Posts Tagged ‘Liverpool FC’

„Mai bine la Beirut decât să împartă cu Liverpool!”

Septembrie 16, 2010

"Anfield a fost casa lui Everton FC din 1884 în 1892. Primul ei joc aici a fost în 27 septembrie 1884, un 5-0 cu Earlstown FC", e scris pe placheta înmânată de rivala albastră Everton clubului vecin Liverpool FC, şi care e expusă în muzeul de la Anfield al "Cormoranilor".

Deşi constrânse financiar în ultimii ani, Liverpool FC şi Everton nu pot depăşi ascuţişul rivalităţii lor locale pentru a se uni în ridicarea unei noi arene „comune”, în ciuda faptului că „albaştrii” au jucat 8 ani pe teren propriu la Anfield Road, în secolul XIX. „Mai bine la Beirut decât să împartă cu Liverpool”, e explicaţia jurnalistului Paul Wilson vizavi de dogmatismul favoriţilor săi, Everton, de a rămâne de sine stătători, de cealaltă parte a parcului Stanley. Căci da, Goodison şi Anfield sunt despărţite doar de o întindere verde…

Mai mult, în vremuri demult apuse, cele două rivale din Liverpool şi-au împărţit şi… hârtia programului de meci, având unul comun timp de peste trei decenii, după cum relevă un panou explicativ de pe frontul stradal al arenei Goodison Park.

"Unicul program oficial editat cu împuternicirea lui Everton şi Liverpool" e scris pe panoul turului istoric al lui Goodison, menţionând că rivalele au avut un program de meci la comun din 1904 şi până în 1935!

Şi tot în periplul istoric de la Goodison Park e prezentată o fotografie de grup a suporterilor celor două rivale, pozând fericiţi împreună după un 1-1 pe acea arenă între „Caramele” şi „Cormorani”, în 1948, în faţa unei asistenţe record de 78.299 spectatori. Remarcabil în clişeu e spiritul deschis, voios, al fanilor rivalelor, acea camaraderie a breslei iubitorilor de fotbal, fără aere ori rivalităţi prost înţelese. Oamenii erau nevoiaşi, mult mai în nevoi decât în zilele noastre, însă mai uşori la suflet, mai bogaţi la inimă, neînvrăjbiţi sau cu aroganţa tembelă din zilele noastre. Erau uniţi de pasiunea pentru fotbal. De fapt, atât în Liverpool cât şi în Manchester chibiţii de fotbal, deşi ţineau cu una dintre echipe, obişnuiau în anii postbelici să meargă la meciurile de-acasă ale ambelor cluburi, parcă într-o solidaritate locală.

Cu naturaleţe şi bun simţ, fanii de-atădată ai rivalelor locale nu erau încă învrăjbiţi şi segregaţi pe criterii gen tricouri colorate la purtător... Pur şi simplu iubeau fotbalul

Aşadar rivalele şi-au împărţit cândva Anfieldul iar ulterior programul de meci, fanii având largheţea sufletească să facă front comun pentru bezele fotografice. Au trecut doar 60 de ani şi realitatea e alta… Iar Liverpool, fie şi de va defila în Grupa K a Stelei, tot în Europa League va evolua, ca şi anul trecut, când era redirecţionată din Liga Campionilor, handicap faţă de marile rivale United, Chelsea ori Arsenal ce o trage în jos în acest fotbal devenit ultracomercial, al mileniului III.

Chiar şi aşa însă, cele două din Liverpool nu se pot pune de acord în privinţa unui… „Stanley Park” comun, cu consecinţele de rigoare, de ce explicându-mi Paul Wilson…  

Aşadar Everton a incasat un croseu teribil în 2009, guvernul britanic blocand proiectul „albastrilor” de a demara construirea unui nou stadion, in orasul satelit Kirkby. Vechiul Goodison Park e demodat si incorsetat de sirurile de case din zona, ce nu-i permit extinderea, in vreme ce arena de la Kirkby ar fi putut constitui un nou inceput pentru gruparea detinuta de Bill Kenwright.

Liverpool, la rândul ei, pare acum a se lovi cu atat mai mult de aspectul financiar, complicat in urma „retrogradării” în UEFA Europa League, în tentativa ridicării trâmbiţatului Stanley Park.

Lasand la o parte ca ambele cluburi ar avea nevoie stringenta de o crestere a veniturilor din vanzarea de bilete, pentru a tine pasul la acest capitol cu Manchester United si Arsenal, care si-au extins respectiv reconstruit arenele, problema a devenit cu atat mai arzatoare cu cat zilele trecute conurbatia Liverpool si-a inaintat laolalta cu alte 14 orase din Albion aplicatia si dovada de creditare in vederea gazduirii Campionatului Mondial din 2018, a carei candidatura Anglia si-a lansat-o.

Conform dosarului celor din Liverpool, orasul ar propune ca arene gazda atat preconizatul Stanley Park, viitor stadion cu 60.000 locuri al „Cormoranilor”, dar a carui constructie a fost amanata datorita turbulentelor financiare si stramtorarii creditarii, cat si amintitul stadion din Kirkby, devenit la ora actuala un proiect mort in fasa. Cu alte cuvinte, la cum stau lucrurile, Liverpool ar putea ramane pe dinafara daca Albionul ar castiga intr-adevar dreptul de organizare al C.M. din 2018. O eventualitate deprimanta pentru cluburile locale si ale lor numerosi simpatizanti.

In aceste conditii, intrebarea vine de la sine… Liverpool, incotro? Si aici nu e vorba doar de „Rosii”, ci si de „Caramele” si de orasul port in general.

Goodison are aceeaşi problemă ca şi Anfield... O arenă învechită, sufocată de şiruri la fel de vechi de case. Fără scăpare... Sau?

Istoria, cu înaintaşi ca Dixie Dean goleador cu capul, e mândria lui EVERTON, dar realitatea forţată de globalismul fără scrupule impus de alde Roman sau Emirates ori Etihad o împing pe făloasa Everton la apă. Înoţi cu curentul sau te cureţi... O problemă de moralitate, ce ar schimba la o adică albia istorică a grupării înfiinţate în 1878...

In martie 2007, la ora dialogului cu Paul Wilson, ziarist localnic semnand editoriale in duminicalul londonez The Observer, un fel de supliment de weekend al cunoscutului cotidian stangist The Guardian, conducerea lui Everton n-ar fi agreat deloc o eventuala impartire a unui nou stadion cu rivala Liverpool.

Wilson, fan Everton, imi explica cum stateau lucrurile: „Nici vorba ca suporterii ori clubul sa fi dorit asa ceva si, oricum, Liverpool nu s-ar fi sinchisit nici ea. Marea majoritate a fanilor n-ar fi fost de-acord, chiar in conditiile in care Goodison Park este si el invechit, unica varianta fiind mutarea inafara orasului, la Kirkby, parte a unui complex comercial. La fel, linia oficiala a clubului e ca mai bine ar juca la Beirut, decat sa imparta cu Liverpool. Opinez ca solutia cea mai practica ar fi fost ca Everton sa se mute tocmai la Anfield Road, care inca e un stadion bun, incat te doare sufletul ca va fi demolat, decat sa ridice si ea o arena abstractizata, dar asta nu se poate intampla nici intr-un milion de ani. Pe de alta parte, stiindu-i pe americani intreprinzatori cum sunt, m-as fi asteptat ca noii investitori de la Liverpool sa faca un ban din impartirea Stanley Park cu Everton. Dar n-au fost interesati.”

Ei bine, doi ani si jumatate mai tarziu, lucrurile sunt incremenite cel putin in privinta impartirii stadionului. Insa cu o mentiune. Daca Liverpool FC ramane ferm pe pozitie, reiterand cu fermitate ca nu doreste construirea la comun a noii arene, Everton Liverpool s-a sucit brusc in urma esuarii proiectului de la Kirkby, cel putin la nivelul conducerii clubului, batand saua sa priceapa iapa ca i-ar surade mutarea intr-un stadion municipal. Asa cum se practica in nordul Italiei de exemplu. Ar fi insa o premiera in Albion.

De la Gary Lineker, adus la Goodison,...

... şi până la Rooney, pe panoul din dreapta, format şi lansat aici, EVERTON a avut mereu meseriaşi, cum s-a văzut şi în recentul 3-3 cu United. Dar deficitul financiar nu i-a permis să fie cu adevărat mare în ultimele două decenii...

Si oare ar fi Liverpool dispusa, in conditiile constrangerilor financiare, sa renunte la linia sa traditionala si sa devina o pioniera in insula, impartind arena cu clubul considerat mai mic, desi atragand mai multi suporteri localnici? Extrem de putin probabil, desi – lasand mandria la o parte – o logica de ordin geografic ar sugera o reevaluare a prioritatilor.

E bine stiut ca Anfield Road si Goodison Park sunt despartite doar de o intindere verde, Stanley Park, o pajiste avand si un lac in preajma arenei lui Everton. In Liverpool, un oras destul de intins, ambele stadioane sunt amplasate asadar in acelasi cartier, fapt ce ar sugera o unire a fortelor, daca barierele traditiei si rivalitatii n-ar sta in cale.

Insa Liverpool, care doreste inadins sa-si pastreze suprematia in oras, stie ca in plan financiar Everton ar fi mai interesata de o asemenea reuniune a fortelor, datorita capacitatii si mai reduse a arenei Goodison Park, incet-incet o adevarata relicva a fotbalului englez. Ca istoric, Goodison e fantastic. Insa realist vorbind, stadionul cu o biserica intr-un colt al sau numai pretabil fotbalului din 2010 nu mai este…

Asta pe cand Liverpool, proiectand noul Stanley Park aproximativ pe locul lui Anfield Road, oarecum rotit si putin deplasat, ar ramane suverana in zona.

Totusi, grijile lui Liverpool se ingroasa, proiectul deja contramandat fiind franat nu doar de lipsa creditarii pentru demararea constructiei, Cuiul lui Pepelea pentru americani, ci de-acum si de pierderile financiare rezultate din eliminarea din Liga Campionilor. In aceste conditii, o clasare de la locul 5 in jos la finele actualei editii de Premier League, echivalenta cu necalificarea in Champions League, ar complica si mai mult situatia, implicit decalajul fata de triunghiul fruntaselor fiind in pericol sa se mareasca simtitor.

