Posts Tagged ‘golgeter’

Euro U-19 al României va fi doar în Bucureşti şi Ilfov…

Iulie 20, 2010

De azi într-un an, pe 20 iulie 2011, Federaţia Română de Fotbal se va bate cu cărămida în piept. Va începe turneul final al Campionatului European U-19, încredinţat României dar restrâns ca arie de organizare, pe raza Bucureştiului şi a judeţului Ilfov. Restrâns de F.R.F. sau de UEFA? Ori de amândouă?

Comitetul Executiv UEFA a creat un precedent prin acordarea găzduirii de către România a fazei finale a Campionatului European sub 21 ani, în mai 1998, când într-un turneu ceva mai restrâns calendaristic decât cele aproape două săptămâni de la anul, tinerii „tricolori” au încheiat ultimii în unica lor participare la acel nivel. Avea să fie ediţia a unsprezecea, cucerită pe-atunci de Guti, Salgado şi Valeron…

Nu-i aşadar nici minunea minunilor şi nici nu dă ca nuca-n perete pentru UEFA că o competiţie juvenilă continentală se întoarce în România. O fi un schimb de favoruri pe relaţia Michel – Mircea. Dar de ce spun România şi nu Bucureşti plus sectorul agricol Ilfov!? Şi întăresc această definire, agricol.

Chiar aşa!? De ce s-ar juca unele meciuri în umbra Carpaţilor ori în ambianţa ardelenească, de exemplu pe arena campioanei en-titre CFR Cluj? Mai bine într-un mediu fost rural, acum periurban. Ironizez.

Accesez pagina de internet federală şi aflu că stadioanele „mai adecvate” s-ar regăsi „situate în zone unde un turneu de juniori s-ar bucura de o mai mare audienţă”. Oare în baza căror cercetări comparative a descoperit F.R.F. unde s-ar strânge mai mulţi spectatori la jocuri? Oare n-ar veni mai mulţi constănţeni, cu mic, cu mare, acolo, în colţul de ţară unde Gheorghe Hagi plămădeşte noi generaţii, decât în Chiajna, Buftea, Brăneşti şi Berceni?

EURO U-19 la Chiajna, considerat de federali „mai adecvat”, dintr-o zonă „cu mai mare audienţă”!? Oare? Şi în baza cărui studiu de specialitate?

N-am enumerat fantezist aceste localităţi, ci conform aceleiaşi note de pe www.frf.ro , cu eticheta „ar putea găzdui” în dreptul ultimelor două. Primele ar fi certitudini. Cât despre Ghencea, Dinamo şi Rapid, sunt pomenite drept „mari” şi „bineînţeles” ca gazde. N-ar fi fost mai nimerit ca alte arene din ţară să fi fost propulsate şi implicit modernizate la standardele cerute, în vederea turneului, într-o mai democratică distribuire? Ba bine că nu!

Ar fi constituit însă un coşmar logistic de necontrolat pentru F.R.F. toată trambalarea între oraşe, ţinând cont de peticita infrastructură rutieră ori de „dopurile” în trafic în drum spre aeropoarte. Pe când aşa, într-o variantă simplistă, federalii au dezvăluit că descentralizarea e de fapt momentan doar o utopie, şi asta într-un fotbal românesc plimbându-şi în ultimii trei ani trofeele naţionale pe ruta Cluj – Urziceni. Şase la număr. Ah, dar am uitat! Unirea tot în Bucureşti a tras, pentru grupele Champions League. QED.

Din start, delegaţia UEFA a vizitat doar arene din Bucureşti şi împrejurimi

Mă întreb dacă delegaţii UEFA, la vremea inspecţiei stadioanelor şi hotelurilor din zona Bucureştiului, în septembrie 2009, au fost chiar atât de neavizaţi în privinţa extinderii geografice a ţării ca nord-americanii ce m-au întrebat dacă România e o provincie în Franţa. Oricum, arenele gazdă le vom afla până în decembrie…

Ignorarea României în favoarea zonei Bucureştiului e semn al dispreţului şi dezinteresului „păstorilor jocului” pentru încurajarea întregului nostru fotbal şi a stimulării tuturor schimburilor de mâine, putând chiar suspecta organizatorii de favoritisme la adresa micilor amatori de meciuri de prin capitală, potenţiali jucători ai generaţiilor viitoare, care – nu-i aşa? – s-ar prezenta la o adică la selecţii în Ghencea, „sub pod” sau „la şosea”. Nu contest, densitatea de populaţie e mare în Bucureşti, însă şi-aşa constituie doar o zecime din totalul naţional, predominant urban. Şi-atunci cum e posibil ca alte oraşe să fie trecute cu vederea, defavorizate în faţa exponentelor ruralului românesc mai puţin populat, ba chiar dezertat!? Şi încă din Ilfov.

România, scutită acum de nişte preliminarii de care n-a trecut niciodată…

Pe de altă parte nu-i însă exclus ca tocmai recomandările celor de la UEFA să restrângă geografic aria de organizare a competiţiei, fapt valabil şi în aceste zile în Hexagon, unde localităţile Bayeux, Mondeville, Flers, Caen şi Saint-Lo, grupate în Basse-Normandie, undeva în nord-vestul ţării lui Platini, găzduiesc începând de duminică, din 18 iulie, şi până pe 30, turneul final al actualei ediţii a europenelor sub 19 ani.

Conform obiceiului, junii „tricolori” nu sunt prezenţi, fiind spulberaţi într-una din seriile aşa zise de „elită” în luna mai, în Ungaria, cu 2-0 de greci, cu 3-0 de maghiari şi cu 3-1 de Portugalia, care s-a calificat pentru turneul din Franţa, unde a inaugurat ostilităţile cu un succes cu 2-0 contra Italiei, la aceeaşi oră derulându-se tot în Grupa B şi meciul Spania – Croaţia 2-1, pe când Grupa A a pornit cu Franţa – Olanda 4-1 şi Anglia – Austria 3-2. Nicăieri Ucraina, prima câştigătoare pe teren propriu, în 2009, şi nici precedenta triumfătoare, Germania, într-o competiţie dominată din 2002 încoace de Spania, cu 4 succese, care triumfa atunci cu un Fernando Torres goleador cu 4 reuşite în faţa unei asistenţe maxime la acest nivel, 16.400 spectatori, la Oslo.

Doar 12 rânduri despre găzduirea U-19 pe situl FRF

În principiu, nu-i deloc rău că România, mai bine zis – repet – Bucureştiul şi împrejurimile, găzduiesc turneul final al ediţiei 2010-2011, „tricolorii” fiind astfel siguri că bifează o primă participare la acest nivel sub 19 ani, fapt reuşit în trecut de toţi vecinii noştri, însă mai bine ar fi fost ca băieţii să treacă prin furcile caudine ale preliminariilor… De ce? Turneul final ar putea fi o pălărie prea mare pentru nivelul competitivităţii junilor „tricolori”, pe când cadrul preliminariilor s-ar preta probabil adevăratei capacităţi a lotului. Acolo, în prima fază, care va fi deschisă de Grupa 2, pe 28 septembrie, în Estonia, căreia i se vor alătura Scoţia, Norvegia şi Liechtenstein. Sau să ne amăgim că devenim mai buni măsurându-ne cu cei mai tari!?            

Şi un alt indiciu deconspiră desconsiderarea de către F.R.F. a „valului de mâine”. La asemenea onoare, de a găzdui un turneu final european, fie şi juvenil, o rara avis pentru România, evenimentul ar fi meritat o postură mai înaltă, dacă tot a fost preluat în gestiune. Din contră, căutând pe pagina de internet federală, am dat de cele 12 rânduri legate de U-19 în finalul capitolului de „Programe şi proiecte”, după cel de „dezvoltare a infrastructurii unor baze sportive din spaţiul rural”, de „Grassroots – fotbal de bază” şi despre organizarea finalei UEFA Europa League – 2012. Ei bine, un unic meci programat peste doi ani, pe Stadionul Naţional, şi în care m-aş mira să ajungă un club autohton, e mai sus pe ordinea de zi decât turneul la care, de bine de rău, se va alinia naţionala U-19, cu vreun viitor senior al deceniului doi.

