boot Room, lângă vestiar, dar degeaba… În vestiar, cel mai mic şi modest din Premier League, cu tâlc restrâns pentru forjarea coeziunii, fundaşii stau la un perete, cu tricourile frumos înşirate de la 2 G Johnson încolo, mijlocaşii pe altul iar atacanţii la un al treilea, găselniţă a lui Shankly pentru a evita grupuleţele şi a comunica între ei, pe compartimente. Am numărat 8 limbi, Steve glumind că de lecţii de engleză au nevoie localnicii cu accent „Scousers”, Stevie şi Jamie…

Mica sală a conferinţelor de presă

„În vară a fost revopsit şi dotat cu un nou uscător de păr, pentru Reina, în rest însă fiind doar 7 duşuri şi banca asta a rezervelor. Dar vestiarul e izolat fonic, spre deosebire de cel din faţă, al oaspeţilor, mai mare însă mai răcoros şi în care se aude zgomotul paşilor, al tumultului tribunei”, explică Steve. Presiunea psihologică se amplifică la ieşirea din vestiare, în restrânsul spaţiu al interviurilor TV, cu reclame modificabile în funcţie de competiţie, unde se văd şi treptele coborânde de acces, cu THIS IS ANFIELD deasupra, <Acesta e Anfield>, şi nu… „Welcome”. În acest hol răsună joi în Europa League şi pentru Steaua „You´ll Never Walk Alone”, dintr-un difuzor.

Conglomerat multinaţional şi pe zidul liniei mediane din vestiarul lui Liverpool FC

Iar în infernul de-afară se regăsesc doar maxim 3.000 fani oaspeţi, într-un colţ al peluzei opuse Kopului, numai 1.900 în cazul vizitatoarei de la descinderea noastră, Albionul lui Tamaş, delimitaţi de chibiţii gazdei printr-o neagră husă despărţitoare mutabilă în funcţie de asistenţă.

Jucătorii gazdă ating la ieşirea pe teren însemnele de deasupra tunelului

Turul se încheie în peluza The Kop, neacoperită până în 1928 şi cândva înghesuind şi 28.000 fani, drept cea mai mare din ţară. „A fost groaznic, eram ca sardelele, 3 în picioare pe aria unui scaun din zilele noastre. Am crescut în colţul din dreapta sus…”, spune Steve, care plătea a 20-a parte dintr-o liră de azi pentru bilet.

Anfield Road de pe scaunul din dreapta jos, rândul unu, al peluzei Kop

La 0-1 cu Norwich, în ´94, fanii şi-au luat cărămizi drept amintire, pentru grădina de-acasă, când peluza în picioare a spus adio iar Kop s-a restrâns la 12.000 „scoici” pe 76 rânduri. Doar atmosfera cu „You´ll never walk alone” nu s-a schimbat, Kop trăgându-şi numele de la dealul de observaţie disputat în Războiul Burilor din Africa de Sud, în 1900, cu olandezii, când au pierit 300 ostaşi din Liverpool.

Aşa arăta o poartă de acces din lemn în vechea peluză Kop, pirocheţii de la intrare fiind fabricaţi de o firmă din... Manchester

Alte locuri esenţiale, de suflet, ar fi mozaicul cu numele celor 96 pieriţi la Hillsborough, de la intrarea în muzeul cu vitrinele trofeelor, fani comemoraţi permanent, cu lumânări şi jerbe, la „Memorialul” din spatele Centenary Stand, de la celebra poartă „You´ll never walk alone”, a lui Shankly. Sunt nume de rude, tată şi fiu… Iar pentru dreptatea lor încă se luptă, steaguri relevante ale organizaţiilor fanilor, de dezvelire a adevărului sufocat de Poliţie şi denaturat de scandalagiul londonez The Sun, fiind arborate vizavi de Kop, la pubul The Park. Care e flancat de barul „Al 12-lea jucător”… 

Memorialul de mozaic, din interior

Hillsborough Memorial, cu numele celor 96 de dispăruţi, din stânga Shankly Gate...

You´ll never walk alone...

Adolescenţi, fraţi şi surori, şi o mare întrebare: când se va face dreptate? Liverpool aşteaptă de peste 20 de ani...

Cealaltă filă a Memorialului sub formă de carte...

Şi în muzeu e un clişeu cu marea de compasiune în faţa peluzei ucigaşe din Leppings Lane, Hillsborough (Sheffield)

Unul din steagurile arborate la pubul The Park, peste drum de peluza Kop, e al asociaţiei ce luptă pentru dezvelirea adevărului tragediei de la Hillsborough. Din nefericire, are de luptat cu cea mai caustică şi oprimantă maşinărie de stat din lumea aşa zis civilizată

Buldozerele vor intra pe străzile din jurul arenei când alţi investitori capabili să ridice noul Anfield îi vor înlocui pe haloşii insinuaţi din SUA în lumea fotbalului european

 „Liverbird”, pasărea cormoran simbol al clubului şi urbei, de pe clădirea etalon de la ţărm, vrea să rămână stoică în zona Anfield, dar pe o arenă nouă, mare, unică şansă pentru Liverpool să-şi împrospăteze gloriosul palmares.

Clădirea emblemă Liverbuilding, cu cei doi cormorani din vârf, de pe frontul la estuarul lui Mersey...

Hodgson are un spaniol Pacheco finalist

Iulie 27, 2010

Unşpearul Daniel Pacheco ar fi fost poate în avionul cu destinaţia Macedonia, pentru un alt debut prematur al lui Liverpool în eurocupe. Joi, „Roşiii” vor porni în campania de Europa League la Rabotnicki, probabil cu destule rezerve utilizate şi în amicalul pierdut cu 1-0 sâmbăta trecută în faţa lui Kaiserslautern, dar sigur fără tânărul spaniol.

Care vineri, undeva în Normandia, va avea altceva mai bun de făcut pentru ţara sa, în finala Campionatului European sub 19 ani. În care Spania s-a calificat graţie şi golului de 1-0 al elevului lui Roy Hodgson la Anfield Road, finalmente ibericii dispunând cu 3-1 de Anglia. Deznodământ anticipabil, delimitări valorice reconfirmate. Băieţii lui Luis Milla par a fi superiori adversarilor în măsura în care Iniesta şi La Roja au defilat la zero până în finala Mondialului iar apoi au urcat triumfal şi treptele spre trofeu.

Va fi Pacheco viitorul Torres? Fernando s-a distrat în 1992, când devenea golgeter al ediţiei norvegiene a EURO sub 19 ani, prima dintr-un şirag de patru dominate de Spania. Tânărul lui Liverpool are în umbra cui progresa, la Anfield, unde noul manager Hodgson pare a-l fi convins pe Torres să prindă rădăcini. 

Întrebarea pe care ar trebui să şi-o pună Albionul după acest 1-3 ce nu se ridică la nivelul finalei atinse anul trecut în faţa gazdei Ucraina, este cum de trei spanioli ajunşi în finală sunt pe statele de plată ale unei forţe în Premier League care, între băieţii de lot – asta pentru a nu ne referi la străinii titulari – are tare puţini localnici.

La ´Lautern, Hodgson a cedat pe mâna lui Cavalieri – Darby, Sanchez Ayala, Kyrgiakos, Kelly – Jovanovic, Spearing, Lucas Leiva, Amoo – Eccleston, Ngog. Doar patru nume cu sonoritate britanică. De câte dintre acestea vom mai auzi la mari înălţimi? Aud? La Saint Lo în schimb, Spania a triumfat cu Alex – Montoya, Planas, Bartra, Pulido, Romeu, Keko, Alcantara, Rodrigo, Canales şi marcatorul „Cormoran” Pacheco. De câte dintre aceste nume vom mai auzi peste câţiva ani? La cât de bine sună unele, chiar le vrem prin preajmă…

Problema ibericilor e să dispună de gazda Franţa în finală, care a egalat-o în semifinală pe Croaţia prin şeptarul de la Chelsea, Gael Kakuta, învingând graţie rezervei Cedric Bakambu, un număr 17 ce ne reaminteşte câţi jucători de culoare aliniază azi garniturile „Cocoşului Galic”. Şi la acest capitol, „albul” imaculat al Spaniei e mai pur şi normal…

Keko e al lui Valladolid, Sergio Canales de la Racing Santander, Thiago Alcantara e al Barcelonei, ca şi Oriol Romeu, şi uite aşa am încheiat cu mijlocul. Unde figurează şi un… Koke. Iar Rodrigo, nouarul, e de la Real Madrid. Şi pe cât de tare şi fără gol luat în meciurile K.O. din Africa de Sud a fost betonul mai ales catalan al lui Del Bosque, e de prisos să mai pomenim de junii fundaşi. Oricum, pentru calmarea spiritelor, Bartra e de la… Barca.

Şi când te gândeşti că la anul, în România, gazdele „tricolore” ale EURO sub 19 ani ar putea nimeri în grupă cu Spania. Asta, desigur, dacă La Roja se va califica…

Granitul de Basel ia aur Mondial (…sau de ce nu m-a mirat Spania – Elveţia 0-1)

Iunie 17, 2010

Nu pot zice că am „mirosit” eşecul Spaniei dar am avut senzaţia certă că Elveţia îi va face seara amară, chiar sperând în asta, din moment ce mi-i luasem pe helveţi, aşa, de haz, drept simpaticii mei la turneu. Citiţi Mondial 2010: joaca de-a Pronosticul, postat înaintea startului competiţiei… Iar la finele acestei postări, recitiţi o postare a mea din 16 noiembrie 2009, despre acelaşi fotbal elveţian, Granitul de Basel ia aurul Mondial

O federaţie naţională care reuşeşte de nicăieri să câştige la prima apariţie titlul mondial la juniori, este demnă de respect şi în mod sigur bine structurată, organizată şi cu calităţi certe în componentele fotbalului pe care-l păstoreşte, pentru a fi luată în seamă la adevărata valoare. Pe această idee, că Elveţia a devenit în noiembrie 2009 campioană a lumii la juniori sub 17 ani, într-o competiţie în care România nici pe departe n-a ajuns, am şi estimat că roş-albii ne pot surprinde şi cu seniorii lor… Mulţi sunt cei care îi iau în derâdere pe elveţi sau orice altă naţiune fotbalistică fără nu ştiu ce carte de vizită, însă fotbalul s-a aplatisat valoric iar pe fondul aceastei mai mici marje de diferenţă între echipe vine şi avantajul Ţării Cantoanelor de a propune un „sânge împrospătat” cu naturalizări mult mai lesne unor mai mari naţiuni vecine. 

