Posts Tagged ‘criza’

PornoGol si Deva in Tara Galilor

ianuarie 25, 2010

Acum m-am referit in Fotbal Vest la unii presedinti plimbareti gen Mandaric ori Gold si la altii cheltuitori, ultimii aducand-o pe Chester City in ingrata postura de ultima clasata in esalonul cinci, cu -3 puncte din handicapul de 25 cu care pornea la drum pe motive financiare. Iar sambata i-a fost si mai rau, 0-4 la Mansfield: doua retrogradari la rand?

La prima vedere, un club rezervor de talente in Albion, ce tocmai a fost cumparat cu tot cu datorii insumand 110 milioane, si un altul purtand “lanterna rosie” a ligii a cincea cu minus de puncte dupa Anul Nou pe arena sa de pe hotarul anglo-galez, nu par a avea nimic in comun. Si totusi…

Constat ca, imediat dupa revenirea in insula, inclin sa pomenesc de mijloace de transport. Urc intr-un intarziat oarecare tren suburban spre nicaieriul sud-vestului Londrei si il vad in ultimul rand, la geam, pe Chris Coleman. La fel de aratos ca-n zilele cand dirija din iarba apararea Tarii Galilor, la fel de natural ca pe “sticla”, candva antrenand-o pe Fulham in elita, acum pe Coventry City, in Championship.

Din tren, in autobuzul rosu etajat. Primul m-a prins in locul nepotrivit la momentul nepotrivit, stropindu-ma generos, asa incat, asteptandu-mi numarul meu, in tentativa de a ma usca, am operat un exercitiu mental numarand cate masini doar cu sofer, fara pasageri, trec la fiecare 10 vehicule. Opt sau noua. Si mi-am zis, ce fericit trebuie ca e managerul unui club profesionist de liga a doua, sa imparta darul de a calatori in acelasi vagon cu nimeni ca mine.

Fericit e si David Gold, care la 73 ani si-a cumparat clubul ce-l iubea de-o viata, West Ham United, in ciuda datoriilor “Ciocanarilor”, scrise cu noua cifre. Gold s-a aurit in industria pornografiei iar acum si-a facut hatarul, impreuna cu partenerul sau David Sullivan, de a achizitiona jumatate din gruparea scufundata de o neinspirata cedare unui consortiu islandez.

Din investitori in ramura pornografica, in fotbal, la sefia lui Birmingham City, inca din 1993, iar acum in estul Londrei, unde-au trambitat déjà ca-i vor eleva pe “visinii” atat pe viitorul Stadion Olimpic, in calitate de chiriasi cu pretentia de a juca pe o reamenajata arena cu 50.000 locuri fara pista atletica, cat si in Champions League, asta pana la ora anticipatului Mondial in insula, din 2018.

Cu Gold si Sullivan, un club mai putin in suferinta. Cu o extravaganta politica de cheltuieli pe salarii, asta pentru a-si “trage” Cupa Angliei in sala cu trofee si vizita lui AC Milan la Fratton Park in toamna lui 2008, Portsmouth plateste acum incarcata nota de plata. Udinese, Finantele si Sol Campbell o hartuie pentru milioane, portarul James o dezerteaza si el, Premier League ii deturneaza drepturile TV direct in conturile cluburilor pagubite pe piata transferurilor iar arabii ce si-au pasat-o unii altora se intreaba cu ce s-au pricopsit. Si intr-un alt caz de plimbare prin fotbal de la o carma de club la alta, Milan Mandaric pare a fi simtit cand sa renunte la Pompey in favoarea “vulpilor” lui Leicester City.

De la prea multi conducatori verosi i se trage si lui Chester City, din bogatul comitat Cheshire, zona rezidentiala preferata de vedetele jocului, undeva intre Liverpool si Manchester. In 1980, clubul le ceda “Cormoranilor” progenitura Ian Rush, pe 300.000 lire. Apoi si Lee Dixon, devenit “Tunar”, ajungea sa stranga 22 selectii pentru Albion.

Vremurile bune insa s-au dus si, odata intrat pe mana unor baieti nu neaparat botezati Claudio, clubul fondat in 1885 a sfarsit in chirie, la Macclesfield. Intoarcerea la arena locala Deva Stadium, a se pronunta diva, s-a produs in deceniul trecut dar neajunsurile tot dau tarcoale la terenul spintecat de granita Angliei cu Tara Galilor.

Plecat la drum cu o penalizare de 25 puncte datorita unui minus de 7 milioane si acceptat drept partener de competitie doar gratie votului celorlalte 23 echipe din Blue Square Premier, in care a retrogradat dupa 5 ani petrecuti intre profesionistele ligii a patra, Chester se chinuie fara antrenor sa ajunga la 0 puncte si maine e la proces cu colectorii de taxe si impozite.

Asa incat nu si-l va permite pe Mutu, altul prin tribunale, pe care pana si dubiosul Daily Mail l-a zugravit drept “fallen”, cazut, cand l-a amintit drept tinta pentru Mancini la City, dar altii l-ar putea eticheta altfel, acum, ca tot s-a lansat populista platforma Britainthinks!com, pe care tot opinantul de rand isi da cu frustrata-i parere in alt act invaluitor de erodare a presei, din actuala “democratie” globala.

Da. Nu. Nu-mi pasa! Porti alege sau chiar sa-ti publici inregistrarea video, trambitand pe larg pe tema aleasa de promotori, de exemplu “1966. Nu se va intampla anul asta”. Dezbaterea despre sansele Angliei in Africa e publicata pe reclamele statiilor de autobuz. Britannia “thinks”, gandeste.