Centre româneşti cu tradiţie în depistarea, creşterea şi lansarea jucătorilor, omise în grup de pe „harta” U-19

Şi pentru a fi cârcotaş până la capăt, în documentarea mea am accesat mai întâi pe www.frf.ro capitolul imediat următor celui despre „Programe şi proiecte”, şi anume „Fotbalul juvenil”. Indus în eroare de denumirea sa, acolo aşteptându-mă să dau de turneul U-19, am citit în schimb o unică polologhie despre Cupa Liceelor – Ediţia 2009/2010, pe teren redus. N-am nimic împotriva unei asemenea iniţiative, şi eu marcând cândva în cupa liceului meu, dar dacă „juventusul” naţional se rezumă la o unică acţiune de masă, şi aceea invitând inclusiv tineri născuţi în 1990, deci în vârstă de 19 ani la startul competiţiei, aşadar fără perspective pentru prinderea unui „ultim tren” spre Eldoradoul profesionist, atunci putem să ne canalizăm eforturile spre futsal sau cel pe plajă. Şi să nu mai fim cocoşi organizând U-19 pe teren „mare”.

Cred că totul ţine de organizare şi priorităţi, care par a fi alandala în prezentarea lor, de competenţă şi profesionalism, care sunt convins că lasă de dorit. Altfel, rezultatele ar fi mai bune iar noi mai puţin critici. Până atunci, deplând faptul că unele centre cu tradiţie peste ani în depistarea, creşterea şi lansarea juniorilor n-au fost răsplătite şi încurajate cu această rară ocazie de a primi în curtea proprie crema juvenilă europeană. Măcar şi pentru o seară.

Dar lui Mircea şi anturajului îi pasă infinit mai mult „să iasă bine” cu mai puţine bătăi de cap şi drumuri, decât să-i fie mai bine fotbalului românesc în întregul său. Vânătorii de recompense, înfipţii în scaun. Cu mulţumiri şi pupături, de la Michel.

Lansare de carte: 110 ani de fotbal in Banat

Iunie 10, 2010

La asemenea trecut glorios, cu campioanele României din Timişoara şi Reşiţa, şi anume Chinezul, Ripensia respectiv UDR, şi cu câştigătoarele cupei Ripensia, Metalul, Ştiinţa Timişoara şi apoi Poli, în acel 2-1 din 1980 contra Stelei, o carte voluminoasă pe măsură.

600 de pagini înţesate de fotografii de arhivă, adevărate tezaure de colecţie, propun o incursiune pe firul istoriei jocului în Banat, de la fondarea în 1901 a primei grupări de profil, Reuniunea de Sport din Lugoj, urmată în anul imediat următor de Clubul Atletic Timişoara, şi până în zilele noastre.

Sugestiv în acest sens este un ce-i drept scurt tabel cu „bomberii” din Banat deveniţi peste ani golgeteri ai României, de la renumiţii Dobai şi Marksteiner ai Ripensiei, Tiriung de la Chinezul şi Ciosescu de la Ştiinţa, cărora li s-a adăugat, în 2008, Gigel Bucur, de la FC Timişoara. Vechi şi nou, aidoma lucrării lansate în librării…

110 ANI DE FOTBAL ÎN BANAT, de GHEORGHE POPA, editura EUROSTAMPA TIMIŞOARA

Primul capitol, intitulat Perioada 1889 – 1919, punctează începuturile jocului în zonă, şi anume despre urbea Vulturilor, Lugojul timişean, despre Sânnicolau Mare cu a sa AS Sânmiclănsana, înfiinţată în 1902, despre Jimbolia cu ale sale cluburi fondate unul după altul, remarcabil fiind clişeul cu Hertha (ZSTE) Jimbolia, fotbaliştii pozând în 1924 în nişte arătoase combinezoane. Chinezul Timişoara, de 6 ori campioană a României, în ani succesivi, continuă primul capitol, în care mai sunt punctate CAMT, Reşiţa şi Recaşul fotbalistic…

Reşiţa de sub furnale e schiţată cu farmecul ei fotbalistic, dat de Uniunea Domeniilor Regale, „albi” ai antrenorului Ernst Lonkata ce cucereau primul şi ultimul titlu naţional al României pentru urbea din Valea Domanului într-un acelaşi 1931 când era aprins focul cetăţii oţelului. Avea să-i urmeze Metalul, devenită în 1954 prima grupare câştigătoare a Cupei, pe atunci a Republicii Populare Române, din postura de divizionară secundă, eşalon unde încheia pe locul 7. Şi o poză cu „metaliştii” Teodorescu, Zarici, Munteanu, Mioc, Chirilă, Urcan, Apro, Jojarth, Vida, Potoceanu, Jovan, Szeles…

Capitolul doi, Perioada 1920 – 1960, este o radiografie a timişorenelor Ripensia, Politehnica şi CFR, următorul capitol, Fotbalul în Banat după 1960, amintind miracolul Unirii Tomnatic, devenită în 1975 prima grupare sătească din „B”-ul românesc.

Într-o notă anecdotică, sunt pagini dedicate „băieţilor bătrâni – Old Boys” şi versuri şi cântece pentru fotbalişti, în compoziţia şi interpretarea cunoscutului Laza Cnejevici.

Puterea lucrării constă în concentrarea cronologică de evenimente semnificative în dezvoltarea fotbalului în Banatul timişean şi cărăşean, cu un uimitor suport fotografic. Sunt clişee de grup, poze cu jucători în acţiune ori destinzându-se la un cântec de chitară, fotografii inedite de exemplu cu Chinezul Timişoara la Cairo, în 1938, când remiza alb, fie caricaturi ale cunoscutului Ştefan Popa Popas, creionându-l pe Angelo Niculescu la ora Mundialului mexican, selecţionerul cu boruri largi, ţinându-i pe pălărie pe 7 dintre internaţionalii săi, printre care un alt fotbalist ce a scris istorie în Timişoara, Imi Dembroschi.

Portretizarea lui Petrică Curcan, portar de legendă al Ştiinţei Timişoara...

Gheorghe Popa, autorul cărţii, şi care în 16 mai a împlinit 75 ani, îşi încununează astfel o viaţă în lumea sportului universitar, revenind pe piaţa cărţii după apariţiile dedicate alb-violeţilor lui Poli, în anii 2007 şi 2008, „Gloria zilelor de ieri” respectiv „Gloria alb-violetă”. Popa, un aspirant fotbalist în Bucureştiul postbelic şi ulterior gimnast, a devenit doctor în pedagogie iar ulterior, spre finele celor 4 decenii în amfiteatrele şi pe terenurile de sport ale Politehnicii din Timişoara, profesor universitar.

Gheorghe Popa, la a treia apariţie publicistică, oferă autografe în locul lansării, Restaurantul Clăbucet, administrat de Filosina Cotec, văduva regretatului fost jucător şi ulterior antrenor polist Gheorghe Cotec

Gheorghe Popa i-a dezvăluit colegului Miki Junea, de la Radio Timişoara şi Fotbal Vest, că i-au luat 5 ani pentru desăvârşirea scrierii

Gheorghe Popa, luând cuvântul, şi-a reamintit succint de un epitaf zărit cândva prin 1990 pe peretele Operei timişorene, într-o plimbare pe Corso, şi care îndemna la aducere aminte: „Vouă celor mulţi sau puţini, care veţi trece îngânduraţi sau grăbiţi pe aici, un îndemn de la Generaţia 1989 şi un singur gând: Timişoara”. Autorul s-a referit astfel la cei plecaţi dintre noi în numele libertăţii dar şi la numeroşii fotbalişti trecuţi peste ani în nefiinţă. De la jucătorii interbelici şi până la un Păltinişanu, Cotec sau Anghel, ce ne-au lăsat mai singuri în ultimele decenii…

Din fericire, „familia fotbalului bănăţean”, cum a denumit-o în cuvântul de deschidere reputatul om de radio Nicolae Secoşan, a reunit totuşi la lansarea cărţii, printre alţii, un Mircea Popa „curentat” cândva de Albion pe Wembley, un Ionel Bungău sau Dănuţ Laţa, campion mondial universitar în 1974 iar acum preşedinte al AJF Timiş, sau chiar şi soţii ale unor fotbalişti decedaţi, Cecilia Dee, la rândul dumneaei campioana naţională cu handbalul Universităţii.

Îndemnat la o comparaţie între fotbalul anilor de glorie ai Banatului şi cei actuali, Popa a răspuns televiziunilor locale ce au lansat întrebarea referindu-se la caracterul mercenar al jocului actual, cu trimitere la FC Timişoara şi această nouă politică mai puţin caracteristică locului de a importa şi nu de a forma jucători. Secondându-l în declaraţii, colegul profesor Titus Suciu, formator al lui Cosmin Contra şi Dan Alexa, a îndemnat la respect faţă de valorile autentice, deplângând „Becalizarea României”, într-o caracterizare generală a situaţiei sociale dintr-o ţară devenită în ultimul deceniu „mercenară” în ale fotbalului, cum a avut profesorul Gheorghe Popa căderea şi inspiraţia s-o numească.