Mai jos, câteva consideraţii în sprijinul ideei că 0-1 n-a fost o într-atât de mare surpriza… În primul rând, s-a mai întâmplat ca favorite să înceapă cu stângul, ca de exemplu Argentina cu Camerun, doar pentru a ajunge totuşi ulterior în finală. În al doilea rând, şi asta tot din punct de vedere spaniol, calitatea de favorită nu-i prinde bine, ibericii fiind apăsaţi atât de postura actuală de campioni ai Europei cât mai ales de constanta presiune de ordin tradiţional-istoric de a sparge odată şi odată greaţa. Pe fondul unei frustrări de decenii s-a mulat acum un statut de scalp preţios. Ca atare, cu conştiinţa propriei valori, Spania şi-a permis luxul să descindă pe platourile sud-africane abia în buza startului competiţiei. Chiar aşa, nici câteva zile de acomodare acolo!? N-a fost aşadar de mirare că lui Torres i s-a acordat ceva mai mult timp de acomodare, fiind lăsat la debut pe banca de rezerve… 

Deloc mai puţin important, în al treilea rând nu trebuia subestimată valoarea managerială a germanului Ottmar Hitzfeld, selecţionerul Elveţiei. Un antrenor deseori învingător în dauna armadelor spaniole de club. Care, ca şi Rehhagel la cârma Greciei, a insuflat elevilor săi ideea că statutul de „buturugă mică” îi va prinde bine în plan psihic, beneficiind de elementul surpriză. Ţara Cantoanelor nu s-a aliniat sub presiunea nevoii de mare performanţă la Mondial, aşteptările presei şi a publicului fiind mici. Subestimare din partea lumii fotbalului de care Blaise N`Kufo si colegii au profitat cu 1-0 şi-o bară.  

Şi pentru că am amintit de jucători de culoare pigmentând albul de lapte al Bernei, Gelson Fernandes, marcatorul, a primenit şi el spaţiul fotbalului de naţională din Elveţia tot aşa cum vigoarea şi determinarea turcilor naturalizaţi Swiss dă un plus de potenţial trupei lui Hitzfeld…

Desigur, 0-1 nu înseamnă nici că Elveţia s-a calificat, nici că Spania e out, chit că va avea joc greu cu Chile, însă e dovada că mingea e rotundă, că favoriţii sunt şi ei oameni şi că deseori cei desconsideraţi se dovedesc a fi mai buni decât par.

În continuare, mai jos, Granitul de Basel ia aurul Mondial, aşa cum îl publicam pe acest blog în 16 noiembrie 2009…  

GRANITUL DE BASEL IA AURUL MONDIAL

S-a intamplat duminica doar pentru a doua oara in doua decenii ca o reprezentativa europeana sa castige Campionatul Mondial sub 17 ani, o afacere preponderent nigeriano-braziliana.

A trebuit sa descinda in Nigeria o debutanta absoluta la aceasta categorie de varsta, Elvetia, pentru a rasturna calculele hartiei, pentru a infirma o traditie nefavorabila Europei si nu in ultimul rand pentru a sugera ca fotbalul mileniului III la nivelul selectionatelor nationale extrage deja avantajele si poate culege roadele unei fericite alchimii rezultate din naturalizari.

Tara Cantoanelor, desi neutra si nealipita clubului celor 27 din Uniunea Europeana, este in mod paradoxal un adevarat Babilon universal prin imaginea sa fotbalistica reprezentata pe scena mondiala de aceasta nationala de tineret. In finala, Elvetia lui Ryser a deposedat gazda Nigeria de titlul mondial, prin golul nouarului Haris Seferovic, un mandru Grasshopper de Zurich dar originar din Bosnia si Hertegovina. 1-0.

Tara alpina nu s-a topit aidoma ciocolatei Milka in cazanul generat de cei 60.000 fani ai gazdelor in arena din Abuja, ci a fost de Granit, aidoma prenumelui mijlocasului ei Xhaka, si a adus aurul mondial pe batranul continent, reamintind de triumful Frantei in Caraibe, in 2001. In contrast, nigerienii, suspectati tocmai de alti africani, ghanezii, in privinta „datelor din buletin” relativ la varstele jucatorilor ei, un semn de intrebare ce planeaza de decenii cand e vorba de tinerii fotbalisti ai continentului negru, n-au adaugat celor 3 titluri mondiale la U-17, ramanand pe acelasi palier cu brazilienii.

Inca doua consideratii… Numarul mare de goluri cu care a triumfat Elvetia este o revelatie entuziasmanta, semn ca ros-albii nu s-au strecurat spre cucerirea aurului, ci au turat toate motoarele. 2-0 cu Mexic, Pajtim Kasami si Rodriguez marcand inaintea pauzei. Apoi 4-3 cu Japonia, Haris Seferovic inscriind in ambele reprize iar Granit Xhaka si Ricardo Rodriguez de la 2-2. A urmat un surprinzator 1-0 cu Brazilia, semnat de decarul Nassim Ben Khalifa.

In optimi, unicul meci in care Elvetia n-a castigat in timpul regulamentar de joc, intinzandu-se si in prelungiri in dauna Germaniei, pentru un 4-3 in care a condus de fiecare data, prin golurile acelorasi Rodriguez si Seferovic, dublati de Andre Goncalves si acelasi Ben Khalifa. In sferturi, elvetienii au trecut si de vecinii de la sud, italienii, Ben Khalifa si Oliver Buff inscriind intr-un 2-1. In semifinala, festival de goluri, din nou cu 4 reusite, de aceasta data fara replica din partea Columbiei: Ben Khalifa, Seferovic, Bruno Martignoni si Rodriguez pe lista marcatorilor. 

Total… 5 goluri Seferovic, 4 Ben Khalifa si Rodriguez…

A doua notita, pe marginea numelor invingatorilor. Pe Granit Xhaka si Pajtim Kasami, deschizatorul de partie de la Lazio, stim de unde sa-i luam. De extractie balcanica, aidoma altui „helvet”, Haris Seferovic, un bosniac de etnie musulmana. Ar mai fi Ben Khalifa si Rodriguez si Martignoni. Baieti de 17 ani din cel putin a doua generatie de familii imigrate in Tara Cantoanelor. Tineri care au intuit in fotbal o cale de ridicare, de afirmare. Au mai jucat in finala Goncalves, Sead Hajrovic, un alt nume cu sonoritatea spatiului ex-iugoslav, nascut la Brugg (Elvetia) din parinti bosniaci, si Kofi Nimeley. Pe cand pe banca au luat loc alde Nakic, Mijatovic ori Kiassumbua.

Elvetia a oferit oglinda perfecta  a unui inceput de mileniu fara granite, in care tineri din diverse comunitati si etnii triumfa sub un anume steag. Este un exemplu sugestiv al metamorfozei sociale din acest deceniu, cu globalizarea aratandu-si efectele rezultate intr-un termen relativ scurt si in lumea fotbalului. A carui fata in viitorul imediat e oferita tocmai de imaginea Elvetiei sub 17 ani. Fotbalul lui 2015. Nume de care vom mai auzi, un Granit Xhaka de Basel ce ar putea deveni un Anelka al deceniului viitor.

Despre Dinamo (Kiew) si Poli cu un fan Real in serile Xurilor madrilene

Martie 15, 2010

Barcelona am lasat-o pe ninsoare viscolita si scaldata de valuri cat zidul, Madridul l-am gasit inghitind in sec la remize frustrante. La asemenea eliminare, cel mai bine e sa eviti subiectul, ceea ce am si facut, pomenind in schimb momente mai hilare.

De-atata bucurie ca Dinamo a batut-o pe Atletico, fanul lui Real si-a facut propria echipa Dinamo, din zona, ale carei poze si trofee troneaza in bar...

De unde pana unde postere cu Dinamo Kiew si fanioane ale clubului ucrainean intr-o cafenea de pe artera centrala Calle Ortega y Gasset!? Ochind unul in memoria finalei lioneze a Cupei Cupelor, din 2 mai ’86, cam pe cand Steaua ticluia ultimele finisari cu Duckadam exersand apararea loviturilor de la 11 metri, am dedus ca barmanul e mare fan Real Madrid.

Suvenir Dinamo Kiew - Atletico, de la finala C2 din mai '86, la Lyon. Cinci zile mai apoi, la Sevilla, era randul Stelei impotriva unor spanioli...

Un fanion ingalbenit si doua nume. Dinamo Kiew si Atletico Madrid. Avea sa fie 3-0, Zavarov, Blokhin si Yevtushenko invingandu-l pe Fillol. Imensa bucurie pentru suporterii “regalisti”, barmanul nostru incropind chiar o echipa locala, trasa la alb-albastru-galben si ajunsa in rama. Dinamo Kiew 1996-’97. Dupa zece ani. Un Kiew madrilèn pare-se de succes, judecand dupa etajerele cu cupe si trofee.

Cabinetul de trofee al Dinamoului madrilen...

La care l-am intrebat si de Poli. A pronuntat perfect numele Timisoara, deloc de mirare, dupa atatea scandari. “Da, ne-am bucurat ca a dat-o afara pe Atletico si am strigat pentru Poli!” mi-a explicat madrilenul intr-o inedita hispano-engleza. Au trecut aproape doua decenii si Timisoara n-a fost uitata in jumatatea “alba” a capitalei Spaniei…

Nostalgicul fan regalist a inramat clisee de pe vremea cand Raul amutea oponentii iar primul Ronaldo jubila jucand finale de Mondial si marcand

L-am lasat pe fanul Realista al banatenilor si ucrainienilor sa dezbata cu un amic peste Marca despaturita la declaratia spasita a lui Casillas si nu i-am sugerat sa dea jos decupajele cu David Beckham, unul in tricoul alb, celalalt la piele, pozand pentru casele de moda. Semn ca nouarul cel mai scump, Ronaldo, afisandu-se si el la bustul gol pe panouri publicitare la Armani, nu i-a intrat inca pe deplin la inima.

Gabi Balint a continuat spre Burgos. Eu m-am oprit pe Castellana la Bernabeu, acolo unde marca in alb si Hagi

Ar fi si greu, dupa aceasta eliminare in optimi, la care am asistat intr-un bistro conectat la postul tv Madrid. Poliglotul angajat asiatic ne-a urat “Pofta buna” si si-a etalat cunostintele de spaniola unei doamne de varsta a treia. “Ronaldo a marcat in minutul 6”. Fara asemenea bagaj, m-am scuzat politicos a doua zi, luat in cadru la Estadio Santiago Bernabeu de un echipaj de televiziune misunand dupa opinii pe marginea unei eliminari neanuntate. Semn ca degeaba am vizitat Biblioteca Nationala a Spaniei, unde doar m-am pozat la soclul statuii lui Velasquez dar n-am si sorbit din intelepciunea sa.

Tribuna I, de la bulevard, cu steagul lui Real primul din stanga si apoi al celorlalte 19 cluburi din prima liga...

La Bernabeu, senzatia era de “business as usual”. Aceasta adevarata industrie nu intrase in avarie de la un 1-1. Puhoi de fani in magazinul oficial de sub tribuna de pe Paseo de Habana, care te intampina cu glorioasa insiruire a cuceririlor clubului, insa sub o eticheta ce te pune pe ganduri. El Mejor Club del Siglo XX. Care va sa zica Real se raporteaza la… mileniul trecut. Sa traiasca oare din amintiri, asta la capitolul trofee mult ravnite? Barcelona si alde Manchester United par a o atata si figura lui Raul, flancand din vitrina intrarea, sugereaza ca “regalistii” sunt intr-adevar setati la niste ani apusi.

Cel mai mare club al secolului XX

Totusi, prestigioasa adresa a clubului, pe axul nord-sud Paseo de la Castellana, unul presarat cu sedii de ministere, corporatii si institutii financiare, dovedeste atat covarsitoarea insemnatate a Realului in viata madrilèna cat mai ales influenta sa in a-si asigura proptele cu care sa racoleze alde noi optari si nouari. Iar unde e Kaka si Ronaldo se lipeste si adidas. De fapt, magazinul clubului are pe unul dintre cele 3 etaje ale sale produse pentru diverse ramuri sportive ale furnizorului de echipament. Realul la trei dungi e la demisol…

O foarte lunga lista de succese

Magazinul oficial cu produse exclusiv adidas are la etaj articole pentru alte sporturi, fara vreo legatura cu Real, iar la demisol numai despre vicecampioana. Parterul e neutru, rezervat fotbalului...

