Posts Tagged ‘publicitate’

De doi ani dati pe-aici!

Ianuarie 10, 2010

V-am infuriat? V-am intristat? V-am pus pe ganduri? V-am atins o coarda sensibila? V-am bucurat? V-am adus la cunostinta ceva nou, demn de mentionat?  

Am reusit oare sa-i port pe amatorii de survolat bloguri prin spectrul trairilor inerente cititorilor? Le-am ostoit setea de cunoastere cu alte indicii? Sau doar le-am irosit timpul? M-au gasit drept plictisitor ori naiv sau bine informat si demn de urmarit? Stau asa si ma intreb… Am reusit oare ceva si am servit intr-o cat de mica masura comunitatii blogosferei?

Ochii mi-i deschidea la un pahar de vin fiert, de sarbatori, un cetatean german de origini franco-nigeriene. Un slujbas al industriei publicitare pledand pentru importanta unei platforme si eternitatea clipei ce-ti apropie mesajul de public. Reticent tehnologiei si ideei ca tot ceea ce-i nou e neaparat mai bun, in schimb loial simplitatii absolute a Mamei Natura, i-am impartasit scepticismul meu vizavi de o comunitate virtuala de care aveam o extrem de vaga idee plus snobismul inversat de a crede ca a fi in pas cu moda si tendintele e tare uncool, sa imprumut un termen… in voga.

Ce-i trebuie chelului tichie de margaritar!? Doar asa, pentru ca multi altii au blog si se incadreaza in tendintele anilor de 00!? Imi ziceam ca e ca si cum mi-as dori un automobil, si cat mai bun, doar pentru a fi in pas cu lumea, a fi vazut si „bifat”, asta deoarece imi tot spun ca tocmai pentru ca nulitatile, nonvalorile si in general oportunistii inchipuiti cu iz de paltonari si aere de suficienta au in limuzine false etichete pozitionale ale artificialei scari sociale, ne-ar obliga sa nu avem ori ravnim la o cat de modesta scatula de tabla pe patru roti. Ma simt onorat sa fiu stropit pe trotuar ori pe bicicleta de cauciucurile volanului mintii lor. Am dat un exemplu din trafic…

Si totusi am pornit la drum. Mai mult ca o provocare. Daca am izbandit ori am pierdut, mi se pare absolut irelevant. In mod cert am pierdut, daca ar fi sa-mi compar blogul cu „succesul” de milioane confirmat de „traficul” altora. Numa-ncet, ca nu-i concurs. Dar de fapt am castigat acea senzatie nepretuita a savurarii parcursului. La inceput, n-am stiut daca Insulare se va dovedi o povara in carca ori un bun amic asteptandu-ma la o alta povestioara. Pe drum am descoperit deliciul de a lua cativa companioni, de a-mi tine de urat, de a pleca loial urechea la ce gaseam de cuviinta de spus.

Drumul in sine e mai frumos decat destinatia finala. E ca si in alergari. Ma delimitez, din nou intr-un snobism inversat, de considerarea timpului inregistrat drept finalitate esentiala si obiectiv mai presus de orice, crezand cu tarie in insemnatatea covarsitoare si magnetismul cursei in sine, in placerea fiecarui pas inainte atat in perioada de acumulari si pregatiri cat si in concurs. Acele clipe sunt mai puternice decat elatia finalitatii proiectului.

E ca si senzatia nobletii risipitoare a Portocalei Mecanice de altadata. Povestea spune ca in incercarea de a impinge spre perfectiune acel fotbal total cu care isi atrasesera simpatii, olandezii si-au dat sufletul sa elaboreze cat mai frumos cu putinta, punand atractivitatea jocului practicat mai presus de ideea de a inscrie, de finalitatea rezultatului, pe care le percepeau drept consecinte ale evolutiei lor. Cu alte cuvinte, un 0-1 cazand de pe un cal frumos, delectandu-te cu un iures cu vantul prin plete, poate fi mai inaltator decat un 1-0 de dragul satisfactiei triumfului.

De aceea nu dau insemnatate mediei de „doar” 25 pe zi, timp de doi ani. La inceput, in inerenta frica de a ma face de ras si a-mi zdruncina egoul, m-am intrebat daca voi reuni cumva ridicola audienta de un cititor. Apoi, mai ales in jumatatea de an intre solstitii, cand am postat zilnic sub genericul Noaptea cea mai scurta, jocul mental in sine de a te intoarce la fiecare 24 de ore cu alte cateva randuri mi-a dat sansa testarii unei autodiscipline placute.

Blogul implica o dependenta de lumea virtuala si este o unealta a individualismului, vanitatii si egocentrismului, dar sper ca am reusit sa-l folosesc mai degraba pentru a raspandi un alt punct de vedere despre un fotbal insular atat de la moda in ultima vreme dar foarte putin stiut, cautat si vizionat pe vremea cand il ascultam „la calorifer” pe Alexandru pe serviciul in limba romana ori receptionam serviciul mondial al BBC, prin anii ’80. Paradoxal, desi fotbalul britanic e in voga, cu varful de lance Premier League, m-am simtit mult mai putin cool scriind in acesti ultimi doi ani pe Insulare despre un subiect mai degraba de larg interes decat de nisa, ba de-a dreptul uncool, mai ales comparativ cu vremurile de-acum doua decenii, cand foarte putinii ce-auzisera de gaselnita lui Bates de a imprejmui suprafata de joc de pe Stamford Bridge cu sarma ghimpata imi radeau in nas si ma intrebau ce-i rau cu fotbalul britanic.

Vremurile cu adevarat cool ale desertaciunii languroase dar riguroase valoric imi par apuse si doar timpul va dovedi consistenta blogurilor ca expresie a avansului tehnologiei comunicarii virtuale. L-am ales poate si ca o alternativa la ceea ce s-a dovedit a deveni o tot mai autointeresata ori ghidata de comercialismul-publicitar, incorsetata, dogmatica, neintuitiva si lunecand spre false prejudecati presa „de mare tiraj”, „centrala”, dupa cum puteti citi in recomandarea urmatoare… Merita rabdarea, sa va mai rupeti vreo zece minute… 

http://www.medialens.org/articles/the_articles/articles_2002/de_ethical_writer.html

Preferabil, le-as scrie de mana si trimite prin posta cititorilor mei si nu numai, si cu idei sa fim de exemplu mai altruisti ori mai cutezatori, oricare ar fi implicatiile. Eu am cutezat sa-mi infrang reticenta si am apelat la „progresul” tehnologiei tocmai pentru a scrie. Am facut prin asta mai mult bine decat rau in ultimii doi ani? Ar fi banal de-am avea doar certitudini.

Anunțuri

Crema de sub cupola cu tepi

Noiembrie 23, 2009

Crema tenisului mondial masculin a descins in Londra, cu ocazia barclays ATP World Masters Tour. Primii opt in ierarhie, duelandu-se in grupe parca importate din competitii sportive pe echipe, si cu un britanic printre ei. Andy Murray, un fiu al Scotiei.

Tabelul competitiei masculine domina curtea interioara de la Wimbledon, intre Central Court si Court 1.

Care a si dat la o parte cortina turneului, 6-3, 3-6, 6-2, dupa ce demarase cu un 5-0 in 22 minute, in fata argentinianului Del Potro, locul 5 mondial. Un insular in varsta de 22 ani, dispunand de un sud-american de 20, nu intr-o reeditare a razboiului Malvinelor…

Ce-i interesant despre aceste zile de tenis la cel mai inalt nivel tine insa si de localizarea evenimentului. Nu la All England Lawn&Tennis Club, sediu situat in sud-vestul Londrei, in inverzitul si traditionalul Wimbledon, ci la O2 Arena, acea labartata cupola cu tepi din ecranizarea cu James Bond, campata aidoma unui cort extraterestru, undeva pe malul sudic al fluviului, in tuguiul peninsulei Greenwich.