Pagini ilustrate despre CFR Timişoara, cândva vicecampioană a României, acum recent retrasă din competiţie, simbol al grandorii şi decăderii unui fotbal vechi de 110 ani

Mircea Popa (stânga), vârful făgărăşean ce a reprezentat Ştiinţa în tricolor pe Wembley, la o amintire cu profesorul Vulcănescu

La final, lansarea a fost stropită cu o bere şi Fornetti...

Secoşan, Suciu şi autorul Gheorghe Popa, ascultând o altă poveste hazlie din lumea sportului bănăţean

Din randul Z, la Mondial?

Aprilie 18, 2010

Intre deplasari in Germania, Fulham s-a axat pe remize albe in campionat, inclusiv la colega din „careul” Europa Cup, Liverpool FC, deci fara „recidive” ale golgeterului Bobby Zamora. Despre ascensiunea sa si alb-negri in general scriu in <Fotbal vest> un fel de avancronica a semifinalei de joi de la Hamburg, unde londonezii ar putea descinde pe calea ferata, „incarcandu-i” si mai mult intr-un sezon incluzand cel putin 18 dueluri europene si abordat de Hodgson cu un lot relativ restrans. In care, mare avantaj, s-a remarcat Zamora, facand uitata accidentarea lui Andy Johnson. 

“Daca esti in randul <Z> si te-a lovit o minge-n cap, trebuie ca e Bobby Zamora”, scandau fanii adversarelor lui Fulham in editia trecuta, pe cand varful acum in varsta de 29 ani nu reusea sa se acomodeze in trupa lui Hodgson, desi era utilizat cu regularitate, strangand 35 de jocuri in campionat din totalul de 41 stagionale pentru alb-negri.

<Z> venea de la Zamora dar si de la cele doar 4 reusite intr-un sezon… Lui Bobby nu i-au trebuit insa decat 20 de secunde pe arena campioanei Bundesligii, Wolfsburg, pentru a inscrie acum doua saptamani acel unic gol ce o readuce miercuri pe Fulham in Germania, nu altundeva decat la Hamburg, pe stadionul gazda al primei finale de Europa Cup. Jocul cu HSV este al 17-lea al vest-londonezei in actuala campanie europeana, cu scalpul detinatoarei la zi a Cupei UEFA, Shakhtar, smuls pe parcurs, asa incat atacantul cu numarul 25 si opt goluri in eurocupe, tot atatea cat in sezonul de Premier League, poate spera de-acum la o revenire in portul hanseatic.

Metamorfoza lui Fulham poate tine la urma urmei si de abilitatea manageriala a lui Roy Hodgson de a ghida traseele lui Bobby spre poarta. De la un varf fara busola anul trecut, la un puncher cu vreo 20 de reusite in 2009-2010. Pofta de gol care i-a indemnat recent pe analisti sa-l “bage in fata” pentru lotul de Mondial al lui Capello, mai ales in conditiile in care atat Defoe, recent mai mult accidentat, si Bent, dintre atacantii mai prolifici in liga, nu par a inspira presei prea multa incredere inaintea meciurilor sud-africane.

Handicapul lui Zamora ar fi ca n-a mirosit vreodata o convocare la lotul Albionului. Iar cand a fost chemat vara trecuta de Trinidad & Tobago, imediat dupa ce primise pasaportul insulitei din Caraibe, de unde se trage tatal sau, pentru meciul din preliminarii cu El Salvador, a suferit o accidentare reamintind parca de refuzul sau in 2006 la chemarea lansata de Beenhakker pentru campania de Mondial cu Soca Warriors, in Germania.

Destin? Acolo, Zamora ar fi fost adversar in grupa cu Albionul. Cu Anglia in care se nascuse, in estul Londrei, cu un anume John Terry cu care pasea in juniorat la clubul local Senrab. Atat de mare fan West Ham era, incat Bobby s-a scuzat olandezului ca se dedica mentinerii “Ciocanarilor” in elita, unde tocmai ii promovase in mai 2005, cu 3 goluri in semifinala barajului play-off, contra lui Ipswich, si cu unicul gol al finalei de la Cardiff, in dauna lui Preston.

Da, Zamora era pe-atunci inapoi in Premier League, cu West Ham, unde dorea sa confirme, dupa un an esuat candva in elita cu Tottenham. Soarta a facut deci ca Bobby sa ramana la activ doar cu cele 6 selectii in reprezentativa de tineret a Angliei, antrenata la acea vreme de Platt, si sa isi lase o eventuala portita intredeschisa la seniori. I-o va deschide larg Capello?

In mai 2006, pregatindu-se déjà de Mondial, Stevie <G> egala in extremis la trei in acea de pomina finala a Cupei Angliei tot de la Cardiff, ramasa in memoria lui Zamora pentru penaltyul aparat de Reina la loviturile de departajare. Liverpool avea sa triumfe iar Bobby poate isi amintea mai degraba ca trecuse sub forma de imprumut prin liga Dr. Martens, la Bath City, in 2000, decat de <Gheata de Aur> cu care fusese rasplatit mai apoi in reusitele campanii consecutive de promovare cu Brighton & Hove Albion, din liga a patra intr-a doua.

Daca stafia penaltyului irosit unde ii promovase cu 12 luni inainte pe “Ciocanari” l-a urmarit si la Craven Cottage, n-avem de unde sa stim. Cert e ca Hodgson a platit 6,3 milioane lire lui West Ham in vara lui 2008 pe perechea Zamora – Paintsil, iar suma pare-acum un mizilic. Vorba lui Hodgson… Daca Dzeko, varful lui Wolfsburg, e cotat la vreo 30 milioane, cat o valora Bobby al nostru de la “Cabana”?

De fapt, totalul sumelor de transfer la Fulham ale invingatorilor din Germania roieste in jurul maximului incasat in istoria alb-negrilor, acele 13 milioane de la United, pentru Saha, de exemplu portarul Schwarzer si Zoltan Gera sosind la “cabana” Craven Cottage pe gratis. Iar fundasul Konchesky, “pasat” din Academia lui West Ham in aceeasi zi cu Bobby, pe un “luxos” 3,25 milioane, traversand si el capitala, cu colegul sau, de la Upton Park.

Patronul Fayed n-are degeaba magazinul “Harrods” in inima Londrei, de unde si flerul de a racola la Fulham baieti de nadejde si mai ales un abil Roy Hodgson. Cand englezul s-a intors in insula din pelerinajul sau european, Fulham incepea anul 2008 sub spectrul precedentei retrogradari din elita, consemnata in 1968. Parca se potrivea, dupa 40 de ani…

Publicam pe-atunci, pe blogul in limba engleza, un interviu cu autorul unui istoric al alb-negrilor, si chiar si acest suporter de sase decenii al clubului de la “Cabana” incheia prin a-mi spune “dar stii, intotdeauna in fotbal urmeaza si un alt sezon”. Mai bun, vroia sa sugereze Morgan Phillips. Si i-am insiruit vorbele intr-un fel de avancronica a jocului din duminica de 3 februarie 2008, transmis in direct de Sky Sports de la Craven Cottage, cu Aston Villa.

Avea sa fie 2-1, mai exact prima victorie a lui Hodgson la carma penultimei clasate. Incercatii fani au asteptat apoi pana in 16 martie pentru urmatorul succes, un 1-0 cu Everton, iar retrogradarea parea iminenta. Ulterior, incepand din 12 aprilie, cu un 2-0 la Reading, Roy Hodgson si Fulham au pus la punct marea evadare, castigand si urmatoarele doua deplasari, la Manchester City si Portsmouth, cu 3-2 de la 0-2 la pauza respectiv 1-0, jocuri pe parcursul carora au fost uneori aritmetic retrogradati. De fapt, in ultima runda, la “Pompey”, golul salvator al unui Danny Murphy candva cu peste 150 meciuri pentru Liverpool avea sa vina abia in minutul 76…

La liman, deasupra liniei, cu golaveraj -22, fata de -25 pentru Reading. In aprilie fusese Reading – Fulham 0-2… Restul e istorie. Eroicul Hodgson l-a achizitionat apoi in vara pe Bobby Zamora iar varful si-a dat acum drumul, speriind Europa. Sezon de aur pentru comfortabilii “Cabanieri” si in Premier League, pe care autorul Morgan Phillips il poate adauga cartii “De la St. Andrew’s la Craven Cottage”.