Septarul, o legenda a clubului

Optarul, o prima extravaganta recenta

Nouarul, o alt... as mult ravnit

Asa arata peluza unui stadion mare. Chiar si de aici se poate iesi insa cu capul plecat. 1-1

Santiago Bernabeu e la cateva statii spre nord, pe Castellana, din inima capitalei

Si de la Bernabeu, din nord, exclus de pe harta Champions League de egalarea reusita de lionezi, la Estadio Vicente Calderon, cu a sa poarta 1 in tunelul sapat in maruntaiele tribunei principale, pasaj din splaiul nordic al raului Manzanares. Acolo, gravate pe zidurile tunelului, stema lui Atletico si referirea la “casa” Calderon sunt innegrite de carburantii tirurilor si limuzinelor, insa alb-rosii beneficiaza de pe urma industriei pe patru roti, pe de-o parte prin cele cateva garaje auto in chirie in burta stadionului, pe de alta parte prin Kia, ce ocupa zidul unui bloc din preajma cu sloganul mare pe tricoul dungat cu o inima in relief “Patrocinador Oficial de un Sentimiento”. Asa o fi.    

Nu stiu zau ce sentimente o avea KIA fata de fanii Atletico dar sigur buticarul din centru tinea cu Spania lui... Ce mai noapte de vara cand cu acel 1-0 la Viena. Torres versus Germania

Dincolo, sub tribuna a doua, descoperita, de pe Paseo de Los Melancolicos, restaurantul din incinta nu l-a uitat pe Torres, un Fernando nouar dar pentru Spania, iar muzeul clubului te intampina cu un cliseu de epoca de la Campo de O’Donnell, arena inaugurata in 9 februarie 1913 si care gazduia intaiul joc al selectionatei iberice in Madrid. De la Calle de O’Donnell, din estul centralului parc Del Buen Retiro, Atletico e acum mai la sud-vest, asteptand centenarul legat de vechea vatra dar expunand manuscrise punctand cei o suta de ani de istorie inceputi pentru Atletico in 1903.

Peste drum, destrabalare de graffiti Forza si “Cervezerii” gen 73 Offside, cu postere mai vechi ori mai noi. Si sperante. 40.000 s-au strans la Calderon pentru sosirea lui Sporting in optimile Europa Cup, cu fanii verzilor canalizati doar spre portile 7 si 9 ale peluzei nordice. Lume luminata, celebritati gen Maradona, Figo ori Futre dar doar un amarat de 0-0 cu doi lusitani eliminati si o concluzie. N-a fost un mijloc de saptamana propice in capitala Spaniei.

Totusi, speranta moare ultima, asa ca El Corte Ingles, acest fac-totum al comercialismului spaniol, a pus déjà in vitrina pachetul pentru retur. Avion, hotel de 5*, translator si biletul de meci, 650 euro pentru jocul de la Lisabona. Va fi interesant de urmarit pana la final acest duel intre oaspetele succesive ale Timisoarei in toamna lui ’90. Cert e ca de unde Poli a plecat calificata intr-o noapte a redutei banatene, Sporting a plecat neinvinsa. Frustrare pentru un club totusi cu vino-incoa la publicul local, daca e sa judec doar dupa pasiunea cu care si-a expus fanul lui Real satisfactia de a-i fi vazut pe alb-rosii ingenuncheati de alde Dinamo ori Poli. Daca n-ar conta, Atletico n-ar starni asemenea reactii contrarii.

Dar e acolo, parca tragandu-i de mana pe comerciantii sadea de pe arterele cu magnet turistic ale capitalei, unde magazine de sport trag cu ochiul impopotonate cu numele lui Real si Barcelona. Catalani fie si in inima tarii!? Un brand mai mare intr-o lume cu busola ratacita si bani fara miros. Un vanzator macar s-a delimitat total de tribalism, marsand patriotic in stabilimentul sau pe triumful Spaniei la Viena, intr-o splendida decartare de fulare legate de un anumit 1-0 conturat de Torres.

Spania, Barcelona, Atleti, straine, tot ce vrei...

Incerc sa-mi imaginez un derby Real – Atletico, ale caror stadioane sunt despartite cat de exemplu de-o frantura de maraton, vazandu-i pe numerosii fani infasurati in pomenitele fulare. Alb-violete ori alb-rosii. E sange latin si mandrie El Mejor. Madrid nu s-a impus in Europa miercuri si joi si am senzatia ca fanul de circumstanta al polistilor e svab de nevoie zilele astea. Viata de suporter. Trairi la maxim.

Mai sunt grupari ce renunta la sponsori in favoarea tiparirii pe tricouri a numelor fanilor

Capitala nu s-a scuturat de iarna, doamnele sunt inca imblanite iar unii fani se incalzesc cu o bere locala Mahou la ideea unor 3-0 si 2-0 in alte decenii. Cand o sala de trofee devine prea impovarata, si mentinerea pe aceeasi linie de succes e aproape imposibila. Cand asteptarile sunt galactice, altele devin micile delicii…

Pierderea unor Esteban, Hyypia ori Alonso exacerbeaza afectiunea cronica a trupei lui Benitez

Decembrie 15, 2009

Locul 7 ocupat de Liverpool dupa esecul cu Arsenal, modest in comparatie cu aspiratiile clubului, ne aduce aminte de pozitia inregistrata de „Cormorani” in 1999, la finele unui sezon in care Houllier continua pe cont propriu, dupa ce Roy Evans arunca inca din tur prosopul parteneriatului. Mai jos, cateva remarci intr-o privire de ansamblu a unui recul.

Mos Craciun nu va fi darnic cu Rafael Benitez saptamana viitoare. Madrilenul n-a fost inspirat de la succesul cu 2-0 conturat dupa pauza in derbyul din 25 octombrie cu Manchester United, triumf contra campioanei care a lasat falsa impresie ca Liverpool FC era capabila sa-si realimenteze ascensiunea macar spre podium, „Cormoranii” ratand de-atunci sistematic ocazia de a castiga macar o data pe Anfield Road iar risipirea avantajelor devenind suparatoare.

Aflat in al saselea sau sezon la carma „Rosiilor”, tehnicianul spaniol a atins un punct critic al carierei sale pe taram insular iar iluzoria revenire pe linia de plutire, trambitata de antrenor inaintea jocului cu Arsenal, cand declara ca „sezonul nostru incepe din nou acum„, s-a dovedit inca din fasa o casa din carti de joc.

Locul 2 in luna mai, cu 86 puncte, cea mai buna recolta din ultimele doua decenii, a fost datator de sperante in privinta marelui pas spre intaietate, iar reculul recent e cu atat mai greu de inghitit pentru conducatori si fani laolalta.

Care ar fi impunsaturile ce au dezumflat mingea lui Liverpool la stadiul de biata basica? Ei bine, una dintre pietrele de temelie ale continuitatii ibericului pe Merseyside a fost achizitionarea in vara lui 2004 a mijlocasului Xabi Alonso, pe 10,7 milioane lire sterline, de la Real Sociedad. Cinci ani mai apoi, cu o cota aproape triplata, la 30 milioane, valorosul basc a luat calea Madridului, lasand in urma un gol pe care Benitez il resimte din plin dupa nici un tur de campionat.

Duminica, Alonso a asistat din tribuna la esecul „Cormoranilor” pe teren propriu, in fata Arsenalului, sub ochii fostei ancore a liniei mediane derulandu-se in prima repriza, intr-una din rarele incursiuni cu adevarat periculoase ale colegilor sai de odinioara, o faza mai mult decat sugestiva pentru actuala stare de fapt. Gerrard a sarjat pe dreapta, gasindu-l in diagonala pe Torres, care a ochit spatiul portii fara a-l invinge pe Almunia, cei doi jucatori de baza ai lui Liverpool fiind si singurii care purtasera respectivul contraatac, izolati in jumatatea de teren a unor „Tunari” retragandu-se in linie.

Cu alte cuvinte, pana si intr-o zi mai stearsa, Fernando Torres isi justifica la o adica suma de transfer, de 20 circa milioane lire plus Luis Garcia, pentru a nu mai aminti de cruciala lovitura de moral si imagine data de Benitez cand reusea sa-l convinga pe capitanul Steven Gerrard, in iulie 2005, dupa triumful continental de la Istanbul, sa continue la Liverpool, in detrimentul ofertei lui Chelsea.

Insa achizitionarea lui Torres, in vara lui 2007, se numara printre exceptiile care confirma regula ca Benitez a cumparat mai ales mult si deseori neinspirat, optiuni pe piata transferurilor ce acum il costa tot mai scump.

In acel prim sezon al spanionului, incheiat triumfal pe malul Bosforului, tocmai Xabier Alonso Olano salva intr-un moment decisiv corabia celor de pe Mersey, in returul sferturilor de finala ale UEFA Champions League, pe Delle Alpi din Torino, unde, fara Gerrard, accidentat, oaspetii si-au aparat in stil peninsular subtirele avantaj de pe Anfield Road, un 2-1 conturat cu Scott Carson in poarta si Le Tallec in avanposturi.  

Acel suficient 0-0 smuls in Italia a presarat o poleiala de impenetrabilitate partiturii defensive a „Cormoranilor”, Benitez reconfirmandu-si totodata si aura de iscusit strateg in cupele europene, conturata cu Valencia. Chiar si complet nerefacut, Alonso trecea atunci cu brio examenul, devenind stanca de baza a echipei, in nevoi fara localnicul Gerrard. Iar cand apararea a cazut, fiind facuta franjuri in prima repriza de „Diavolul milanez”, ofensiva lui Liverpool a rabufnit in 7 minute, de la 0-3 la 3-3, Xabi Alonso egaland cu un al doilea sut, dupa ce executia initiala a penaltyului fusese respinsa de Dida.

Ce ii lipseste astazi lui Liverpool pentru a avea asemenea tresariri macar de orgoliu? Si cat timp va mai supravietui Benitez gratie unui triumf in UEFA Champions League ce a inchis mai apoi gura criticilor, cu fiecare sezon in plus de sperante risipite in lupta pentru titlu in Albion?

Citind cu atentie linia de clasament a lui Liverpool FC, surprinde egalitatea perfecta, 4  2  2  acasa si 3  1  4  in deplasare, cu cei de la Birmingham City. Dar echilibrul se rupe la goluri primite, cu un total de 22 in contul „Cormoranilor” si de doar 16 in cel al nou-promovatei. Am zis nou-promovata, nu-i asa?

Intr-adevar, „Rosii” lui Benitez au pierdut teren, nu doar in fata contracandidatelor de pana mai ieri, Chelsea, Manchester United si Arsenal, ce-au strans deja peste 30 de puncte, ci si a aspirantelor la spargerea „careului”, Aston Villa, Tottenham si Manchester City, ramanand cot la cot, cu 24 puncte, cu un club sosit din Championship si care i-a facut figura pe Anfield Road: 2-2.

