Ziua 100. Vopsea Johnstone pentru ouale… negre ale ‘Palarierilor’?

O avanpremiera la finala unei competitii knock-out mai putin cunoscute dar care, in ciuda hazliilor nume mereu schimbandu-se in functie de sponsorii ei pe… duca, atrage din cand in cand pe Wembley si peste 80.000 de spectatori. Iar protagonistele nu se numesc Man United ori Liverpool, ci Scunthorpe United sau Luton Town.

In Anglia exista o Cupa a Ligii doar pentru cluburile din ligile a treia si a patra, diviziile “mici” ale fotbalului profesionist, in ideea de a le da o mai mare sansa sa ajunga pe Wembley, in ultimul act, ascensiune altfel improbabila via – Cupa Angliei ori League Cup, insa uneia dintre finalistele actualei editii a Johnstone’s Paint Trophy, Luton Town, lanterna rosie a esalonului patru, i-a fost atasata onoarei aparitiei pe noua arena cea mai mare repartitie de bilete pentru fanii ei din intreaga istorie a jocului insular, in acolada comparativa fiind introduse si finaliste ca Man United sau Arsenal.

Man United a cucerit Cupa Ligii pe Wembley in februarie  iar marele stadion va gazdui in 18 si 19 aprilie semifinalele Cupei Angliei, Chelsea – Arsenal si Man United – Everton, insa pana atunci “la aparat” pe iarba arenei nord-vest londoneze vor fi in 5 aprilie, in ultima duminica dinaintea Pastelui protestant, micutele Scunthorpe United si Luton Town, finaliste ale actualei editii a competitiei K.O. Football League Trophy.

Aceasta Cupa a Ligii rezervata exclusiv echipelor profesioniste din ligile a treia si a patra, are dublul rol de a adauga veniturilor gruparilor “mici”, prin cateva jocuri in plus si bani in premii de la sponsorii competitiei, si de a oferi ocazia unei rare aparitii pe Wembley unor formatii care altfel se vad eliminate relativ repede din F.A. Cup si League Cup.

Pornita la drum in 1983 sub denumirea Associate Members’ Cup, Football League Trophy a purtat la fiecare cativa ani alte nume, in functie de sponsor, din 2006 fiind cunoscuta drept Johnstone’s Paint Trophy. O firma de vopsele, Johnstone’s…

Vi s-ar putea parea o competitie patetica, o “umplutura”, dar de la triumful inaugural al lui Bournemouth, si-acum in liga a patra, 2-1 in finala cu actuala prim-divizionara Hull City, intre castigatoare s-au numarat si alte grupari din actuala elita, cum ar fi Wigan, 3-1 in finala din ’85 cu Brentford si 1-0 in cea din ’99 cu Millwall, ori Stoke City, si ea tot cu doua trofee la activ, ultimul acontat in 2000 in dauna alteia din cele 7 cluburi cu maximul de doua succese, Bristol City, dar care detine recordul aparitiilor in finala. Patru… Bolton, si ea din Premier League, cucerea Football League Trophy pe Wembley acum exact 20 de ani…

Varietatea finalistelor e data mai ales de du-te vino-ul intre divizii dar si de dezinteresul ori, de la caz la caz, dificultatea ascensiunii spre finala, cu un tur initial conceput pe criteriul geografic a 4 regiuni iar cu urmatoarele tinand cont nu de ligi ci de “sectiunile” nord si sud, meciurile eliminatorii in unica mansa fiind “dublate” doar in semifinalele tur-retur.

E drept, interesul fanilor nu e mare, mai ales in cazul “granzilor” rataciti, gen Nottingham Forest, care si-a batut recordul minim de asistenta din istoria clubului tocmai in aceasta competitie, la un joc cu Brentford, “magnet” pentru doar 2.013 spectatori, insa un derby local altfel inaccesibil datorita diviziilor de apartenenta ale echipelor poate schimba datele problemei. In 3 martie 1993, la Stoke, fanii rivalelor din oras City si Port Vale au uitat ca e vorba “doar” de Football League Trophy si s-au adunat in numar de 22.267.

Iar cand vine vorba de finala, atractia Wembleyului e uriasa. 80.841 fani au asistat la ultimul act din 29 mai ’88, a pe-atunci hazliu denumitei Sherpa Van Trophy, adjudecata de unica grupare campioana nationala din istoria fotbalului englez care si-a batut capul sa triumfe in aceasta “umplutura”. Wolves, acum lidera in liga a doua, o batea atunci pe Burnley.

Si iata ca istoria se repeta in 2009. Suporterii lui Luton Town au facut uitata drama ultimilor ani si au generat o cerere de bilete pentru finala care a impins federatia sa pluseze repartitiei de 30.000 tichete pentru sustinatorii “Palarierilor” pana la o “cota” de 37.800, nemaiauzita nici macar cand alde Man United ori Liverpool descindeau pe Wembley. In antiteza, Scunthorpe nu-si poate vinde fanilor alocatia de bilete, aceeasi ca pentru Luton, si asta pentru ca saracaciosul orasel din nord-estul Angliei e departe de Londra si lovit in plin de recesiune.  

De fapt, judecand dupa felul cum precedentul sponsor, LDV Vans, o firma de autoutilitare, nu gasea banii sa remunereze castigatoarele la finele contractului din 2006, e de vazut sub ce forma va rezista pe mai departe neatractiva Football League Trophy.

Pe moment insa, finala e foarte interesanta. Scunthorpe United, fondat in 1899, il lansa candva pe Kevin Keegan, un om al locului, care dupa 4 ani, 124 jocuri si 18 goluri la activ pentru “Fierul”, era vandut lui Liverpool, in ’71, pe 35.000 lire. Anul trecut, “Iron” sosea in liga a doua dupa o asteptare de 45 de ani, dansand insa doar… o vara, ceea ce nu o impiedica acum, desi cu 4 esecuri la rand in februarie, sa atace locurile 3-6 ale barajului de promovare din liga a treia, care ar putea implica o revenire pe Wembley, in finala play-off.

In contrast, Luton Town e detasat ultima in liga a patra, datorita unei penalizari de 30 de puncte fara de care s-ar fi gasit la mijlocul ierarhiei. Loviti a treia oara de faliment in acest deceniu, “Palarierii” au fost arsi brutal la puncte, dupa cele “doar” 10 ce le inlesneau anul trecut retrogradarea din liga a treia. Acum insa, cu tot cu un consortiu “2020”, ce pare a echilibra corabia, trupa din orasul-aeroport de la nord de Londra isi cam ia adio de la fotbalul profesionist, cu un plonjon in liga a cincea.    

Si cand te gandesti ca Luton incheia a saptea in prima liga, in 1987, intr-o perioada 1981-’92 in elita in care marca si actualul manager, Mick Harford. Pe-atunci, “Palarierii” ajungeau pe Wembley si in ’88, in finala Cupei Ligii, unicul lor trofeu din palmares, gratie unui 3-2 cu Arsenal, si in cea imediat urmatoare, 1-3 cu Forest, in dauna careia pierdeau cu 2-1, in ’59, unicul act final al Cupei Angliei in care patrunsesera pe marele stadion de la fondarea clubului in 1885.

 Cortegiul lui Luton, recent navigand diabolic intre divizii, din ’92 in elita in 2001 in liga a patra si inapoi in a doua in 2005, de unde a ajuns doar pentru a treia oara in istoria sa in divizia a patra, se indreapta parca fara scapare spre fotbalul semi-profesionist, dar fanii au decis sa intampine inmormantarea cu un… bal pe Wembley. Doar federatia s-a opus sa le ofere si din alocatia lui Scunthorpe, altfel ar fi navalit vreo 50.000. Pacat, caci zeci de mii de locuri vor ramane probabil goale la finala de duminica. Un sacrilegiu, tinand cont ca vechea arena a lui Luton nu poate inghesui nici 15.000 de suflete si va fi probabil vizitata din toamna de grupari si mai “mici”, din Blue Square Conference.

Sau poate ca sponsorul, “vopsitorul” Johnstone, le va pregati niste… oua negre, cu care Luton va sparge ghinionul pe ultima turnanta.