Istoricul intocmit de Phillips a fost publicat la startul chinuitorului sezon bantuit de picaj, cu ajutorul vicarului bisericii St. Andrew’s, plasata in spatele clubului de tenis Queen’s, locas de cult pe langa care a fost fondata Fulham FC, in secolul XIX. Langa biserica, pe malul Tamisei, la fosta cabana de vanatoare a lui Anne Boleyn, Craven Cottage, alb-negrii isi gaseau inca de-atunci locul iar refrenul de azi al fanilor adevar graieste: “Nu vom parasi niciodata <Cabana>”.

Acolo, baiatul de 9 ani Morgan Phillips era dus la meci in ’48 de tatal sau, Morgan Phillips Sr., intaiul secretar al Asociatiei Suporterilor clubului, iar peste ani, in 1975, cand Fulham atingea unica sa finala din istorie, Cupa Angliei, avea sa semneze nu doar in revista “Placinta <Cabanei>”, ci si prima sa carte: <Fulham We Love You!>.

Da, au iubit-o chiar si in 1996, cand Fulham o batea pe Torquay in jocul ultimelor doua clasate, locurile 23 si 24 in liga a patra. N-a trecut mult si azi alb-negrii lui Fayed si Hodgson il propun pe Zamora atat Angliei cat si unor eurocupe fara granzii insulei in Champions League, iar fanii striga “Daca mingea loveste plasa, nu e Shearer ori Cole ci trebe ca e Zamora”…

0-2… Deseori in fata dar mai mereu pierzator

Martie 23, 2010

De la un avans de 21 puncte in ianuarie, la doar trei acum. O istorie familiara. Parca o pecete a „albilor” ce in toamna au aniversat 90 de ani de existenta. Intrebarea e daca Leeds United isi va pastra pozitia secunda si va promova automat in esalonul doi sau, respectand traditia, se va alege din nou cu buza umflata, ratand de putin obiectivul.

Old Trafford a amutit in primul meci pe 2010 la acel 0-1 cu Leeds. De-atunci insa "albilor" nu le-a mers deloc...

Luni seara, pe Elland Road, „albii” au clacat cu 2-0 in fata principalei urmaritoare, Millwall Londra, ce a punctat prin Morison in minutul 11 si rezerva Batt spre final, deznodamant ce ascute lupta pentru ravnitul loc 2. Leeds are acum 71 puncte iar Millwall 68 si un golaveraj usor inferior, cu noua etape inaintea incheierii ligii a treia.

Ce s-a intamplat cu Leeds de la acel uluitor succes pe Old Trafford, in 3 ianuarie, 1-0 in fata campioanei Manchester United, ce se vedea eliminata din Cupa Angliei? Greu de zis dar trupa lui Simon Grayson a mai adunat doar 4 victorii in 13 jocuri de campionat, in contrast „Leii” de la Millwall recuperand teren cu 10 succese in ultimele 12 aparitii.

Ca un facut, Leeds n-a contat tocmai acum pe golgeterul Jermaine Beckford, cu 21 reusite in liga la activ si marcator al golului calificant pe Old Trafford, lui alaturandu-i-se in sala de tratament, deja dupa 8 minute scurse in jocul de luni, fundasul mereu bandajat la cap Patrick Kisnorbo, australian care s-ar putea sa rateze inclusiv Cupa Mondiala. In disperare de cauza, s-a apelat la septarul scotian Dickov, care in aceasta toamna va implini 38 ani, o alternativa ce sugereaza ca Leeds intra stramtorata pe linia dreapta a finalului de sezon.

Desigur, promovarea se joaca, doar Norwich City parand a se fi desprins in castigatoare a Coca Cola League One, insa echipele ce vin din spate, cu aplomb, pot „lua fata” la impartirea premiilor. Plasate cu un punct in urma lui Millwall, londoneza Charlton si Swindon Town inca trag si ele nadejde la de-acum accesibilul loc doi. Leeds a lasat usa larg deschisa…

Iar traditia spune ca „albii” sunt mai mereu in fata dar atat de des irosind oportunitati. Mai exact, de la retrogradarea din elita, in 2004, Leeds a pierdut baraje de promovare in ultimele trei campanii la rand in care s-a regasit implicata in lupta pentru ascensiune. In 2006, in finala play-off de accedere in Premier League, favorita Leeds a fost spulberata de Watford Londra cu 3-0. Retrogradata intre timp, in 2007, in esalonul trei, Leeds a cedat de-atunci in play-off, atat in 2008, 0-1 cu Doncaster United in finala de pe noul Wembley, cat si anul trecut, tocmai in fata lui Millwall, in semifinala tur retur. 1-0 pentru „Leii” galezului Kenny Jackett in Londra si 1-1 pe Elland Road.

Mai mult, esecurile la baraj sunt simptomatice pentru Leeds, obisnuita parca de-a lungul istoriei sa se impiedice la ultimul obstacol. Astfel, trupa din Yorkshire are in palmares finalele pierdute in Cupa Oraselor Targuri, in 1967, in Cupa Cupelor, in ’73, si Cupa Campionilor Europeni, in ’75, sezon in care pierdea la potou si campionatul si Cupa Angliei. Si asta nu-i totul… Leeds pierdea si in semifinale cruciale, atat in 1966, in Cupa Oraselor Targuri, si in ’70, in C.C.E., cat si mai recent, in 2000 in Cupa UEFA si un an mai tarziu in Liga Campionilor, contra Valenciei.

La cat de mult a fost „in fata”, Leeds a acumulat la urma urmei o zestre relativ subtire, cu trei titluri nationale, in 1969, ’74 si ’92, unice triumfuri in Cupa Angliei si Cupa Ligii, in 1972 respectiv ’68, si doua trofee ale Cupei Oraselor Targuri, in ’68 si ’71.

Dupa 14 ani in elita, intre 1990 si 2004, veniti in urma a opt sezoane petrecute neasteptat in Division 2, Leeds United cauta cu disperare ruta directa spre inaltimile vremurilor de altadata. Insa cu esecuri acasa aidoma celui de luni, in fata contracandidatei Millwall, favorita cu un pedigree mult peste nivelul ligii a treia nu-si face insa deloc favoruri. Se anunta un finis demn de urmarit…

Din liga a saptea in 2006, la Mondial contra Italiei!

Decembrie 5, 2009

In 10 iunie 2009, pe platourile sud-africane din Pretoria, un anume Shane Smeltz deschidea scorul intr-un meci amical impotriva campioanei mondiale Italia. Shane si mai cum? Smeltz. „All Whites” aveau finalmente sa cedeze cu 4-3 dar in toamna si-au procurat biletele pentru a se reintoarce in Africa de Sud: 1-0 si 0-0 la baraj cu Bahrain.

Iar aseara „albii” neo-zeelandezi au fost plasati in Grupa F, a Italiei, pe care o vor intalni joi 24 iunie 2010. Intr-un meci de Cupa Mondiala. Smeltz se va reintalni cu Squadra Azzurra.

Golul contra Italiei n-a fost insa unicul in care nouarul lui Gold Coast United a deschis baierele jocului. Prima sa reusita la echipa nationala, in 2006, pe cand evolua in liga a saptea engleza, la micuta dar cunoscuta Wimbledon AFC, a coincis cu primul gol al partidei amicale disputate in Chile, finalmente sud-americanii calificati si ei in Africa de Sud intorcand rezultatul la 4-1.

Mai apoi, Smeltz avea sa devina cunoscut in insula britanica, si nu doar la Mansfield Town, Wimbledon ori Halifax, pe unde s-a perindat vreme de doi ani, inscriind golurile de 1-0 si 2-1 in amicalul cu Tara Galilor, disputat la Wrexham, de unde „verisorii” mult mai putin celebri ai All Blacks plecau neinvinsi, 2-2. „Dubla” sa venea tocmai la finele periplului englez, in acea vara de 2007 intorcandu-se in Noua Zeelanda, la Wellington Phoenix.

L-am vazut jucand pe nouarul nascut la Goppingen, in Germania, intr-o sambata rece de toamna tarzie, undeva in sud-vestul Londrei, cand a fost introdus tarziu in joc pentru AFC Wimbledon. Mi s-a explicat ca internationalul amatorilor era in recuperare dupa o accidentare, fiind folosit ca rezerva. Shane n-a schimbat soarta jocului, ramanand 0-0, insa per total a contribuit cu 26 „boabe” in 61 aparitii, dintre care 11 ca inlocuitor, pentru londoneza ce in respectivul sezon 2005-’06 avea sa stagneze la nivelul sapte.