Ce aduce nou aceasta repozitionare a tenisului, de pe iarba Wimbledonului in sala complexului cu nume de furnizor de servicii de telefonie mobila? Beneficii atat pentru spectatori, cat si pentru jucatori.

Pentru jucatori!? Cum asa? Ei bine, e o lege nescrisa partizanatul in favoarea simpatiilor gazdelor de la Wimbledon de a oferi Central Court si in general terenurile principale celor mai bine clasati dintre britanici. Avantajul de a juca pe iarba proprie. Asta pe cand alde Dinara Safina, la vremea verii numarul unu mondial intre femei, era azvarlita pe terenurile periferice ale complexului de inalta tinuta. Un Murray probabil nici nu mai stie prea bine cum arata alte terenuri decat cel Central.

In O2 in schimb, fiecare tenisman isi asteapta randul si democratia e impartita si pentru purcei, si pentru catei. Pe acelasi teren de sub o cupola atat de mult blamata, atat de nefunctionala in opinia multora, la ora cumpenei dintre milenii, cand, intr-adevar, megainvestitia parea a fi devenit un „elefant alb”, un proiect muribund din fasa, miliarde aruncate pe malul Tamisei.  

Iata insa ca i s-a gasit utilitatea, fiind de fapt multifunctional. De la concerte de muzica, incluzand cel al Madonnei, pana la recentele Campionate Mondiale de gimnastica, iar acum, o noutate, tenisul.

Madonna, "aterizata din spatiu", intr-o coreografie scenica de exceptie, in timpul concertului din vara in O2 Arena

E bine si pentru spectatori. Putini muritori de rand isi permiteau luxul de a prinde un bilet la Wimbledon, ale carui destule meciuri se derulau si cu suficiente locuri lasate libere, pentru ca angajatii sau simpatiile ori prietenii angajatilor ori simpatiilor diverselor companii ce-si asigurasera pe cai comercial-corporatiste locurile lor in jurul dreptunghiurilor verzi nu catadicsisera finalmente sa onoreze cu prezenta.

In plus, Wimbledon e cochet, capsuni cu frisca si sampanie, bonomie de moda veche, dar nu intr-atat de extins. E oarecum exclusivist. O2 in schimb e pentru norod, mai mare, cu 17.500 locuri, si extrem de putine dintre acestea de un alt rang. Uniformitate si incluziune prin diversitate. Si un baietel dintr-o familie nevoiasa, de pe-acolo, din estul Londrei, dar de pe malul nordic, atat de „mai altfel” decat inverzitul Greenwich, poate prinde cu taticul sau un loc, inspirandu-se din arta cu racheta a urmasului lui Henman si intrebandu-si parintele cand incepe si el orele in preajma fileului.

Indirect, un imbold pentru regenerarea tenisului la nivelul juvenil si in general al maselor, in Regatul Unit. Atat de zgarcit in oferta de campioni pe scena mondiala. Atat de optimist acum, cand intre aspirantii la glorie suprema se regaseste si un britanic, fie el scotian si nu englez.

Acest turneu la O2 e in pas cu tendintele evidente ale globalizarii, tenis pentru mai multi, o nivelare prin devalorizare, sapand incet la temelia unui emblematic Wimbledon, atat de inradacinat in malul de care incet-incet ne indepartam.

Iar in crema jocului se va remarca Roger, ce ne zambeste cu crema pe fata si Gillette la purtator, nu ca Napoleon, cu o mana folosind racheta de tenis si cu cealalta ingrijindu-se de aspectul sau facial, aparandu-si concomitent amicul din reclama TV cu cei trei muschetari, Thierry cel cu mana pe lama de ras dar si pe minge.

Vom afla curand cine va triumfa, cine va lua potul, acolo unde recent si Marian Dragulescu sfida legea acceleratiei gravitationale si dadea Romaniei si mai mult aur. Unii aduc aur, cu sudoare si repetitie, altii iau aerul romanilor intr-o tara cu munti ca ai nostri care aur poarta. Iar noi?

Cladirea terenului principal de la Wimbledon, Centre Court, vazuta dinspre poarta 5. Wimbledon inseamna traditie, istoria jocului dar si emfaza. Nu e multora accesibil... De aceea Murray se poate astepta in O2 sa fie incurajat de un spectru mai larg de suporteri

Ziua 133. Scuze pentru pierderea contactului

Mai 3, 2009

Ne-am tot inmultit pe peron, in asteptarea trenului. Iar de pe peronul invecinat ni s-a servit un exercitiu de indemanare si rabdare intru expunerea unui nou sa-i zicem afis publicitar.

In linii mari, din ce-am reusit sa diferentiez, panourile publicitare sunt fie traditionale, de moda veche, cu „strat” peste „strat” de reclame pe hartie, straturi ce sunt „varuite”, fie electronice, mai noi, care se „rotesc” la scurte intervale regulate. Poate de-aceea ne-a si atras atentia operatia de inlocuire a reclamei din statie, datorita modului mai putin ortodox, aducand oarecum cu inaltarea velei unei ambarcatiuni. Reclama era pe un urias banner plasticat, dreptunghiular, de dimensiunile panoului, pe a carui rama angajatul incerca sa desfasoare si sa intinda uniform coarda de sustinere a afisului. A fost nevoie de suficienta meticulozitate si aproape un sfert de ora de cazne, in vazul tot mai multor pasageri.

Panoul vecin, de moda veche, ramasese intact, cu o reclama la servicii financiare. N-am mai apucat sa vedem ce rasese si „defrisase” de pe cel cu pricina, cam in stilul ruperii unei etichete lipicioase de pe o sticla, cand n-ai avea ce face ori prea multe ganduri iti roiesc prin minte. Cert e ca noul mesaj lasa loc de interpretari. Iar la asemenea spectacol, comentariile oamenilor nu s-au lasat asteptate.

Fac o paranteza. Daca recesiunea a plecat mai multe capete si a innegurat mai multe frunti, in schimb a generat si ceva bun in oameni. Unii au inceput sa schimbe o vorba, sa comunice, sa renunte la „masca” de robot uman ce le fusese insuflata in timp, sa stranga implicit randurile. Poate ca unii s-au dumirit ca sunt in aceeasi barca si barca ia apa, pe cand cad mastile. Si de aceea e bine sa discuti.

Asadar „vela” s-a inaltat si mesajul reclamei a dominat spatiul vizual aidoma unui elefant ce-si incheiase siesta. Fara majuscule, un sorry cu litere ingrosate si mai mult decat de-o schioapa iar dedesubt, cu litere ceva mai mici for losing touchSorry / for losing touch. Asadar scuze pentru pierderea contactului. Nimic altceva. Vreun logo de firma, vreo sigla. Doar litere negre pe fondul alb al bannerului.

Scuze pentru pierderea contactului. Ah, da, si un Eros mic, cu sageata din dotare, conturat in coltul din stanga jos. Dar chiar minuscul in comparatie cu literele mesajului ori cu bannerul in sine. Un mucalit pus pe glume de duminica a luat-o pe politica si si-a dat cu parerea ca partidul de guvernamant isi cere scuze electoratului pentru pierderea contactului. Cu solul, cu realitatea? Intr-adevar, se evolueaza in lumi paralele si unii nu mai au demult picioarele pe pamant.

Odata morisca pornita, un altul si-a zis ca mesajul o fi avand de-a face cu criza si e un soi de smerenie a institutiilor financiare pentru decuplarea de la ceea ce parea un sistem bine uns, solid, dar care aduce pe zi ce trece cu un esafod din carti de joc. Cu un castel la plaja, tavalugit de ape. O pierdere a contactului cu clientii bancii ori, mai bine zis, cu nevoile lor reale?