Ziua 99. Lacrimile milionarului secret

De la caz la caz, suntem manati de varii teluri si nazuinte. Ce-i pentru unii muma, e pentru altii ciuma. Si in functie de circumstante personale sau intorsaturi existentiale, idealurile pot fi ajustate iar caile urmate si atingerea zenitului capata alte semnificatii in estimarile initiatorului.

Lasand la o parte regia necesara si inevitabila intr-o asemenea productie de televiziune, seria de filmulete The Secret Millionaire difuzata pe canalul britanic Channel 4 ofera crampeie din provocarile ce ni le azvarle viata si atitudinile oamenilor de rand in incercarile de a razbi in existenta de zi cu zi dar si samburele care ar trebui sa canalizeze eforturile noastre, si anume intrajutorarea, spiritul altruist, colectiv, minunatul dar de a oferi.

Un intreprinzator de succes isi intra in rolul prefabricat al unui om de rand, cautandu-si calea in comunitatea locala, pe o perioada determinata de timp, abia la finele interactiunii cu semenii intalniti in noile imprejurari dezvaluindu-si identitatea, in momentul in care-si alege subiectii pe care doreste sa-i sprijine, sa-i ajute, sa-i „sponsorizeze”. Emisiunile sunt un imbold la a investi punctual, la scara redusa, intr-o anumita comunitate, invitati s-o faca fiind cei cu sacii incarcati in caruta.

Pentru o vreme, milionarul luat de la carma afacerii sale si transpus cu ingaduinta sa intr-o alta lume, este adus voit cu picioarele pe pamant, noua experienta putand avea magnitudinea unei redefiniri a valorilor existentiale. Intr-o lume in care egoismul si autoservirea nu doar din roadele propriei munci sunt tot mai evidente, pe coridoarele puterii sau in strada, asemenea pilde de civilism si spirit social dezvaluie o fateta a alternativei ce ar trebui adoptata pentru o lume mai buna, mai ingaduitoare, mai inclinata spre intrajutorarea aproapelui. O sansa in plus de supravietuire. Multi vor putea obiecta ca intr-un climat economico-social tot mai coroziv, si oamenii vor deveni mai cainosi si mai concentrati pe ciolan, mai mare ori mai mic, al lor sau al vecinului. Dar poate tocmai in ciuda adversitatii crescande a climatului existential, gesturile de o aleasa frumusete morala vor inmuguri mai cu rod.

Gary nu si-a dezvaluit identitatea completa, ci doar a cerut sa se integreze intr-o comunitate lovita de actuala asa zisa criza, din orasul Blackpool, la litoralul nord-vestic al insulei. A solicitat sa lucreze si si-a facut colegi si prieteni. A intrat in vorba, le-a ascultat pasurile si s-a regasit in trairile si experientele interlocutorilor sai prin incercarile la care il supusesera viata.  Si-a dat seama ca, lasand la o parte statutul social dobandit si avutia acumulata, e pe aceeasi lungime de unda cu noii intalniti in privinta simtamintelor umane si a trantei de zi cu zi cu viata.

O casa de oaspeti rezervata vacantelor, in unele cazuri ultima, pentru familii cu copii grav bolnavi, initiativa pusa pe picioare dupa ce fiica intreprinzatorilor se stinsese din viata la numai 21 de ani. Casa n-o ducea prea bine, lipsurile devenisera evidente, dar tot oferea refugiu, confort si o alinare pentru cei ce alesesera sa-i calce pragul. Gary s-a inrolat drept bun la toate si a aflat pasul familiei ce orchestra mica organizatie. Si-a reevaluat viata si sentimente dintre cele mai contradictorii l-au napadit, impartasindu-le suferinta. Seara, la retragere, in casa oarecare luata in chirie in zona, departe de confortul dobandit prin munca si de caldura familiala, Gary se destainuia camerelor de filmat care l-au urmarit pas cu pas in experienta sa. Il napadeau lacrimile. Isi vedea propria suferinta, dramele si incercarile esuate, suisurile si coborasurile, prin ochii noilor sai prieteni.

Doi veterani de razboi uniti de tragedia decesului sotiilor lor. Se simteau pe valuri, uitati de societate, fara dramul de respect pe care cu sange il dobandisera pe alte meleaguri, din transee. Au oftat ca sunt marginalizati ca ramura sociala si mai trecuti cu vederea chiar decat omologi din tari care pierdusera razboaie. Se simteau tradati, raniti pe timp de pace de indiferenta si ignoranta. Gary i-a intalnit la un pahar in Public Houseul comunitatii locale. Prin ochii lor si-a intalnit inaintasul neintors de pe front pe care n-avusese sansa sa-l cunoasca.

O tanara dulce dar careia macazul vietii i-a oferit un tronson inundat de lupta inegala cu monstrii dependentelor de tot felul, pacate care i-au rapit dulceata adolescentei, transformand-o intr-un rebut al normei sociale. Si prin ochii ei Gary avea ocazia sa revada soarta tragica a unor surori ce pierdusera batalii asemanatoare.

Gary s-a recunoscut in toate cele trei cazuri, exemplificate de semeni de-ai sai dintr-o restransa si impovarata comunitate locala. Diferenta o facea postura sa de a fi in capacitate de a oferi ceva, o mana de ajutor. La finele episodului, cand regia a facut sa-i cada masca, Gary a daruit cu inima deschisa celor in nevoi. Au curs lacrimi, stropi de suflete stoarse de incercari si indoieli. De ambele parti. Daruind, Gary a descoperit ca a dobandit cel mai pretios dar al vietii, ca si-a recapatat simturile alterate vizavi de existenta sa,  de relatia cu familia si de valorile pe care le pusese la grea incercare, scrutandu-le riguros. Cum admitea la final, s-a reintors acasa un alt om. Integru, implinit, mai intelept, fiindu-i predata o lectie de viata cu picioarele pe pamant si invatand ca unele lucruri sunt mai presus de normele si convenientele sociale in privinta „reusitei”. Se simtea izbavit si usurat. Un alt drum, pe care catase in cautarea de sine, si unde l-a regasit pe adevaratul Gary. Multimilionarul instarit dar cu sufletul plangand la aceleasi tresariri, incercari la care e supusa conditia umana pe pamant.

Ziua 98. La croitor cu Johnny, zice Fabio

Nu doar stilul de joc al Albionului e mai cizelat, mai rafinat, mai cultivat, de la preluarea echipei nationale de catre un italian, ci si vestimentatia in care „albii” sau „cei trei lei”, cum vreti sa-i vedeti, au evoluat sambata pe Wembley, in amicalul cu Slovacia.

Noul tricou marca umbro al reprezentativei Albionului: alb imaculat, moda retro, cu romburile rosii si schite ale designerilor vestimentari in vitrina la 'SoccerScene' pe Long Acre... la o aruncatura de bat de taverna unde se schitau legile primei asociatii fotbalistice nationale din lume, in 1863. Umbro, din 1924, la fiecare un an, doi, venind cu ceva nou pentru Anglia. A nimerit-o de-aceasta data, cu stil....

4-0 suna foarte bine iar noul echipament, daca are ceva diferit fata de versiunile aproape anuale cu care Federatia Engleza isi ametise fanii nationalei si subtiase peste decenii buzunarele impatimitilor, ei bine, e intr-atat de retro si „minimalist” in simplitatea sa imaculata, incat magnetizeaza simpatii.

E albul simplu si pur cu care Anglia isi apropia Cupa Mondiala in ’66. Are guleras, semnul distinctiv in forma de romb al celor de la Reebok, firma de echipament sportiv lansata in 1924 in Bolton si al carei nume e purtat de sponsorul clubului local Wanderers si de stadionul din localitate, plus emblema celor 3 lei in piept. Atat si nimic mai mult. Nu tu briz-brizuri, cute si combinatii suparatoare de culori. Alb.

Mai mult, optiunea a fost a jucatorilor. Patru dintre ei, printre care David Beckham, au ales tricouri cu maneca lunga. Indiferent insa de alegere, vorba lui Rio Ferdinand, le-a stat bine. Ocos, fundasul a adaugat „cel putin pe mine”. Dar cea mai grozava chestie e ca Fabio Capello a sugerat ca tricourile sa fie croite pe dimensiunile fiecarui jucator in parte. Nu tu S, M, L, XL sau XXL. Ci in functie de anatomia fotbalistului. Selectionatii au trecut pe la croitor, au fost masurati de la gat in jos, si au descins ca scosi din cutie. Alb imaculat si 4-0. Asta da revolutie. Cam acest aspect ma inmuia la adresa Angliei, la Mondialul mexican din ’86. Albul aproape imaculat, cu sorturile acelea albastre, ridicol de scurte. Moda s-a schimbat, insa nu fara a completa un cerc intreg. O binevenita intoarcere in 1966. 2010 dupa 1966?