Smeltz n-a excelat insa doar pentru „Domni”, strangand deja 15 goluri in 26 aparitii pentru Noua Zeelanda, cu care-l depaseste pe poate cel mai cunoscut fotbalist al insulei din emisfera sudica, si anume Wynton Rufer. Cine nu si-l aminteste pe zdravanul varf din tata elvetian si mama Maori ce a facut pasul din fotbalul Tarii Cantoanelor in Bundesliga, unde a excelat cu Werder Bremen, castigand nu doar campionatul si DFB Pokal ci pana si defuncta Cupa Cupelor?

Ei bine, Rufer a avut sansa sa prinda un turneu final de Campionat Mondial, drept cel mai tanar component al neo-zeelandezilor la vremea Mondialului spaniol, pe cand avea 19 ani, iar nouarul de 28 ani desemnat Jucatorul Anului in Oceania in 2007 si 2008 va fi si el acolo, piept in piept cu Chiellini, dupa ce a contribuit din plin, golgeter fiind, cu 8 reusite, la calificarea „buturugii mici” la FIFA World Cup 2010. Smeltz, golgeterul absolut al „albilor”…

Pentru a pune si mai bine in lumina abisul de nicaieri din care a rasarit pe scena mondiala „All Whites”, antrenata de Richard Herbert, 48 ani, un fundas titular pentru invinsa Noua Zeelanda la Cupa Mondiala din ’82, sa mentionam ca din firava „conexiune” britanica, in ale carei ligi evolueaza cei mai multi expatriati „Kiwi”, si mai putini sunt jucatorii ce ies in prim-plan.

De departe, lider ar fi Ryan Nelsen, veteranul capitan de 32 ani, ancora si in remiza 0-0 cu Liverpool FC. Da, sesarul lui Blackburn Rovers e ca o stanca si e nadejdea „albilor” sa nu incaseze mai … mult decat norma la Mondial, intr-un parteneriat devensiv cu recordmanul all-time de aparitii la nationala,cu 65 selectii, Ivan Vicelich, 33 ani, intors la Auckland de la Roda Kerkrade.

 In rest insa, ar mai fi Rory Fallon, numarul 14 la divizionara secunda Plymouth Argyle, autor al unicului gol al barajului cu Bahrain, cap in minutul 45 al returului din 14 noiembrie, cand arabii ratau un penalty dupa pauza, si Chris Wood, aflat in lotul lui West Bromwich Albion, dar care nu prinde „banca” pretendentei la revenirea in Premier League. Pe banca de rezerve, sambata, a stat in schimb Kris Bright, un alt numar 14, neutilizat de Shrewsbury Town, in esecul cu 1-0 din jocul de liga a patra cu Bournemouth. Si sa revin la Fallon, „verzii” sai au pierdut si ei sambata, 0-1 acasa, si se cufunda incet, pare-se, spre liga a treia…

La nord de Zidul lui Adrian, in Scotia, decarul Chris Killen, si el de 28 ani, a ajuns si prin Champions League cu Celtic Glasgow, fiind colegul din atac al lui Smeltz, adaugand o „dubla” in acel 3-4 cu Italia, iar Old joaca la Kilmarnock. 

Liga neo-zeelandeza e o necunoscuta, putine amanunte parvenind despre nivelul valoric al competitiei ce alimenteaza majoritatea lotului lui Herbert. Iar „stranierii” sunt putini si pe la cluburi marunte, ceea ce nu-i impiedica insa pe „albi” sa dea piept cu Slovacia, in partida lor de debut din 15 iunie. Un duel al nepoftitelor care au dat cu nonsalanta buzna. Bravo lor!

Cat e cota pentru un gol al lui Smeltz ori Killen in Africa de Sud? Daca ar fi sa ne luam dupa locul 156 ocupat acum 2 ani in ierarhia FIFA Coca-Cola, nu le-am da „albilor” de-un bob speranta. Dar pana si in 1982, la primul lor Mondial, insularii au marcat intr-un 2-5 cu Scotia, dupa ce fusesera pusi la punct de Brazilia, cu 4-0, si Uniunea Sovietica, 3-0. Iar cum i-am vazut prin Londra ca sunt de seriosi si ambitiosi, pasionati de sport si talentati, n-as crede ca vor incasa un alt 2-12. Mingea rotunda le poate deveni incet o buna companioana, aidoma balonului oval…

Fotbalul globalizat e 10 contra 8 (da, opt!)

Octombrie 10, 2009

Doar 6 din 53 de europene dar 4 din 10 sud-americane!

Oscar Ruiz e arbitru. Arbitrul Ruiz e din Columbia. Columbia e din America de Sud. CONMEBOL, o uniune tip UEFA in varianta sud-americana, a avut patru reprezentante la FIFA U-20 World Cup. Patru din zece tari sud-americane. 40%. Dintre care Brazilia cu al ei varf Kader joaca in aceasta seara pentru un loc in semifinala acestui Mondial din Egipt.

Oscar Ruiz a ciopartit aseara sfertul de finala exclusiv european, dintre Italia si Ungaria. Cele doua, plus Germania, s-au numarat intre sfertfinalistele din Europa ale turneului din Tara Faraonilor. Cele trei plus Anglia, Spania si Cehia, eliminate pe parcurs, au reprezentat batranul continent in turneul final cu 24 de natiuni.  Sase emisare din totalul de 53 al UEFA, de la mic la mare, a se citi de la San Marino la Spania. 6 din 53 nu e Loto ci doar 11,3%. Total disproportionat, comparativ cu cele 40% trimise de sud-americani. Stiu, e drept, Argentina e inca detinatoarea la zi a titlului la sub 20 de ani… Dar de ce atat de multe selectionate din America de Sud, cel putin in comparatie cu Europa!?!

Continui cu comparatiile, inainte de a reveni la Senor Oscar Ruiz si cartonasele sale rosii de-aseara, impartite europenilor. Patru reprezentante din CONCACAF, uniunea Central si Nord Americana!?! Patru din 35? Stim cu totii ca FIFA forteaza raspandirea si popularizarea globala a fotbalului dar se cam sare gardul, in conditiile in care destule dintre cele 35 membre afiliate la CONCACAF nu sunt altceva decat insulite caraibiene gen Trinidad & Tobago, prezenta in Egipt. Mult prea multe, patru!

Tot patru si din Asia, care, noutate, s-a prezentat inclusiv cu… Australia. Asta pentru a da o sansa in plus uneia dintre numeroasele insulite alcatuind confederatia cu 11 natiuni a fotbalului din Oceania. Si astfel a ajuns Tahiti la turneul final. Inaltator! 0-8 cu Spania, 0-8 cu Venezuela, 0-5 cu Nigeria. Contributia tahitienilor? Zero.   

Europenele, strangulate pe aceeasi jumatate de traseu

Africa, mai ca Europa. Cinci din 53. Fata de 6 din 53. Politica aducerii la acelasi numitor comun si implicit a nivelarii in jos nu e practicata numai la impartirea pe criteriile debalansate de mai sus a numarului de reprezentante de pe continente, ci si la traseul acestora spre finala. Ungaria si Cehia si-au dat cap in cap si n-aveau alta varianta pentru sferturile de finala, decat sa intalneasca Spania ori Italia. Patru din cele 6 europene aliniate la start, macelarindu-se pana in sferturi. Sa fie cat mai echilibrata reprezentarea la varful turneului final…

Si aici si-a intrat in rol Oscar Ruiz. Italiei si Spaniei i s-au mai „servit” arbitri de pomina, chiar si la seniori, de cand cu caravana turneelor finale poposind si prin locuri mai exotice, gen Coreea de Sud si Japonia, in 2002. Asa ca n-a surprins prea tare, aseara, pe Mubarak din Suez…

… Deja in minutul 2, Nemeth, nouarul maghiarilor cu contract la Liverpool FC, a fost faultat in careu de Gentili iar Vladimir Koman, celalalt star al ungurilor, septarul capitan, l-a invins pe capitanul Fiorillo, colegul de club cu care aducea Sampdoriei titlul la tineret: 1-0.

Columbianul Ruiz a ingalbenit si inrosit europenele… Beneficiara? Ghana!