În sezonul 2008-2009, Liverpool incasa 23,2 milioane euro din prezenta in Champions League, opt milioane venind din optimea cu Real, spulberata cu 5-0, si sfertul de finala pierdut in fata lui Chelsea. Acum, scurtcircuitata in grupa, Liverpool a ramas cu o gaura in buzunar. Deloc placut, tinand cont de datoriile de sute de milioane ale clubului, renegociate vara trecuta, dar cu scadenta la ora Mondialului sud-african, o situatie noua pentru „Rosii”, condusi vreme de decenii cu mare precautie financiara, nicicand pe… rosu.

Everton, desi nu e imprumutata masiv la banci, n-a adus profit si este unicul club „cu firma” care realmente jongleaza pe un fir de ata, nepermitandu-si vreun lux banesc.

Albastra placă istorică menţionează că biserica din colţul nord-vestic al lui Goodison Park a fondat Everton Football Club. De-atunci, lăcaşul de cult şi casele enoriaşilor, plasate peste îngustele drumuri de tribune, au rămas încremenite în timp, nepermiţând lărgirea arenei lui Everton. Care a tot pierdut teren în plan financiar...

Clişee de pe Goodison Park care certifică faptul că Everton a fost fondată în 1878 drept St. Domingo FC, pe lângă biserica locului, jucând pe Stanley Park...

Liverpoolul fotbalistic n-a fost de decenii bune sub nori atat de sumbri si amenintatori. Problema stadioanelor si implicit a candidaturii orasului in cazul reusitei insularilor de a obtine dreptul de gazduire peste opt ani amplifica grijile suporterilor, dezamagiti de imposibilitatea cresterii veniturilor cluburilor si mai recent de rezultatele negative.

In plan economic, orasul Liverpool n-o duce pe roze iar sugrumarea creditarii si implicit a investitiilor in infrastructura fotbalistica nu-i ajuta deloc cauza. Vechile stadioane sunt amplasate intr-o intinsa zona rezidentiala, cu case insa modeste si multe dintre ele abandonate, cu grilaje la geamuri, intregi strazi fiind chiar parasite si in decadere. Este asteptat buldozerul. Cam aceasta este realitate in preajma parcului Stanley si cat rezultatele bune au curs iar planurile cu americani bogati si potentiale noi stadioane au fost trambitate sus si tare, lacunele majore au fost date uitarii. Dar evenimentele recente au aratat pericolul in care se regaseste orasul fotbalistic Liverpool, intr-o imagine de ansamblu a jocului in Albion.

Anfield Road e încorsetat în spatele tribunei principale de un şir de case părăsite. Mai tot cartierul e aşa...

Celălalt capăt al şirului de case, dinspre peluza Kop, aceeaşi părăsire... GAS OFF.

E de prisos asadar sa mai reamintim ca ultimul titlu national al „Cormoranilor” dateaza din 1990 iar al „Caramelelor” din ’87. Iar ultimele trofee, din 2006 pentru Liverpool, Cupa Angliei la penaltyuri, respectiv din ’95 pentru Everton. Tot FA Cup. Cate n-au strans alde Manchester United, Chelsea ori Arsenal de-atunci, e motiv de depresie puternica pe Mersey…

Stevie G zi de zi pentru verişorul său

Septembrie 16, 2010

Mereu flori şi jerbe proaspete, lumânări nestinse, la "Memorialul Hillsborough" din dreptul porţii ´You´ll never walk alone´, zisă "a lui Shankly". Pe mausoleu, şi numele unui verişor al lui Steven Gerrard, cea mai tânără victimă a tragediei...

In 15 aprilie ’89, departe de scena fotbalului european, de pe care cel englez fusese aruncat vreme de cinci sezoane pentru tragedia de pe Heysel, o drama si mai mare lovea aceeasi grupare Liverpool Football Club. La Sheffield, pe Hillsborough, un alt stadion invechit, aidoma celui de la Bruxelles, si a carui denumire incepea cu „H”, 96 de morti, numerosi raniti. Un club, un oras si un fotbal din Albion in doliu.

Incotro? Aceasta era intrebarea pentru un fotbal englez in deriva, pentru un club „rosu” in genunchi.

Trecerea timpului n-a putut cauteriza si nu va vindeca pe vecie niste rani adanci, cum i-a declarat recent Steven Gerrard lui Henry Winter intr-un interviu pe marginea comemorarii dramei din 15 aprilie 1989 si publicat in The Daily Telegraph.

Stevie G nu este doar capitanul unui club greu incercat, care n-a avut alta sansa decat sa stranga randurile, dar si verisorul celui mai tanar fan decedat pe Hillsborough. Jon-Paul Gilhooley avea doar 10 ani si batea mingea cu actualul capitan al „Cormoranilor”. Pana intr-o buna zi, cand sufletul i-a plecat in ceruri iar numele i-a ramas incrustat pe un adevarat memorial al durerii celor de la Anfield.

Câte nu pălesc oare în importanţă, comparativ cu tragedia „momentului Hillsborough ’89”?

Intr-un moment în care fotbalul românesc are onoarea şi privilegiul de a descinde prin reprezentanta sa Steaua pe un stadion încărcat de legendă, adaug randurile sub care am semnat editorialul „Football Made in UK” publicat pe acest subiect in Fotbal Vest. Asadar, „Dupa 20 de ani”…

Saptamana aceasta se implinesc doua decenii de la tragedia ce a catalizat schimbarea la fata a fotbalului englez, bancnotele actualei prosperitati a jocului in Albion, mai ales in Premier League, purtand urmele picaturilor de sange tanar al celor 96 de fani ai lui Liverpool morti pe Hillsborough.

15 aprilie 1989. Pe continent, Steaua trebuia doar sa se prezinte la Istanbul, peste 4 zile, pentru a se califica in finala C.C.E., dupa ce pe 5 aprilie isi acontase deja biletele pentru Barcelona cu un 4-0 contra lui Galatasaray, gratie golurilor lui Dumitrescu, Hagi, Petrescu si Balint. Ros-albastrii din Bucuresti aveau sa joace in al doilea ultim act din patru sezoane remarcabile datorita absentei prin suspendare a fotbalului englez din cupele europene.

Pierdeam vremea din camera in camera, in hotelul de pe muntele Semenic, cu schiurile pe tusa odata zapada tocmai topita, cand am deslusit pe ecran, printre „purecii de pe sarbi”, ca se derula o alta tragedie implicand suporteri englezi, dupa cea de pe Heysel. Si pentru ca in finala din ’85 a C.C.E., cea cu Juventus, fanii lui Liverpool se dedasera la un huliganism barbaric, am sarit iute la concluzia ca asa zisi sustinatori isi dadeau din nou in petec, cu ocazia semifinalei Cupei Angliei, dintre aceiasi „Cormorani” si Nottingham Forest.

Poate ca respectiva perceptie eronata, inoculata de „momentul Heysel”, a determinat fortele de ordine implicate in sambata penultimului act al F.A. Cup, de pe Hillsborough din Sheffield, sa-i trateze oarecum „de pe cal” pe fanii lui Liverpool, ulterior controland defectuos puhoiul imbulzindu-se la intrarile peluzei Leppings Lane sa nu piarda startul jocului si finalmente mai mult franand operatiunile de salvare, odata ce tineri cu inima batand pentru fotbal sfarsisera sufocati si striviti in stadion, de gardul imprejmuitor si balustradele „a la arena UMT”.

Dupa douazeci de ani, nu doar familiile si apropiatii tinerelor victime inocente de pe Hillsborough traiesc cu o rana deschisa, ci si intreaga suflare apartinatoare de „Cormorani” are convingerea de neclintit ca nu s-a facut dreptate, in conditiile in care erorile de abordare ale fortelor politienesti au fost musamalizate. Intr-o recenta documentare dand cuvantul catorva oameni prezenti la tragedia conturata la 6 minute dupa startul meciului, de la Peter Beardsley, fotbalistul lui Liverpool, care nimerea bara in minutul 3, si pana la un fan al „rosiilor” ori soferul unicei ambulante care a fost lasata de politie sa intre pe teren pentru prim-ajutor, cotidianul The Guardian a adunat dovezi in sprijinul ipotezei grupului de suporteri ai „Cormoranilor”, conform careia fortele de ordine ar fi cauzat si favorizat tragedia.

Furia clocotita a celor din Liverpool a fost inflamata de neverosimilele titluri din editia de-a doua zi a celor de la The Sun, care, citand surse anonime, a scris ca unii fani s-au dedat la furturi de la victime din peluza sau de pe gazon, ca au impiedicat cadrele medicale in operatiunile de prim-ajutor, ba chiar ca ar fi urinat pe corpurile neinsufletite sau, in cea mai odioasa afirmatie, ca o tanara pe moarte era abuzata sexual. Nu doar in Liverpool n-au cazut bine respectivele titluri, lansate pe baza unor „garoafe aruncate” de forte interesate, ci chiar si in redactia cotidianului. Minciuni sfruntate, au urlat din toti rarunchii cei din Liverpool care au boicotat apoi ani buni The Sun, dar supravietuitorii si comunitatea „Cormoranilor” au ramas cu gustul amar al frustrarii si al unei evidente injustitii, exacerbate de absenta totala a oricarei condamnari penale pentru cei din politie in urma mortii celor 96 de suporteri.

Unii cinici merg chiar mai departe, punand cap la cap coincidenta deciziei forului federal de a gazdui semifinala pe invechitul stadion al lui Sheffield Wednesday cu incompetenta fortelor de ordine. Sa nu fi fost oare vorba de un scenariu, avandu-i drept tapi ispasitori pe fanii lui Liverpool cu blazonul intinat pe Heysel, care sa serveasca ulterior altor scopuri?

Cert e ca la ora semifinalei fotbalul englez incheia al patrulea an de suspendare din cupele europene si era in plina criza de popularitate si credibilitate. Arene roase de ani scartaiau din incheieturi iar fanii inca isi dadeau in voie in petec, in vreme ce asistenta la meciuri scadea. Era nevoie de o schimbare. Iar efectul tragediei din 15 aprilie ’89, de pe Hillsborough, se contura in august sub forma raportului interimar al prim-justitiarului Taylor, definitivat in 1990, si care recomanda reamenajarea arenelor, fara parapete ori garduri intre gazon si tribune, dar numai cu locuri pe scaune. „Curatenie” si control al multimii.