Cu Capello la carma, n-as miza impotriva Angliei, chiar daca Slovacia nu e Brazilia iar Ucraina, in primul joc oficial in 2009, ar putea ridica primele semne de intrebare in privinta adevaratului potential al Albionului. Insa, pentru moment, Albionul a reales inspirat albul si si-a croit echipamente individualizate. Paradoxal, spiritul de echipa ar putea fi fortificat, chiar daca un Gerrard ori Lampard nu sunt la unison in ceea ce priveste marimea tricoului…

Singurul minus, un asemenea produs nu poate fi ieftin. 50 la prima strigare, chiar 55 cel cu maneca lunga. Reducerile ar putea surveni inaintea Mondialului, intru echiparea intregii natiuni in alb. Pana atunci, magazinul Soccer Scene din Covent Garden a rezervat una dintre cele doua vitrine celor de la umbro, care si-au expus produsul si detalii ale procesului de comnceptie si design. O marca inregistrata din 1924, cam de cand Anglia se muta pe Wembley. Umbro si albul sunt parte a decorului aproape in aceeasi masura ca alte simboluri ce produc efectul scontat cand vine vorba de England.

Totusi, e de mentionat ca a trebuit sa vina un italian pentru ca batatura insulara sa adopte un „fresh look” de forma si continut.

Ziua 97. Cursa Universitatilor, Lupta Albastrilor

Va scriu cu amanunte picante despre o intrecere pe ape. Despre un eveniment sportiv de intensitate maxima, consumat pe durata a nici 20 de minute, dar care starneste un interes aparte de la lansarea sa acum aproape doua secole. Traditia se mentine, rivalitatea sportiva e la cote maxime iar plamanii si muschii unor adevarate masinarii umane par a exploda in expansiunea de efort fizic.

Dar inainte de a gasi punctul ideal de vizionare pe malul Tamisei, sa notam cate si mai cate, pentru toti, se intampla in metropola. Pe Wembley, intr-un joc amical, David Beckham stabileste recordul de selectii pentru nationala Angliei intre jucatorii de camp, 109, depasind fosta „borna” a regretatului Bobby Moore. Capello oferindu-i veteranului inca o selectie intr-o partida neoficiala, da si apa la moara unora care constata ca „Becks” a strans in ultima vreme „caps” la echipa reprezentativa si intrand in joc in ultimele minute ale unei intalniri cu gen Bantustan. „Sa fi transpirat mai mult pentru a merita selectiile. Le-a strans prea usor” e parerea recordmanului absolut la nationala Albionului, portarul Peter Shilton. Sa fie ale sale 125 selectii in pericol? Pazea, vine Beckham.

Mai pe seara, la aceeasi ora 20:30 la care s-a stins pentru o ora lumina mai intai in Insulele Chatham, din Pacific, iar apoi in Fiji, Noua Zeelanda si tot asa, de parca ar fi Anul Nou la sfarsit de martie, pe malurile Tamisei, in diagonala peste podul Parlamentului, doua obiective cu o simbolistica aparte s-au cufundat si ele voit in intuneric, pentru aceleasi 60 de minute, cu ocazia Orei Pamantului in 2009. Big Ben, turnul cu ceas al Parlamentului, si London Eye, „roata” survoland peisajul capitalei, au disparut de pe linia orizontului nocturn londonez. La fel si arenele Stamford Bridge ori White Hart Lane, printre altele… Deloc rau, nitel diminuata factura la energie electrica. N-am nimic impotriva initiativei Earth Hour, lansata in 2007 in Australia, dar asemenea gesturi de a proteja natura si de a economisi resursele fara a consuma in nestire fara rost n-ar trebui sa fie populiste, de fatada, odata pe an, ci sa fie parte marcanta a constiintei umane, a existentei si modului nostru de viata pe pamant. Iar cand ma refer la „restrangere”, includ tot… meniul: nu tu limuzine mari consumatoare de combustibil, nu tu masini de spalat vase mari consumatoare de energie electrica, iar lista ar putea continua la nesfarsit. Chiar e nevoie sa se inveleasca in blanurile unor mamifere pe cale de disparitie? Asa ca e bine sa se mai stinga lumina, dar nu la unison si parca la comanda, ci din instinct. Nu de alta dar o asemenea <Hai sa stingem lumina fratilor la 20:30 ca prea ne-am destrabalat in consum in ultimii „n” ani!> ne-ar putea aduce aminte de anii cand de-o parte a Cortinei de Fier se tot „lua curentul” la ore exacte, conform unui plan bine gandit, „pisicologic”. Ar trebui sa plece din sufletul fiecaruia simtamantul de a trai in concordanta cu natura si de a nu abuza… dar cu cine sa rationalizezi!?

Unii stabilesc recorduri, altii sting lumina, altii ies sau… „sunt scosi” la proteste in preludiul gi-tuenti cum ca Vezi Doamne sistemul n-ar mai fi viabil (dar cine si de ce l-a facut sa nu mai para viabil?) si hai sa spanzuram regele si sa traiasca Regele, cu totii „schimbam ora”, iar altii ies pe ape.

Duminica, 29 martie 2009, ora 15:40, a 155-a editie a „Bataliei Albastrilor”, The Championship Race, cursa de canotaj 8+1 intre Oxfordul bleumarin si Cambridgeul albastru azuriu, o intrecere sportiva a institutiilor de invatamant superior. Doua universitati de renume, un unic tel: de a trece primii linia de sosire inaintea podului Chiswick, dupa o cursa in amonte pe Tamisa. Inca o pagina intr-o istorie fascinanta…

Totul a pornit de la provocarea unui student la Universitatea Cambridge, Charles Merivale, care i-a aruncat manusa prietenului si tizului sau de la Oxford, nepot al scriitorului William Wordsworth. Hai sa ne intrecem cu barcile! Ideea lui Charles din 12 martie 1829 era lansata la apa in 10 iunie, la Henley-on-Thames, in susul fluviului de la Londra spre vest. Oxfordul lui Charles Wordsworth avea sa castige editia inaugurala iar localnicii aveau sa adopte evenimentul, devenit ulterior renumitul Henley Royal Regatta.

The Boat Race, cum a fost alintata, a fost mutata pe apele Tamisei londoneze, la Westminster, de unde era stramutata in amonte, in locurile actuale, in 1845, odata ce zona Parlamentului a devenit prea aglomerata pentru asemenea desfasurari de forte. Ambarcatiuni si echipaje, sustinatori de la universitati, gura casca, tot mai multi si mai multi. Cursa crestea in importanta…

N-au lipsit momentele de cotitura in The Battle of The Blues. Ambarcatiunea celor din Cambridge se scufunda in 1859 iar in 1898 trecea linia de sosire, desi luase apa la bord. In 31 martie 1912 ambele se scufundau, revenind la suprafata si luand-o de la capat in 1 aprilie. N-a fost pacaleala. Oxfordul s-a scufundat in 1925 iar peste doi ani asemenea evenimente notabile ar fi fost consemnate in transmisie directa radiofonica. La televizor, din 1938. BBC a lansat la apa o traditie, ITV1 a inregistrat 7,7 milioane telespectatori la cursa din 2006, intrecerea Oxford – Cambridge pe Tamisa devenind astfel al cincilea eveniment sportiv ca importanta al anului in Regatul Unit, dupa interesul manifestat in jurul reuniunii hipice Grand National, a finalei fotbalistice F.A. Cup, a finalei masculine de la All England Lawn&Tennis Club sau mai pe sleau Wimbledonul tenisistic, respectiv a cursei de Formula 1, British Grand Prix.

Ceva mai mult de un sfert de ora pe Tamisa, in intrecerea unor studenti inrolati la Oxford si Cambridge, pretuita la asemenea parametri care spun totul despre comuniunea insularului cu apele, despre statornicia sa in ciuda caracterului instabil, unduitor al izvorului vietii.