Cate capete, atatea interpretari. Aaaa, nu… E reactia industriei publicitare la aceleasi nevoi reale ale consumatorului. Stiu prospectantii pietei care ar fi dorintele adevarate ale lui Johnny si Mary, Domnul si Doamna Linie Mediana din strada? Poate ca se simt cu musca pe caciula ca i-au bombardat cu ce nu le trebuie. Cu reclame la masinute de impachetat fum.

Dar Eros pare a fi indiciul. Sunt scuzele unui instrainat catre persoana iubita ori ale unui pribeag catre cei dragi, rudele indepartate, de peste mari si tari. Ar parea cel mai plauzibil. Sau…

O fi vreo firma de telefonie mobila sau o agentie de inlesnire a inlantuirilor romantice. Reclama e sufletul comertului dar comerciantul nostru poarta masca, e fara nume, nu se arata, ci doar lanseaza mesajul. Restul ramane la inspiratia cititorului. A pasagerului in asteptarea trenului. A calatorului. A pribeagului.

Imi zic ca industria publicitara, desi n-are limite la capitolul imaginatie, poate ca, din contra, nu mai prea are ce sa puna pe pereti. Si asta pentru ca multe companii se sfiesc sa-si mai faca reclama in aceeasi masura ca pe vremuri. Sunt alte timpuri, cu credite mai greu de smuls, cu constrangeri bugetare, cu mersul pe sarma. Publicitatea e in foame de clienti cu dare de mana. Si atunci sorry-ul ar putea fi luat si drept o… parere de rau la turnura actuala a lucrurilor.

Macar acest mesaj te amuza si te indeamna sa-ti porti gandurile pe meandrele posibilitatilor, pe cand altele, care au impanzit in ultima vreme spatiile publicitare ce mobileaza la tot pasul mediul citadin, bat de la neplacut la lugubru. Unde pe vremuri era nu stiu ce reclama la vopsea de par, acum e o invitatie sa te inrolezi, ori mustrari sa-ti vezi de pasul mare si ciocul mic sau chestii chiar si mai sinistre, cu mesaje insidioase si subliminale. Ceea ce erau reclame ale unor companii private sunt, pe aceleasi panouri, spoturi ale unor organizatii guvernamentale, birocratice. Asadar se nationalizeaza si industria publicitara, dupa schimbarea la fata din finante? Daca ar fi sa te iei dupa unele reclame, ponderea spatiului publicitar adoptat de varii organisme bugetare a crescut in detrimentul sectorului privat.

Trenul a intrat in statie, cu totii am concluzionat ca macar am avut „fun” intr-un intermezzo din „marea noastra iesire saptamanala in lume”, cum a ironizat situatia unul dintre barbatii in asteptare, si ne-am rasfirat spre treburile noastre, fiecare inapoi in carapace, cu gandurile si ipodurile pompand frecvente sonore intru linistirea spiritelor. De fapt, fara sa vrea, angajatul luptandu-se cu ridicarea „velei”, ne-a coagulat pe peronul adiacent, ne-a facut spectatori ai unei piese de teatru cu drept de opinie.

Spuneam ca oamenii s-au pus pe vorbit. Si mi s-a reconfirmat cat de mult inseala aparentele, cat de usor sunt demontate presupunerile. O alta statie, de autobuz, o alta asteptare, de cateva minute. A trecut al nostru? Nu, inca nu. Din una-n alta, femeia de culoare imi explica faptul ca nu e in asteptarea autobuzului. Doar isi savura tacticos mucul ramas din tigara. Statia de plexiglas era refugiul ei, „pauza de tigara”. „Cred ca locatarii de peste drum s-au prins deja ca nu ies sa iau autobuzul, ci la o tigara”. Nu in casa, sub nasul copiilor. Pai nu prea mai ai voie niciunde, de exemplu in spatii publice, si poate intr-o buna zi si statiile de autobuz sau mijlocul strazii vor fi interzise pentru pufairea unei tigari. Unul dintre micile delicii ale vietii. As zice, ca nefumator, ca daca pana si fumul va fi taxat si anihilat, atunci ce le-ar mai ramane multora!? O funie?

Dupa tigara, guma de mestecat. „Sa nu ma simta, sa nu ma miroasa. Ei n-ar putea concepe ca mama lor fumeaza, nu ma vad in aceasta lumina si nu vreau sa-i dezamagesc”. Buna politica. Pe ascuns, in statie. N-am intrebat-o daca ar fi de origine congoleza ori cameruneza ci daca i-a fost mai bine in Belgia. „Sigur ca da. Eram ca si acasa. Deprinsa cu toate, vorbind franceza. Dar m-am mutat pentru copii, sa prinda si engleza. Lor le place, sunt fascinati de descoperirea acestei limbi, insa mie nu. Mi-era mult mai lesne acolo”. Nu stie si flamanda si imi destainuie ca vorbitorii de franceza si flamanda au mai multe usi deschise pe piata muncii in Belgia. Ea le-a deschis usa copiilor in insula…

O las in statie si imi aleg un loc. In spatele meu, o familie tanara din Balcani. Albania? Poate de pe-acolo… Incovoiati de munca dar drepti. Nu inteleg nimic dar ma surprinde mucea, cu un accent insular. Baietelul se lanseaza in a da cu presupusul. Ia sa vad daca estimez corect, pasandu-i tatalui patratelul pe care ar urma sa-l bifeze. Intr-o engleza greoaie, parintele-l aproba si-l tachineaza… Esti pus pe sotii. Coboara si bag seama ca asteapta alta legatura…

In tren, cinci copii de gimnaziu. Preponderent baieti. Imbracati „colorat”, palavragind rapid. Unul frunzareste o revista mondena pentru adolescenti, plina cu colaje foto si texte explicative. Aud ceva de sex dar trec si prin filme, zodii. Gemeni. Par dezghetati si nu „spalati pe creier”. Par rasfatati, fara griji, dar dezvaluie mai multe decat cuprinde ochiul observatorului. „Am jucat aici!” Treceam pe langa The Den, arena lui Millwall, si ajung apoi sa se explice de ce-au ajuns sa tina cu Arsenal ori Man United. Si nu cu Millwall. Un mucalit se refera la Arsenal drept Ars. In engleza se scrie arse si s-ar traduce dorsal. Baiatului i-a ramas albastrul de Millwall in vine. Altul tine cu United ca mai are o poarta deschisa acolo. Si-i vede la lucru. Bravo lui. Dar subiectul deviaza spre clubul dinspre est, Charlton. Stiu ei denumirile exacte ale diviziilor. „Erau in Premier League iar acum au ajuns din Championship in Division One”. Imi spun ca mai e speranta in lumea asta daca isi bat capul cu denumirile exacte si traiectoria descendenta a unei localnice. Au trecut de la United si Ars la „Lancieri”.

Mai e speranta… Se ridica si-atunci vad ce-au lasat in urma lor. Decupaje, ferfenite de reviste, sticle de plastic aproape goale, pungi, saratele. Mai e speranta? Moare ultima. Iar aparentele inseala.

Cate clisee, cate crampeie din transhumanta citadina pe transportul urban, tot atatea senzatii ca s-a pierdut contactul. Cel al oamenilor cu oameni, coagulati in conversatie si simtiri de circumstantele hilare ale „ridicarii velei”, cel al femeii africane cu apropiati de peste Mediterana, cel al albanezilor ori macar balcanicilor cu radacinile lor mai degraba rurale, cel al copiilor iesiti intru explorarea orasului fara familiile lor. Familii? Sunt mai putine de jumatate in peisajul social fragmentat din insula.