Au trecut 20 de ani si arenele Albionului, nu doar in Premier League, sunt adevarate teatre ale fotbalului. Chibitii nu se mai inghesuie ca sardelele, in picioare, in peluze, ci – ordonati – isi preiau locurile presonalizate. In paralel, ca efect esential al tragediei de la Sheffield, jocul salubrizat a devenit si televizat. Coincidenta sau nu, in 5 februarie al aceluiasi an, Sky TV anunta intr-o conferinta de presa lansarea pe piata britanica, inclusiv cu „aripa” sa sportiva, continand un prim contract in valoare de 304 milioane lire sterline, pentru drepturi exclusive de televizare, ce a stat la baza demararii in 1992 a Premier League, „masina fotbalistica de bani” care, iata, crescand si crescand, da trei semifinaliste in Champions League.

Asadar, per total, fotbalul englez a prosperat mai ales la varf mai abitir ca niciodata, de pe urma raportului Taylor, intocmit special dupa tragedie, incasand vartos in schimbul accesibilitatii pe micile ecrane, barata absolut, fara ,macar un joc transmis in direct in deceniile sapte si opt. In particular insa, supravietuitorii si apropiatii victimelor de pe Hillsborough nu si-au gasit linistea, ci unii dintre ei moartea, iar clubul Liverpool, lovit de tragedie la Sheffield in plina revenire de forma in campionat, de la un deficit de 15 puncte la Anul Nou fata de Arsenal la postura de lider, nu doar ca pierdea incredibil titlul la potou, in ultimul meci al editiei, dar, in ciuda triumfului ulterior, din 1990, nu avea sa mai castige campionatul nici pana in ziua de azi. Urmele ranilor adanci…

Pentru Liverpoool si fanii ei, tragedia a avut un efect nefast. Pentru fotbalul in varianta comercializata si mediatizata, catalizator a fost Raportul Taylor. Insa redactate au fost doar recomandari la adresa sigurantei stadioanelor, nefiind pusi la zid posibilii vinovati ai tragediei de pe Hillsborough. Printre care victime, copii si tineri inocenti. Cu alte cuvinte, mame nu si-au gasit impacarea iar clubul cadenta, atat in planul comercializarii sale globale cat si a succeselor in prima liga, secate – cutit intors in rana – in favoarea marei rivale din Lancashire, Man United. Dar fotbalul englez „post Hillsborough” s-a redefinit in toate planurile prin organismul de sine statator Premier League, care acum nici macar nu mai contine in titulatura firescul The F.A. Federatia nu mai tuteleaza, liga are propria „umbrela”.

De la disperarea plumburie a unui 15 aprilie cu aproape 100 de mori si multi raniti, intr-un fotbal repudiat de Europa, la un miez de aprilie din 2009 cu „Cormoranii” preluati de nord-americani si Chelsea imprumutata de un rus jucand ca la carte pentru un loc in semifinalele UEFA Champions League. O metamorfoza nascuta din sange varsat cu ocazia de gala a semifinalei celei mai vechi competitii din istoria fotbalului mondial, The F.A. Cup.

Atunci, in ’89, Liverpool avea sa castige Cupa Angliei dar pierdea apoi titlul in ultima partida, dupa inchiderea editiei, chiar acasa pe Anfield, cu fosta lidera devenita urmaritoare, Arsenal, care avea doar sansa unui succes la macar doua goluri diferenta. Intr-un joc ramas in folclorul fotbalului insular, regretatul Michael Thomas avea sa inscrie acel al doilea gol izbavitor decisiv pentru „Tunari” chiar in minutul 90. Se intampla, nefiresc, intr-o vineri, 26 mai, la sase saptamani dupa tragedia de pe Hillsborough, intr-o reprogramare, data initiala a derbyului, la opt zile dupa „drama Sheffield”, fiind amanata. Sufletele plecate in ceruri parca luasera cu ele arta lui Liverpool de a acapara titluri nationale si europene cu o „ermetica” tinand de rezultat.

Foloase aveau sa traga doar cei care, oportunist ori premeditat, au exploatat 15 aprilie generand o schimbare intr-atat de radicala de parca intunecatii ani ’80, cu huligani, peluze cu buruieni si suspendari din eurocupe, nici n-ar fi existat.

Cum le e oaspeţilor Anfieldului prin spusele lui Roy

Septembrie 15, 2010

Roy Hodgson a experimentat în câteva prilejuri atmosfera de pe Anfield Road, în calitate de antrenor al vizitatorilor. Rolurile s-au inversat, Roy preluându-i pe „Cormorani”, dar iată ce-şi aminteşte, într-un citat expus într-o sală de protocol a tribunei principale…

Nimănui nu-i e uşor în atmosfera aparte de pe... "This is Anfield"

Banca de lemn a rezervelor lui Liverpool, sub un clişeu din vestiarul perioadei lui Shankly

Roy a schimbat din această vară vestiarul. HOME e acasă...

Pepe Reina şi fundaşii, cum intri după uşă în stânga, în micul vestiar.

Băncile de rezervă sunt foarte apropiate. Ale roşiilor, din stânga, au "Cormoranii" pe scaune. E locul suspinelor lui Roy Hodgson...

Liverpool Football Club e pentru mine o uriaşă familie. E atât de important pentru oamenii locului. Vezi asta în fiecare meci jucat aici. Am fost atât de norocos să fiu prezent în câteva seri europene. Când ei cântă <You´ll never walk alone> înaintea începerii, e foarte dificil să rămâi de piatră în faţa emoţiei, a căldurii, a pasiunii… Sunt foarte puţine echipe care să aibă un motto atât de clar. Cluburile au încercat să imite acest titlu de cântec şi să-l fredoneze dar Liverpool FC îl personifică. Când îi auzi cântându-l, ai impresia că vorbele sunt adevărate. Ei trăiesc acest crez”. Semnat Roy Hodgson, manager al lui Liverpool.

Rămâne de văzut dacă versatul antrenor englez va adăuga sălii trofeelor şi-i va face pe fani să intoneze şi mai înflăcăraţi „Niciodată nu te vei plimba de unul singur”… Următorul examen, joi seara, una europeană, cu Steaua Bucureşti.

Plachete din Liverpool Hall of Fame, la tribuna I...

... Şi parada Cupelor Campionilor Europeni, în larga sală a trofeelor, plină cu de toate

Loturile de 25: Hargreaves luat, deşi cu un joc în 2 ani

Septembrie 3, 2010

Interesantă lectura loturilor de 25 jucători limitate de noul regulament al Premier League, şi care pot fi completate cu un număr nelimitat de tineri sub 21 ani, fie localnici sau străini. Se ştie deja, este condiţionat ca între cei 25 să se regăsească minim 8 fotbalişti care să fi crescut cel puţin trei sezoane sau 36 luni înaintea împlinirii a 21 ani la cluburi de sub „pălăria” primei ligi engleze ori The Football League sau a federaţiei galeze.

Unele formaţii n-au inclus 25 jucători pe listă, ci doar 20 sau chiar 19, ca Arsenal respectiv Chelsea, „Tunarii” neavând nici un englez în lotul „senior” dar destui care au crescut în Albion înaintea împlinirii vârstei de 21 ani. Asemenea fotbalişti sunt însemnaţi cu un asterisc în listele linkului de mai jos, de pe BBC.

Un inclus norocos e Owen Hargreaves, cu o apariţie ca rezervă în precedentele două sezoane, dar prinzând lotul lui Sir Alex Ferguson. Alţii au fost omişi, ca de exemplu Jonathan Woodgate, de către Spurs, deşi la vremea aducerii sale de la Boro costase milioane bune…

Cât despre Liverpool, Roy Hodgson a numit 6 achiziţii din vară în trupa de 21 „seniori”, şi anume Meireles, Jovanovic, Joe Cole, Konchesky, Poulsen şi portarul Jones.

http://news.bbc.co.uk/sport2/hi/football/eng_prem/8960853.stm

Reguli şi cote noi la transferurile în elita Angliei

Iulie 30, 2010

Se trezeşte Albionul? Schimbă într-adevăr placa Premier League? Sau e doar o lovitură de imagine? În 1 septembrie, la închiderea ferestrei de transferări din august, cluburile din prima ligă engleză sunt obligate să înfăţişeze diriguitorilor competiţiei liste de loturi de jucători care să corespundă anumitor cerinţe.

Astfel, grupările pot înscrie 25 fotbalişti în loturile pentru jocurile de campionat, între care să se regăsească cel puţin 8 categorisiţi drept „crescuţi în propria ogradă”. Celor 25 li se pot adăuga pe listă oricâţi alţi jucători sub 21 de ani.

Totuşi, accepţiunea „crescuţi în propria ogradă” lasă o portiţă de scăpare, fiind ceva mai largă, în sensul că asemenea jucători sunt consideraţi a fi cei afiliaţi Federaţiei Engleze ori galeze cel puţin trei sezoane sau 36 de luni calendaristice înaintea împlinirii a 21 ani, indiferent de naţionalitatea sau vârsta lor actuală. Cu alte cuvinte, Cesc Fabregas poate fi inclus în această categorie, în condiţiile în care a fost înhăţat de la Barcelona la vârsta de 16 ani. Cei „crescuţi în propria ogradă” nu trebuie aşadar să fie neapărat… englezi.

Drept un alt aspect, modificările pe lista de 25 pot fi efectuate doar în ferestrele de transferări din august şi ianuarie, cei împrumutaţi unor cluburi din Football League neputând fi înlocuiţi în lot.