Din 1829, liderii echipajelor dau cu un ban aurit pentru alegerea culoarului. A vasli mai aproape de malul nordic, cel spre „centrul orasului”, spre esplanada Middlesexului, aduce cu un avantaj la prima respectiv ultima cotitura a fluviului. A vasli mai aproape de cel sudic, spre Surreyul rural, ar aduce cu un avantaj pe mai lunguietul parcurs de mijloc al cursei. Lupta se da pe parcursul Tamisei ce face un U intors. Imaginati-va forma unei coafuri feminine retro, cu o ondulare placuta peste urechi. Moneda e pastrata in Muzeul Raului si al Canotajului, din Henley, care adaposteste si pictura Battle of the Blues.

Batalia incepe practic in septembrie. Atunci sunt alesi vreo 40 de potentiali candidati pentru locurile din ambarcatiuni. Pana la Anul Nou, mai raman cam 24-28. Studii si antrenamente, jumatate de an. Cei din Cambridge, pe raul Ely din localitate. Cei din Oxford, pe apele din Wallingford si in centrul din Iffley Road, acolo unde, scriam recent, Roger Bannister cobora in premiera in 1954 sub 4 minute in alergarea pe o mila. Ceea ce n-am spus e ca Bannister a fost ajutat in tentativa sa de doi asa zisi iepuri. Daca atletismul e un efort individual si iata ca totusi… nu, in schimb canotajul e un efort colectiv de coordonare. Cam cu 4 saptamani inaintea Bataliei, echipele sunt definitivate. Rezervele Cambridgeului se numesc Goldie iar cele din Oxford formeaza barca de rezerva Isis. 

Invinsii anului precedent ii provoaca pe invingatori la o alta cursa si uite-asa se perpetueaza traditia unei intreceri sportive inaltatoare prin fair-play. N-ai cum trisa, n-ai cum fenta. Te lupti cu apele, cu valurile, cu curentii subacvatici, cu vantul, cu propriile slabiciuni umane, poate cu ploaia sau razele piezise. 250.000 de oameni pe margine, milioane de britanici in fatele televizoarelor, zeci de milioane pe alte meridiane, la TV.

Oxford triumfa initial, Oxford castiga si in 2008, dar per total e 79-74 pentru Cambridge. 80 pentru Azurii in 2009? Sau 75 pentru Bleumarini?

Matthew Pinsent, cvadruplu medaliat olimpic cu aur, gratia ambarcatiunea Oxfordului intre 1990 si ’93. Altele sunt numele de pe diverse meridiane care se aseaza in scaunele glisante pentru Batalia din 2009. Oxfordul se prezinta cu cea mai grea echipa din istoria curselor iar Cambridge cu cel mai greu echipaj dintre cele aliniate peste ani de Azurii. Ce atarna mai greu te propulseaza mai tare, cum avea sa constate Cambridge in 1998, cand, vaslind cu cel mai greu si inalt echipaj de pana atunci, stabilea un record absolut al Bataliei, in a sasea lor victorie anuala la rand: 16.19. Nici saisprezece minute si jumatate le-au trebuit sa vasleasca de dupa podul Putney Bridge, cam din dreptul pubului Duke’s Head, peste ape de Craven Cottage, arena lui Fulham FC, si pana aproape de podul Chiswick, mai exact pana in dreptul pubului The Ship, Corabia…

Asa ca stiu ele ce stiu… Grele… Baietii de la Cambridge au comandat de fapt zeci de burgeri cu carne de vita si o galeata de cartofi prajiti, pentru apres, indiferent de rezultat. Cu sampanie sau nu?

Dar iata-i pe protagonistii care vor fi cronometrati intermediar la locurile traditionale The Mile Post, de la o mila de la start, apoi la podul Hammersmith, reconstruit in 1887 de inginerul care salva Londra de propria-i retea de canalizare rabufnind din strafunduri, Bazalgette, si unde recordul e detinut de Cambridge, in 6:20, si la podul feroviar Barnes, construit in 1849 in patria lansarii… la apa a … fotbalului, unde in acelasi 1998 Cambridge trecea cel mai iute din istorie, in forta… 13:32.

Asadar, prin dreptul depozitelor Harrod’s si a berariei Mortlake vor vasli ca posedati urmatorii…

In bleumarin, Oxford… Michal Plotkowiak, Colin Smith, Alex Hearne, Ben Harrison, Sjoerd Hamburger, Tom Solesbury, George Bridgewater, Ante Kusurin si Colin Groshong.

In azuriu, Cambridge… Rob Weitemeyer, Henry Pelly, Ryan Monaghan, Peter Marsland, Beaglan McEachern, Hardy Cubasch, Tom Ransley, Silas Stafford si Rebecca Dowbiggin.

Da, exista o Rebecca, a existat cate o canotoare in ambele ambarcatiuni in unii ani. De prin partile noastre, croatul Kusurin, din Nova Gradiska, plecat din Zagreb sa studieze la Washington si acum ajuns la colegiul Kellogg din Oxford. Cine va impinge si trage mai vartos pe cele putin peste 4 mile?

Raspunsul la intrebare, din mersul bicicletei, pe esplanada Tamisei, in urmarirea protagonistilor… Patru dintre canotorii Universitatii Oxford au luat startul dupa o noapte mai… scurta cu o ora in care si-au definitivat lucrari imperativ a fi predate pana la amiaza zilei urmatoare. Neo-zeelandezul Bridgewater, cu un nume predestinat, Podul Apei, s-a destainuit celor de la The Times ca pregatirea universitara din noaptea dinaintea cursei i-a luat gandul de la Xchanging Boat Race. Cursa a abordat-o de la alti parametri, mai relaxat…

Poate si de-aici startul mai bun al outsiderei Cambridge, care la prima mila o batea la sutimi pe Oxford. S-a mers cap la cap, dupa care Oxford a inceput incet-incet sa ia avans… La final, acesta a fost de 3 lungimi si jumatate de barca sau 12 secunde: Oxford in saptesprezece minute in cap, Cambridge in 17:12. Asadar 79-75 pentru Cambridge. Victoria favoritei e logica, daca tinem cont de cei patru olimpieni din ambarcatiune.

A fost o duminica mohorata, inchisa, rece pentru un sfarsit de martie, dar traditia s-a perpetuat. Intr-un asemenea eveniment sportiv etica si moralitatea intrecerii permeaza niste tendinte sociale tot mai expuse eroziunii morale si de aici exemplul pozitiv al competitiei, plin de semnificatii adanci. Pentru cinici si sceptici, doar o vorba… cata vreme asemenea triumfuri ale spiritului uman exista, inca traim intr-o lume buna, „salvabila” de la autodistrugere. Un sport mai putin mediatizat, in umbra comparativ cu altele in care efortul fizic si mental atat in pregatire cat si in intrecerea in sine e evident mai mic. Dar, paradoxal, parca mai pur prin brutalitatea sa. Alte considerente n-ar mai fi, ci doar o provocare din partea celor de la Cambridge pentru revansa din 2010. Ai pierdut? Continua.

Ziua 96. Semne bune anul are

Contra Finlandei, in 15 iunie, la Halmstad. Contra Spaniei, in 18, la Goteborg. Contra nemtilor, in 22, inapoi la Halmstad. Anglia poate aborda cu incredere grupa turneului final al Campionatului European de tineret din Suedia, si nu doar prin prisma evolutiei bune la precedenta editie, cand rata calificarea in finala doar in urma unor parca interminabile lovituri de departajare contra Olandei, dar mai ales gratie manierei in care s-a impus in grupa de calificare de anul trecut plus a victoriei categorice tocmai obtinute pe taram scandinav, intr-un joc amical.

Dar s-o luam pe rand. Acum doi ani, Anglia Under-21 a „miscat” bine si – cine stie? – daca unii potentiali titulari nu s-ar fi retras, dandu-se accidentati dar de fapt preferand sa-si reincarce bateriile pentru noul sezon de Premier League, ar fi putut ajunge sa joace cu trofeul european pe masa. S-a sesizat o mai buna partitura tactica la reprezentativa antrenata de fostul fundas stanga al Albionului si al lui Forest, Stuart „Psycho” Pearce, si o tehnicitate sporita la niste jucatori altfel recunoscuti drept de lupta. Anglia pe drumul cel bun.