S-a pierdut contactul, regretele sunt inabusite de mandrie, tristetea instrainarii e tot mai greu de fardat, mastile incep sa cada, sorry e tot mai greu de rostit si se clatina in dictionare iar unii isi freaca mainile pentru decuplarea contactului multora. Pierderea legaturii e balsam pentru planurile Divide Et Impera. Fiecare in cutiuta lui, cu gandurile si ipodul sau, cu biletul sau de tren spre o destinatie ce nu-i schimba fagasul ori albia, decuplat pe zi ce trece de la vibratii si interdependenta umana, cu contactul pierdut. Cati eram cu mama ori cu tata ori cu sora ori cu prietenii ori cu cunoscutii? Mai nimeni. Sorry. Sorry?

Ziua 132. „Vulpile” n-au lipsit decat un an

Mai 3, 2009

Se strecoara printre masini, gasesc calea cea mai scurta de la o curte la alta, trec strazile in voie, chiar si aproape de resedintele Reginei si ale Prim Ministrului. Vulpile sunt la ele acasa in peisajul urban din Anglia.

„Vulpile” tocmai s-au intors in habitatul natural desi se descurcasera de minune, pentru prima oara in istoria lor, si in desisul ligii a treia engleze. Anul trecut, Leicester City retrograda in premiera din Coca Cola Championship, divizia secunda, copiind alte faimoase lunecusuri pe tobogan din esalonul al doilea. Nottingham Forest, Leeds United…

Dar Leicester City, club cu porecla „The Foxes”, a revenit in anticamera elitei la chiar prima strigare, si inca relativ la pas, dovedind ca picajul de anul trecut a fost doar o intamplare. Una in peste un secol de existenta, de la infiintarea clubului in 1884, sub numele Leicester Fosse.

Daca liga a doua totusi se va dovedi din nou o nuca prea tare pentru „Vulpi”, ramane de vazut, dar cert e ca League One, esalonul trei, a fost dominat copios de „albastrii”. Cate 46 de puncte stranse acasa respectiv in deplasare, cu chiar mai multe succese externe – 14 – decat pe teren propriu, la Walkers Stadium, si cu aproape 90 de goluri in scrise. Un adevarat tur de forta, mentinandu-se in fruntea ierarhiei.

Promovarea a tinut si de pofta de gol a varfului Matty Fryatt, care devenea primul jucator al „Vulpilor”, dupa peste patru decenii, marcator a 20 de goluri in pana inaintea Craciunului, la cumpana intre noiembrie si decembrie atacantul de 23 ani egaland un alt record al liderei, vechi de peste 80 de ani, si anume de a reusi hat-trickuri in meciuri succesive.

Vor seca golurile lui Fryatt in Championship? O alta intrebare cu raspunsul din august incolo. Cert e ca „Vulpile” l-au convins recent sa semneze pe inca 3 ani, mentinandu-l intr-un lot cu destui veterani, printre care fundasii laterali Mark Edworthy si Chris Powell, ultimul, ajuns la aproape 40 de ani si trecut la un moment dat pana si prin lotul national al lui Eriksson, fundasul central Bruno N’Gotty, mijlocasul vicecapitan Matty Oakley, o prezenta pentru ani buni in elita la „Sfinti”, cot la cot cu Matt Le Tissier, ori atacantii Barry Hayles si Paul Dickov. Apropo de ultimul, un alt scotian din atac, Steve Howard, a marcat si el consistent pentru „Vulpi”.

Asadar Milan Mandaric are de mers la cumparaturi. Croatul a facut pe termen scurt afaceri ieftine dar bune, apeland la profesionisti versati pentru a-si atinge scopul imediat al revenirii in liga a doua, de unde „Vulpile” nu cazusera niciodata in peste un secol de fotbal. Dar acum lotul lui Nigel Pearson, o „fata” cunoscuta intre fundasi pe cand la Sheffield Wednesday, in prima liga, iar apoi in apropierea lui Bryan Robson, ca „locotenent” pe la cateva cluburi, necesita o evidenta remaniere. Intru consolidarea in Championship.

Altadata, nu demult, „Vulpile” se plimbau linistite pe taramul primei ligi. Ba chiar si prin Europa, dupa triumfurile cu acces la Cupa UEFA din Cupa Ligii, in 1997 si anul 2000. Erau victoriile unui Martin O’Neill care isi facea un nume, ulterior optand pentru Celtic Glasgow. Cupa Ligii, castigata si in anii ’60, e trofeul favorit al „Vulpilor”, care, in lipsa unor cuceriri de seama, s-au multumit si cu aceasta „verisoara” a Cupei Angliei. Insa pana si succesele in League Cup si traseele europene n-au impiedicat retrogradarea „Vulpilor” din Premier League, odata ce O’Neill a optat pentru un club mai mare. Iar de-acolo au pornit dandanalele…

Fara aceiasi bani din televizari cu care se obisnuise in elita, ba chiar fara nici un ban din afacerea falimentara cu ITV Digital, care a promis fonduri din drepturi de televizare cluburilor din esalonul doi dar le-a lasat cu buzele umflate la finele unui contract de care s-a ales praful, in plus fara sumele scontate din cedarea numerosilor jucatori ce au ales sa paraseasca echipa dupa plecarea lui O’Neill, Leicester s-a vazut brusc in criza, retrogradata si cu cheltuieli uriase la finisarea noii arene. Caci in 2002, dupa 111 ani la Filbert Street, „Vulpile” s-au mutat in casa noua, la Walkers Stadium. O arena purtand numele producatorului de saratele crocante si pufuleti, Walker’s Crisps, la care facea reclama un erou al locului, Gary Lineker.

Si exact de numele popularului Lineker s-a legat salvarea „Vupilor” atunci cand le durea mai tare. Clubul aproape ca s-a trezit falit si un consortiu incluzandu-l pe Lineker a redresat corabia. De-atunci, desi in liga a doua, ba chiar si intr-a treia pana zilele trecute, City si-a revenit financiar, in februarie 2007 fiind preluata de Milan Mandaric, cel care o elevase si pe Portsmouth. De-acum fara O’Neill, care le promova pe „Vulpi” in elita in urma cu mai bine de-un deceniu, dar cu un croat uns cu toate alifiile si care, desi a promis initial fotbal de Premier League la Walkers Stadium si a inghitit in sec la retrogradarea in premiera in esalonul trei, macar a tinut gruparea pe linia de plutire in plan financiar, readucand-o in Championship. Unde antrenorul Pearson isi va da adevaratul examen de maturitate. Odata „locotenent” al inabilului Robson, Pearson are in mod cert cate ceva de dovedit.

Pana atunci, toata lumea din Leicester canta, rade si danseaza. E un obicei al clubului, sa cucereasca piscuri secundare. Deseori castigand liga a doua si promovand, acum, la chiar prima incercare, cucerind esalonul trei. In trei randuri triumfand in League Cup dar niciodata in Cupa Angliei, in a carei finala s-a regasit de 4 ori. Si multumindu-se cu postura secundara si in campionat, unde cea mai buna clasare in elita, locul 2, o reusea in 1929.

Clubul lui Gary Lineker si al portarilor Banks ori Shilton a revenit in liga a doua, avandu-l drept capitan pe Stephen Clemence, fiul mai renumitului ex-goal-keeper al Angliei, semn ca „Vulpile” au un tainic „fir scurt” cu falnicul Albion. Acum pe mainile unui alt investitor strain, din pleiada celor care au invadat cam de la Mandaric incoace, si cu un blazon de aparat. Macar in liga a doua, o singura data in a treia. 2008-2009 a fost o pagina neagra pentru „Vulpi”, ce s-au descurcat de minune si intr-un habitat cu care nu fusesera obisnuite.