Deşi mai restricitive, noile reguli şi cote lasă totuşi şansa unora să includă până la 17 străini, ba chiar încă unul-altul în plus, dacă au fost insularizaţi de tineri. Îmi vine în minte un Gael Kakuta, francezul de culoare al „albaştrilor”. Iar între cei 17 s-ar putea regăsi toţi titularii. Întrebarea e dacă fotbalului englez de top îi e suficient ca tineri crescuţi în Albion să facă parte din loturi, cot la cot cu vedete locale ori internaţionale, sau ar trebui să rupă pisica în două prin obligativitatea titularizării sau măcar înscrierii pe foaia de joc a unor băieţi de-ai locului…

Unele cluburi vor face calcule asidue, pe când altora puţin le va păsa, oferindu-li-se un imbold grupărilor preocupate intens de creşterea şi lansarea propriilor talente din pepinieră. Nu miră aşadar că până şi cluburi mari, de exemplu Liverpool, aruncă în focuri tineri localnici, cum a procedat Hodgson în Europa League pe „Prinz Filip” din Skopje, unde Kelly şi Spearing au fost titulari iar Darby şi Eccleston au fost introduşi spre final.

O schimbare generală de atitudine? Spuneţi-le asta arabilor de la Manchester City… „Home grown” what?

In pub, s-o elimin pe Juve

Martie 30, 2010

Ai mai indura 45 minute in tribuna arenei celei mai mari rivale, dupa ce favoritii tai tocmai au cedat in deplasare? N-as prea crede. Ti-ai dori cea mai iute revenire acasa. Asta daca nu esti fan al „Cormoranilor”, entuziasti suporteri ce au acceptat cu barbatie esecul si decizia organizatorilor de a-i tine inca pe loc in tribuna, cantand in schimb pentru marcatorul Torres…

Asadar fanii lui Liverpool au ramas duminica precedenta in coltul sud-estic, rezervat oaspetilor pe Old Trafford, una dintre acele “umpluturi” in procesul de extindere in timp a stadionului, si nu pentru a evidentia si mai clar mesajul esarfei aduse cu ei, in contrast cu goliciunea arenei rapid depopulate de bucurosi purtatori de fulare galben-aurii, ci pentru ca au fost inconjurati si tinuti voit pe loc, intr-un tipic plan din fotbalul englez de segregare a taberelor de suporteri. Deci sigur n-au ramas sa dezbata de ce si-a tapetat Boy George zidurile cu clisee cu Nemanja Vidic. Si nici sa deplanga esecul, greu de inghitit comparativ cu fabulosul 4-1 din 14 martie 2009…

Liverpool: nu doar o chestiune de minciuni si datorii. E mult mai important decat atat”. Nu ma refer insa la sageata in scris la adresa investitorilor Gillett si Hicks, adaptata dupa faimoasele vorbe ale lui Bill Shankly, “fotbalul e mai important decat doar o chestiune de viata si moarte”, ci la incercuirea si izolarea fanilor oaspeti intr-o adevarata repriza a treia, in fond o subtila detentie neavenita, de catre un galben dublu cordon de oameni de paza si forte de ordine, inlantuiti inclusiv pe marginea de gazon din fata “coltului”.

Desigur, suporterii lui Liverpool nu erau retinuti pentru vorbele de pe banner, ci pentru a fi scosi separat din acel colt faimos datorita placii comemorative  si a ceasului incremenit la ora tragediei de la Munchen, dispuse pe exteriorul tribunei, si urcati din statia Halt, adiacenta tribunei sudice si deschisa doar in zile de meci, in trenuri cu destinatia Mersey. Jocul castigat cu 2-1 de campioana Manchester United in fata a 75.216 spectatori se incheiase de-aproape… o repriza iar Jamie Redknapp, ex-mijlocas al lui Liverpool invitat in cabina Sky Sports, isi concluziona comentariul, insa in fundal fanii inca puteau fi vazuti asteptand in “colacul galben” dintr-o arena goala.

Iar daca notam ca 72% respectiv 83% dintre cei chestionati din randul suporterilor lui Liverpool si United, intr-un studiu de piata, ar agrea ca fanii sa controleze fraiele cluburilor lor, atunci derbyul de pe Old Trafford i-a gasit mai degraba uniti in cuget si simtiri decat drept rivali de moarte. Falsa divizare pe diverse criterii e ticluita in “laboratoarele” ingineriei sociale.

Iar incercuirea, surprinsa probabil involuntar de camera cu Redknapp in prim-plan, s-a produs la doua saptamani dupa dezbaterea organizata de Federatia Suporterilor de Fotbal din Albion, FSF, prezidata de un ziarist si cu reprezentanti ai organizatiilor civile, ai presei, politiei si judecatorilor luati la intrebari din randurile asistentei, in plus membri din public amintind cazuri de pedepse injuste si disproportionate la adresa fanilor, eveniment consemnat inclusiv de cotidianul de larg tiraj The Guardian.  

Vorba aceea, uneori realitatea e mai stranie decat fictiunea, si intr-adevar se intampla ca platitori de bilet sa fie retinuti probabil impotriva vointei lor in spatii delimitate, ceea ce da sens problemelor puse pe tapet la reuniunea FSF. Cu alte cuvinte s-a alunecat incet-incet dintr-o extrema, cea a huliganismului din anii ’80, intr-un “colt” opus in care bratul legii, folosindu-se de Football (Disorder) Act 2000, a impartit cateodata nonsalant nu doar interdictii de intrare pe stadioane ci si diverse alte prea aspre pedepse. Cu una dintre ele, aplicand o sectiune a legislatiei ce impiedica prezenta unei persoane timp de 48 ore intr-o anumita zona, intorcand fortat circa 70 de fani ai lui Stoke City dintr-o deplasare in acest sezon la Manchester, de la un popas pe autostrada, intr-un act preventiv, fara ca suporterii “Olarilor” sa se fi dedat ori macar pregatit “nebunii”.

Mai degraba pana ieri-azi insetati de succesul cu orice prêt al cluburilor lor, a se citi fie si cu Thaksin la carma, si in consecinta mulsi ca atare, iata insa ca fanii incep nu doar sa scoata fulare galben-aurii si esarfe impotriva propriilor conducatori dar sa se si regrupeze in fata a ceea ce inclusiv autori de carte din insula creioneaza drept erodari ale drepturilor suporterilor, prefigurand potentiale limitari ale liberatatilor civile in general, mai ales ca demult s-a uscat cerneala multor alte altfel nemediatizate legi.

Cat United castiga, la Old Trafford e fericire, insa UEFA nu e neaparat anti-insulara cand remarca faptul ca pretul succesului, ori una din explicatiile sale, cum vreti s-o luati, sunt datoriile de 3 miliarde lire sterline comasate de gruparile din Premier League, mai mari decat ale cluburilor de pe continent laolalta, suma la care fani englezi mai bisericosi sigur rosesc. Ingrijorati de soarta echipelor lor sau incoltiti ca pe Old Trafford, ei pot pe deasupra si citi ca BSkyB, detinand de ani aproape monopolul drepturilor de difuzare in Premier League, ar putea fi nevoita sa subtieze substantial “mierea” ce o toarna forului diriguitor al elitei dupa ce viitorul contract va expira in 2014, datorita legislatiei audio-vizualului implicand principiul concurentei si redistributiei.

Din nou, pentru una ca United, ale carei incasari de la difuzori reprezinta doar 40% din venituri, treaba poate merge gratie cam acelorasi parghii ce-i permit de exemplu lui Glazer sa tot imprumute, dar ce se va alege de alde Hull City, care se bazeaza in proportie de 84% pe banii din televizari? Ori chiar de Abramovich, care trebuie sa acopere cumva cele circa 70% din cheltuielile clubului nu exagerat etichetate drept irosite pe contractele, unele proaspete, gen Terry, smulse de staruri usor “trecute”.

Iar fanii mai si pot face legatura intre cresterea la 52,1% din produsul intern brut a ponderii sistemului de stat in “masinaria” britanica, din nefericire si pe mai departe ascendenta si in plus fara a lua in calcul efortul financiar al seminationalizarii unor banci, statistica divulgata de OECD cu eticheta ca e ceva gresit in mersul lucrurilor in insula, si faptul ca subtierea sectorului privat, incluzand fotbalul, nu poate imuniza bunastarea sportului rege. Fotbalul nu poate inflori si pe mai departe intr-o potentiala “criza nationala” economica, asa cum a catalogat-o mai marele unui post national terestru rival al “satelitului” Sky Sports, si anume ITV, care cu disperare si sacrificarea unor populare programe s-a axat recent pe fotbal tocmai datorita magnetismului acestuia si pentru a stopa picajul pecuniar.

***

Si o raza de lumina peste aceste valuri involburate, si anume Hodgson cu “Cabanierii” , televizati de amintita ITV in precedentele doua miezuri de saptamana, in returul optimii europene cu Juve si in rejucarea sfertului Cupei Angliei, cu Spurs. O oferta atractiva, Fulham fiind un outsider fara nimic de pierdut, si in consecinta permitandu-si abordari neconventionale.

L-am mai privit de cateva ori, pentru a ma convinge ca nu ma insel, studiindu-i apoi si clisee din presa, dupa ce l-am zarit indeaproape iesind cu doi amici dintr-un pub de pe colt, din preajma arenei Craven Cottage, in adidas, pantalon negru de trening si un tricou alb-negru-rosu cu insemnele oficiale ale clubului, cu nici doua ore si jumatate inaintea total ineditului start cu Juve, la sase, joia.

Da, daca n-are un frate geaman, sigur era Simon Davies, care intr-una din cele aproape 60 selectii pentru Tara Galilor deschidea scorul contra juventistului Buffon intr-un socant 2-1 in dauna Italiei, in 2002, in preliminariile C.E., si care acum, titular cu numarul 29, in jurul meciului 100 pentru Fulham, a eliminat din Europa Cup alti alb-negri fara acei invinsi ai sai de la Cardiff, Del Piero si portarul: 4-1.

Pentru Fulham urmeaza inainte si in saptamana dupa Pasti sfertul de finala cu Wolfsburg, campioana Germaniei.

Pe 26 decembrie nu doar Burnley – Man United 6-1 ci si Petrescu marcator si Contra eliminat

Decembrie 26, 2009

Extrem de putine sunt datele din calendar ce au an de an garantata o etapa de campionat in fotbalul englez. 26 decembrie, Boxing Day, pastreaza traditia afinitatii pentru sportul rege.