O progresie fireasca ne-ar sugera ca patrunderea Albionului in finala C.E. tineret 2009 din Suedia n-ar fi exclusa. Va conta din nou atitudinea unor potentiale piese de baza si dorinta acestora de a-si reprezenta tara, in detrimentul unui relas la plaja, relaxare inaintea unui nou sezon.

In calificari, Albionul a batut totul la zero, inclusiv Portugalia pe Wembley, prin golurile lui Milner si Agbonlahor, ambii de la Aston Villa, singurul joc din 8 cu gol primit si puncte risipite fiind un 1-1 la lusitani. In septembrie 2008, la Londra, Pearce ii depasea pe iberici in formula Hart – Cranie, S. Taylor (cpt), Mancienne, A. Taylor – Milner, Huddlestone, Noble, Johnson – Muamba, Agbonlahor. Cu acea ocazie a mai jucat Fraizer Campbell, imprumutat de Man United la Spurs, de unde a fost convocat si mai cunoscutul Aaron Lennon, ramas insa pe banca.

Dintre acestia, Milner e recordmanul absolut de prezente in nationala de tineret, colegul de linie Noble e capitan la West Ham iar portarul Hart spera sa-si tina postul, in ciuda plasarii sale pe banca de rezerve, de cand cu sosirea lui Given la Man’City.

In fine, pentru englezi turneul final ar putea sa inceapa, prin prisma victoriei cu 5-0 in amicalul din Norvegia, disputat in conditii hibernale, pe zapada. Daca Albionul nu s-a infrigurat acasa la Vikingi, ar putea da lovitura in vara, la vecinii suedezi. 5-0! Cinci la zero! Semn ca lucrurile au revenit pe fagasul normal, cu un evident decalaj valoric intre Albion si schiori, comprimat in deceniul trecut, cand baietii lui Egil Olsen ii si veneau de hac Angliei.

E drept, un amical mai elocvent, cu Franta, bate la usa, dar semne bune anul are. Si cati potentiali titulari nu au jucat in Norvegia. Se pare ca de la sosirea lui Capello s-a facut curatenie si lucrurile s-au pus la punct in bucataria interna a selectionatelor insulare, de la seniori in jos.

La Sandefjord, pe zapada, au marcat inaintea pauzei Fraizer Campbell, imprumutat de Man United la Spurs, si Adam Johnson, de la Boro, iar la reluare masivul Tom Huddlestone, adus acum cativa ani de Spurs de la Derby, si Matt Derbyshire, autor al unei duble ajuns la Olympiacos, sub forma de imprumut de la Blackburn.

Au jucat Hart – Gardner, Weather, Onuoha (cpt), A Taylor – Johnson, Cattermole, Huddlestone, O’Hara – Muamba si Campbell. La cate nume mai grele are Anglia acum in noul val, nu multi dintre cei de mai sus par a prinde candva tricoul de senior. De unde va sari totusi iepurele? Si va alinia Pearce in vara, in Suedia, toata crema, cu Agbonlahor, Lennon ori Milner, ce deja bat la poarta lui Capello?

Ziua 95. Damnatii uniti, asteptati cu sufletul la gura

E ziua premierei in cinematografe. Reclama la The Damned United, in ziare, pe afise publicitare, la televiziune. Un film de fotbal insa nu prea siropos, ca Drumul spre victorie ori Goal!, ci o ecranizare a nuvelei lui David Peace despre cele doar 6 saptamani de vara petrecute de Brian Clough, unul dintre antrenorii facand cele mai multe valuri in istoria fotbalului insular, la pe-atunci campioana la zi a Albionului, Leeds United.

Inainte si dupa nefericitul popas la Leeds, Clough n-a facut doar valuri ci si istorie, ducandu-le atat pe Derby County cat si pe Nottingham Forest din liga a doua pana la apogeul cuceririi titlului national, iar in cazul „Padurarilor” pana la incredibilul dublu triumf in Cupa Campionilor Europeni. „Cloughie” nu era orisicine dar, si-au spus baietii campioni de la Leeds, in frunte cu scotianul Billy Bremner, nici fostii elevi ai lui Don Revie.

Aici multi observatori spun ca in cartea The Damned United autorul a fortat lucrurile, pentru a pune si mai bine in lumina inclestarea de personalitati dintre noul antrenor si „vestiarul” sau, cu Clough pe de-o parte  neinchinandu-se la sensibilitatile locului, in inima comitatului Yorkshire, si sugerandu-le baietilor sa-si arunce la gunoi medaliile cucerite cu Don Revie, iar pe de alta parte retragandu-se in lumea sa, in spatele usilor inchise ale biroului capitonat, unde nu-si mai avea locotenentul „secund” Peter Taylor, ce-l slujise la Derby si avea s-o faca din nou la Forest, si tragand o dusca si fumand tigara de la tigara.

La aceste creionari a sarit ca arsa familia. Atat Barbara cat si fiul Nigel, actualmente calcand pe urmele regretatului tata, la carma lui Derby County, au spus ca nici vorba de asa ceva. Pana si Peter Lorimer, un international la vremea aceea in randurile lui Leeds, a spus ca antrenorul de 44 de zile nu s-a retras in alcool si tutun. Filmul, desi reschiteaza portretul intunecat al managerului, nu-i face dreptate deplina, cum a apreciat din nou familia, care nu s-a prezentat la premiera de gala, rezervata industriei de profil.

Barbara si Nigel Clough au stralucit prin absenta, cum au facut-o marea majoritate a celor implicati in lumea fotbalului, semn ca The Damned United, desi mai bine vazut decat cartea menita a soca, nu incalzeste inimile lumii fotbalului. Si totusi, in contrast, multi sunt suporterii de fotbal asteptandu-i lansarea, pe masura faimei si caracterului controversat al managerului, jucat de Michael Sheen, candva interpretandu-l si pe Tony Blair. In fond, Clough a fost si el un politician, dar al fotbalului, zburlindu-se prin birourile conducatorilor si ramanand faimos nu numai pentru tacticile sale ci si pentru cateva maxime. Gen „sunt in topul primului clasat din ierarhia celor mai buni antrenori din lume”.

Am citit cartea si n-am putut s-o las din mana. E tumultul antrenorului ros de indoieli. E puterea vestiarului. E ciudatenia unor localnici din Yorkshire, in toata incapatanarea lor, plus peisajul post-industrial. E taiatul in carne vie si cinismul din birourile conducerii. E umor negru, e „intunecata”. Dar sa fi fost totul chiar asa? Familia spune ca nu iar acum, prin partile esentiale, admite acelasi lucru si David Peace.

The Damned United e istoria unui mariaj esuat si dovada ca inca de la mijlocul anilor ’70 vestiarul avea puterea „sa-l faca” pana si pe cel mai in voga antrenor. Cati antrenori nu esueaza astazi, la mana jucatorilor sai, care nu mai „raspund la comenzi”, din varii motive? Destui… Leeds United a fost pentru o vara The Damned United. Iar Clough a intrat pe orbita cinematografica nu drept dublu castigator al Cupei Campionilor Europeni cu Forest, ci ca un antrenor de ocazie, deja pe faras de la deschiderea usii vestiarului. Si normal ca familia Clough s-ar fi asteptat la altceva, in memoria reputatului manager. La cate statui are in centrul Angliei, una de imagine i-a fost daramata pe ecranele Albionului. Din 27 martie 2009, The Damned United pe marile ecrane.

Ziua 94. Mai o luna… Dita in fata destinului

Duminica 26 aprilie e ziua cursei Flora London Marathon. Cu exact o luna inainte, cert e ca favorita gazdelor, Paula Radcliffe, a declarat forfait datorita unei noi accidentari, iar Constantina Tomescu Dita se va prezenta la start din fericita postura de campioana olimpica. Insa si fara Radcliffe, romanca de 39 ani se va intrece cu cele mai iuti maratoniste, dupa cum a remarcat si Dave Bedford, directorul concursului: „Chiar si fara Paula, plutonul de elita in intrecerea feminina este unul dintre cele mai puternice pe care l-am avut vreodata la Londra si sunt sigur ca intrecerea va fi un superb spectacol”.