Liverpool aproape ca a incasat deja acelasi numar de goluri primite intr-un intreg sezon, cu Benitez la timona. Numai 25 in 2006, cand prindea podiumul, doar 27 un an mai tarziu, incheind tot pe 3, 28 in 2008, clasandu-se pe locul 4, si din nou 27 in editia precedenta. In miez de decembrie, Reina contabilizeaza deja 22 de plase scuturate…

Permeabilitatea apararii lui Liverpool porneste de fapt din faza de constructie, in suferinta si destramata sistematic prin cedarea posesiei mingii in linia mediana, unde absenta lui Alonso doare. Iar cand si Steven Gerrard a ajuns pe patul de tratament in aceasta toamna, nu s-a mai gasit un basc, ca la Torino, sa conserve scorul alb.

Iar Benitez nu doar si-a periclitat imaginea de mag in confruntari cheie din cupele europene, cedand acasa in prelungiri atat cu Olympique Lyonnais cat si cu Fiorentina Firenze dupa ce Liverpool condusese cu 1-0 la pauza si fiind egalat in minutul 90 in Franta, piatra de moara ce avea sa se dovedeasca fatala in economia grupei, dar si-a risipit recent si darul de a mentine rezultatul.

Pe rand, cu Manchester City, Birmingham City si Arsenal, „Rosii” au deschis scorul dar s-au vazut condusi cu 2-1, semn al cedarii initiativei in lupta de la mijlocul terenului. Iar de-acolo, in cativa pasi, oaspetii le-au deconspirat fragilitatea defensiva, amplificata de cautarile permanente ale antrenorului spaniol.

La sosirea ibericului in Liverpool, in vara lui 2004, Sami Hyypia era omul de baza al apararii, cu cel putin 35 de aparitii in campionat in precedentele cinci sezoane. „Schiorul” finlandez surprinsese prin siguranta si constanta sa in cincinalul gestionat de Gerrard Houllier, usurandu-i startul lui Benitez, care pornea la drum cu o alta mutare inspirata, alipindu-l scandinavului pe Jamie Carragher, pana atunci mai degraba un fundas de umplutura, mai ales pe flancuri.

Anii au trecut, proeminenta localnicului crescut la club inca din 1990 a crescut, pana la statutul de vice-capitan, in rolul de fundas central, insa odata cu marirea uzurii finlandezului si Benitez a cautat tot mai insistent un inlocuitor pe masura. Un partener in centrul defensivei, pentru Carragher. Cumparand din campionatul danez, cu o suma record de transfer pentru „Rosii” in cazul unui fundas, Benitez a riscat, a starnit oarece mirare in mass-media si a creat un precedent.

Tanarul Agger, inalt si vanjos ca Hyypia, era adus in 12 ianuarie 2006 pentru 5 milioane lire sterline, in primul din cele 3 sezoane de final de contract al finlandezului la Anfield, in care acesta a adunat 65 meciuri in campionat, o serioasa accidentare deturnand insa planurile lui Benitez in privinta inlocuitorului pe termen lung al „schiorului”. 

In cautare de solutii, Benitez avea din nou sa profite de perioada intermediara de transferari, aducandu-l din fotbalul rusesc pe Martin Skrtel, fundas central de profil similar, pe 6,5 milioane lire sterline, in 11 ianuarie 2008. Cand insa spaniolul l-a achizitionat deja in cursul actualului sezon pe grecul de 30 ani Sotirios Kyrgiakos, ca un inlocuitor la inlocuitor, politica de transferari in disperare de cauza a devenit parca mai evidenta ca niciodata, dand senzatia unei crescande instabilitati si discontinuitati la nivelul lotului de jucatori. Terenul de antrenament de la Melwood era asadar prevazut cu o usa rotativa.

Iar Carragher, ramas din vara fara colegii Alonso si Hyypia, candva titulari de baza, si apropiindu-se vertiginos de 32 ani, pare a personifica indarjirea fara rafinament a unui club incercand in van sa readuca iluzoriul titlu national la Anfield Road. Campioana Manchester United i-ar putea aminti lui Liverpool ca a asteptat chiar mai mult, pana in 1993, inca din anii ’60, pentru a castiga din nou campionatul, „Cormoranii” fiind insa disperati la ideea ca din 1990, cand cucereau pentru ultima data Albionul, rivalii de la Old Trafford s-au apropiat an de an la capitolul titluri cucerite, egalandu-i la 18 in luna mai.

„Diavolii” tragand din nou la titlu iar Liverpool chinuindu-se abia pe 7, sunt sanse ca trupa de pe Anfield Road sa cedeze suprematia si la campionate castigate. Eventuala pierdere de teren care s-ar putea sa-i fie fatala spaniolului, daca nu cumva deteriorarea brusca a evolutiilor si rezultatelor echipei ii vor grabi debarcarea.

Duse sunt zilele caldute de vara, din 2005, cand Liverpool savura statutul recastigat de campioana continentala, iar Benitez era aprobat de toti si in toate, legat de exemplu si de aducerea la club a compatriotului Pepe Reina, pe 6 milioane lire ce se dovedeau a fi intelept cheltuite, adaugandu-l unei osaturi consolidate cu Carragher si Hyypia in centrul apararii si cu Alonso si Gerrard completandu-se in linia mediana. Se puneau bazele coborarii sub limita de 30 de goluri primite anual in campionat, uneori cu larghete depasita de garniturile lui Gerrard Houllier.

Benitez se confrunta in schimb cu un deficit de personal, mai ales in plan valoric dar chiar si numeric, la intrarea intr-o alta iarna ce in general face diferenta in cursa neintrerupta, foarte solicitanta, din Premier League. Insuficienta care mareste semnele de intrebare in privinta celor 76 achizitii in acesti peste cinci ani, un numar ce ar dobori oricand orice argument al spaniolului impotriva tot mai numerosilor acuzatori. Multi vor da drept exemplu achizitionarea lui Robbie Keane, simbolizand parca toti recrutii ce din start dadeau senzatia intr-un mod oarecum nedetectabil dar evident ca nu se preteaza stilului, clubului si croiului caracteristic al tricolului „Rosiilor”. E ceva aparte legat de Liverpool FC, sablon in care alde Voronin ori Kromkamp, asa, ca sa aleg doar doua nume din lista achizitiilor lui Benitez, nu cadreaza in nici-un chip…

Iar autogolul lui Glen Johnson a venit parca pentru a invarti cutitul in rana, amintind de cele 18 milioane lire sterline ale sumei de transfer si de permanenta recrutare de personal in posturile de fundas de banda. Cati alde Dossena neridicandu-se ca profil fotbalistic la nivelul stachetei asteptarilor unui club ca Liverpool n-au fost oare cumparati intr-o haotica politica de achizitii in acest cincinal in gestiune madrilena?

Daca vrea sa-si caute scuze, Benitez ar putea arunca pisica in curtea guvernantilor, a caror decizie de crestere a cotei de impozitare a salariatilor bine remunerati a contribuit la plecarea unuia cu Xabi Alonso. Si astfel ajungem tot la bani, mai degraba decat la neintelegerile inerente, iscate de exemplu cand antrenorul i-a reprosat compatriotului sau din linia mediana absenta din inclestarea cu Internazionale, proaspatul tatic preferand in schimb sa ramana la patul sotiei. De fapt, tocmai relatiile deteriorate cu „locotenenti” de incredere din tara sa natala, cum a fost cazul si cu antrenorul secund Paco Esteban, i-au jucat festa managerului, ruptura in urma unor disensiuni de principiu in privinta viziunii lucrurilor cu asistentul sau lasandu-l vulnerabil, „descoperit”, si cu un inlocuitor, Sammy Lee, caruia ii fusese deconspirata neputinta in incercarea de a razbi solo, la Bolton Wanderers.

Houllier, si cu probleme cardiace, a mai rezistat trei sezoane, dupa tripla Cupa UEFA – Cupa Angliei – Cupa Ligii, din 2001, ce a estompat la vremea respectiva, ca si in cazul lui Benitez, nereusita recuceririi titlului. Houllier era debarcat la finele celui de-al saselea sau sezon la Anfield, dintre care primul, pana in noiembrie, in parteneriat cu Evans. Ibericul este la randul sau in a sasea campanie la timona „Rosiilor” iar clubul nu si-ar permite luxul sa-i pericliteze faima celui mai valoros recent produs al sau, Steven Gerrard, care ar putea deveni neimplinitul capitan fara un titlu de campion al Angliei la activ.

In fond, Gerrard a ramas de voie ori mai mult cu forta in curtea unei Liverpool preluata cu un an inainte de Benitez tocmai in ideea de a cuceri Anglia cu clubul din orasul sau natal. Si nu cu Chelsea, gruparea imbogatita peste noapte. Si Gerrard se apropie de zenit iar manevrele lui Benitez par a indeparta „Cormoranii” de marele deziderat, ratarea calificarii in optimile Champions League si implicitul deficit de incasari complicand si mai mult precaritatea situatiei financiare a unei grupari in datorii.

In estuarul lui Mersey, mai multe becuri rosii clipesc deodata. Semnalele de alarma sunt declansate. Reculul devenit obicei, de a aluneca imediat dupa putinele sezoane incheiate pe locul 2, plonjand pe sase in ’92 respectiv pe 5 in 2003, s-ar putea dovedi un pas inapoi cu repercusiuni si pentru urmatoarele cateva sezoane, ratarea calificarii in UEFA Champions League fiind ultimul cui, in asteptare pe raft, la cosciugul lui Rafael Benitez.

Ultima sa carte, romanul Aquilani, jucata in disperare de cauza drept reactie la plecarea lui Alonso, a dovedit inzecit neinspiratia antrenorului in privinta recrutilor sai. Un mijlocas de cavalerie usoara, adus chiar accidentat pe bani grei, in nemilosul Premier League. „Rafa” si-a pierdut „his marbles”, piesele de domino, cum se exprima insularii. Asadar, foarte greu de crezut ca mai poate redresa corabia. Rosul pulsatoriu pare a deveni permanent si intens. Alarma totala.

Ne contrazici, Benitez?

Derby: Liverpool si Everton, incotro?

Noiembrie 27, 2009

Derbyul de duminica, Everton – Liverpool, e al orgoliilor ranite, dupa o saptamana trista pe estuarul lui Mersey.

Gazda Everton a incasat un croseu teribil, guvernul britanic blocand proiectul „albastrilor” de a demara construirea unui nou stadion, in orasul satelit Kirkby. Vechiul Goodison Park e demodat si incorsetat de sirurile de case din zona, ce nu-i permit extinderea, in vreme ce arena de la Kirkby ar fi putut constitui un nou inceput pentru gruparea detinuta de Bill Kenwright.

Oaspetii, Liverpool, au fost eliminati din UEFA Champions League, pentru prima oara in gestiunea lui Rafael Benitez, iar planul lor de a construi trambitatul Stanley Park pare acum a se lovi cu atat mai mult de aspectul financiar, complicat in urma redirectionarii spre UEFA Europa League.

Lasand la o parte ca ambele cluburi ar avea nevoie stringenta de o crestere a veniturilor din vanzarea de bilete, pentru a tine pasul la acest capitol cu Manchester United si Arsenal, care si-au extins respectiv reconstruit arenele, problema a devenit cu atat mai arzatoare cu cat zilele trecute conurbatia Liverpool si-a inaintat laolalta cu alte 14 orase din Albion aplicatia si dovada de creditare in vederea gazduirii Campionatului Mondial din 2018, a carei candidatura Anglia si-a lansat-o.