La brat cu „Vulpile”, ca si vicecampioana, a promovat automat si Peterborough United, unde se remarca tanarul manager Darren Ferguson, nimeni altul decat fiul lui Sir Alex. Aschia nu sare departe de trunchi sau ce naste din pisica soareci mananca. Fiul pe urmele tatalui, luand-o de jos? O noua promovare ce-i face cinste…

La baraj, fete cunoscute. Rob Di Matteo, la carma lui Milton Keynes Dons, „facatura” rezultata injust dupa retrogradarea lui Wimbledon din elita, continuand pe locul acesteia intre profesioniste dar recunoscand la un moment dat ca palmaresul si traditia sunt ale continuatoarei de drept, nou-infiintata Wimbledon AFC, si ea ajunsa deja in esalonul cinci, si careia i le-a retrocedat. MK Dons va juca tur retur cu Scunthorpe United, retrogradata odata cu Leicester din liga a doua si acum mereu pe un loc de baraj, pana insa in timpul ultimei etape, cand, desi jucand acasa, s-a vazut condusa de Tranmere Rovers Liverpool, trupa de pe locul 7, imediat urmator.

Bryan Cliff, fundasul lateral capitan, a marcat cu capul in urma unei lovituri libere, in minutul 88, smulgand o remiza, 1-1, suficienta pentru ca Scunthorpe sa-si mentina locul 6 si sansa unei semifinale de baraj cu MK Dons. Mai-mai ca Tranmere i-a suflat in ultima clipa ultimul tren spre Championship. Iar in cealalta semifinala, rivalitate cu sange, intre doua „dure”: Leeds United si Millwall Londra. Pentru ca povestea sa fie completa, mai avem de-asteptat deznodamantul barajului. Insa Leicester a confirmat deja ca locul de drept ii e macar in liga a doua. Daca nu chiar mai sus. Dar asta ar implica probabil mult mai multi bani si persuasiune la adresa unuia ca Martin O’Neill. Ce-i drept nord-irlandezul nu-i departe, ci tot undeva in Midlands, la Birmingham…

Ziua 111. Oua rosii sau 188 de mingi?

Aprilie 11, 2009

E duminica de Pasti in rit protestant, Easter Sunday, dar tot pare ca oricare alta. De ce?

Daca folosesti telecomanda, pe un anumit canal nu sunt iepurasi si oua rosii de Pasti, ci o minge disputata de 22 de jucatori. Manchester City – Fulham, in transmisiune directa, din Premier League. Unii pot spune ca sunt carcotas si ca jocul are loc tocmai in duminica de Pasti doar pentru ca „albastrii” lui Mark Hughes evoluasera joi seara in Cupa UEFA, la Hamburg. Drept e… Obiceiul e ca un club implicat in joile competitiei intercluburi numarul doi sa evolueze in campionat duminica.

Dar ce parere aveti de programarea unui alt joc din Premier League, Aston Villa – Everton, in aceeasi duminica de Pasti? De la ora doua. Cluburile din Birmingham si Liverpool au fost eliminate din Cupa UEFA, asadar scuza cu oboseala de joi seara nu sta in picioare. In schimb Villa si Everton, pe langa ca au o larga baza de sustinatori, probabil in mare parte barbati cu neveste si copii, impartasesc recordul absolut de intalniri directe in primul esalon al fotbalului englez. De Easter Sunday, pe Villa Park, cele doua si-au dat mana pentru a 188-a oara dar, retineti, pentru prima data in istorie in Duminica Mare. Ei, ce mai premiera onorabila!?! Daca si cel mai consistent si longeviv duel, dovada a traditiei jocului in insula, a sucombat programarilor televizate care n-au Dumnezeu, nu ciocnesc oua de Pasti si se jura ca nu fura dar le prindem sistematic cu reclame la clio, gillette sau aiurea in gura, atunci putem spune ca spiritualitatea e in intuneric, Lumina fiind rapita de publicitate si audio-vizualul insidios cu foamea sa de rating. Cand si de unde sa se mai ia Lumina, daca si cel mai venerabil duel cade in capcana televizarii tocmai in Duminica de Pasti, ca niciodata pana acum? Vai de Lume. Si cand te gandesti ca tocmai Everton e unicul club din fotbalul profesionist al Albionului care inca are o biserica pe amplasamentul stadionului sau Goodison Park, in coltul dintre doua tribune. O ajunge si aceasta capela o sala de jocuri de noroc, sediu de pariuri sau alta gogomanie similara… Ii spun capela asezamantului de cult de la englezismul chapel, care se refera la cladirea in sine. Asta pe cand church, care eronat e luata drept constructia adapostind lacasul religios, se refera la enoriasi. Church e congregatia semenilor ce trec pragul capelei.

Oricum, astept cu interes calendarul competitional pe 2009-2010. Poate, poate un Everton – Tottenham sa zicem in Ziua de Craciun, pe Sky Sports ori Setanta, care isi impart aceste jocuri de Pasti de la Manchester si Birmingham, in pauza cu oameni de zapada pe lunecus cu o coca-cola in mana ori Mosi pe sanie dar nu trasa de cai ci de un 4×4, ca si-asa nu se mai vand suficiente, in ton cu predictiile, si trebuie bagate pe gat consumatorului (ne)fericit. Poate sa fie Volvo ori Tata, caci Mosul nu se va supara.

Si voi mai adauga, tot pe de alta parte, ca pe la finele anilor ’80, in duminica de Pasti, ni se gasea o ocupatie neconventionala, tovaraseasco-patriotica, de a merge din usa in usa si a colecta sticle si borcane. Nu ni se solicita ori impunea un asemenea demers intru protejarea mediului inconjurator prin reciclarea sticlei in alte zile ale anului, ci fix de Pasti. De ce? Pentru a nu fi acasa cu familia sau cu parintii la biserica. Sistemul se temea de forta credintei.

Nu ca ar mai fi ramas ceva in Albion din biserica. Numarul enoriasilor a plonjat, numarul ateilor a crescut proportional cu cel al drumurilor urmate la magazine ori centre de divertisment, in scopuri materialiste ori de ostoirea pe moment a poftelor si slabiciunilor umane. Dar societatii insulare nu doar ca i-a fost extirpat semnul crucii din suflet si simtiri, ci i s-a servit insidios cu pipeta, cu efect pe termen lung, ametitorul balsam al bucuriei senile a micului consumator fericit.

Pastele sunt acum nimic altceva decat o vaca de muls pe taramul comercialismului si al industriei de divertisment, o alta zi cu potential pentru venituri crescute din tot ce tine de aruncarea pe piata a supraproductiei mondiale, de la greble si pana la Lamborghini. In functie de moment, ambalate in desene cu iepurasi, oua si crengi inmugurite.

Fotbalul de Pasti e sacrilegiu. Fotbalul de Pasti la televizor e sacrilegiu cu reclame la nervoase pe patru roti la care te imbie fete despuiate. Invierea in varianta debila a secolului XXI. Fotbalul la televizor in varianta Premier League e reclame la care-ti trebuie secunde bune sa deduci daca e vorba de lame de ras sau bilete de avion, e bombardament de culori, sunete si comentarii in tromba, e generic al competitiei sa-ti ia fata si auzul pentru restul serii. E asurzeala metalica. Sa-ti ia mintile, nu alta. Switch off.