Zilele acestea, in cotidianul londonez gratuit thelondonpaper, distribuit celor care utilizeaza transportul in comun din metropola, in sectiunea sportiva a fost inserat un articol cu fotografia Constantinei din Maratonul de la Beijing, mentionand postura sa de campioana olimpica en-titre cu care abordeaza cursa londoneza si atuul strategiei ideale cu care si-a apropiat succesul pe taram asiatic. La Beijing, mignona maratonista romanca, in varsta de 39 ani, a cucerit aurul cu timpul de 2:26.44, devansandu-le pe Catherine Ndereba, din Kenya, si Zhou Chunxiu, mai tanara chinezoaica.

Ei bine, nu doar aceste doua adversare vor fi in calea destinului Constantinei de a castiga in premiera maratonul londonez. Cum amintea Bedford, la start se va afla toata „crema”…  

… Si Irina Mikitenko, reprezentand Germania, care castiga anul trecut in capitala britanica si care a triumfat in World Marathon Majors, dubla invingatoare de la Chicago, Berhane Adere, detinatoare a recordului in Etiopia, compatrioata sa Gete Wami, a treia aici anul trecut si prima in „marele slem” al maratoanelor din 2007, plus rusoaicele Zakharova, o veterana, a treia anul trecut la Londra, si Petrova, mereu in duel cu Dita mai ales pe taram insular, si chiar Mara Yamauchi, reprezentanta de varf a Angliei, in lipsa Paulei, si care incheia a sasea la Beijing.

Mai important, trei dintre competitoarele amintite mai sus au alergat macar un maraton in mai putin de doua ore si douazeci de minute iar opt atlete in sub 2:22.00, printre care si Constantina, care, castigand in 2004 Maratonul din Chicago, stabilea la 2h21.30 cel mai bun timp personal in cursele de maraton.

Ca o constatare, Constantina a alergat in general la Londra mai mult sau mai putin in timpul cu care a cucerit aurul olimpic in China, fara insa a se impune in Albion, pe cand cele mai bune doua curse ale ei aici, cu timpi excelenti, le-a parcurs in urmarirea Paulei Radcliffe, ce avea sa se impuna in respectivele ocazii.

Cursa londoneza din 2003 a fost una de pomina, englezoaica stabilind recordul mondial al probei, inca in picioare, de 2:15.25, iar Constantina venind a opta, una dintre cele mai modeste clasari ale ei in Anglia, dar intr-un timp foarte bun, 2:23.43. Dita avea sa alerge si mai bine in 2005, incheind in 2:22.50, pe locul 2, in urma aceleiasi Radcliffe, triumfatoare in 2:17.42.

Un timp asemanator, 2:23.55, a inregistrat Constantina si la maratonul londonez din anul 2007, atunci sosind pe podium dupa chinezoaica Zhou (2:20.38) si kenianca Wami, dar inaintea unor Kosgei, a patra, sau Adere.

Anul trecut, cand pe ploaie, cand pe soare, Constantina a repetat pozitia din 2003, locul 8, insa cu un timp mai modest, 2:27.45, plutonul elitei fiind in general mai lent, cu Mikitenko triumfand in 2:24.14, urmata fiind de Zakharova, Wami, Kosgei, Petrova, Ait Salem si Adere. 

Romanca a inregistrat cel mai lent timp la ultimele ei 6 participari la Londra in anul 2006, cand incheia a saptea, in 2:27.51, o cursa castigata de americanca Deena Kastor, urmata de Petrova si Adere. Iar regretul ei cel mai mare s-ar putea lega de maratonul din 2004, pe o ploaie torentiala, cand, desi a condus ostilitatile in stilul de succes la Beijing, le-a cedat spre final initiativa lui Okayo si apoi Petrova, dar abia pe linia dreapta de pe Embankment, respectiv de pe The Mall, incheind a treia, in 2:26.52.

Poate ca in 2004 a fost Dita cea mai aproape de laurii londonezi. Sa fie 26 aprilie 2009 ziua ei de gratie? Cert e ca Dita nu va mai aborda maratonul londonez cu povara celei care tot incercase in zadar sa-l castige, ci cu laurii campioanei olimpice din 2008.

O luna pana la maraton si peste 42 kilometri pana la verdictul de pe The Mall. Londra, alaturi de New York, Boston, Chicago si Berlin, figureaza in Marele Slem al maratoanelor mondiale. De Berlin se leaga numele lui Haile Gebresilasie, care si-a doborat acolo in 2008 recordul mondial pe care-l stabilise in capitala Germaniei cu un an inainte. De Londra se leaga recordul mondial feminin, al absentei Radcliffe.  In lipsa ei, lupta va fi insa la fel de acerba. Si s-ar putea ca in frunte sa se fofileze si o alta romanca, asa cum a fost cazul anul trecut la Londra, cand Adriana Pirtea a sosit a zecea, sau la Beijing, unde Lidia Simon si-a amintit de zapezile de altadata.

Ziua 93. Noul val ataca „blocul 28”

La cat de lansat a pornit Capello in 2008 cu Anglia, s-ar parea ca insularii ar putea fi scutiti de neplaceri macar pana inaintea fazelor eliminatorii la Mondialul sud-african, insa intrebarea inaintea amicalului cu Slovacia si a jocului oficial cu Ucraina este daca exista suficienta experienta si calitate la nivelul lotului Albionului pentru un asalt major, plus sangele rece lipsa la cele 4 eliminari la lovituri de departajare suferite in ultimele sase prezente ale “leilor” la turnee finale.

Neconcludent. Rio Ferdinand a luat loc pe banca de rezerve, pozitia fiindu-i preluata in experimentul lui Capello de Jagielka, inlocuit cu Upson, iar Rooney, Joe Cole si Wes Brown, dintre invingatorii cu 4-1 de pe Maksimir, nici n-au facut deplasarea, ca de altfel si Gerrard, si el accidentat si la vremea jocului din Croatia, din preliminariile C.M. 2010. S-ar putea asadar estima ca esecul cu 2-0 din 11 februarie in fieful campioanei continentale Spania ne-a lasat in ceata in privinta potentialului real al Albionului.

De fapt, pe langa absenta unor titulari, semnificatia altfel importantului amical pentru britanici de la Sevilla a fost rapita de tevatura in jurul egalarii de catre Beckham a recordului de selectii la nationala, 108, detinut intre jucatorii de camp de Bobby Moore. Unii ar putea opina ca Anglia inca traieste in trecut, sub spectrul lui Eriksson, daca tot starul de 33 ani ce l-a inlocuit la pauza pe mai tanarul Downing a acaparat centrul atentiei, insa o promovare oarecum trecuta cu vederea, cu ocazia aceluiasi joc, ofera indicii ca Fabio Capello ar avea incredere in personalul scrutinizat in Premier League pentru a o rupe cu conservatorismu-i recunoscut.

Un minus pentru fotbalul englez, mai nimeni n-a facut peste decenii un rodaj complet la reprezentativa de tineret, pentru a acumula din fasa experienta disputelor intertari, insa James Milner a devenit nu demult intaiul jucator atingand borna de 30 de selectii, de atunci plusand pana la 36 si fiind rasplatit cu o chemare in premiera intre seniori pentru jocul din Spania, desi initial fusese din nou convocat in lotul de tineret antrenat de Stuart Pearce, pentru meciul din ziua precedenta, pierdut cu 3-2 in fata Ecuadorului, la Malaga.

Versatilul mijlocas de 23 ani al Villei, exploziv pe ambele aripi, a ramas doar pe banca de rezerve, Capello preferand sa-i ofere un joc intreg extremei de buzunar Shaun Wright-Phillips, insa elevarea lui Milner intre seniori sugereaza ca batalia pentru locurile in lotul de Mondial va fi pe toate fronturile si ca ridicarea stachetei calitative in Premier League prin invazia strainilor, desi pe de-o parte sugruma titularizarea unor autohtoni, ofera totusi selectionerului Italian sansa de a alege dintr-un grup sigur mai otelit valoric si chiar mai putin restrans decat ar parea la prima vedere. Asta, m-as lansa sa apreciez, si comparativ cu o usoara subtiere calitativa si uzura la adversarele traditionale. 