Conform dosarului celor din Liverpool, orasul ar propune ca arene gazda atat preconizatul Stanley Park, viitor stadion cu 60.000 locuri al „Cormoranilor”, dar a carui constructie a fost amanata datorita turbulentelor financiare si stramtorarii creditarii, cat si amintitul stadion din Kirkby, devenit la ora actuala un proiect mort in fasa. Cu alte cuvinte, la cum stau lucrurile, Liverpool ar putea ramane pe dinafara daca Albionul ar castiga intr-adevar dreptul de organizare al C.M. din 2018. O eventualitate deprimanta pentru cluburile locale si ale lor numerosi simpatizanti.

In aceste conditii, intrebarea vine de la sine… Liverpool, incotro? Si aici nu e vorba doar de „Rosii”, ci si de „Caramele” si de orasul port in general.

In martie 2007, la ora dialogului cu Paul Wilson, ziarist localnic semnand editoriale in duminicalul londonez The Observer, un fel de supliment de weekend al cunoscutului cotidian stangist The Guardian, conducerea lui Everton n-ar fi agreat deloc o eventuala impartire a unui nou stadion cu rivala Liverpool.

Wilson, fan Everton, imi explica cum stateau lucrurile: „Nici vorba ca suporterii ori clubul sa fi dorit asa ceva si, oricum, Liverpool nu s-ar fi sinchisit nici ea. Marea majoritate a fanilor n-ar fi fost de-acord, chiar in conditiile in care Goodison Park este si el invechit, unica varianta fiind mutarea inafara orasului, la Kirkby, parte a unui complex comercial. La fel, linia oficiala a clubului e ca mai bine ar juca la Beirut, decat sa imparta cu Liverpool. Opinez ca solutia cea mai practica ar fi fost ca Everton sa se mute tocmai la Anfield Road, care inca e un stadion bun, incat te doare sufletul ca va fi demolat, decat sa ridice si ea o arena abstractizata, dar asta nu se poate intampla nici intr-un milion de ani. Pe de alta parte, stiindu-i pe americani intreprinzatori cum sunt, m-as fi asteptat ca noii investitori de la Liverpool sa faca un ban din impartirea Stanley Park cu Everton. Dar n-au fost interesati.”

Ei bine, doi ani si jumatate mai tarziu, lucrurile sunt incremenite cel putin in privinta impartirii stadionului. Insa cu o mentiune. Daca Liverpool FC ramane ferm pe pozitie, reiterand cu fermitate ca nu doreste construirea la comun a noii arene, Everton Liverpool s-a sucit brusc in urma esuarii proiectului de la Kirkby, cel putin la nivelul conducerii clubului, batand saua sa priceapa iapa ca i-ar surade mutarea intr-un stadion municipal. Asa cum se practica in nordul Italiei de exemplu. Ar fi insa o premiera in Albion.

Si oare ar fi Liverpool dispusa, in conditiile constrangerilor financiare, sa renunte la linia sa traditionala si sa devina o pioniera in insula, impartind arena cu clubul considerat mai mic, desi atragand mai multi suporteri localnici? Extrem de putin probabil, desi – lasand mandria la o parte – o logica de ordin geografic ar sugera o reevaluare a prioritatilor.

E bine stiut ca Anfield Road si Goodison Park sunt despartite doar de o intindere verde, Stanley Park, o pajiste avand si un lac in preajma arenei lui Everton. In Liverpool, un oras destul de intins, ambele stadioane sunt amplasate asadar in acelasi cartier, fapt ce ar sugera o unire a fortelor, daca barierele traditiei si rivalitatii n-ar sta in cale.

Insa Liverpool, care doreste inadins sa-si pastreze suprematia in oras, stie ca in plan financiar Everton ar fi mai interesata de o asemenea reuniune a fortelor, datorita capacitatii si mai reduse a arenei Goodison Park, incet-incet o adevarata relicva a fotbalului englez. Ca istoric, Goodison e fantastic. Insa realist vorbind, stadionul cu o biserica intr-un colt al sau numai pretabil fotbalului din 2010 nu mai este…

Asta pe cand Liverpool, proiectand noul Stanley Park aproximativ pe locul lui Anfield Road, oarecum rotit si putin deplasat, ar ramane suverana in zona.

Totusi, grijile lui Liverpool se ingroasa, proiectul deja contramandat fiind franat nu doar de lipsa creditarii pentru demararea constructiei, Cuiul lui Pepelea pentru americani, ci de-acum si de pierderile financiare rezultate din eliminarea din Liga Campionilor. In aceste conditii, o clasare de la locul 5 in jos la finele actualei editii de Premier League, echivalenta cu necalificarea in Champions League, ar complica si mai mult situatia, implicit decalajul fata de triunghiul fruntaselor fiind in pericol sa se mareasca simtitor.

Sezonul trecut, Liverpool incasa 23,2 milioane euro din prezenta in Champions League, opt milioane venind din optimea cu Real, spulberata cu 5-0, si sfertul de finala pierdut in fata lui Chelsea. Acum, scurtcircuitata in grupa, Liverpool a ramas cu o gaura in buzunar. Deloc placut, tinand cont de datoriile de sute de milioane ale clubului, renegociate vara trecuta, dar cu scadenta la ora Mondialului sud-african, o situatie noua pentru „Rosii”, condusi vreme de decenii cu mare precautie financiara, nicicand pe… rosu.

Everton, desi nu e imprumutata masiv la banci, n-a adus profit si este unicul club „cu firma” care realmente jongleaza pe un fir de ata, nepermitandu-si vreun lux banesc.

Si in acest context are loc derbyul de duminica de pe Goodison Park, lasand la o parte probleme celor doua echipe in acest sezon. Pe de-o parte, pierzand miercuri si la codasa Hull City, Everton s-a scufundat de-a binelea, intrand in hora retrogradarii. Incredibil dar adevarat. Indisponibilitatile recente nu-i ajuta cauza, capitanul Phil Neville adaugandu-se listei cam lungi ce-i da batai de cap scotianului David Moyes.

Nici in UEFA Europa League „albastrii” nu mai defileaza, ca in primele doua jocuri, castigate, fiind in schimb pusi la colt de Benfica, 5-0 la Lisabona si 2-0 pe Goodison Park. De fapt, combinand ultimele 20 de rezultate ale lui Everton si Liverpool, rezulta doar 3 victorii. Da, trei!

Liverpool vine dupa remize acasa cu Birmingham City si Manchester City, ambele 2-2, iar unicul punct smuls in 3 jocuri cu Lyon si Fiorentina au aratat ca Benitez nu mai exceleaza nici in Europa, teren propice spaniolului. Capitanul Gerrard abia a revenit dupa o accidentare iar Torres a fost menajat in Ungaria, „Cormoranii” lasand impresia ca schiopateaza iar unul ca Mascherano dand de inteles ca perioada de transferari din ianuarie i-ar putea servi despartirii de Merseyside. Nici Babel nu e departe, despartirea in vara de Xabi Alonso generand pare-se un efect de domino odata cu scurgerea sezonului. Influentului iberic i se simte tare mult lipsa pe Anfield Road.

Parca niciodata in ultimii ani un derby local in Liverpool n-a avut loc sub nori atat de sumbri si amenintatori. Problema stadioanelor si implicit a candidaturii orasului in cazul reusitei insularilor de a obtine dreptul de gazduire peste opt ani amplifica grijile suporterilor, dezamagiti de imposibilitatea cresterii veniturilor cluburilor si mai recent de rezultatele negative.

In plan economic, orasul Liverpool n-o duce pe roze iar sugrumarea creditarii si implicit a investitiilor in infrastructura fotbalistica nu-i ajuta deloc cauza. Vechile stadioane sunt amplasate intr-o intinsa zona rezidentiala, cu case insa modeste si multe dintre ele abandonate, cu grilaje la geamuri, intregi strazi fiind chiar parasite si in decadere. Este asteptat buldozerul. Cam aceasta este realitate in preajma parcului Stanley si cat rezultatele bune au curs iar planurile cu americani bogati si potentiale noi stadioane au fost trambitate sus si tare, lacunele majore au fost date uitarii. Dar evenimentele recente au aratat pericolul in care se regaseste orasul fotbalistic Liverpool, intr-o imagine de ansamblu a jocului in Albion.

E de prisos asadar sa mai reamintim ca ultimul titlu national al „Cormoranilor” dateaza din 1990 iar al „Caramelelor” din ’87. Iar ultimele trofee, din 2006 pentru Liverpool, Cupa Angliei la penaltyuri, respectiv din ’95 pentru Everton. Tot FA Cup. Cate n-au strans alde Manchester United, Chelsea ori Arsenal de-atunci, e motiv de depresie puternica pe Mersey.

Un derby pe care gazdele il vor aborda din jumatatea gresita a ierarhiei iar Liverpool doar de pe locul 7. Orgoliul ranit ar putea insa genera implicit o si mai incrancenata rivalitate locala. Un meci demn de urmarit.

Mi-au trebuit peste 20 de ani sa aflu ca nu stiam de fapt mai nimic

Noiembrie 23, 2009

E plictisitor, plictisitor de moarte, fiind deci cazul s-o luam din loc. A fost concluzia lui Roy Keane despre reactia unei intregi Irlande, mai putin a sa, of course, la hentul lui Henry, parere exprimata la nici doua zile dupa jocul de la Paris.

Sunt perfect de-acord cu Keane c-ar fi timpul sa scriem si de-altceva. Dar, intr-o ultima radiografiere a tonelor de hartie consumate in Albion pe marginea meciului intre vecinii de peste Canalul Manecii si Marea Irlandei, m-am izbit de editorialul unuia dintre cele mai reputate peneluri din Regatul Unit, al carui comentariu m-a facut sa pricem ca, in ciuda deceniilor petrecute de la distanta ori de la fata locului cu ochii pe fotbalul insular, nu deprinsesem o piatra de temelie a etosului jocului inventatorilor sai.

Intr-o stranie coincidenta in privinta nationalitatii eroilor fazei aduse in discutie de jurnalist, se intampla cu doar 9 zile inaintea henturilor de pe Stade de France ca un mulatru atacant francez sa obtina un penalty nemeritat, plonjand in careu ca in bazin, in preajma unui mijlocas irlandez ce se lansase intr-o deposedare prin alunecare, fara insa a-l fi atins. Faza s-a derulat in ultimul joc al etapei dinaintea meciurilor intertari, mai exact Liverpool – Birmingham City, intr-o luni seara.

David Ngog a patruns pe flancul stang, a cazut neobstructionat in careu, arbitrul a acordat penalty iar irlandezul Lee Carsley s-a facut foc si para pe francez si oficial. Acest incident, si nu mult discutatul dublu hent de la Paris, a fost subiectul randurilor ce mi-au dezvaluit un fapt esential despre crezul iubitorilor de fotbal din Regat.

Am aflat astfel ca, la conferinta de presa dinaintea recentei partide Liverpool – Manchester City, un alt 2-2, ca si cu City din Birmingham, Rafael Benitez s-ar fi exprimat ca plonjonul lui Ngog s-a constituit intr-o mai mica ofensa la adresa fotbalului decat un tackling periculos. La care, atragandu-i-se atentia ca auditoriul englez are o perceptie inversata in aceasta privinta, spanionul a solicitat presarilor sa incerce furnizarea unei ordini mai umane a prioritatilor.