N-am sa uit reportajul de doar cateva secunde de la un joc disputat in 27 decembrie, in ’94, difuzat de Sky Sports News, de la derbyul londonez Tottenham Hotspur – Crystal Palace. Il infatisa pe Jurgen Klinsmann caznindu-se sa-si „faca” mingea pe gazonul desfundat de pe White Hart Lane. Montajul a fost extrem de scurt pentru ca oamenii de televiziune n-au avut ce alege dintr-un meci de 0-0. O alta explicatie decat terenul impracticabil?

Ei bine, ambele cluburi jucasera si cu o zi inainte, in amintita data de 26 decembrie, Spurs chiar castigand la Norwich, cu 2-0, prin golurile lui Barmby si Sheringham. Am amintit aceasta exagerare din calendarul competitional al Premier League tocmai pentru ca in acel decembrie din 1994 se intampla pentru ultima oara ca unele cluburi, atunci patru la numar, sa fie supuse probei de foc a doua partide de campionat intr-un interval de douazeci si ceva de ore…

Asemenea teste de rezistenta au fost insa la ordinea zilei in perioada de Craciun, cam pana acum o jumatate de secol. In insula, s-au jucat etape de campionat in ziua de Craciun inclusiv pana in 1957, mai apoi jucatorii fiind eliberati de povara meciurilor in zile succesive si fiind mentinuta cu sfintenie doar data de 26 decembrie.

Si pana si campionii la zi nu erau scutiti de eforturi aidoma celor depuse de Spurs in deceniul trecut. Se intampla de exemplu in 1960, cand micuta Burnley de astazi era nimeni alta decat campioana en-titre a Albionului, ca visiniu-albastrii sa aibe in program un meci de finalul turului de campionat in 26 decembrie si unul de incepere a returului in 27.

Iar cum regula nescrisa era ca finele primei jumatati sa fie marcata tocmai de 26 decembrie, Boxing Day, si cum programul competitional deseori aborda returul in ordine inversa, s-a intamplat ca Burnley si Everton Liverpool sa se intalneasca atat in 26 cat si in 27 decembrie 1960. Mai intai pe Turf Moor din Burnley, in fata a 44.232 spectatori, iar apoi pe Goodison Park, in fata a 74.867 privitori. Ce mai asistente!

Si de fiecare data marea lor majoritate a plecat ingandurata de la stadion. „Caramelele” s-au impus mai intai la Burnley, cu 3-1, iar apoi „The Clarets” le-au intors favorul, cu 3-0. In acel sezon s-a nimerit ca respectivele sa se numere printre cele sase cluburi scutite de meciuri de campionat in Ajunul Craciunului, 24 decembrie. De acolo si jocurile in 26 si 27. Erau vremurile razvratirii jucatorilor impotriva plafonului salarial maxim, impus la 20 lire pe saptamana, ce avea sa fie in curand abolit.

Trei ani mai apoi, intr-un sezon in care Burnley avea sa incheie tot pe podium, pe locul 3, visiniu-albastrii ii bateau ca la tenis pe cei de la Manchester United, 6-1, cu Andy Lochhead marcand de patru ori in jocul disputat in 26 decembrie. Chiar si un an mai tarziu, in 26 decembrie ’64, Burnley beneficia de un hat-trick, „marca” Willie Irvine, intr-un 4-0 cu Fulham.

Anii au trecut iar astazi, mentinandu-si cu gratie si chibzuinta un plafon salarial maxim la 15.000 lire sterline, maruntis in comparatie cu alte cluburi, Burnley se lupta de la egal la egal in elita. Oaspete la Turf Moor, vecina din Lancashire, Bolton Wanderers…

Se joaca fotbal de Boxing Day de decenii bune, asta e traditia insulara, inlocuind vechiul obicei, care de fapt a dat numele celei de-a doua zile de Craciun, si anume de a oferi cutii cu cadouri celor mai nevoiasi din societate. Cei instariti isi rasplateau servantii pe 26 decembrie.

Si pentru unii jucatori romani din fotbalul englez ziua de 26 decembrie are semnificatia sa. In 1995, Dan Petrescu inscria unicul gol al gazdei Chelsea in duelul sud-vest londonez cu Wimbledon, scor 1-2, in care marcau si ciocolatiii  Earle si Ekoku. Se intampla intr-un sezon ce programa, pentru ultima oara, un meci in Ajun: Leeds – Manchester United 3-1…

Iar peste exact zece ani, in 26 decembrie 2005, Cosmin Contra era eliminat din joc, in minutul 39 al partidei West Bromwich Albion – Liverpool, la scorul de 1-0 pentru oaspetea Liverpool FC. Avea sa se incheie 5-0, intr-un meci televizat…

Craciunul are farmecul sau tainic iar ziua de 26 decembrie nu se dezminte. E fotbal de Sarbatori, cu surprize si destule goluri. In 2009, o prima etapa dintre cele doua programate intre Craciun si Anul Nou. Football non-stop, in varianta insulara.

Unirea! „Live” a batut in februarie la Madrid, pe Inter si la Barca…

Decembrie 19, 2009

Am auzit deja – si telefonic – despre „ghinionul” Unirii Urziceni de a nimeri in 16-imile UEFA Europa League contra „Cormoranilor”. Insa ghinionul ialomitenilor e mai degraba pauza competitionala datorata iernii, dupa cum remarca Lucescu si care i-ar fi gasit „la rece” si in fata uneia ca – sa zicem – FC Bruges, trupa lui Petrescu inregistrand patru 0-0, un 0-1 si 2-3 si doar un succes, 1-0, in jocurile din februarie de la promovarea in elita…

Jumatatea plina a paharului sugereaza insa ca, operand ca si pana acum, cu profesionalism, clubul campion al Romaniei ar putea scrie o reteta de succes in plan financiar si al imaginii la „dubla” cu Liverpool. Vicecampioana Angliei ar strange aproape sigur mai multi spectatori in Bucuresti decat orice alta formatie ramasa in competitie, crescand implicit incasarile Unirii, si cu cat prima mansa de pe Anfield Road va avea un deznodamant mai „strans”, cu atat mai mult amatorii de fotbal decisi sa-i vada cu orice pret pe „Rosii” nu vor renunta in ultima clipa, dezamagiti de o eventuala transare a calificarii inca din primul joc.

In al doilea rand, nu exista o mai larga expunere si un mai mare potential de promovare a propriei imagini decat o mansa tur pe Anfield Road, arena unuia dintre cele mai populare cluburi din Albion, unde fotbalul se mananca pe paine, si din Europa in general, unde „Cormoranii” au triumfat nu demult in finalele Cupei UEFA si Ligii Campionilor, in 2001 si 2005, jucand din nou finala in 2007. Liverpool este platforma ideala pentru Unirea, pentru jucatorii ei, care se pot autopromova in „vitrina magazinului de lux” a fotbalului european cu o evolutie buna, si nu in ultimul rand pentru Dan Petrescu, tanar antrenor care a lansat deja semnale ca ar fi disponibil, abordabil pentru negocieri de contract, odata ce si-a inaintat CV-ul federatiei scotiene. Asa cum scriam si-ntr-o cronica recenta, „Dan s-ar irosi intr-un post <putred>” (atentie, a se citi cu rabdare, referirea o faceam la slujba de la… Glasgow, nu de la Urziceni), nu e greu de imaginat ca ambitiosul tehnician si-ar dori o revenire din alta postura in fotbalul mare insular.

Si nu in ultimul rand, Unirea nu are nimic de pierdut ci totul de castigat inaintea celor 180 de minute cu Liverpool FC, „Cormoranii” trebuind sa absoarba presiunea psihica a necesitatii de a-si salva sezonul intrat la apa printr-o calificare in optimi.

Trecand la datele statistice, ni se infatiseaza si jumatatea goala a paharului. In primul rand, vorba lui Mircea Lucescu dupa tragerea la sorti care o trimite in prima mansa si pe Shakhtar Donetk tot in Albion, la Fulham, „vom fi nevoiti din cauza pauzei de iarna sa ne mentinem forma sportiva doar in jocuri amicale, pe cand gazda va avea o multime de meciuri competitionale, ceea ce ar putea constitui un factor important„, prima partida ar putea-o gasi pe Liverpool cu motoarele turate la maxim, in vreme ce Unirea abia va iesi din hibernare. Iar cum primul meci e in Anglia, „Rosii” i-ar putea lua foarte tare, stiind de handicapul meciurilor in picioare din tabara adversarei.

Discutand pe aceasta linie, Unirea Urziceni n-a invins de la promovarea sa in elita decat intr-un joc competitional disputat la inceputul sezonului de primavara, si anume in sferturile de finala ale Cupei Romaniei, in 27 februarie 2008, 1-0 cu Rapid, pe teren neutru, la Constanta.

In rest, in acelasi sezon 2007-2008, ialomitenii au facut 0-0 cu Otelul in 23 februarie, la reluarea campionatului, si apoi tot un 0-0 la Timisoara, in 3 martie. Copie la indigo in startul returului editiei 2008-2009, in care a cucerit titlul, clubul din Baragan demarand la fel de lent, cu un 0-0 cu FC Brasov, in 28 februarie, si un 0-0 la Pitesti, in 8 martie.

In sezonul promovarii, 2006-2007, Unirea a inceput chiar mai slab, pierzand cu 3-2 la Otelul, in 23 februarie, si cu 1-0 acasa cu Farul, in 3 martie.

In principiu, la data de 18 februarie, in ziua de joi din 2010 in care e programat meciul tur de la Anfield Road, Unirea n-are asadar antecedente in ultimele 3 sezoane sa fi disputat macar un joc oficial pana la acea ora. Avantaj Liverpool…

Mai mult, „Cormoranii” au castigat recent meciuri grele la revenirea in februarie in arena europeana: 1-0 la Madrid, cu Real, in 24 februarie, 2-0 cu Inter, pe Anfield, in 20 februarie 2008, si un 2-1 la Barcelona, in 20 februarie 2007. Scalpuri unul si unul pentru baietii lui Benitez, care clacau in 21 februarie 2006, in aceeasi faza a optimilor UEFA Champions League, cu care se obisnuisera atat de mult: 0-1 la Lisabona, cu Benfica, gol marcat de Luisao in minutul 84.