Iar apoi si-a intrat in rol Ruiz, care le-a aratat cartonasul galben lui Albertazzi si Gentili, deja in prima repriza, iar lui Koman imediat dupa pauza. Consecinta? Koman avea sa piarda semifinala cu Ghana, in cazul calificarii in dauna Italiei. Tocmai capitanul! Play-makerul maghiarilor. Inca un galben pentru Gentili si implicit cartonasul rosu. Din minutul 71, Italia in zece. Columbianul dadea tonul la ceea ce avea sa urmeze…

Dar Antonio Mazzotta, egaland in minutul 82, a incurcat itele. Doua minute mai tarziu, un al doilea fundas peninsular, Bini, vedea cartonasul rosu. Doua galbene in nici 250 de secunde. Si Italia, la 1-1 o potentiala semifinalista contra Ghanei, ramasa in 9 si decimata in cazul calificarii. Ungaria, sigur fara Koman.

11 la 9 nu e bine asa incat Ruiz a redresat nitel balanta, inaintea intrarii in reprizele de prelungiri. Szekeres la dusuri: 10  la 9 si alte 30 de minute, plumb in picioare… Ghana se calificase deja, de aproape cinci ore, pentru semifinala de marti. Distractie in fata televizorului.

Prelungiri. Krisztian Nemeth, varful ce „scosese” penaltyul, a marcat pentru 2-1 in minutul 112. Cu un om in plus, Ungaria parea calificata pentru duelul euro-african ce trebuia sa-l inceapa fara capitanul Koman si Szekeres. Dar rezerva Bonaventura, si el „ingalbenit”, a egalat imediat cu o incredibila actiune solo: 2-2 si … zece contra noua. Insa pentru doar inca doua minute. Caci Ruiz a scos al doilea galben si pentru Albertazzi, devenit al treilea fundas italian eliminat la Suez. Italia, inca in carti la 2-2 pentru semifinala cu Ghana, ar fi trebuit sa-si inlocuiasca aidoma jocului de hochei linia de fund.

Zece contra opt, in ultimele 5 minute. Din 115 pana la ultimul fluier… Dar Koman a reusit o deschidere de mare clasa, o minge lunga printre, la intalnire, inghitind aproape 40 de metri si lansandu-l spre gol pe acelasi Nemeth. Stang si 3-2!

19 galbene si patru rosii pentru 44 de faulturi…

24 – 20 la faulturi „pentru” Ungaria, ce a incasat opt cartonase galbene. Trei titulari, drept consecinta, ii vor lipsi. Italia a fost impanata cu 11 cartonase galbene, dintre care trei transformate in rosii. Deci Ruiz si-a controlat buzunarul la fiecare doua-trei faulturi ale europenilor. Beneficiara? Ghana.

Raman din vizionarea jocului Ungaria – Italia cu imbratisarea inaintea reprizelor de prelungire a lui Fiorillo cu Koman. Fostii colegi de club, capitani ai nationalelor lor, strangandu-se la piept, la mijlocul terenului, de unde Ruiz le-a impartit „dreptatea”. Dupa 1-1 si 2-2 la prelungiri, plus penaltyuri contra Cehiei, Ungaria a repetat figura, cu un 1-1 si 3-2 la mustata, in minutul 117.

Ungaria – Ghana are acum o favorita certa si senzatia e ca o finalista europeana, ca in urma cu doi ani, atunci Republica Ceha, n-ar fi tocmai conform planurilor fotbalului in varianta globalizata, fie el si la categoria sub 20 de ani. Iar ca o rememorare, Anglia de exemplu n-a servit cauzei Europei, fiind eliminata de Africa (Ghana i-a dat 4-0) si America de Sud (Uruguay i-a dat 1-0), doar remizand la unu cu Uzbekistanul Asiei…

*Epilog… Ungaria in semifinale de Mondial, Romania batuta cu 5-1 in preliminarii EURO, in Letonia

Iar daca tot suntem la noul val, pe cand Ungaria transpira in drumul spre semifinala Mondialului, tineretul Romaniei era surclasat pe Daugava din Riga, Torje marcand din penalty in minutul 94, pentru un 5-1 final in contul Letoniei. Trist.

Sa vedem ce vor reusii tinerii Romaniei zilele acestea, in patrulaterul preliminar pentru Euro 2011 sub 20 ani, in Austria, unde vor da piept cu scotienii, gazdele si Slovenia. Si sa vedem spre fine de octombrie ce va fi la Mondialul sub 17 ani, din nou in Africa, in Nigeria.

Briatore, „afara” nu doar din F1?

Octombrie 9, 2009

In 2008, la Kuala Lumpur, Flavio Briatore si-a pierdut „busola”. Italianul regiza acolo accidentul lui Nelson Piquet Jr., ceea ce l-a costat locul in circul Formulei 1. Dar conducatorul de la Benneton Renault a mai facut acolo un pas gresit, cu ocazia Marelui Premiu din acest an, in 4 aprilie, ce i-a alterat proaspata descindere in lumea fotbalului.

Conform dezvaluirii facute recent de Oliver Brown in The Daily Telegraph, dupa ce scandalul din lumea bolizilor l-a trantit pe italian la pamant, Briatore ar fi dat un telefon intempestiv de la Kuala Lumpur, tocmai la Londra, in pauza jocului lui Queen’s Park Rangers, club londonez al carui co-proprietar, presedinte si actionar este. Briatore se elibera astfel pentru scurta vreme din stransorile presiunii lumii din F1 cu un apel telefonic la mare, mare distanta. Se teleporta intr-un alt mediu, departe de grijile imediate din preajma circuitului.

Briatore l-a sunat atunci pe Sousa, lusitanul de la carma lui QPR, pentru i-a dicta efectuarea unei inlocuiri, invocand motivul slabului randament al unui titular, Liam Miller. Atat de mare era influenta, darul persuasiunii dar mai ales egoul italianului. Nimeni si nimic nu-i statea in cale… Lee Cook a intrat atunci dupa pauza.

Sousa n-a mai rezistat mult in post, fiind unul dintre numerosii manageri trecuti pe la carma echipei de pe Loftus Road, condusa acum de ex-mijlocasul nord irlandez Jim Magilton, al cincilea in functie de la sosirea triumviratului Ecclestone – Briatore – Mital in noiembrie 2007. Portughezul a fost finalmente demis pentru curajul de a fi declarat in presa ca n-a stiut de decizia cedarii golgeterului Dexter Blackstock, in cursul celei de-a doua parti a sezonului, cand transferul n-avea nici cea mai mica logica, lui Nottingham Forest. Briatore s-a facut atunci foc si para ca Sousa doar si-a permis sa aminteasca amanuntul in presa, si l-a trimis la plimbare. Un fost capitan al Portugaliei, demis de un arivist in fotbal. Modus operandi in stil peninsular.

Ei bine, The Football League a pus in discutie problema prezentei lui Briatore la carma clubului din Championship, in lumina unei note din regulamentul competitiei ligilor profesioniste din Albion, care mentioneaza ca orice persoana destituita din corpurile conducatoare ale altor sporturi nu poate dirija destinele unei grupari fotbalistice. Iar cum Don Flavio, 59 ani, tocmai a fost pasaportat din lumea Formulei 1, postura sa la carma lui QPR devine incompatibila.

Bernie Ecclestone, partenerul sau la carma lui QPR, a catalogat drept exagerata decizia F1 de a se lepada de Briatore, iar acum se vede pus in situatia de a ramane fara italian si la formatia vest-londoneza. Ar continua asadar doar cu Mittal.

Evident, Briatore a plonjat in fotbal ca musca-n lapte si multi microbisti s-ar bucura sa-l vada plecat, povestea apelului sau de la Kuala Lumpur transpirand si pe QPR Report, un site online independent al suporterilor. Odata scandalul din Formula 1 erupt, alte indiscretii la adresa italianului s-au adunat aidoma unui bulgare la vale, Don Flavio fiind in postura de a fi tavalugit. Se loveste intr-un om la podea si decizia federala l-ar putea vedea exclus si din lumea fotbalului englez.

QPR intrase sub conducere italiana in precedenta gestiune, a dubiosului Gianni Palladini, un alt italian, perioada in care la Loftus Road se lasa cu descinderi armate prin birourile puterii, la inceput de joc, cu teava indreptata spre peninsular, ori in care respectivul sosit in fotbalul englez cerea sume si din sase cifre unor contractori dornici sa-si ofere serviciile de afaceri clubului, pentru a le oferi businessul. Modus operandi in stil peninsular.