Si in ziua de Pasti, ca in multe altele, Orange Street e cufundata in tacere si necirculata. Pentru ca nu are cafenele ori cazinouri, cinematografe sau baruri, discoteci ori magazine cu aparate electrice de smuls fire din nas. Ci doar o biblioteca, doua intrari in aripi ale unui muzeu cu galerii si o capela. Protestanta. Steagul alb cu crucea rosie a Sfantului George flutura deasupra intrarii, in stanga careia sunt inramate doua mesaje. Nu se opreste nimeni sa le citeasca, nefiind delimitate de luminite pulsatorii sau neavand o maneta de care sa tragi si sa-ti sara in ochi BINGO, trei pe linie si finfirici scurgandu-ti-se in palma. Ori atarnate ca in vitrina accesorii de plaja. Neatractiv. Atat de simplu, dupa vorba, dupa port.

Mesajele isi asteapta in tacere cititorii. Rabdatoare dar avertizand. Timpul a intrat rau de tot in sac si de la mesaje la consecinte si fapte secundele tot ticaie in dezavantajul multimii. De se opreste vreunul, cititul e doar chestie de automatism. De la a lectura si pana la a absorbi, analiza si da mai departe, e un salt ca de pe un mal unde te simti incorsetat de normele sociale si „ce-or zice ceilalti daca le-as deschide gura despre astea?”, peste hau, pe celalalt mal unde esti ridicat din genunchi si scuturat de temerile scrutinizarii semenilor. Creada ei ce-or vrea, eu gasesc ceva intelepciune in spusele astea…

In chenare sunt doua mesaje cam pe aceleasi linii. Societatea a luat-o razna, de-acum fara busola, frica de Dumnezeu si bagare de seama, si l-a maniat pe Cel de Sus. Iar decontul se apropie. Nu-ti trebuie multa desteptaciune sa simti ca vorbele de pe zidul Bisericii Congregationale Protestante din Orange Street, in spatele National Gallery din Trafalgar Square, nu sunt fara noima. E ceva profund si inaltator in acele locuri. Lipita de biserica este Biblioteca din Westminster, candva acoperis pentru Sir Isaac Newton si unde minti luminate, prieteni de-ai sai, isi impartaseau cunostintele si ardoarea descoperirilor. Hailey, Swift, Wren, Addison…

Biserica e stana de piatra. Mesajul mut de la intrare e pentru cine are ochi sa vada...

Biserica e stana de piatra. Mesajul mut de la intrare e pentru cine are ochi sa vada...

Nu e un loc ca oricare altul. Nu e o duminica aidoma multor altora. E un loc incarcat de istoria scrisa de inaintasi fara a caror contributie am fi fost mai saraci din toate punctele de vedere. Vizionari ca ei schimba inraurirea lucrurilor. Si sunt niste Pasti cand detectam surd, dar detectam, ca micutii „corigenti” la purtare ar putea fi inregimentati in campusuri care te duc cu gandul la cravata rosie in vant si papornita de  colectat sticle si borcane duminica la zece, de Pasti. Iar duminica sa fie adunati ciorchine in fata ultrasonicului megaecran cu un meci de fotbal impaiat cu reclame la grandtheftauto sau alte inventii ale noii ordini care-ti joaca festa cand e vorba de neuroni, inteligenta cognitiva, persuasiunea insidioasa si smulgerea din real inspre virtual.

Ouale rosii s-au spart unul cate unul. Fara vigilenta, oamenii au cedat cu indulgenta si placida complacere cartoane dupa cartoane de oua. N-au mai ramas multe dar mingi sunt tot mai numeroase, pe toate meridianele. Vid. Aer comprimat. Noul Dumnezeu e sugestia sa ai pedala sub talpa, volanul in mana si schimbatorul pe dreapta ori stanga, oferita in pauza jocului in iarba, cu mingea. Participa Robinho dar a tine cu ai lui e ca si cum ai simpatiza cu Thomas Cook si Nike ori cine i-o imbraca.

Pe o strada paralela, in larma si clinchete fara fum, ochi sticlosi si priviri serioase, colturoase, concentrate, pline de aere, urmaresc traiectoria basicii umflate si participarea lui Robinho. Oaaaaaaaaaaooooooo. Pe Orange Street, nici tipenie de om. I se intoarce constant spatele. Doar ignoranta i se ofera, cu varf si indesat. Omenirea n-are timp de presupuse elucubratii si n-are notiunea refuzului acceptarii realitatii.

Ceva nu pusca. Ne place viata in versiunea 2009 cu adevarat? Daca mergi pe strada si iei la ochi zece trecatori, macar noua fete sunt cel mult „masca” daca nu cu colturile buzelor in jos dar de fapt destule sunt ascunse. Ochii in pamant, ingandurarea rabufnind din toti porii, pasul cat mai mare. Nu prea pare a fi pe plac varianta 2009 spre viitor. Si-atunci ce-ar fi atat de rau in a devia de la parcursul robotic, a te opri din mers, a „pierde” 5 minute din secundele pe care ti le inchipui atat de pretioase dar de fapt goale ca basica de la picioarele lui Robinho, si a citi o alternativa la aceeasi placa „inghitita” zilnic? Nimic rau. Dar obisnuinta e cosciug de plumb.

M-am oprit, am lecturat…

Un autor necunoscut ne spune pe drept cum stam cu contul la Doamne Doamne

Un autor necunoscut ne spune pe drept, cu un avertisment profetic, cum stam cu contul la Doamne Doamne. Rau...

"Cat timp vei mai sta deoparte?" Pe vecie, daca are un os de ros

"Cat timp vei mai sta deoparte?" Pe vecie, daca are un os de ros

Nu din comoditate ci din spirit de DIY (Do It Yourself) am omis traducerea.

Ziua 92. Cu pieptul gol ca trupa Boing-Boing?

Martie 25, 2009
Firmele private, cu creditarea strangulata, sunt precaute in a-si mai face reclama pe echipamentele destulor cluburi din primele doua ligi iar niste drepturi de televizare au cazut pe maini nesigure, conform alegerii federalilor, si in aceste cazuri mai afectate fiind cluburile de rand.
 
Marti seara, cand Arsenal si Hull joaca pe Emirates sfertul de finala reprogramat al Cupei Angliei, nu multi vor fi telespectatorii insulari care sa vizioneze transmisia directa a disputei pentru ultimul loc in semifinale, alaturi de Chelsea, Man United si Everton.
 
Desi popularitatea competitiei e macar intacta daca nu chiar in crestere, consecinta optiunii Federatiei Engleze de a acorda din acest sezon drepturile de televizare celei mai banoase oferte, de 425 milioane lire, venita de la ITV, post national terestru, si Setanta, canal irlandez prin satelit, isi face deja nescontatul efect. Ceea ce parea in estimarile federalilor un contract cu 42% mai manos decat precedentul, derulat inca de la inceputurile transmisiilor fotbalistice cu BBC, iar in ultimii ani in paralel si cu SKY Sports, a afectat insa drastic audienta TV, in scadere cu o treime, de la o medie de 4,2 milioane privitori in sferturile din 2008, la nici 3 milioane acum.
 
Numai un rating diminuat le mai lipsea tocmai in plina comprimare a creditarii unor televiziuni dependente de incasarile din publicitate, bani ce in parte momesc forurile fotbalistice intru cedarea drepturilor de difuzare, companii ca Ford adunandu-si lesne jucarelele de la alde ITV si optand sa-si faca reclama online. S-ar putea asadar ca efectul de domino sa fi fost abia starnit si nici macar niste semifinale avand drept protagoniste cele mai bune cluburi insulare sa nu redreseze riscantul nou contract ce a rupt-o cu traditia difuzarii jocurilor de F.A. Cup pe BBC.
 
De fapt, goana dupa venituri din publicitate a impins ITV-ul sa difuzeze o reclama la tic-tac taman cand se marca unicul gol al rejucarii optimii de finala Everton – Liverpool, rateu ce a confirmat temerile ca postul, axat in trecut pe orice altceva numai fotbal nu, s-a hazardat in a se arunca pe o piata incluzand difuzarea de jocuri din Champions League ori intertari, risc financiar care ii costa deja slujbele pe 600 angajati ai televiziunii, obligate si sa-si inchida studioul din Leeds.
 