Neconcludent. Desi succesele pe linie in preliminariile Mondialului au greutatea lor evidenta, trei fiind obtinute in deplasare si nu la limita, oponentele Albionului in grupa de calificare au insa exclusiv sablonul fotbalului est-european, persistand intrebarea cum se vor descurca insularii in conditii de turneu final in fata unei Spanii ori altor latini gen Argentina, Brazilia sau Portugalia, carora in general nu le cedau dar finalmente li se predau, mai ales la penaltyuri. Va incropi oare Capello lotul care sa pluseze comparativ cu precedentele prezente insulare si mai ales relativ la fluctuatia de potential a adversarelor?

Raspunsul poate l-a oferit déjà noul septar, cel putin conform halucinantului 4-1 de la Zagreb, Theo Walcott, “tunar” ce in 16 martie a implinit 20 de ani si care, cu acel hat-trick la croati, ne-a amintit de un fulgerator june Owen contra Argentinei si a dat sperante in ideea ca daca un pusti poate sclipi atat de orbitor din rolul lui Beckham, atunci Capello are la indemana niste giuvaeruri in curs de slefuire. Iar semifinala ultimului Campionat European de tineret, pierduta la niste penaltyuri maraton cu Olanda, ofera credit unui Albion atunci fara cativa titulari, nerodati in cel mai nefericit obicei amintit, ca spuma noului val poate oferi prospetimea si elementul surpriza care sa armeze vechea garda, rotindu-se in jurul a 28 de ani, impliniti de Gerrard, Terry, Ashley Cole, Barry ori Crouch. Ca sa nu ne aducem aminte ca timpul n-are rabdare, Rio Ferdinand si Lampard atingand 30 de primaveri neimplinite de Owen, dar Owen, vai, Owen…

Amintind insa de Gareth Barry, infinitele incertitudini intr-adevar persista, legat de titularizarile din nucleul de baza. O alta temere cum ca Anglia ar patina in gol, aiurarea la nesfarsit daca Lampard si Gerrard s-ar regasi laolalta sau nu in centrul liniei mediane. Cert e pe de-o parte ca unele absente ale lui Stevie G, accidentat, au simplificat ecuatia lui Capello iar pe de alta parte ca italianul i-a gasit mai mereu loc unui Barry aparut mai tarziu pe scena Albionului, si el de la Villa si cu un rodaj consistent la tineret, cu 27 selectii, nu spectaculos dar functional, mai ales ca inchizator.

Iar cum Aston Villa a oferit in Spania frontul ofensiv, prin Agbonlahor si Heskey, o combinatie de explozie tinereasca si robustetea rutinei, cu junele preferat de Capello si la debutul cu 2-1 al italianului contra Elvetiei in februarie 2008, merita sa tinem cont de parcursurile lungi ale “careului de asi” din Premier League in Liga Campionilor, istorie care s-ar putea repeta si in 2010 si care n-ar fi exclus sa sleiasca piesele grele ale Albionului, si sa concluzionam ca peninsularul n-ar ezita sa apeleze la niste asi din maneca provenind de la cluburi nu neaparat de top. Un exemplu, accidentarea de durata a lui Joe Cole, aparenta rezolvare a nebuloasei aripii stangi, ce i-a deschis portita lui Stewart Downing. Veti spune poate ca Downing, chinuindu-se cu Boro, nu va da ochii cu mingea intr-un piept la piept cu Ronaldo, insa flerul lui Capello consta tocmai in a face extrema descoperita la Riverside sa para mai buna ca parte a unui angrenaj eficient decat ca un jucator unilateral de banda.

Problema lui Walcott ori Milner nu tine de lipsa de talent ci de mentinerea prospetimii intr-o competitie de anduranta, dand piept cu seniori unsi cu toate alifiile. Theo iar e accidentat iar James pare a bifa macar o a 37-a selectie la tineret, in „dubla” cu Franta plus Norvegia.

Pe dreapta, lucrurile par mai limpezi, si anume ca zilele lui Beckham sunt numerate. Felul cum Aaron Lennon, care luna viitoare va implini 22 ani, l-a intors pe toate fetele pe Evra in finala Spurs – Man United a Cupei Ligii, ne reaminteste ca mignona aripa a jucat nu doar contra Portugaliei la Mondialul german. Daca urmatoarele 12 luni vor impune pe drept si fara dubii un titular in fata lui Beckham, fie el Walcott, Lennon ori Wright-Phillips, pe un flanc pe care e inca asteptat si Micah Richards, atunci Anglia va fi castigat surplusul de potential atat de necesar la turneul final.

Amicalul de sambata de pe Wembley, cu Slovacia, probabil doar va prelungi misterul, dar Capello stie ca sta déjà mai bine decat in 26 martie 2008, dupa un esec cu 1-0 pe Stade de France. Anul il incheia cu un 2-1 la Berlin, excelent in ochii englezilor din cele mai evidente motive, pavaza sub care capitularea din Spania a fost trecuta la categoria amicale fara alde Gerrard ori Rooney pe zona.

La urma urmei insa, fiind vorba de Albion, Capello trebuie sa gaseasca pe taram african cheia succesului. Nu de alta dar un egal poate fi insuficient. Ultimul exemplu? Finala Cupei Ligii, Spurs – Man United 0-0, cu 7 executanti de lovituri de departajare, dintre care 5 marcatori non-englezi si doi esuati, O’Hara si Bentley, de la tineretul Angliei. Totusi, usurare, cum nici preliminariile, nici grupele turneului final nu implica penaltyuri…

Ziua 92. Cu pieptul gol ca trupa Boing-Boing?

Firmele private, cu creditarea strangulata, sunt precaute in a-si mai face reclama pe echipamentele destulor cluburi din primele doua ligi iar niste drepturi de televizare au cazut pe maini nesigure, conform alegerii federalilor, si in aceste cazuri mai afectate fiind cluburile de rand.

 

Marti seara, cand Arsenal si Hull joaca pe Emirates sfertul de finala reprogramat al Cupei Angliei, nu multi vor fi telespectatorii insulari care sa vizioneze transmisia directa a disputei pentru ultimul loc in semifinale, alaturi de Chelsea, Man United si Everton.

 

Desi popularitatea competitiei e macar intacta daca nu chiar in crestere, consecinta optiunii Federatiei Engleze de a acorda din acest sezon drepturile de televizare celei mai banoase oferte, de 425 milioane lire, venita de la ITV, post national terestru, si Setanta, canal irlandez prin satelit, isi face deja nescontatul efect. Ceea ce parea in estimarile federalilor un contract cu 42% mai manos decat precedentul, derulat inca de la inceputurile transmisiilor fotbalistice cu BBC, iar in ultimii ani in paralel si cu SKY Sports, a afectat insa drastic audienta TV, in scadere cu o treime, de la o medie de 4,2 milioane privitori in sferturile din 2008, la nici 3 milioane acum.

 

Numai un rating diminuat le mai lipsea tocmai in plina comprimare a creditarii unor televiziuni dependente de incasarile din publicitate, bani ce in parte momesc forurile fotbalistice intru cedarea drepturilor de difuzare, companii ca Ford adunandu-si lesne jucarelele de la alde ITV si optand sa-si faca reclama online. S-ar putea asadar ca efectul de domino sa fi fost abia starnit si nici macar niste semifinale avand drept protagoniste cele mai bune cluburi insulare sa nu redreseze riscantul nou contract ce a rupt-o cu traditia difuzarii jocurilor de F.A. Cup pe BBC.

 

De fapt, goana dupa venituri din publicitate a impins ITV-ul sa difuzeze o reclama la tic-tac taman cand se marca unicul gol al rejucarii optimii de finala Everton – Liverpool, rateu ce a confirmat temerile ca postul, axat in trecut pe orice altceva numai fotbal nu, s-a hazardat in a se arunca pe o piata incluzand difuzarea de jocuri din Champions League ori intertari, risc financiar care ii costa deja slujbele pe 600 angajati ai televiziunii, obligate si sa-si inchida studioul din Leeds.

 

Comparativ cu contractul subred incheiat de federali cu ITV, cel reinoit de Premier League cu SKY Sports merge struna, cu tot tacamul, de la comentarii si pana la reluari de faze, generand totodata venituri substantiale cluburilor din elita, in paralel cu incasarile din zi de meci.