Notand si rezultatele inregistrate in Premier League in februarie 2009, drept un potential indiciu al formei echipei in acel moment delicat al sezonului, e evident ca Liverpool era in crestere de potential, cu bateriile incarcate, asteptand disputele europene. A fost un 2-0 cu Chelsea, in 1 februarie, conturat de Torres in minutele 89 si 94, apoi un 3-2 la Portsmouth pe 7, cu Fabio Aurelio egaland la unu in minutul 69 si apoi Kuyt si Torres intorcand soarta partidei in minutele 85 si 92, urmat de un 1-1 acasa cu Manchester City, in 22, Kuyt egaland din nou, in minutul 78, luna incheindu-se cu un esec la Middlesbrough, 0-2, in care Alonso inscria un autogol, a doua nereusita consecutiva de acest gen pentru un component al „Rosiilor”.

In februarie 2009, Liverpool era deja eliminata din Cupa Angliei si Cupa Ligii, ramanand de vazut daca in 2010 va avea in program si o optime de FA Cup, dupa ce in 2 ianuarie va debuta in turul III la Reading, in direct de la ora Romaniei 19.15, cu un potential meci din 16-imi in 23 ianuarie si unul din turul cinci sambata 13 februarie. Partidele oficiale ii vor tine sigur in priza insa exista si riscul accidentarilor, intr-un lot ce a suferit recent de absentele inclusiv ale unor Steven Gerrard ori Fernando Alonso, piese de baza ce privesc cu coada ochiului si spre Mondialul din vara, precedat pe respectivul front inclusiv de intalniri amicale inter-tari, cu un posibil Anglia – Egipt in 3 martie, pe Wembley. Iar 3 martie ar veni in zbor dupa returul din 25 februarie, de la Bucuresti.    

Pe de alta parte, Benitez ar putea alinia oarece fete noi in jocurile din februarie, tinand cont de fereastra perioadei de transferari ce se deschide in 1 ianuarie, pentru cel putin o luna, perioada in care „Cormoranii” vor fi probabil foarte activi. Unul ca Babel ar putea pleca, altii ar putea fi cedati ori imprumutati… Liverpool cea pe care am vizionat-o recent la televiziune ar putea avea o alta componenta la ora turului din 18 februarie.

Si spun 18 pentru ca marti, in 16, va juca pe Goodison Park, tot din Liverpool, concitadina Everton, in mansa tur cu Benfica SL, tot din UEFA Europa League, urmand ca la finele respectivei saptamani, inaintea meciurilor retur, Liverpool sa evolueze duminica in 21, deci la trei zile dupa prima partida cu Unirea, „afara” la Manchester City, pe cand „caramelele” lui Moyes o vor primi sambata, pe 20, pe campioana Manchester United.

Interesant, daca va trece de Reading si se va califica din 16-imi, Liverpool va juca tot intr-o competitie K.O., Cupa Angliei, in weekendul de 13 februarie dinaintea vizitei Unirii la Anfield. In rest, „Rosii” vor avea o intermediara si la Wolves, in 26 ianuarie, vor juca pe Anfield cu Bolton, in 30, fiind apoi vizitati, in 6 februarie, de vecina Everton, in derbyul local incheiat recent cu 2-0 pentru Gerrard si trupa, pe Goodison.

Liverpool are intr-adevar prima sansa sa ajunga sa joace in 11 si 18 martie fie cu Lille ori Fenerbahce. Insa balonul e rotund iar Unirea a strans mai multe puncte in grupa sa de UEFA Champions League decat cele 7 adunate de „Cormorani” cu un dublu 1-0 contra lui Debrecen si o remiza la Lyon, asa incat meciul de peste opt saptamani nu va fi floare la ureche pentru vicecampioana Angliei.

Si inca o observatie interesanta. Hamburger SV v PSV Eindhoven si Ajax v Juventus sunt doua 16-imi de finala intre foste castigatoare ale Cupei Campionilor Europeni, semn al recalibrarii superioare a UEFA Europa League. Insasi prezenta intr-o asemenea companie selecta mareste potul, sa zicem asa. Si nu doar pentru Unirea, ci mai ales pentru Liverpool FC.

In ultimii ani, de cand cu cresterea in importanta si in plan financiar a competitiei Ligii Campionilor, fotbalul englez se complacuse in a privi de sus Cupa UEFA, intr-o combinatie de superioritate data de absenta unei recompense adecvate in estimarile cluburilor sale si de laissez faire. Astfel, formatiile insulare incercau sa se autoconvinga, mai ales la ora disputelor din 16-imi de la startul campaniei de primavara, ca nu merita „distractia” irosirii fortelor in Cupa UEFA, ca Premier League e mult mai importanta, ca nu ar avea motivatia continuarii pe acest front, ca „verisoara” Ligii Campionilor ar fi devenit incet-incet o competitie derizorie, fiind asadar demna de umorul britanic.

In consecinta, au fost cazuri in care managerii au aliniat, mai ales in deplasari la mare distanta, numerosi jucatori de rezerva, unele deznodaminte nefiind fericite. Urmarea? Toate „scuzele” enumerate mai sus, de fapt pentru a estompa propriile minusuri si a indulci gustul esecului. Martin O’Neill, dintr-un distant operator al traiectoriei lui Aston Villa intr-o editie recenta de Cupa UEFA, actionand in consecinta si titularizand rezerve, cu consecinte previzibile, a ajuns dintr-o data sa admita ca orice trofeu are importanta sa, mai ales la un club in reconstructie, vaduvit recent de asemenea triumfuri.

La fel, declarandu-se sictirit de Cupa UEFA dupa arbitrajul partinitor de la Roma, Roy Hodgson a gasit totusi resursele sa-si continue doritul drum cu Fulham, exploatand unica sansa de calificare, victorie la Basel, cu un 3-2 care certifica interesul nedeclarat sau de fapt manifestat intr-o „dubla gandire” de insulari, si anume ironizand si desconsiderand „ruda saraca” a Ligii Campionilor dar de fapt jinduind in adancul inimii dupa un trofeu cucerit de Albion o singura data in ultimii 25 ani, tocmai prin Liverpool, taman in Germania, in 2001, la Dortmund. Acum finala va fi la Hamburg, in 12 mai…

Culmea ironiei, nu o oarecare Fulham, Tottenham ori Villa, care s-au jucat uneori cu cuvintele la adresa Cupei UEFA, ci tocmai marea Liverpool FC si-a reconsiderat prioritatile sezoniere, punand in prim plan un excelent parcurs european. Pai cum asa!?! E pentru prima oara cand un club englez declara asa ceva. Odata eliminata din UEFA Champions League, Liverpool a dat importanta competitiei UEFA Europa League, in incercarea de a-si salva sezonul, in tentativa de a obtine un trofeu, dupa ce si parcursul in campionat a sfarsit in sant.

Daca Liverpool isi vede salvarea in desconsiderata in insula UEFA Europa League, atunci Unirea Urziceni poate fi convinsa de postura sa ideala si onoranta, ca unica reprezentanta a Romaniei, intre fortele continentale. E de asteptat ca Benitez si „Rosii” sa nu ia peste picior si sa desconsidere competitia si implicit restul adversarelor, atitudine insulara paguboasa in ultimii ani, de fapt tipic… insulara, ci sa ia in serios jocurile din 18 si 25. Benitez chiar a declarat, dupa tragerea la sorti, ca „stie bine de Unirea, urmarind indeaproape grupa Sevillei, unde are prieteni„. Presiunea e pe „Rosii”…

Pierderea unor Esteban, Hyypia ori Alonso exacerbeaza afectiunea cronica a trupei lui Benitez

Decembrie 15, 2009

Locul 7 ocupat de Liverpool dupa esecul cu Arsenal, modest in comparatie cu aspiratiile clubului, ne aduce aminte de pozitia inregistrata de „Cormorani” in 1999, la finele unui sezon in care Houllier continua pe cont propriu, dupa ce Roy Evans arunca inca din tur prosopul parteneriatului. Mai jos, cateva remarci intr-o privire de ansamblu a unui recul.

Mos Craciun nu va fi darnic cu Rafael Benitez saptamana viitoare. Madrilenul n-a fost inspirat de la succesul cu 2-0 conturat dupa pauza in derbyul din 25 octombrie cu Manchester United, triumf contra campioanei care a lasat falsa impresie ca Liverpool FC era capabila sa-si realimenteze ascensiunea macar spre podium, „Cormoranii” ratand de-atunci sistematic ocazia de a castiga macar o data pe Anfield Road iar risipirea avantajelor devenind suparatoare.

Aflat in al saselea sau sezon la carma „Rosiilor”, tehnicianul spaniol a atins un punct critic al carierei sale pe taram insular iar iluzoria revenire pe linia de plutire, trambitata de antrenor inaintea jocului cu Arsenal, cand declara ca „sezonul nostru incepe din nou acum„, s-a dovedit inca din fasa o casa din carti de joc.

Locul 2 in luna mai, cu 86 puncte, cea mai buna recolta din ultimele doua decenii, a fost datator de sperante in privinta marelui pas spre intaietate, iar reculul recent e cu atat mai greu de inghitit pentru conducatori si fani laolalta.

Care ar fi impunsaturile ce au dezumflat mingea lui Liverpool la stadiul de biata basica? Ei bine, una dintre pietrele de temelie ale continuitatii ibericului pe Merseyside a fost achizitionarea in vara lui 2004 a mijlocasului Xabi Alonso, pe 10,7 milioane lire sterline, de la Real Sociedad. Cinci ani mai apoi, cu o cota aproape triplata, la 30 milioane, valorosul basc a luat calea Madridului, lasand in urma un gol pe care Benitez il resimte din plin dupa nici un tur de campionat.

Duminica, Alonso a asistat din tribuna la esecul „Cormoranilor” pe teren propriu, in fata Arsenalului, sub ochii fostei ancore a liniei mediane derulandu-se in prima repriza, intr-una din rarele incursiuni cu adevarat periculoase ale colegilor sai de odinioara, o faza mai mult decat sugestiva pentru actuala stare de fapt. Gerrard a sarjat pe dreapta, gasindu-l in diagonala pe Torres, care a ochit spatiul portii fara a-l invinge pe Almunia, cei doi jucatori de baza ai lui Liverpool fiind si singurii care purtasera respectivul contraatac, izolati in jumatatea de teren a unor „Tunari” retragandu-se in linie.