E posibil ca, influentat de numarul accidentatilor din lot in cursul acestei toamne, incluzand piese cheie ca Gerrard si Torres, antrenorul Benitez sa fi incercat diminuarea oprobiului iscat la adresa oportunismului tanarului sau atacant prin a-i aseza plonjonul in lumina unor „rele” pe care le considera mai mari, exemplificand tacklingurile ce pun in pericol ori chiar accidenteaza adversari.

Benitez nu si-a gasit insa cu acest punct de vedere aliati intre ziaristi. Dintre care, editorialistul a dezvaluit consensul sincer al breslei ca, amintind de-un plonjon similar din vara al lui Eduardo, in jocul Arsenal – Celtic, gestul brazilianului-croat a fost mai grav decat incidentul in care ii era rupt piciorul, intr-un tackling considerat accidental, comis acum 20 de luni, coincidenta, de un fundas de la… Birmingham City, Martin Taylor. Faultul de maidan din preajma centrului terenului, in primele minute ale acelei partide, e probabil inca intiparit pe retina multor telespectatori, cu tibia lui Eduardo franta ca o grisina si cu Wenger explodand imediat dupa fluierul final, cum ca Taylor ar trebui suspendat pe viata din fotbal. Sentinta pe care si-a renegat-o in aceeasi seara.

Ei bine, dintotdeauna am admirat fair-playul britanic si, mai mult, am detestat copios trucurile de tot felul ale fotbalului in general de sorginte latina, contrast care m-a determinat cu si mai mare usurinta sa simpatizez abordarea insularilor. Dar n-am intuit ca britanicilor le repugna intr-asemenea masura teatralitatea ori micile farse ale jocului latin incat sa imbratiseze ca pe un mai mic rau o incercare de deposedare generand oase rupte. In fiecare zi invatam cate ceva si abia acum am priceput ordinea lucrurilor, pe un subiect de principiu mai mult decat important in privinta fotbalului insular.

Benitez, dupa 6 ani in Albion, de o parte a faliei, iar presarii de cealalta, cand vine vorba de merele stricate ale fotbalului. Plonjonul in speranta unui penalty ori tacklingul primejdios. Falia e probabil extinsa in aceasta privinta, existand in general intre jocul din Marea Britanie si cel continental ori macar latin.

Iar pentru a-si fortifica argumentul, comentatorul a exemplificat atacul lui Guthrie, in primavara inca in elita cu Newcastle, care a sprintat la tinta, scotandu-l din joc pe Fagan, de la Hull City, dar nu pentru restul partidei, ci pe cateva luni de zile, considerand ca faultul sau, desi in mod evident premeditat, ar atrage mai putine critici decat plonjonul teatral al lui Ngog.

Aici consider ca este o fortare a notei, o exagerare, ori  – din contra – tocmai dovada absoluta a spiritului de lupta al bulldogului britanic, „fibra” esentiala a jocului in insula. Jos palaria daca determinarea respectivilor jucatori, oricat de amenintator ar parea tacklingul, ar rezulta intr-o deposedare curata prin alunecare, mingea si nu adversarul. Insa in cazul in care atacurile s-au lasat, in cazurile amintite, cu fracturi si multe luni prin sali de recuperare si pe tusa, imi cer iertare, dar n-ar putea avea mai multa trecere in fata incercarii unui Ngog de a obtine pe nedrept penalty.

In motricitatea lui Ngog nu s-a deslusit ca ar cauta penaltyul cu lumanarea, doar „saniuta” lui Carsley determinandu-l sa incerce in ultima clipa marea cu sarea, pe cand acel hei-rup al lui Guthrie, lansat la rupere, a fost cu premeditare. Acestea au fost exemplele alese de ziarist pentru a-si reliefa punctul de vedere, creand implicit o falie intre perceptia sa si probabil nu doar a lui Benitez, ci a destulor exponenti ai fotbalului non-insular.

Articolul mi-a pus in alta lumina marja acceptabilitatii deposedarii in fotbalul insular, placandu-mi mult tacklingurile desavarsite dar gasindu-le uneori mai mult decat la limita chiar si pe cele ale lui Paul Scholes, altfel deloc un jucator „murdar”.  

Mai jos, faultul asupra lui Eduardo si plonjonul sau contra lui Celtic, unii presari considerand a doua infractiune ca fiind mai grava. Va las pe Dumneavoastra sa decideti. Gusturile nu se discuta.

http://www.youtube.com/watch?v=qryjPi4KEek

E pe ritmuri sud-americane. Si zau ca mi s-ar face inima cat un purice, sa-mi mai sara cineva la picioare, dupa atacul de mai sus. Dar de-aceea nu-s fotbalist si scrijelesc in lumea virtuala.

http://www.youtube.com/watch?v=uL5G6eAsfgY  

 

Ziua 155. Linia peste Newcastle

Mai 27, 2009

Stiti de ce opinez ca nu retrogradarea lui Newcastle United ar constitui povestea cap de afis a sezonului recent incheiat, si la care ma voi referi spre final, pe 7 intr-o ierarhie de la 1 la 10 a evenimentelor notabile? Pentru simplul motiv ca proprietarul alb-negrilor, Mike Ashley, a legat tampon de tampon un tren al evenimentelor generator al unui accident in asteptare. Picajul n-a fost o minune, nici macar o mare surpriza, ci consecinta managementului defectuos. Nu stim cum si-o fi facut miliardele subtiate acum sub suma cu 9 zerouri la coada, dar in fotbal a dat gres. Pe pielea sa dar mai ales a incercatilor suporteri de pe Tyne.

Un alb-negru "mic", The Fulham F.C., de la Cabana Craven, merge in Europa Cup, pe cand un alb-negru "mare", Newcastle, si-a dat surprinzator cu firma-n cap, pe mana neinspiratului investitor Mike Ashley. Craven Cottage asteapta sosirea Europei. Continentul, auzi? Pofteste chiar pe talazul Tamisei

Un alb-negru "mic", The Fulham F.C., de la Cabana Craven, merge in Europa Cup, pe cand un alb-negru "mare", Newcastle, si-a dat surprinzator cu firma-n cap, pe mana neinspiratului investitor Mike Ashley. Craven Cottage asteapta sosirea Europei. Continentul, auzi? Pofteste chiar pe talazul Tamisei

Povestea anului ar fi, in opinie personala, accederea lui Fulham Londra in noua Europa Cup. E antiteza crahului lui Newcastle, e dovada ca resursele limitate nu sunt o bariera in calea atingerii unor performante notabile. Cu un antrenor experimentat si eficient, chiar si fara bani ori un stadion mare, alti albi-negrii au prins locul 7 si trenul ex-Cupei UEFA. E imens, daca notam ca sub Fulham s-au clasat alde Spurs, pe opt, ori Man City, pe zece. Roy Hodgson nu doar ca a reusit o miraculoasa salvare de la retrogradare, in mai 2008, la putine luni de la sosirea la Craven Cottage, dar i-a elevat pe „Cabanieri” pe 7. Metamorfoza de zile mari! Al Fayed trebuie ca e in al noualea cer…

Johnny Haynes, care juca pentru Anglia chiar si ca divizionar secund cu Fulham, trebuie ca zambeste din ceruri. Cu statuia legendei recent dezvelita la Craven Cottage, Fulham s-a schimbat la fata. Nu doar o supravietuitoare, ci o echipa-surpriza...

Johnny Haynes, care juca pentru Anglia chiar si ca divizionar secund cu Fulham, trebuie ca zambeste din ceruri. Cu statuia legendei recent dezvelita la Craven Cottage, Fulham s-a schimbat la fata. Nu doar o supravietuitoare, ci o echipa-surpriza...

Pe locul 2, o alta poveste… pozitiva. Atat s-a concentrat lumea pe batalia retrogradarii incat a uitat pur si simplu un nume. Stoke City. De ce? Pentru ca nou-promovata, desi cotata in august 2008 cu cele mai mici sanse de supravietuire, nici macar n-a fost implicata in acea lupta oarba. S-a detasat de ea, cu capul in pamant, umilinta si transpiratie. S-a lasat luata peste picior si si-a strans punctele necesare. 45! Foarte mult pentru o nou-promovata subapreciata. E succesul lui Tony Pulis, de multi ani la carma, cu sapca sa de baseball. Stoke pe 12. Cine ar fi crezut!?

Pe trei, tot ceva de bine. Consolidarea lui Villa si Everton in coasta celor patru. Ba chiar Villa s-a vazut o vreme pe podium si chiar a dat senzatia ca-i va sterpeli locul patru lui Arsenal. Intarirea lor da sperante in privinta spargerii monopolului. Greu de crezut dar nu imposibil… In fond, Everton ii lua fata lui Liverpool in anul in care „Cormoranii” triumfau la Istanbul iar acum, iata, au eliminat-o pe Man United in semifinala Cupei Angliei. Asadar se poate. Mai mult, ambele garnituri propun cateva nume surpriza, in general tineri, pentru lotul lui Capello. Si sa nu uitam ca un anumit Wayne Rooney a plecat de la Goodison Park.

Pe patru as aminti de o noua Gheata de Aur. Nu doar pentru aparentul miserupism din finala moscovita a Champions League, Anelka a fost considerat produs alterat la inceputul acestei campanii. Eliminarea cu Franta, la Euro 2008, unde n-a facut multi pureci, au intarit senzatia ca nu e ceva in regula cu fostul puncher trecut pe la Arsenal, Man City ori Bolton. Dar a fost anul sau, cand, mai cu modestie si ceva mai mult efort, a strans gol dupa gol in Premier League si a sfarsit golgeter, cu 19 reusite, bezeaua finala, din ultima etapa, la Sunderland, fiind un euro-gol demn de un nou invingator. Torpila la coltul lung… Anelka nu si-a pierdut simtul golului, ci a rasplatit-o pe Chelsea pentru increderea acordata  la inceputul anului trecut, cand multi sceptici se gaseau la sosirea sa la Stamford Bridge. Ronaldo a ramas pe doi, cu 18 goluri, un trening aruncat in frustrare, un Ferrari in bordura, o calificare cu Portugalia in dubiu, un nor de speculatii de a fi sau nu madrilen si senzatia generala ca sezonul precedent, cand a minunat lumea fotbalului, a fost un varf al varfurilor greu de reatins. Poate ca Anelka i-a aruncat manusa si il vom revedea pe Ronaldo nu doar foarte bun, ci din nou sclipitor. Pe trei, cu 16 goluri, impresionantul Stevie Gerrard. Un mijlocas golgeter. Omul echipa, care, „imperecheat” cu Torres, si el cu o recolta semnificativa in primul sau sezon insular, a tras-o pe Liverpool mai aproape de titlu ca niciodata. La 4 puncte. Cat doua remize de 0-0 cu Stoke. Caci altfel, sa nu uitam, Liverpool a rapus-o tur-retur pe campioana Man U.

Pe cinci, despre alt triumf al fotbalului. Micutul sard a incheiat pe 9 cu West Ham, in ciuda intemperiilor de la Upton Park. Un proprietar islandez cu mari probleme financiare, fuga dupa un nou cumparator, cedarea jucatorilor cheie pe banda rulanta, demiterea lui Curbishley deja toamna, iata tot atatea motive pentru o potentiala vrie a „Ciocanarilor”. Dar Zola s-a lansat cu brio in managementul de club, remizand printre altele si pe Stamford Bridge, unde e adulat de fanii lui Chelsea, si mai ales lansand la apa juni ai Academiei lui West Ham United. „Gradinita” infloreste, fiind udata cu pasiune si pricepere de Zola. O prima jumatate de sezon miraculoasa. Cum ii va fi in primul an plin la carma?