Comparativ cu contractul subred incheiat de federali cu ITV, cel reinoit de Premier League cu SKY Sports merge struna, cu tot tacamul, de la comentarii si pana la reluari de faze, generand totodata venituri substantiale cluburilor din elita, in paralel cu incasarile din zi de meci.
 
O alta sursa de bani pare insa amenintata, turbulenta economica taind entuziasmul firmelor de a-si mai face reclama pe echipamente. E vremea imprimarii seturilor de tricouri pentru viitorul sezon si unele sabloane au doar un mare semn de intrebare. La fel de intrebatoare sunt gruparile, daca noile trusouri, cu sau fara sponsori, vor mai fi achizitionate in aceeasi masura din mai incolo de niste fani mai stransi la punga. Si la ce pret?
 
Intre cele 12 prim-divizionare in cautare de noi sponsori, Manchester City, aflata la finele contractului de un milion lire cu Thomas Cook, si chiar mai bine, ca si-asa nici turismul nu e pe roze, pare cea mai linistita, sub pavaza petrodolarilor si a contactelor arabilor.
 
Nici multicampioana Man United n-ar trebui sa se teama ca pretul ei de strigare, de 20 milioane, n-ar fi acceptat de inlocuitorii din 2010 ai lui AIG, multinationala de asigurari de-acum si mai celebra pentru a constitui atat epicentrul crizei economice cat si corporatia cu cel mai mare crah valoric din istorie, si ajunsa pentru a patra oara cu mana intinsa la contribuabilul din State. Parca miroseau unii fani ceva, cand stropeau anul trecut cu vopsea uriase afise postate de club in preajma intrarii la Old Trafford, consemnand traditia si reusitele „Diavolilor rosii” dar si cu un insidios AIG furisat in colt. Numele sponsorilor pe toate gardurile…  
 
Dar o va convinge oare Bolton Wanderers pe Reebok sa-si onoreze contractul pana in 2016? „Trapasii” nu sunt la fel de des pe ecran ca United, nici nu prea castiga si nu sunt un brand mondial in devenire. Aceeasi poveste pentru Wigan Athletic, ale carei tricouri si stadion se leaga de numele JJB Sports, disperata sa nu se inece.
 
Iar trupa Boing-Boing, unica fara un sponsor in piept, ar face bine sa-si deschida o parasuta financiara in vederea probabilei retrogradari in liga a doua, unde si alte cluburi, mai putin la moda, pot atrage doar sponsori mai modesti, care, fiind firme mai mici, cu-atat mai mult au acum de suferit pe piata de capital. Cerc vicios.
 
Pe cand Premier League pornea la drum, o multipla campioana nationala si castigatoare de altadata a F.A. Cup, West Bromwich Albion Birmingham, ajungea in liga a patra sa sufere umilinta unor esecuri la cluburi mici-mici, in disperare de cauza fanii Baggies facand haz de necaz si de… frig cu topaituri pe loc in peluze de la capat de lume. S-au facut remarcati de comentatori si de-aici porecla Boing-Boing.
 
Odata trecuti prin neajunsuri, suporterii lui West Brom stiu cum sa reziste adversitatilor, insa ce s-ar face niste cluburi aclimatizate cu aerul purificat al elitei, daca si fotbalul va urma la aceiasi parametri fagasul economico-financiar al vietii de zi cu zi? Cert e ca nu doar alde Northern Rock, decapitalizata absolut si nationalizata dar totusi inca sponsor al lui Newcastle, dar pana si sponsorul Premier League, banca Barclays, a plonjat drastic pe piata actiunilor si bate spre nationalizare, asa incat pana mai ieri infatuata ignorare din societate a semnelor recesiunii, acum incepand sa loveasca din plin, ar putea avea efecte similare si in fotbal daca procentajul rezervat salariilor jucatorilor va ramane la acelasi obscen nivel.
 
Cu exceptia cazului „careului de asi” si al altor catorva mastodonti, nu neaparat prudenti sau viabili financiari dar credibili pentru noi creditari, pana si o lira din publicitate ar putea aduce cu un colac de salvare. Insa pentru fiecare Boing-Boing supravietuind oarecum si cu pieptul gol, exista o Darlington esuand in faliment. Dar, nu-i asa, cine-a auzit si cui ii pasa de Darlington!?

Ziua 45. Goslingul invizibil

Februarie 11, 2009

Cand a spus ca n-are ochi pentru rejucari de meciuri in Cupa Angliei, Rafael Benitez parca a presimtit ceva. Vizita la concitadina Everton, la celalalt capat al parcului Stanley, nu era deloc in planurile spaniolului, mai ales la 3 zile dupa un meci de care pe care cu Chelsea, in urmarirea lui Manchester United, si la inceputul unei luni februarie aducatoare de regalisti mardileni in Champions League. De aceasta data, rolurile s-au inversat, amfitrionii de la Everton fiind bucurosi de gosti…

De ce ti-e frica, nu scapi. Steve Gerrard s-a accidentat deja in prima repriza, ghinion cu consecinte de saptamani confirmand presimtirile lui Rafa. Colegii sai au rezistat cu chiu cu vai si rejucarea a intrat in prelungiri, o a doua belea pe capul antrenorului. 30 de minute in plus de oboseala, in miezul sezonului. Si pentru nimic… Caci in minutul 119, cand Liverpool se pregatea probabil sa-si exerseze maiestria la lovituri de departajare, un baiat de 19 ani, Dan Gosling, a eliminat-o din F.A. Cup cu un sut plasat din interiorul careului, covrig in coltul portii lui Reina. 1-0 si Everton in optimi… Liverpool, castigatoarea din 2006, invinsa.

Nu doar lui Rafa i-a venit sa-si smulga ciocul din barbie. Multi telespectatori rabdatori timp de 119 minute au pierdut unicul gol al jocului pentru ca, vorba comentatorului Steve Rider, reusita a cazut intr-un moment inoportun. Gosling s-a trezit sa traga la poarta pe cand postul national terestru ITV tocmai difuza un pachet publicitar. TicTac, TicTac. Secundele s-au scurs, pastilele sub forma de omuleti s-au desfasurat pe ecran, oamenii s-au foit in fotolii iar jucatorii lui Everton l-au sufocat pe Dan Gosling cu imbratisari si pupaturi.

Pe cat de jenant, pe atat de condamnabil. Citeam cartea unui fost angajat in industria publicitara, scarbit de masinatiile si cinismul breslei, referindu-se la fotbal si oferind un exemplu de marca in finala Coupe du Monde ’98, drept simple vehicule de parada ale diverselor marci puse pe facut reclama si stors banii consumatorilor prin intermediul transmisiilor televizate. Minutul 119, unul de maxima audienta. Remuneratia, achitata de firme televiziunii pentru campania publicitara, este colacul de salvare al difuzorului.

Dar ce te faci cand TicTacul rapeste secundele ce se vor fi dovedit cele mai pretioase din orele de fotbal ale rejucarii!? Iti pui lumea in cap! Oprobiul public e general, toate cutitele fiind acum scoase pe masa. Probabil i-a s-ar fi trecut ITV-ului cu vederea scaparile si erorile din transmisiile rundelor precedente, gafe care au intetit comparatiile cu profesionalismul celor de la BBC, proprietari ai drepturilor de difuzare ale jocurilor din Cupa Angliei pana mai ieri. Dar Goslingul invizibil i-a pus la zid. Comentarii lipsite de pertinenta, cadre neinspirat alese, cate si mai cate…

Insa chiar daca n-a fost transmis in direct, golul lui Gosling tot a eliminat-o pe Liverpool. Intr-un fel, cosmarul lui Rafa a fost curmat. Ce s-ar fi facut daca ar fi ajuns la o rejucare si in optimile de finala? Prea mult deranj.