Cu alte cuvinte, pana si intr-o zi mai stearsa, Fernando Torres isi justifica la o adica suma de transfer, de 20 circa milioane lire plus Luis Garcia, pentru a nu mai aminti de cruciala lovitura de moral si imagine data de Benitez cand reusea sa-l convinga pe capitanul Steven Gerrard, in iulie 2005, dupa triumful continental de la Istanbul, sa continue la Liverpool, in detrimentul ofertei lui Chelsea.

Insa achizitionarea lui Torres, in vara lui 2007, se numara printre exceptiile care confirma regula ca Benitez a cumparat mai ales mult si deseori neinspirat, optiuni pe piata transferurilor ce acum il costa tot mai scump.

In acel prim sezon al spanionului, incheiat triumfal pe malul Bosforului, tocmai Xabier Alonso Olano salva intr-un moment decisiv corabia celor de pe Mersey, in returul sferturilor de finala ale UEFA Champions League, pe Delle Alpi din Torino, unde, fara Gerrard, accidentat, oaspetii si-au aparat in stil peninsular subtirele avantaj de pe Anfield Road, un 2-1 conturat cu Scott Carson in poarta si Le Tallec in avanposturi.  

Acel suficient 0-0 smuls in Italia a presarat o poleiala de impenetrabilitate partiturii defensive a „Cormoranilor”, Benitez reconfirmandu-si totodata si aura de iscusit strateg in cupele europene, conturata cu Valencia. Chiar si complet nerefacut, Alonso trecea atunci cu brio examenul, devenind stanca de baza a echipei, in nevoi fara localnicul Gerrard. Iar cand apararea a cazut, fiind facuta franjuri in prima repriza de „Diavolul milanez”, ofensiva lui Liverpool a rabufnit in 7 minute, de la 0-3 la 3-3, Xabi Alonso egaland cu un al doilea sut, dupa ce executia initiala a penaltyului fusese respinsa de Dida.

Ce ii lipseste astazi lui Liverpool pentru a avea asemenea tresariri macar de orgoliu? Si cat timp va mai supravietui Benitez gratie unui triumf in UEFA Champions League ce a inchis mai apoi gura criticilor, cu fiecare sezon in plus de sperante risipite in lupta pentru titlu in Albion?

Citind cu atentie linia de clasament a lui Liverpool FC, surprinde egalitatea perfecta, 4  2  2  acasa si 3  1  4  in deplasare, cu cei de la Birmingham City. Dar echilibrul se rupe la goluri primite, cu un total de 22 in contul „Cormoranilor” si de doar 16 in cel al nou-promovatei. Am zis nou-promovata, nu-i asa?

Intr-adevar, „Rosii” lui Benitez au pierdut teren, nu doar in fata contracandidatelor de pana mai ieri, Chelsea, Manchester United si Arsenal, ce-au strans deja peste 30 de puncte, ci si a aspirantelor la spargerea „careului”, Aston Villa, Tottenham si Manchester City, ramanand cot la cot, cu 24 puncte, cu un club sosit din Championship si care i-a facut figura pe Anfield Road: 2-2.

Liverpool aproape ca a incasat deja acelasi numar de goluri primite intr-un intreg sezon, cu Benitez la timona. Numai 25 in 2006, cand prindea podiumul, doar 27 un an mai tarziu, incheind tot pe 3, 28 in 2008, clasandu-se pe locul 4, si din nou 27 in editia precedenta. In miez de decembrie, Reina contabilizeaza deja 22 de plase scuturate…

Permeabilitatea apararii lui Liverpool porneste de fapt din faza de constructie, in suferinta si destramata sistematic prin cedarea posesiei mingii in linia mediana, unde absenta lui Alonso doare. Iar cand si Steven Gerrard a ajuns pe patul de tratament in aceasta toamna, nu s-a mai gasit un basc, ca la Torino, sa conserve scorul alb.

Iar Benitez nu doar si-a periclitat imaginea de mag in confruntari cheie din cupele europene, cedand acasa in prelungiri atat cu Olympique Lyonnais cat si cu Fiorentina Firenze dupa ce Liverpool condusese cu 1-0 la pauza si fiind egalat in minutul 90 in Franta, piatra de moara ce avea sa se dovedeasca fatala in economia grupei, dar si-a risipit recent si darul de a mentine rezultatul.

Pe rand, cu Manchester City, Birmingham City si Arsenal, „Rosii” au deschis scorul dar s-au vazut condusi cu 2-1, semn al cedarii initiativei in lupta de la mijlocul terenului. Iar de-acolo, in cativa pasi, oaspetii le-au deconspirat fragilitatea defensiva, amplificata de cautarile permanente ale antrenorului spaniol.

La sosirea ibericului in Liverpool, in vara lui 2004, Sami Hyypia era omul de baza al apararii, cu cel putin 35 de aparitii in campionat in precedentele cinci sezoane. „Schiorul” finlandez surprinsese prin siguranta si constanta sa in cincinalul gestionat de Gerrard Houllier, usurandu-i startul lui Benitez, care pornea la drum cu o alta mutare inspirata, alipindu-l scandinavului pe Jamie Carragher, pana atunci mai degraba un fundas de umplutura, mai ales pe flancuri.

Anii au trecut, proeminenta localnicului crescut la club inca din 1990 a crescut, pana la statutul de vice-capitan, in rolul de fundas central, insa odata cu marirea uzurii finlandezului si Benitez a cautat tot mai insistent un inlocuitor pe masura. Un partener in centrul defensivei, pentru Carragher. Cumparand din campionatul danez, cu o suma record de transfer pentru „Rosii” in cazul unui fundas, Benitez a riscat, a starnit oarece mirare in mass-media si a creat un precedent.

Tanarul Agger, inalt si vanjos ca Hyypia, era adus in 12 ianuarie 2006 pentru 5 milioane lire sterline, in primul din cele 3 sezoane de final de contract al finlandezului la Anfield, in care acesta a adunat 65 meciuri in campionat, o serioasa accidentare deturnand insa planurile lui Benitez in privinta inlocuitorului pe termen lung al „schiorului”. 

In cautare de solutii, Benitez avea din nou sa profite de perioada intermediara de transferari, aducandu-l din fotbalul rusesc pe Martin Skrtel, fundas central de profil similar, pe 6,5 milioane lire sterline, in 11 ianuarie 2008. Cand insa spaniolul l-a achizitionat deja in cursul actualului sezon pe grecul de 30 ani Sotirios Kyrgiakos, ca un inlocuitor la inlocuitor, politica de transferari in disperare de cauza a devenit parca mai evidenta ca niciodata, dand senzatia unei crescande instabilitati si discontinuitati la nivelul lotului de jucatori. Terenul de antrenament de la Melwood era asadar prevazut cu o usa rotativa.

Iar Carragher, ramas din vara fara colegii Alonso si Hyypia, candva titulari de baza, si apropiindu-se vertiginos de 32 ani, pare a personifica indarjirea fara rafinament a unui club incercand in van sa readuca iluzoriul titlu national la Anfield Road. Campioana Manchester United i-ar putea aminti lui Liverpool ca a asteptat chiar mai mult, pana in 1993, inca din anii ’60, pentru a castiga din nou campionatul, „Cormoranii” fiind insa disperati la ideea ca din 1990, cand cucereau pentru ultima data Albionul, rivalii de la Old Trafford s-au apropiat an de an la capitolul titluri cucerite, egalandu-i la 18 in luna mai.

„Diavolii” tragand din nou la titlu iar Liverpool chinuindu-se abia pe 7, sunt sanse ca trupa de pe Anfield Road sa cedeze suprematia si la campionate castigate. Eventuala pierdere de teren care s-ar putea sa-i fie fatala spaniolului, daca nu cumva deteriorarea brusca a evolutiilor si rezultatelor echipei ii vor grabi debarcarea.

Duse sunt zilele caldute de vara, din 2005, cand Liverpool savura statutul recastigat de campioana continentala, iar Benitez era aprobat de toti si in toate, legat de exemplu si de aducerea la club a compatriotului Pepe Reina, pe 6 milioane lire ce se dovedeau a fi intelept cheltuite, adaugandu-l unei osaturi consolidate cu Carragher si Hyypia in centrul apararii si cu Alonso si Gerrard completandu-se in linia mediana. Se puneau bazele coborarii sub limita de 30 de goluri primite anual in campionat, uneori cu larghete depasita de garniturile lui Gerrard Houllier.

Benitez se confrunta in schimb cu un deficit de personal, mai ales in plan valoric dar chiar si numeric, la intrarea intr-o alta iarna ce in general face diferenta in cursa neintrerupta, foarte solicitanta, din Premier League. Insuficienta care mareste semnele de intrebare in privinta celor 76 achizitii in acesti peste cinci ani, un numar ce ar dobori oricand orice argument al spaniolului impotriva tot mai numerosilor acuzatori. Multi vor da drept exemplu achizitionarea lui Robbie Keane, simbolizand parca toti recrutii ce din start dadeau senzatia intr-un mod oarecum nedetectabil dar evident ca nu se preteaza stilului, clubului si croiului caracteristic al tricolului „Rosiilor”. E ceva aparte legat de Liverpool FC, sablon in care alde Voronin ori Kromkamp, asa, ca sa aleg doar doua nume din lista achizitiilor lui Benitez, nu cadreaza in nici-un chip…

Iar autogolul lui Glen Johnson a venit parca pentru a invarti cutitul in rana, amintind de cele 18 milioane lire sterline ale sumei de transfer si de permanenta recrutare de personal in posturile de fundas de banda. Cati alde Dossena neridicandu-se ca profil fotbalistic la nivelul stachetei asteptarilor unui club ca Liverpool n-au fost oare cumparati intr-o haotica politica de achizitii in acest cincinal in gestiune madrilena?