A sasea poveste a anului tine de o supravietuire in nord-est. Vedeti dumneavoastra, Newcastle si Boro erau cluburile cu firmament ale zonei, cu finale recente pe Wembley, fie ele si pierdute, macar cu semifinale europene in Cupa UEFA, cu asteptari si pretentii. Dar de duminica ele vor fi eclipsate, macar pentru un an, de vecinele din zona care au supravietuit rigorilor elitei. Newcastle si Boro retrogradate, Sunderland si Hull ramase in Premier League, in ciuda asteptarilor. Meritoriu pentru Sunderland, care il demitea in iarna pe Roy Keane, Craciun cand multi le-au vazut pe „Pisicile negre” rupandu-si gatul. Dar asistentul Sbragia a salvat cum-necum corabia si, desi a fost demis, se poate considera erou al unei povesti de succes. Un al treilea an la rand, fotbal de elita pe Stadionul Luminii. Mai putin laudabil a fost modul cum s-a salvat Hull City, invinsa acasa in ultima runda si depinzand de esecul lui Newcastle, dupa un retur catastrofal, in care si-a aratat probabil adevarata fata, dar pana la urma si „Tigrii” nou-promovati in premiera in prima liga engleza au fost considerati carne de tun si victime sigure, asa incat insasi supravietuirea fie si trasa de par e un succes in sine. Mai ales reusita in dauna „vecinelor” de pe coasta nord-estica. Orasul Hull o fi intr-o teribila recesiune dar echipa de fotbal a descretit multe frunti. Antrenorul Brown, fost secund la diverse cluburi pentru Allardyce, desi cam prea dintr-o bucata, a adaugat o pagina buna CV-ului sau…

Si-abia acum m-as referi la Newcastle…

Picajul, o palma data fuduliei

Retrogradarea lui Newcastle cu un conducator recent in persoana lui Mike Ashley e exemplul perfect al investitorului intrat cu pieptul umflat in fotbal si cu dorinta de a folosi frumosul joc ca vehicul de publicitate al valorii sale financiare, pentru a-si creste implicit reputatia si promova imaginea. Insa Ashley s-a umplut de fapt de ridicol si, in ciuda bunelor sale intentii, nu merita scutit de ou si otet pe fata pentru simplul motiv ca felul populist in care a operat si, incredibil, inca opereaza, ii dovedesc uriasa fudulie. Varsand banii, traieste cu impresia ca se si pricepe la toate, inclusiv la fotbal, jucandu-se cu noua sa achizitie. Pe care a stricat-o, poate iremediabil.

Pentru ca Newcastle se afla astazi intr-o situatie mai grea decat a oricarei alte simple retrogradate, si ultima initiativa a lui Ashley, de a-l convinge pe Shearer sa continue, doar ar ingreuna si mai mult soarta „Cotofenelor”, dovedind ca sirul greselilor sale de judecata si optiunile nastrusnice sunt izvor nesecat. Se vorbeste deja de un nou Leeds, in vrie de la nivelul Champions League la cel al ligii a treia.

Derapajul lui Newcastle e cu atat mai incredibil cu cat la inceputul acestui deceniu clubul sfarsea 4 din 5 sezoane la rand in primele sase clasate in Premier League, fotbalul de Champions League adus de Sir Bobby Robson la St. James’ Park fiind insa nemultumitor pentru ambitiile unora. Robson a fost demis, ca si altii. Auzeam deunazi o parere, deloc magulitoare la adresa lui Newcastle… Atat de mare in nord-est, atat de „inchipuita”, jucandu-se cu soarta antrenorilor, demitandu-l si pe eroul locului, Keegan, la inceputul acestui sezon. Da? Pai atunci asa ii trebuie! Dintr-un club popular, cu istorie poleita cu trofee si fete legendare, ca a lui Jackie Milburn, ajuns o grupare luata in deradere… Fanii alb-negrilor nu merita asa ceva, pentru pasiunea si buzunarele incet golite cu care sustin mandria urbei. Newcastleul ca oras nu merita asa ceva, dar drama localnicilor tine de increderea oarba in banii unui om despre ale carei competente fotbalistice nu stiau o boaba. Bani au fost dar calitatea umana a generat convulsii interne devastatoare. Locul 18.

Sunt exact doi ani de cand Ashley cumpara clubul, cu 134 milioane lire achitate lui Sir John Hall si Freddie Shepherd, plus alte 100 milioane cu care stergea datoriile gruparii de la St. James’ Park. 234 in total. De atunci a inlocuit 4 antrenori, un director de fotbal si doi sefi executivi, schimbari care nu doar au debalansat corabia dar i-au si dat incet-incet gauri in buget. Declinul s-a intensificat iar la strigarea sa din toamna, cand spera irealist si cerea 220 milioane pentru vanzarea clubului, un american a ofertat doar 180 milioane lire sterline. Investitia sa initiala plus sutele de milioane pompate ulterior, pe contracte, salarii, achizitii si varii schimbari, valorau deci deja mult mai putin.

Insa duminica, pe Villa Park, cand Aston Villa a innecat-o cu un 1-0, alte 90 de milioane au fost sterse din valoarea clubului, care, conform unor surse financiare, ar fi evaluat acum la cel mult 90 milioane! Norii negri insa abia s-au adunat. Si asta pentru ca din totalul veniturilor in sezonul tocmai incheiat, de 99 milioane, 41 au fost generate din drepturile de televizare care, insa, datorita retrogradarii, vor plonja la incredibila suma pentru un club obisnuit cu binele, si anume 2,5 milioane, cu alte 11,5 milioane urmand sa fie incasate sub forma achitarii ulterioare, „parasutate”, a ultimelor sume platibile prin contractul Premier League cu difuzorul Sky. Picaturi de ploaie… De ce?

Pentru ca 12 din cei 33 jucatori din lot au contracte de peste 50.000 lire pe saptamana, cu culmea ridicolului in dreptul numelor lui Owen, 115.000 lire in 7 zile, si Viduka, 80.000 lire. Newcastle nu si-i mai poate permite si cine i-ar prelua, cu asemenea sume, cu picioarele lor „casabile”, la varsta lor? Cine si-ar dori un problematic Barton cu 60.000 pe saptamana? Dar un batran Geremi cu tot atat? Dezastru. Mai mult, in contractele lor nici pomeneala de o eventuala retrogradare si consecintele sale financiare, asa incat clubul va fi bun de plata. Averea lui Ashley o fi ea de 700 milioane, injumatatita in ultimul an, de cand cu prefabricata „criza”, dar nici macar atata banet n-ar alimenta „plumbul” Owen in conditiile in care veniturile vor plonja, fie ele din drepturi de televizare, comerciale, vanzari de produse ori chiar bilete. Fanii echipei nu vor deveni peste noapte ai lui Sunderland, asta-i clar, ci mai bine si-ar taia un picior, dar poate vor prefera sa ia un an pauza, ori macar pana vor vedea spatele lui Ashley, departandu-se…

Unul care le-a vazut pe toate si a sarit la timp a fost portarul Shay Given. 12 ani la Newcastle, pana la finele lui ianuarie, cand a ales sa-si fredoneze cantecul de lebada pe petrodolarii lui Man City. Irlandezul a presimtit, de-acolo, dintre buturi, ce avea sa se pravaleasca peste alb-negri. Un val intunecat… A ramas in poarta un la fel de batran inlocuitor, Harper, iar piese de rezistenta vor fi tracasatul Nicky Butt, care nu poate avea 101 vieti, si Duff, extrema sfarsind cu picioare de cristal. O revenire imediata in elita? Numele clubului asa ar sugera. Insa cu numele Newcastle n-a mai strans multi pureci, de la Robson incoace. Altceva are nevoie in Championship, o liga cu 8 etape in plus fata de elita, unde grupari gen Sheffield Wednesday, Derby, Forest, Leicester, au vieti grele. In doar 5-6 ani, elitistele Charlton, Southampton si Norwich s-au vazut purjate si din liga a doua. Nu-i un campionat usor, mai ales cand esti in vrie si cu un conducator care nu pricepe sa lase jucaria pe mana altora, ba chiar sa gaseasca un intelept care sa-i aleaga pe acei altii…

Duminica s-a tras linia peste Newcastle si, desi fanii lor n-o merita, nu multi au plans de mila gruparii alb-negre. La asa intrus in fotbal, asa decadere. O alta fosta castigatoare de cupa europeana, de multiple trofee interne, sfarsita inafara elitei…

Am incheiat cu Newcastle, sa trecem la… locul 8.

Predilectia pentru demiterea antrenorilor la prima succesiune negativa de rezultate lasa un gust amar in privinta tendintei pentru succesul imediat in cea mai competitiva liga din lume. Roy Keane de exemplu o promova pe Sunderland in 2007, doar pentru a fi pe faras la Craciun. Sa fi fost limba sa spurcata parte a deciziei luate? Dar iata ca si inlocuitorul sau, Sbragia, a fost demis imediat dupa incheierea ostilitatilor. Cine sa mai inteleaga ceva? Ori Sunderland s-ar fi asteptat sa incheie mult mai sus decat pe 16? Caz in care cei doi au fost considerati drept „esecuri”. Newcastle l-a trimis la plimbare pe legendarul erou local Kevin Keegan, sfarsind prost pentru a doua oara la carma „Cotofenelor”, si iata unde s-a ajuns. Cu inlocuitorul irlandez Kinnear in spital, cu operatii pe inima, si cu un Shearer netestat si neverificat pe banca in ultimele 8 etape. Blackburn ar putea fi felicitata ca a apelat la Allardyce si s-a salvat, renuntand la timp la novicele in elita Paul Ince, insa intrebarea e cine a avut ideea, vara trecuta, sa-l inhate pe Ince de la o nou-promovata in liga a treia, MK Dons. Pai… Blackburn, nu-i asa? Macar eroarea initiala n-a fost reparata cu o alta. Portsmouth a apelat si ea la un carusel si poate de aceea a tremurat pana spre final. Dupa Redknapp, a urmat Tony Adams, care era evident ca n-are croi de Premier League, investirea sa, o poveste similara cu cea a lui Ince la Rovers, fiind rectificata cu numirea lui Paul Hart. Lui Curbishley i-au fost rapite starurile lui West Ham iar apoi, cand rezultatele s-au intors impotriva lui, s-a uitat faptul ca sangele sau e … visiniu-albastru. Totusi, schimbarea a fost benefica, gratie geniului lui Zola. Ce sa mai zicem de Spurs?!? Ramos a venit asa cum a plecat, in convulsii la White Hart Lane, asta dupa ce adusese Cupa Ligii in N17. Va fi Harry Redknapp o alegere mai buna, asta pe termen lung? Discutabil. Si-asa am ajuns la Chelsea. Mare ar fi fost minunea ca Scolari sa rupa gura targului. De fapt, si-a frant gatul si Roman a salvat aparentele cu „amicul” Hiddink, de la carma Rusiei. Provizoriu.