Ziua 32. Cascaval la telejurnal

Ianuarie 27, 2009

Astazi iar / La Telejurnal / Ni s-a servit cascaval. Sa tot fie trei decenii si jumatate de cascaval. Depinde de varsta fiecaruia. Unora li s-a servit si mai multe decenii. Altora abia le-a fost inoculat.

Dar vroiam sa ma refer la gaurile din cascaval. Tot mai mari. La prima vedere aidoma gaurii cheii, de vezi prin ele, in realitate negre, fara o luminita la capat. Incotro, lume, lume? Un cunoscut imi spune ca preturile alimentelor s-au inaltat ca racheta. Pare departe, acolo, peste mari, dar ar putea veni intr-o buna zi si pe strada mea. A ta. A noastra. A lui. A ei. A voastra.

Am numarat peste o suta de fani la o coada speciala pentru a-si imprima tricourile rosii ale lui Man United cu numele jucatorului favorit. Se intampla dupa jocul "Testimonial" in onoarea lui Solskjaer, 1-0 cu Espanyol. Din 2010, oricare ar fi numele vedetei pe spate, Ole sau Rio, va fi nevoie de seturi noi de tricouri, cu numele altui sponsor in piept

Am numarat peste o suta de fani la o coada speciala pentru a-si imprima tricourile rosii ale lui Man United cu numele jucatorului favorit. Se intampla dupa jocul "Testimonial" in onoarea lui Solskjaer, 1-0 cu Espanyol. Din 2010, oricare ar fi numele vedetei pe spate, Ole sau Rio, va fi nevoie de seturi noi de tricouri, cu numele altui sponsor in piept

Cascavalul e pe terminate. Ce ma ingrijoreaza e pastrarea aparentelor. Sportul, oglinda societatii. Fotbalul, ramura sportiva. E iarna nelinistilor. Manchester United, campioana Angliei, a Europei  si a lumii, intre cluburi, a fost anuntata ca nu va mai fi sponsorizata de compania de asigurari aig si dupa incheierea in 2010 a contractului, cel mai manos din istoria fotbalului. Vreo 65 milioane lire. Se cauta alt sponsor si, pana in mai 2010, defilare cu aig in piept. Dar sa nu fie si acesta un semn?

In februarie 2008, la comemorarea a 50 de ani de la tragedia aviatica a "Diavolilor", la Old Trafford mare a fost nemultumirea fata de modul in care sponsorul s-a folosit de eveniment pentru a-si face reclama mascata

In februarie 2008, la comemorarea a 50 de ani de la tragedia aviatica a "Diavolilor", la Old Trafford mare a fost nemultumirea fata de modul in care sponsorul s-a folosit de eveniment pentru a-si face reclama mascata. In august, bannere uriase salutau "tripla" in CCE si Champions League... WINN3RS in '68, '99 si 2008. Ce colectie!

Mai la nord-est, la Newcastle, United joaca in continuare cu northern rock in piept, desi, se stie de luni bune, banca luand apa la bord a fost salvata prin nationalizare. Cu alte cuvinte, intr-o tara cu 92 cluburi profesioniste si sute non- , fanii a 91 dintre ele si a sutelor non- sponsorizeaza implicit pe United cea in alb-negru, banii lor, ai contribuabililor, fiind varsati cu sau fara voia fanilor in cufarul barcii cu gauri mai decat de cascaval. Salvarea aparentelor e evidenta, clubul de fotbal continuand sa afiseze imperturbabil, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic, logoul unei banci pana mai ieri private, falimentare parca peste noapte si reciclate din bani publici. Cum vine asta si cine poate inghiti tacticos svaiterul? Sau gaurile produc noduri in gat? Cravata, cravata, largeste-i nodul…

Ma holbez pe alte tricouri si nu mai inteleg nimic. Daca nu sunt banci nationalizate ori companii de asigurare salvate de alti contribuabili, de peste ocean, atunci sunt firme de jocuri de noroc, de ruleta, de poker, de pariuri, de bere, de de toate. Ce viata sportiva! Cu una mica si o felie de cascaval. Decente mi se par rivalele din Birmingham. West Brom nu mai zice nimic in piept, un soi de protest mut la salvarea aparentelor altora, iar Aston Villa face reclama unei organizatii caritabile din zona ocupandu-se de ospicii de copii. Jos palaria.

Sub palaria sau sa fie umbrela ligii, toate aceste cluburi cu nume haioase in piept. Chang. Samsung. Si mai stiu eu cum. Vorba unora, sportul a devenit un vehicul al publicitatii marilor companii. Dar ce parere avem de sponsorul umbrelei? Ei bine, Premier League se numeste de fapt Barclays Premier League iar barclays este printre foarte putinele institutii bancare inca private si care, desi serios zdruncinate, pare a fi anuntata de unii a se regasi intre singurele doua supravietuitoare non-nationalizate ale anului nelinistilor noastre. Valoarea actiunilor i-a scazut dar rezista. Daca nu va fi barclays, va fi o alta firma. Nu-mi amintesc vreuna producatoare de ceva concret. De freze, sa zic. De vehicule, cum era Steaua in rosu cu ford in piept, acum vreo doua decenii. Si aceea era o pervertire a realitatii. La ce sa faci reclama unei marci fara sanse pe o piata inundata de Dacia si cu un cumparator fara putere de achizitie? Acolo nu era vorba de pastrarea aparentelor.

Dar stanca nordului in piept ori altele ca ea, asta iti lasa senzatia. Si gustul gaurii de cascaval. Pentru inceput, aruncati plasma pe geam, ca si-asa ni se serveste cascaval cum ca ar fi o prea mare consumatoare de energie electrica. Si-atunci maine, la Telejurnal, si de e sa li se serveasca virgula cascaval, puteti opta pentru a gusta altceva. Fara gauri. Cat mai e de unde, pana preturile inaltandu-se ca racheta vor lasa gauri absolute. In cascaval? In portofel. Sa tot fie candva in deceniul urmator. Altul de servit cascaval.

Intre timp, urmariti succesiunea sponsorilor. Ironica a fost situatia de la West Ham, clubul cu islandezii scufundati la carma, si care joi a avut sponsorul XL iar sambata a jucat cu cusaturi albe peste XL. Nu mai era deloc extra large ci falimentar, in domeniul turismului. Nu mai tu zbouri si vacante in locuri exotice. Doar o cusatura alba in piept. Tocmai XL. Daca de joi pana in ziua meciului ar fi disparut S, de la Small, numar mic, poate nimeni n-ar fi sesizat ironia. Insa „Ciocanarii” n-au incercat macar sa salveze aparentele. Ci-au peticit gaura. Si deunazi au gasit un inlocuitor. Dupa nume, cu teminatia bet, sa tot fie vorba de alte pariuri.

Pun pariu ca si maine ni se va servi tot cascaval, cu sau fara gauri, si tot il vom inghiti, cu sau fara noduri in gat. Chestie de antrenament. Iar daca intorci nitel capul spre viitor, nu-s greu de anticipat nici numele unor viitori sponsori. Chiar, nu e nici o firma de compostat felii de cascaval pe nume Titanic? Titanic aici, Titanic acolo, Titanic dincolo, Titanic in piept, Titanic pe maneci, Titanic pe popou, Titanic deasupra sau dedesubtul numarului. Numere de la 1 la 99. Slava Domnului ca nu e inca inflatie la numerele de pe tricouri, basca un 2009, ci doar la zerourile trilioanelor de gauri de cascaval. Acru. Ranced. Mai bun de la Telejurnal.