 

O alta sursa de bani pare insa amenintata, turbulenta economica taind entuziasmul firmelor de a-si mai face reclama pe echipamente. E vremea imprimarii seturilor de tricouri pentru viitorul sezon si unele sabloane au doar un mare semn de intrebare. La fel de intrebatoare sunt gruparile, daca noile trusouri, cu sau fara sponsori, vor mai fi achizitionate in aceeasi masura din mai incolo de niste fani mai stransi la punga. Si la ce pret?

 

Intre cele 12 prim-divizionare in cautare de noi sponsori, Manchester City, aflata la finele contractului de un milion lire cu Thomas Cook, si chiar mai bine, ca si-asa nici turismul nu e pe roze, pare cea mai linistita, sub pavaza petrodolarilor si a contactelor arabilor.

 

Nici multicampioana Man United n-ar trebui sa se teama ca pretul ei de strigare, de 20 milioane, n-ar fi acceptat de inlocuitorii din 2010 ai lui AIG, multinationala de asigurari de-acum si mai celebra pentru a constitui atat epicentrul crizei economice cat si corporatia cu cel mai mare crah valoric din istorie, si ajunsa pentru a patra oara cu mana intinsa la contribuabilul din State. Parca miroseau unii fani ceva, cand stropeau anul trecut cu vopsea uriase afise postate de club in preajma intrarii la Old Trafford, consemnand traditia si reusitele „Diavolilor rosii” dar si cu un insidios AIG furisat in colt. Numele sponsorilor pe toate gardurile…  

 

Dar o va convinge oare Bolton Wanderers pe Reebok sa-si onoreze contractul pana in 2016? „Trapasii” nu sunt la fel de des pe ecran ca United, nici nu prea castiga si nu sunt un brand mondial in devenire. Aceeasi poveste pentru Wigan Athletic, ale carei tricouri si stadion se leaga de numele JJB Sports, disperata sa nu se inece.

 

Iar trupa Boing-Boing, unica fara un sponsor in piept, ar face bine sa-si deschida o parasuta financiara in vederea probabilei retrogradari in liga a doua, unde si alte cluburi, mai putin la moda, pot atrage doar sponsori mai modesti, care, fiind firme mai mici, cu-atat mai mult au acum de suferit pe piata de capital. Cerc vicios.

 

Pe cand Premier League pornea la drum, o multipla campioana nationala si castigatoare de altadata a F.A. Cup, West Bromwich Albion Birmingham, ajungea in liga a patra sa sufere umilinta unor esecuri la cluburi mici-mici, in disperare de cauza fanii Baggies facand haz de necaz si de… frig cu topaituri pe loc in peluze de la capat de lume. S-au facut remarcati de comentatori si de-aici porecla Boing-Boing.

 

Odata trecuti prin neajunsuri, suporterii lui West Brom stiu cum sa reziste adversitatilor, insa ce s-ar face niste cluburi aclimatizate cu aerul purificat al elitei, daca si fotbalul va urma la aceiasi parametri fagasul economico-financiar al vietii de zi cu zi? Cert e ca nu doar alde Northern Rock, decapitalizata absolut si nationalizata dar totusi inca sponsor al lui Newcastle, dar pana si sponsorul Premier League, banca Barclays, a plonjat drastic pe piata actiunilor si bate spre nationalizare, asa incat pana mai ieri infatuata ignorare din societate a semnelor recesiunii, acum incepand sa loveasca din plin, ar putea avea efecte similare si in fotbal daca procentajul rezervat salariilor jucatorilor va ramane la acelasi obscen nivel.

 

Cu exceptia cazului „careului de asi” si al altor catorva mastodonti, nu neaparat prudenti sau viabili financiari dar credibili pentru noi creditari, pana si o lira din publicitate ar putea aduce cu un colac de salvare. Insa pentru fiecare Boing-Boing supravietuind oarecum si cu pieptul gol, exista o Darlington esuand in faliment. Dar, nu-i asa, cine-a auzit si cui ii pasa de Darlington!?

Ziua 91. Neurologul sub 4 minute pe mila, la 80 de ani

Competitiile atletice internationale n-au in program concursuri pe distanta de o mila si totusi, dat fiind ca in Marea Britanie alergarile sunt practicate inca din secolul al XVII-lea, IAAF inca omologheaza rezultatele inregistrate pe o unica distanta non-metrica, si anume mila, doar in scopul contabilizarii recordurilor.

O mila echivaleaza cu ceva mai mult decat un kilometru si jumatate, mai exact 1,609344 km, iar londonezul care acum mai bine de o jumatate de veac reusea sa o alerge in premiera in mai putin de 4 minute tocmai a aniversat implinirea a 80 de ani. Trebuie insa mentionat ca unitatea imperiala de masura n-a fost o gaselnita uzitata exclusiv de forurile atletice insulare, din contra, atleti de pe toate meridianele punandu-se la incercare pe cea aproape 1.610 metri, un record mondial in proba feminina, insa pe vremea cand inca nu erau omologate de IAAF, fiind stabilit chiar la Timisoara iar actualul record mondial al probei apartinand unui marocan. 

Dar unui englez nascut in Harrow, in nord-vestul Londrei, i-a revenit onoarea de a cobori in premiera sub stacheta celor 4 minute pe mila, in cadrul unui concurs atletic intre British AAA, Asociatia Atletilor Amatori din Marea Britanie, si Universitatea Oxford, pe pista Iffley Road din orasul universitar. In 6 mai 1954, in fata a 3.000 spectatori, Roger Bannister intra in istorie, cu timpul de 3 minute, 59 secunde si 4 sutimi.

Un an mai tarziu, Bannister isi publica memoriile in cartea „The Four Minute Mile”, in care isi justifica optiunea de a nu se mai alinia in curse atletice dupa doborarea recordului. Ceea ce nu l-a impiedicat sa alerge, chiar si pana acum, la implinirea a 80 de ani, cum se destainuia suplimentului sportiv al cotidianului The Daily Telegraph in 23 martie, la aniversarea zilei sale de nastere. „Martea si joia”…

Bannister a studiat medicina la Oxford, profesand si devenind cadru universitar in disciplina neurologiei, in fruntea colegiului Pembroke.

Dupa performanta sa, in luna imediat urmatoare, australianul John Landy corecta recordul milei, la Londra, de atunci acesta fiind tot ajustat in jos, de 3 ori de Sebastian Coe, de doua ori de Steve Ovett si o data de Steve Cram, mai apoi doi sprinteri nord-africani, si anume algerianul Noureddine Morceli si marocanul Hicham El Guerrouj, doborandu-l pana la „cota” actuala. La Rieti, in septembrie ’93, ajungea la 3:44.39 iar la Roma, pe 7 iulie 1999, cronometrul se oprea la 3 minute 43 secunde si 13 sutimi. Record in viata…

Dintre atlete, pana la recunoasterea rezultatelor de catre IAAF, in 1967, monopolul britanic a fost spart abia la Timisoara, in 1 noiembrie 1953, de Edith Treybal, cu 5 minute si 3 sutimi, care avea sa reziste pana in acelasi mai ’54.

Dupa ’67, Natalia Marasescu, la Bucuresti si Auckland, mai apoi Maricica Puica, la Rieti, si Paula Ivan, la Nisa, in 10 iulie 1989, au reusit doborarea recordului feminin in proba de o mila. Performanta Paulei a fost depasita in ultimele doua decenii doar de rusoaica Masterkova, in august 1996, la Zurich, cu 4 minute, 12 secunde, 56 sutimi.

Sir Roger Bannister n-a triumfat la Jocurile Olimpice dar, initial fara a se antrena intens, marsand pe studiile universitare, a trecut primul un prag ce se cuvenea a fi trecut in premiera de un insular, intr-o proba tinand de unitatile de masura imperiale.

Desi mila si omoloagele ei au cedat evident teren in fata masuratorilor si directivelor continentale, cursele de alergari tin cont de traditia sportiva si nu putine sunt intrecerile din insula inca desfasurandu-se pe o mila, 3 mile, 5 mile, 10 mile, 20 sau mai stiu eu cate mile…   Concursurile internationale prefera distanta „mai rotunda” de o mie cincisute de metri.