Daca vrea sa-si caute scuze, Benitez ar putea arunca pisica in curtea guvernantilor, a caror decizie de crestere a cotei de impozitare a salariatilor bine remunerati a contribuit la plecarea unuia cu Xabi Alonso. Si astfel ajungem tot la bani, mai degraba decat la neintelegerile inerente, iscate de exemplu cand antrenorul i-a reprosat compatriotului sau din linia mediana absenta din inclestarea cu Internazionale, proaspatul tatic preferand in schimb sa ramana la patul sotiei. De fapt, tocmai relatiile deteriorate cu „locotenenti” de incredere din tara sa natala, cum a fost cazul si cu antrenorul secund Paco Esteban, i-au jucat festa managerului, ruptura in urma unor disensiuni de principiu in privinta viziunii lucrurilor cu asistentul sau lasandu-l vulnerabil, „descoperit”, si cu un inlocuitor, Sammy Lee, caruia ii fusese deconspirata neputinta in incercarea de a razbi solo, la Bolton Wanderers.

Houllier, si cu probleme cardiace, a mai rezistat trei sezoane, dupa tripla Cupa UEFA – Cupa Angliei – Cupa Ligii, din 2001, ce a estompat la vremea respectiva, ca si in cazul lui Benitez, nereusita recuceririi titlului. Houllier era debarcat la finele celui de-al saselea sau sezon la Anfield, dintre care primul, pana in noiembrie, in parteneriat cu Evans. Ibericul este la randul sau in a sasea campanie la timona „Rosiilor” iar clubul nu si-ar permite luxul sa-i pericliteze faima celui mai valoros recent produs al sau, Steven Gerrard, care ar putea deveni neimplinitul capitan fara un titlu de campion al Angliei la activ.

In fond, Gerrard a ramas de voie ori mai mult cu forta in curtea unei Liverpool preluata cu un an inainte de Benitez tocmai in ideea de a cuceri Anglia cu clubul din orasul sau natal. Si nu cu Chelsea, gruparea imbogatita peste noapte. Si Gerrard se apropie de zenit iar manevrele lui Benitez par a indeparta „Cormoranii” de marele deziderat, ratarea calificarii in optimile Champions League si implicitul deficit de incasari complicand si mai mult precaritatea situatiei financiare a unei grupari in datorii.

In estuarul lui Mersey, mai multe becuri rosii clipesc deodata. Semnalele de alarma sunt declansate. Reculul devenit obicei, de a aluneca imediat dupa putinele sezoane incheiate pe locul 2, plonjand pe sase in ’92 respectiv pe 5 in 2003, s-ar putea dovedi un pas inapoi cu repercusiuni si pentru urmatoarele cateva sezoane, ratarea calificarii in UEFA Champions League fiind ultimul cui, in asteptare pe raft, la cosciugul lui Rafael Benitez.

Ultima sa carte, romanul Aquilani, jucata in disperare de cauza drept reactie la plecarea lui Alonso, a dovedit inzecit neinspiratia antrenorului in privinta recrutilor sai. Un mijlocas de cavalerie usoara, adus chiar accidentat pe bani grei, in nemilosul Premier League. „Rafa” si-a pierdut „his marbles”, piesele de domino, cum se exprima insularii. Asadar, foarte greu de crezut ca mai poate redresa corabia. Rosul pulsatoriu pare a deveni permanent si intens. Alarma totala.

Ne contrazici, Benitez?

Mi-au trebuit peste 20 de ani sa aflu ca nu stiam de fapt mai nimic

Noiembrie 23, 2009

E plictisitor, plictisitor de moarte, fiind deci cazul s-o luam din loc. A fost concluzia lui Roy Keane despre reactia unei intregi Irlande, mai putin a sa, of course, la hentul lui Henry, parere exprimata la nici doua zile dupa jocul de la Paris.

Sunt perfect de-acord cu Keane c-ar fi timpul sa scriem si de-altceva. Dar, intr-o ultima radiografiere a tonelor de hartie consumate in Albion pe marginea meciului intre vecinii de peste Canalul Manecii si Marea Irlandei, m-am izbit de editorialul unuia dintre cele mai reputate peneluri din Regatul Unit, al carui comentariu m-a facut sa pricem ca, in ciuda deceniilor petrecute de la distanta ori de la fata locului cu ochii pe fotbalul insular, nu deprinsesem o piatra de temelie a etosului jocului inventatorilor sai.

Intr-o stranie coincidenta in privinta nationalitatii eroilor fazei aduse in discutie de jurnalist, se intampla cu doar 9 zile inaintea henturilor de pe Stade de France ca un mulatru atacant francez sa obtina un penalty nemeritat, plonjand in careu ca in bazin, in preajma unui mijlocas irlandez ce se lansase intr-o deposedare prin alunecare, fara insa a-l fi atins. Faza s-a derulat in ultimul joc al etapei dinaintea meciurilor intertari, mai exact Liverpool – Birmingham City, intr-o luni seara.

David Ngog a patruns pe flancul stang, a cazut neobstructionat in careu, arbitrul a acordat penalty iar irlandezul Lee Carsley s-a facut foc si para pe francez si oficial. Acest incident, si nu mult discutatul dublu hent de la Paris, a fost subiectul randurilor ce mi-au dezvaluit un fapt esential despre crezul iubitorilor de fotbal din Regat.

Am aflat astfel ca, la conferinta de presa dinaintea recentei partide Liverpool – Manchester City, un alt 2-2, ca si cu City din Birmingham, Rafael Benitez s-ar fi exprimat ca plonjonul lui Ngog s-a constituit intr-o mai mica ofensa la adresa fotbalului decat un tackling periculos. La care, atragandu-i-se atentia ca auditoriul englez are o perceptie inversata in aceasta privinta, spanionul a solicitat presarilor sa incerce furnizarea unei ordini mai umane a prioritatilor.

E posibil ca, influentat de numarul accidentatilor din lot in cursul acestei toamne, incluzand piese cheie ca Gerrard si Torres, antrenorul Benitez sa fi incercat diminuarea oprobiului iscat la adresa oportunismului tanarului sau atacant prin a-i aseza plonjonul in lumina unor „rele” pe care le considera mai mari, exemplificand tacklingurile ce pun in pericol ori chiar accidenteaza adversari.

Benitez nu si-a gasit insa cu acest punct de vedere aliati intre ziaristi. Dintre care, editorialistul a dezvaluit consensul sincer al breslei ca, amintind de-un plonjon similar din vara al lui Eduardo, in jocul Arsenal – Celtic, gestul brazilianului-croat a fost mai grav decat incidentul in care ii era rupt piciorul, intr-un tackling considerat accidental, comis acum 20 de luni, coincidenta, de un fundas de la… Birmingham City, Martin Taylor. Faultul de maidan din preajma centrului terenului, in primele minute ale acelei partide, e probabil inca intiparit pe retina multor telespectatori, cu tibia lui Eduardo franta ca o grisina si cu Wenger explodand imediat dupa fluierul final, cum ca Taylor ar trebui suspendat pe viata din fotbal. Sentinta pe care si-a renegat-o in aceeasi seara.

Ei bine, dintotdeauna am admirat fair-playul britanic si, mai mult, am detestat copios trucurile de tot felul ale fotbalului in general de sorginte latina, contrast care m-a determinat cu si mai mare usurinta sa simpatizez abordarea insularilor. Dar n-am intuit ca britanicilor le repugna intr-asemenea masura teatralitatea ori micile farse ale jocului latin incat sa imbratiseze ca pe un mai mic rau o incercare de deposedare generand oase rupte. In fiecare zi invatam cate ceva si abia acum am priceput ordinea lucrurilor, pe un subiect de principiu mai mult decat important in privinta fotbalului insular.

Benitez, dupa 6 ani in Albion, de o parte a faliei, iar presarii de cealalta, cand vine vorba de merele stricate ale fotbalului. Plonjonul in speranta unui penalty ori tacklingul primejdios. Falia e probabil extinsa in aceasta privinta, existand in general intre jocul din Marea Britanie si cel continental ori macar latin.

Iar pentru a-si fortifica argumentul, comentatorul a exemplificat atacul lui Guthrie, in primavara inca in elita cu Newcastle, care a sprintat la tinta, scotandu-l din joc pe Fagan, de la Hull City, dar nu pentru restul partidei, ci pe cateva luni de zile, considerand ca faultul sau, desi in mod evident premeditat, ar atrage mai putine critici decat plonjonul teatral al lui Ngog.

Aici consider ca este o fortare a notei, o exagerare, ori  – din contra – tocmai dovada absoluta a spiritului de lupta al bulldogului britanic, „fibra” esentiala a jocului in insula. Jos palaria daca determinarea respectivilor jucatori, oricat de amenintator ar parea tacklingul, ar rezulta intr-o deposedare curata prin alunecare, mingea si nu adversarul. Insa in cazul in care atacurile s-au lasat, in cazurile amintite, cu fracturi si multe luni prin sali de recuperare si pe tusa, imi cer iertare, dar n-ar putea avea mai multa trecere in fata incercarii unui Ngog de a obtine pe nedrept penalty.

In motricitatea lui Ngog nu s-a deslusit ca ar cauta penaltyul cu lumanarea, doar „saniuta” lui Carsley determinandu-l sa incerce in ultima clipa marea cu sarea, pe cand acel hei-rup al lui Guthrie, lansat la rupere, a fost cu premeditare. Acestea au fost exemplele alese de ziarist pentru a-si reliefa punctul de vedere, creand implicit o falie intre perceptia sa si probabil nu doar a lui Benitez, ci a destulor exponenti ai fotbalului non-insular.

Articolul mi-a pus in alta lumina marja acceptabilitatii deposedarii in fotbalul insular, placandu-mi mult tacklingurile desavarsite dar gasindu-le uneori mai mult decat la limita chiar si pe cele ale lui Paul Scholes, altfel deloc un jucator „murdar”.  

Mai jos, faultul asupra lui Eduardo si plonjonul sau contra lui Celtic, unii presari considerand a doua infractiune ca fiind mai grava. Va las pe Dumneavoastra sa decideti. Gusturile nu se discuta.

http://www.youtube.com/watch?v=qryjPi4KEek

E pe ritmuri sud-americane. Si zau ca mi s-ar face inima cat un purice, sa-mi mai sara cineva la picioare, dupa atacul de mai sus. Dar de-aceea nu-s fotbalist si scrijelesc in lumea virtuala.

http://www.youtube.com/watch?v=uL5G6eAsfgY