Soarta fotbalistica a lui Briatore, sub lupa testului Fit And Proper, initiat de Football Association. Un fel de test de aptitudini, vizandu-i pe noii conducatori sositi in lumea fotbalului, si cantarind compatibilitatea acestora cu mediul sportului rege din Albion. Daca Thaksin a rezistat un an, probabil ca si lui Briatore i-a expirat timpul cu jucaria cu 11 oameni si o paiata in dotare. Sa le dea telefon iubitelor sale, in diversele pauze, si sa le ordone schimbarea culorii rujului. Mai bine pentru toata lumea. Ciao!

Pios omagiu unui veritabil gentleman al jocului

Septembrie 23, 2009

Sir Bobby Robson a fost comemorat zilele trecute intr-un impresionant serviciu religios in Catedrala din Durham, urbea sa natala din nord-estul Angliei. In luna iulie, in varsta de 76 ani, remarcabilul om de fotbal, fost excelent jucator si antrenor, ceda dupa cativa ani de suferinta in lupta contra cancerului.

Fotbalul n-a pierdut in acest an doar un mare antrenor, de fapt ultimul cu care Albionul a ajuns la un pas de finala Campionatului Mondial, cand cu penultimul act pierdut la penaltyuri la Torino, in fata Germaniei, in ’90, ci mai ales un om minunat, un gentleman desavarsit, de moda veche, ce a impartit binete si intelepciune tuturor celor care au avut sansa sa-l cunoasca, fie ei din lumea fotbalului ori ilustri necunsocuti.

Asa cum remarcau in cursul serviciului religios atat Gary Lineker, devenit golgeter al turneului final din 1986 tocmai sub bagheta lui Robson, cat si Sir Alex Ferguson, antrenor al Scotiei la vremea respectivului Campionat Mondial mexican, Sir Bobby a fost extrem de popular si mult iubit datorita farmecului sau cu care i-a inaltat si i-a facut mereu sa se simta bine pe cei din jurul sau. Robson a avut timp, un zambet si-o vorba buna pentru fiecare…

Asa cum mi-a confirmat si destainuit, intr-un interviu pe care-l realizam la inceputul anului trecut, pe cand starea sanatatii lui Sir Bobby se subrezise simtitor, si Morgan Phillips, autor a doua carti despre Fulham Football Club si tot ce tine de alb-negrii londonezi, si anume <Fulham We Love>, publicata in 1976, la un an dupa prezenta in finala Cupei Angliei, respectiv <From St. Andrew’s to Craven Cottage>, aparuta in 2007 si mergand pe firul istoriei initiale a vest-londonezilor, de la o grupare fondata pe langa biserica din zona, la sosirea pe Craven Cottage, in folosinta pana si astazi.

Reproduc in continuare pasajul despre Sir Bobby Robson, prin vorbele autorului Morgan Phillips, referindu-se la sosirea unui tanar jucator, Robson, sosit de la alb-negrul lui Newcastle United, din nord-estul natal, la alb-negrul lui Fulham…

When did you first see Bobby Robson?

– In the 1940s and 1950s most players lived locally and our neighbours Mr and Mrs Ray, devoted supporters, looked after some of the single men including a homesick Bobby. If the Rays had not welcomed him so warmly, he might well have gone back to the north east of England at the first chance. He became a really exciting forward, almost as skilled as his partner Johnny Haynes. Unfortunately, the club sold Bobby in 1956 but he returned six years later when Fulham was in danger of relegation. He came to our rescue again in 1990 by which time he was manager of the England team. Fulham was in serious financial trouble and Bobby gave a fund raising talk. When he finished he heard someone mention my name. He called me over and spoke appreciatively about my family and our neighbours the Rays, because he still remembered the welcome that he had received 40 years before. Sir Bobby Robson is one of the finest men in British football.

Morgan a subliniat ca Sir Bobby Robson, tanarul sosit la club in anii ’50, a sarit in ajutorul lui Fulham in 1990, pe cand londoneza avea mari probleme financiare, in cadrul respectivului dineu in scopuri caritabile minunatul antrenor mentionandu-i si pe Morgan si familia Ray, de care nu uitase peste decenii, rasplatindu-i cu vorbe bune pentru ospitalitatea cu care-l ajutasera initial sa se acomodeze in capitala. Si dupa cum mai spune Morgan, Sir Bobby devenea iute aproape la fel de iscusit in avanposturile lui Fulham ca eroul legendar al locului, Johnny Haynes. Ulterior, in ’56, Robson a fost cedat, revenind la club in ’62, pe cand alb-negrii erau in pericol de retrogradare.

Sir Bobby a fost apreciat in lungul si latul continentului dar pentru a intari remarcabilele-i virtuti, demn de mentionat este ca antrenorul perindat pe diverse meleaguri a ramas cu sufletul, atasat din inima, nord-estului sau iubit. Iar cand Newcastle United l-a solicitat, intr-un moment de descrescendo pentru club, in 1999, Sir Bobby a sarit din nou in ajutor. Pentru ai sai, din nord-estul industrial, ar fi facut orice. Si a pornit atunci la drum cu un 8-0, record al clubului pe St. James’ Park, contra lui Sheffield Wednesday, finalmente salvand corabia de la retrogradare, dupa o perioada nefericita cu Gullit la timona. Sir Bobby chiar a calificat-o pe Newcastle in Champions League si pana in semifinalele Cupei UEFA, dar a fost pe nedrept si nepoliticos demis, in 2004, de bossul Freddy Shepherd, lovitura care poate a declansat boala gentlemanului, parasind clubul in stilu-i caracteristic, fara ranchiuna ori controverse, ci doar retragandu-se demn, si in plus lovitura ce in mod cert a destabilizat pe termen lung „Cotofenele”. Sfarsite in aceasta vara in liga secunda…

Deloc de mirare, la Durham l-au comemorat si antrenori ca Pep Guardiola, elevul sau la CF Barcelona, ori alti fosti sau actuali selectioneri ai Albionului, de unde, la fel, eronat a fost pus pe faras, si cu smotruieli nemeritate din partea presei, ca Sven Goran Erikkson si Fabio Capello. Fotbalul a fost intr-adevar in doliu dupa Sir Bobby Robson iar lacrimile lui Paul Gascoigne, junele titularizat in acea semifinala de pomina pe Delle Alpi si plangand stins la Torino, s

SirBobby Robson, 1933 – 2009. Odihneasca-se in pace.

Nu Kewell ci Kedwell, Patulea si Harris

August 22, 2009

Pe cat de impetuos demareaza – conform traditiei – sezonul competitional in Albion, nu-i de mirare ca Blue Square Premier, liga a cincea, mai exact prima sub esaloanele profesioniste din The Football League, si-a derulat deja runda a cincea.

In care s-a remarcat un acelasi nume, printre cele ale marcatorilor. Harry Kewell, „cangurul” candva la Leeds United si Liverpool FC, a sarit pe malul Bosforului, insa undeva in sud-vestul Londrei straluceste un anume Danny Kedwell. In editia trecuta, Main contribuia din postura de golgeter al lui Wimbledon la promovarea galben-albastrilor in esalonul cinci. Acum, Main a intrat in joc doar spre final, cand Kedwell a marcat din nou, reusind unicul gol al partidei disputate la Altrincham: 1-0 pentru londonezi.

Kedwell inscrisese si golurile victoriei cu 2-1, in deplasare la Kettering, semnand o ‘dubla’ si la mijlocul saptamanii, intr-un 4-0 acasa, cu Salisbury. Asadar Wimbledon la a treia victorie succesiva, mereu cu Kedwell strangand puncte pretioase. Galben-albastrii au deja 10 din 15 posibile, desi au evoluat de 3 ori in deplasare, ocupand un loc de baraj play-off. Iar sambata viitoare, la Fans Stadium, arena fosta a lui Kingstonian, din sud-vestul Londrei, soseste lidera Oxford United, pe care Wimbledon, cu o victorie, ar egala-o la puncte. Ce zici, Kedwell?

Pe cand si in campionat, Patulea?

Iar de la Wimbledon si Kedwell, la Cupa Ligii, in al carei tur secund, saptamana viitoare, singurul club profesionist englez aliniind un jucator roman primeste vizita unei grupari din Premier League. Dupa ce Colchester United ii demola cu 7-1 pe „Canarii” lui Norwich City, chiar pe terenul acestora, surprinzatoarea invingatoare la scor era adusa cu picioarele pe pamant, acasa, tocmai de un roman, Adrian Patulea, ce inscria in minutul 2 pentru Leyton Orient, in jocul din turul I al Carling Cup.