Am lasat spre final descinderea arabilor in Premier League. Sosirea seicului, la inceputul sezonului, la Man City, a fost una foarte semnificativa. Resursele sale financiare au ridicat si mai mult stacheta sumelor de transfer, pe Robinho platindu-se, chiar in primele zile ale noii oranduiri, un nou record britanic, peste 30 milioane lire. Ca Robinho n-a impresionat, mai ales in retur, in ciuda celor 14 reusite in liga, nu inseamna insa ca City n-a complicat si mai mult itele financiare in Premier League. Potul ambitiilor a crescut cu atat mai mult. Ca un fapt pozitiv, desi au aruncat cu bani, arabii s-au abtinut de la a se juca in nestire cu noua jucarioara. Hughes a fost gratiat si inca e pe metereze. Desi a doua trupa din Manchester a sfarsit pe ultimul loc in prima jumatate, cu mai multe esecuri decat victorii, iar impactul sosirii bogatanilor a fost mai mic decat al iscusintei lui Eriksson, n-ar fi insa exclus ca – vorba lui AC/DC, Moneytalks – banul sa vorbeasca in viitorul sezon. City atacand primele sase locuri, ocupate pentru al doilea an la rand de aceleasi cluburi, si doar cu Liverpool saltand serios, doua locuri?

Si sa-i dam Cezarului ce se cuvine. Sir Alex Ferguson si-a mentinut „Diavolii” in varf, ba si invingatori in Cupa Ligii si croindu-si drum pana la Roma. Anul trecut pana la Moscova, acum pana in finala cu Barcelona. Dominatia lui Man United in „era Ferguson”, mai ales in anii de Premier League, este atat de covarsitoare incat constanta campioanei nu mai mira pe nimeni. Cea mai mare problema a lui Ferguson pare a ramane alegerea succesorului ideal. Caci schimbarea stafetei se apropie… Iar Rafael Benitez a avut meritul de a o carmi pe Liverpool in apele campioanei, starnind o pasionanta lupta pentru lauri, presarata cu contre verbale. Numai si faptul ca s-a duelat de la egal la egal cu autoritarul Ferguson, pe care l-a invins cu 4-1 pe Old Trafford, il face pe spaniol sa-si aline cumva durerea ratarii marelui premiu. Oricum, rosii sai au adunat 77 goluri, cele mai multe, propunand si 3 puncheri in primii 10 ai editiei… Gerrard (16), Torres (14) si Kuyt (12). Mai mult de jumatate din reusitele lui „Live”, in bocancii tripletei.

Si-asa s-a mai dus un an…

Ziua 79. Zece ani de la Petrescu&Co.

Martie 11, 2009

Liverpool s-a calificat pentru a patra oara in ultimii 5 ani in sferturile Champions League, cu un impresionant 4-0 contra Realului madrilen la Anfield Road, insa deplasarea de sambata la amiaza la Old Trafford, pentru derbyul de campionat de la Man United, cantareste mai greu in balanta aspiratiilor fanilor. Despre incercarile zadarnice ale „Cormoranilor” lui Benitez in Premier League m-am referit si in ultimul editorial din Fotbal vest, punandu-le in contextul unor prea numeroase si indoielnice transferuri „exotice”. Lucas Leiva e primul nume ce-mi vine in minte…

Asadar…

Blatter si-a ales parsiv momentul, dupa succesele la zero ale englezelor in Champions League in dauna cremei Europei contrastand cu Spania – Anglia 2-0, de a ameninta din nou cu fortarea legii cu 7 straini dar unuia ca Benitez, pana a fi afectat de o asemenea regula, i-a jucat festa nu cantitatea ci calitatea achizitiilor, in comparatie cu o campioana care a adaugat localnicilor cate un… Torres in fiecare compartiment.
 
 
De Goey – Ferrer, Thome, Leboeuf, Babayaro – Petrescu, Deschamps, Di Matteo, Poyet – Ambrosetti, Flo. N-a criticat acum 10 ani, dupa un Southampton – Chelsea 1-2 de Boxing Day, in 26 decembrie ’99, cand Vialli imbogatea istoria fotbalului englez, apeland in premiera la 11 straini si confirmand turnura de pe-atunci exagerata a globalizarii cluburilor. N-a fost atat de vehement nici dupa un Arsenal – Crystal Palace 5-1, in 14 februarie 2005, cand Wenger alegea 16 straini, titularizand 5 francezi. Sepp Blatter s-a descarcat in schimb dupa ce a numarat aproape la fel de putini englezi pe cate goluri s-au marcat in jocurile mansei tur a optimilor din Champions League cu implicare britanica.
 
Liverpool s-a impus pe Bernabeu numai cu un autohton, Carragher, iar doar Rio Ferdinand si Carrick respectiv Terry, Ashley Cole arestatul si Lampard au evoluat pentru finalistele editiei trecute, Arsenal scuzandu-se ca Almunia e naturalizat britanic. Cu pleiade de straini si cu strategii si tacticizari la sange importate de pe continent, cvartetul n-a primit gol de la „grei” peninsulari, presedintele FIFA reactionand cu un nou atac la baioneta pe unul din subiectele sale favorite: trecerea la maxim 7 straini pana in 2011 si mai apoi la 5.
 
Deloc rau, doar ca elvetianul neutru nu se sesiza la alegerea facuta de Vialli la finele unui an ce aducea Albionului, prin „Diavolii rosii”, primul trofeu de Liga Campionilor dupa mai bine de-un deceniu, ci se tot repeta acum, cand flagelul importurilor s-a extins si balanta puterii in CL inclina vizibil spre insula, cam de la triumful lui Liverpool la Istanbul. Blatter poate fi asadar suspectat de ipocrizie si nu laudat pentru spiritul egalitarist, in trambitata sa tentativa pe langa Comisia Europeana de a ingradi in cazul fotbalului legislatia liberei miscari a fortei de munca in cadrul comunitatii, restransa de la caz la caz doar in cazul cetatenilor romani si bulgari. Pai valoarea economica a unui Robinho, cu impozit pe salariu si alte rezultante comerciale, echivaleaza cu a mii de dulgheri bulgari…
 
La capitolul uzurparii dominatiei crescande a unora din cele 4 mari in Champions League, Blatter e mai mult sau mai putin pe aceeasi lungime de unda cu Platini, ambii aratand cu degetul contrastul intre triumful cluburilor si sa zicem recentul esec din Spania, dupa care pana si presa engleza a tremurat ca noua generatie s-ar putea dovedi tot una ramanand la stadiul de mare speranta. De fapt, mai intai monopolul a fost asigurat in insula iar apoi a fost extins si in Europa, chiar si intre fruntase sesizandu-se recent un decalaj, cu Man United tragandu-si partea leului pe toate fronturile, ceea ce-i da frisoane lui Blatter, nostalgic dupa anii deceniului trecut cand, regula celor maxim 5 straini functionand, Barcelona le administra un sec 4-0 „Diavolilor rosii”, obligati de-atatia britanici, considerati non-englezi, sa nu apeleze la piesa de rezistenta Schmeichel.
 
Dar apetitul de trofee al celor de la Old Trafford nu tine atat de importuri, daca e sa amintim de „bebelusii” englezi triumfatori pe Camp Nou in ’99 si sa-i numaram macar pe Rio Ferdinand, Carrick, Scholes si Rooney intre titularii actualei campioane, cat de experienta competitionala desavarsita a lui Sir Alex Ferguson, practicant de 23 ani, dupa rodajul la Aberdeen, plus de stiinta sa de a cheltui mult dar bine… Rio, Carrick, Rooney, Berbatov, Ronaldo. Daca l-ar alege pe Wes Brown si ar grabi trecerea de la van der Sar la Ben „iPod” Foster, aparatorul de lovituri de departajare, scotianul chiar s-ar alinia gaselnitei lui Blatter.
 
Un alt exemplu, cel al focului de paie de-un tur, in al cincilea sezon al lui Benitez la Liverpool, ar pune mai degraba sub semnul intrebarii eficienta importurilor masive de jucatori in Premier League. Se dovedeste acum ca formatul nascocit de UEFA, oferind cu larghete 4 locuri in Champions League alde Angliei, poate fi exploatat in Europa de oportunismul lui Rafa cu Liverpool, insa abilitatea sa tactica in confruntarile de pe continent nu poate ascunde neajustarea sa completa la rigorile unei competitii interne de anduranta, fara pauza de iarna.
 
Cu 4 puncte pe care conta la startul sezonului, risipite in remizele albe cu nou-promovata Stoke, si cu altceva decat recentul esec cu 2-0 de la Boro, o alta periclitata, „Cormoranii” lui Rafa ar fi abordat de la egalitate derbyul din weekend de la Old Trafford. Ca sa nu mai amintim de avansul pe care l-ar fi putut avea daca timpul ar fi stat in loc la Craciun, cand un 5-1 cu aer de pretendenta, la Newcastle, il facea imediat pe echilibratul Gerrard sa-si piarda capul in provocari nocturne. De-atunci, Liverpool a pierdut agoniseala aidoma Arsenalului, lidera in editia trecuta, incepand sa tuseasca in ianuarie, amenintata de „virusul” United, si cazand la pat in februarie.
 
S-ar putea spune ca Ferguson s-a ars doi ani la focul importurilor de calibru ale lui Abramovich dar a stiut sa arunce apa pe paie la achizitiile la kilogram ale lui Benitez si mai nou Wenger, dupa ce francezul a dat cu piciorul triumfurilor pe mana unor incercati alde Bergkamp in favoarea experimentelor pe filiere de juni mai ieftini.
 
Cu toata inteligenta sa tactica, plus cu bucataria fotbalului continental transpusa la Anfield, Rafa pare a esua din nou unde-i arde buza mai tare pe fani, in campionat. Oricat ar incerca ibericul sa deplanga incapacitatea sefului executiv pe duca Rick Parry, fost prim boss al Premier League, de a fi finalizat candva in acesti ani doritele transferuri ca si parafate ale lui Simao si Alves, adevarul e ca Benitez a instalat o usa rotativa la Anfield, pe care a lasat sa intre de bune suficiente rebuturi ori a adaugat neinspirat fotbalisti nu neaparat oarecare, ca de exemplu Keane, dar care era evident din start ca nu se vor preta croiului „Cormoranilor”.
 
Iar deficitul calitativ i-a ciuntit lui Liverpool sansa de a invinge adversare modeste, de lupta, cand tocmai un Torres ar face diferenta, servit de StevieG, metronom mai ales tenace si mai apoi cu fler. Dar cu spaniolul accidentat dupa Euro, in primul sezon insular, si cu Benitez in permanente cautari de jucatori si de formule de echipa, frustrarea a dat pe-afara, antrenorul luandu-se fara rost de vulpoiul Fergie, cu efect de bumerang. Ar mai fi disputele sale cu Parry, pe care pana la urma l-a inlaturat, fiind sustinut in acest sens de unul din americani, Hicks.
 
Poate ca Benitez va da lovitura la Manchester dar succesul de la Madrid nu face uitate anomalii gen El Zhar titular, Ngog inlocuitor. Alegere ce insumeaza „cincinalul” lui Benitez la Anfield: pierdut in amanunte. Dar scaparea de a arunca zecile de milioane pe jucatori medii, sume cu care Fergie am vazut ce-a facut, nu e decat in ton cu minusurile celor de la Anfield de a fi ultimul club din elita care sa-si fi lansat websiteul oficial ori sa angajeze un director comercial. Nu cu Dosenna, Lucas si speraclul se destrama imperiul lui Fergie.