Londoneza s-a impus finalmente cu 2-1 iar acum „The O’s” vor primi la Brisbane Road vizita lui Stoke City. Patulea are prilejul sa se remarce, in dauna unui club din elita dar care totusi opereaza dupa reteta cumparaturilor ieftine, sub pret, pentru a se descurca financiar. Unor asemenea cumparatori merita sa le iei ochii…

Pe cand insa primul gol pentru Patulea si in campionatul ligii a treia? E nevoie, pentru ca Leyton Orient sufera pe teren propriu, fiind invinsa cu 2-1 atat de Oldham cat si de concitadina Charlton, doua „Athletic”. Ii prieste in schimb in deplasare, pornind campania cu un succes la Bristol Rovers iar acum remizand la trei la Yeovil…

Si apropo de atacanti din esalonul trei, Neil Harris a avut parte de zile fripte din partea arbitrului, conform unei istorisiri inedite din publicatia South London Press. In primul rand, pentru cei care ezita in a-l identifica pe Harris, varful de 31 ani este golgeterul all-time al „Leilor” lui Millwall Londra, dupa ce anul trecut a depasit stacheta inaltata de renumitul Teddy Sheringham candva acum doua decenii.

Ei bine, atacantul trupei ce a ratat in luna mai pe Wembley promovarea via play-off in liga a doua s-a vazut trimis la vestiare de arbitrul unei recente dispute din Coca Cola League One, pe motiv ca verigheta de la inelar era un… pericol, conform ridicolelor normative legate de siguranta si sanatate, ce sugruma tot mai mult mersul firesc, natural al lucrurilor in societatea britanica. Dar cum Harris avea degetul umflat, in urma unei taieturi, nu si-a putut scoate cu una cu doua verigheta de pe inelar, asa incat a fost necesar un sprint la vestiare, plus mobilizarea medicului echipei, ba chiar si a unui angajat din echipa de mentenanta a stadionului, cu un cleste in dotare! Sa auzi si sa nu crezi.

Iar daca ziua lui Harris a fost intuncata de incapatanarea arbitrului, in schimb deplasarea lui Millwall, pentru jocul de marti de la West Ham, din turul II al Cupei Ligii, a fost umbrita de decizia forului organizator de a repartiza doar 1.500 bilete fanilor „Leilor”. E evident ca tribunele de pe Upton Park nu s-ar umple la un joc din faza incipienta a Carling Cup, asa incat numarul restrans de bilete are de-a face doar cu binecunoscuta rivalitate peste decenii intre cele doua londoneze, vecine in zona, in estul capitalei. De frica sa nu iasa scantei, au alocat 1.500 bilete, cat pentru a controla fara prea mari batai de cap grupul suporterilor vizitatori. Si uite asa se dilueaza tot ce insemna o adevarata atmosfera de derby local. Din nou, de dragul… sigurantei si sanatatii. Aceleasi normative si reguli birocratice.

Culmea ironiei e ca pana si fanii lui West Ham s-au declarat nemultumiti si neplacut surprinsi ca lui Millwall nu i s-au alocat macar 4.000 bilete. Credeti ca restul de 2.500 se vor vinde? Nu prea… Peluza va ramane goala, incasarile vor fi mai subtiri, ambianta va fi mai neutra. Pacat. Si poate s-o mai gasi si-acolo un arbitru chitit pe inelarul golgeterului.

„Palarierul” Mick n-a mai cedat si dupa 21 de ani

August 14, 2009

Scriam recent ca doua cluburi acum surghiunite, ce nu demult jucau in prima liga, au deschis balul in Blue Square Premier, liga a cincea, semiprofesionista, prima sub The Football League. Fie a fost doar o indiscretie a programului computerizat de schitare a tintarului competitional, fie a fost o imperechere voita, pentru a atrage si mai mult atentia asupra tot mai popularei divizii de top a National Conference, cert e ca Wimbledon si Luton Town au dat piept in etapa inaugurala, pe The Fans Stadium din Kingston, undeva in sud-vestul Londrei, la o aruncatura de bat de Tamisa ori Twickenham, stadionul de rugby.

9 aprilie 1988. Anglia nu se mai distreaza prin fazele finale ale cupelor europene, fiind suspendata din competitii, dar „se scufunda” intr-un fotbal vlaguit de idei si conflicte. Problemele aveau sa se vada la Euro ’88, de unde un june Tony Adams si Albionul erau eliminati fara vreun punct in traista. Dar viata merge inainte, si mai ales batrana F.A. Cup. Pe White Hart Lane din Londra, arena a lui Tottenham, un inedit duel in semifinala Cupei Angliei. Luton Town contra Wimbledon, din sudul Londrei. Asadar „The Dons” doar au trecut Tamisa, pe cand „Palarierii” n-au avut nici ei mult de rulat spre sud, dinafara centurii „Orbital” M25.

In cealalta semifinala, pe Hillsborough din Sheffield, Liverpool – Nottingham Forest. Da, da, a fost si in ’88. Aldridge doua, respectiv Clough, tanarul fiu al regretatului antrenor al „Padurarilor”. Asadar nu doar nepotisme ci ce naste din pisica… 2-1 pentru Liverpool. Un an mai tarziu, acelasi stadion, aceeasi semifinala, dar o regie de cosmar… „Hillsborough disaster”.

Iar in Londra avea sa fie decisa presupusa invinsa a finalei de pe Wembley. Wimbledon ori Luton? Buturuga mica. 2-1 pentru „Gasca nebuna”. John Fashanu si Dennis Wise, respectiv Mick Harford. Anii au trecut si in 8 august 2009 acelasi Harford ce marca pentru Luton in semifinala pierduta i-a condus pe „Palarieri” in jocul contra urmasei teribilei Wimbledon.

Acum n-a mai pierdut, ci a remizat la unu, ba chiar ar fi castigat, daca golgeterul gazdelor, Main, n-ar fi egalat pe final. Luton, retrogradata din fotbalul profesionist in luna mai, a pornit asadar la drum cu o remiza externa. Luton n-a cazut insa de slaba ce-a fost ci a fost practic condamnata la surghiun. Cum poti supravietui cu o penalizare de 30 puncte dictata inca inaintea inceperii campionatului. Astfel a pornit Luton la drum in vara trecuta si deznodamantul a fost implacabil. Remarcabil este insa ca „Palarierii” si-au aratat valoarea, cucerind trofeul Johnstone Paint, rezervat trupelor profesioniste din ligile a treia si a patra, un fel de Cupa Ligii pentru doar aceste doua esaloane: 3-2 in finala cu prelungiri de pe Wembley, contra lui Scunthorpe. A fost palma data de Luton unui sistem care a imbrobodit-o cu 30 puncte pentru malfunctii financiare ce n-aveau de-a face cu echipa, antrenorul ei, fanii ori tot ceea ce tine de Luton Town in plan fotbalistic. Palmuita pentru chestii tinand de bani…

Asa ca Wimbledon, patita la fel nu demult, ba chiar mai crud, cand aproape isi pierdea firul istoriei in convulsii de care a aflat si Timisoara in acest deceniu, si-a gasit in Luton nu doar o colega de esalon, ci si de suferinta. De fapt, daca facem paralela si luam in considerare faptul ca Wimbledon detine cei mai educati si incarcati de materie cenusie fani din Albion, nu stiu de ce dar imi vine sa urlu din toti rarunchii senzatia ca maini invizibile si vadit interesate au ticluit planuri de a pune cu botul pe labe adevarate forte ale maselor, aici referindu-ma la Peluza Sud cu Spiritul Timisoarei si la intelectualii care pot citi printre randuri mersul lucrurilor, reuniti la meciurile „Domnilor”. Nu stiu, e doar o idee, dar prea au avut destine similare in acest deceniu…

Wimbledon 1 – Luton 1. Mick Harford isi continua truda de profesionist, indiferent de vitregiile soartei. Asa i-a fost dat lui Luton, sa fie luata anul trecut la ochi. Dar Blue Square Premier e o sansa de relansare. Harford si „Palarierii” pot prospera in Patratul Albastru. Unde nu e usor. Dar revenirea la profesionism le e la indemana. Fostul atacant prim-divizionar are sub armura un suflet mare, cu care i-ar putea face pe adversari sa-si scoata palaria in fata ‘The Hatters. Si nu mizati impotriva lui Luton cand intra in cartile Cupei Angliei…