Si a mai si bifat in weekend un tur de Cupa Angliei, 16-imile, dar fara Liverpool si Manchester United in cursa, ci cu castigatoarea Chelsea invingand cu 2–0 la Preston, cu North End, club ce cucerea fara esec “dubla” campionat – F.A. Cup cu 16 ani inaintea fondarii in 14 martie 1905 a “albastrilor” londonezi.

Si apropo de ani, au trecut 15 de cand Beckham cel controlat in peninsula de Golden Balls, testicule de aur, marca doua goluri in 5 jocuri pentru Preston, halta ce-i da nadejde antrenorului “Mioarelor”, Ferguson Jr., un alt trimis de Sir Alex la North End, ca intr-o buna zi va ajunge si el la Real si Milano.

Pai daca si presedintii schimba cluburile aidoma jucatorilor, ce sa mai avem cu antrenorii!?

Reclame

Pariori, pazea de oarece jocuri amanate

decembrie 18, 2009

A-nceput un fulg sa cada… Cand si cand, rareori, Albionul e binecuvantat de ninsoare. Iar mass-media, in stilu-i exagerat alarmist, patrunde seara in case cu termeni gen haos, blocaj si prognoze de 20 centimetri.

Dis de dimineata, multi constata ca stratul alb e insa cat de grosimea unui covor, nimic mai mult. Si totusi… Ninsoarea din februarie lasa autobuzele etajate in depouri iar cea din miez de decembrie a paralizat traficul, in cel mai bun caz doar a intarziat mersul trenurilor, a lasat la sol 17 curse aeriene de pe Luton ori Gatwick, inchis timp de 7 ore, si a creat in general panica atat de inexistenta de exemplu intr-o tara alpina gen Austria, care stie cum sa dispuna eficient de utilajele de deszapezire din dotare.

Anglia e si tara hilarelor reguli de Health&Safety – a se citi „protectie si sanatate” – duse la absurd, unde batosi birocrati cu simtul raspunderii mult prea dezvoltat isi aroga autoimportanta analizarii factorilor de risc din viata publica. De atatea penibile directive si ingradiri pe tone de hartogaraie, totul paralizeaza in fata unei biete zapezi, cazute tanc in contrast cu trambitata incalzire globala. Asta pentru a improsca si mai mult galbenus pe fetele de Pinocchio de la Copenhaga.

Dar aceea e alta poveste. Regatul nu se afunda in zapada ci sub datoriile de 844,5 miliarde lire sterline, echivaland cu 60,2% din produsul intern brut anual, deficit public ingrosat in urma celei mai negative luni inregistrate recent, noiembrie, cand cu 20,3 miliarde imprumutate, mai mult decat in intregul an 2002.

Ar fi pacat asadar ca economia sa sufere si lipsa unor venituri anticipate din derularea cu motoarele la maxim a programului fotbalistic competitional din preajma Craciunului, ce ofera sambata o intreaga runda de jocuri. Si totusi, cu atatea estimari pentru inlaturarea factorilor de risc, s-ar putea gasi si niste arbitri zelosi care sa amane niscaiva jocuri.

Banuiesc ca daca ar fi fost pe Goodison Park din Liverpool, recentul AEK Atena – Everton de pe Spirou Louis, atunci mai baltit decat mocirlos, cum il regasea recent Dinamo, ar fi fost in mare pericol. De doua ori a fost amanat in ultimele saptamani meciul de Cupa Angliei de pe Edgeley Park din Stockport, dintre County si Torquay, datorita terenului impracticabil, care n-a gazduit nici dispute din campionat, finalmente partida fiind stramutata, impotriva regulamentului competitiei, pe stadionul din Macclesfield, o urbe alaturata. 

Cascadorii rasului, stirea conform careia o prezentatoare TV insulara ramasa blocata in trafic in drum spre lucru mentioneaza faptul ca apelului ei i-a raspuns prezent un echipaj de politie, a carei tranta de succes cu natura a determinat-o pe soferita eliberata sa-i posteze chipul salvatorului pe mesageria twitter cu caracterizarea de Sfant. Asadar sfintii nu mai coboara din ceruri ci sunt angajati din datoriile crescande pe carca onorabililor contribuabili, pe care-i deblocheaza din ghearele unei mane ceresti.

Pariori, pazea, caci a dat zapada peste mamaligi.

La un an de la Alexandros, lacrimogenele o intrerup pe Pana

decembrie 6, 2009

Jocul lui Panathinaikos de duminica a fost intrerupt datorita inclestarii Politie - protestatari inafara Stadionului Olimpic, la aniversarea unui an de la uciderea de care fortele de ordine a lui Alexandros Grigoropoulos, un suporter de 15 ani, a carui amintire e reliefata pe exteriorul peluzei Leoforos, in dreptul celebrei Porti 13 de la vechea arena Apostolos Nikolaidis

Parca nu-i fusesera de-ajuns esecurile in meciuri cheie din saptamana precedenta, 2-0 la Olympiacos, si 1-0 joi la Istanbul, cu Galata. Panathinaikos a fost deposedata de fotoliul de lidera in eternul derby din Pireu iar pe malul Bosforului i s-a confirmaj ca mai are de transpirat pentru a se califica in fata lui Dinamo.

Panathinaikos, aflata in urmarirea noii lidere Olympiacos, invingatoare 1-0 cu Xanthi, a fost insa intrerupta in cursul reprizei secunde a jocului de campionat cu Atromitos, din etapa a 13-a a Superligii Greciei, la scorul de 2-1, stabilit inaintea pauzei, dupa ce golurile mijlocasului Kostas Katsouranis ii desprinsesera pe „verzi” in minutele 6 si 33.

Meciul a fost intrerupt 25 minute, echipele retragandu-se la vestiare in baza deciziei oficialilor, odata ce gazele lacrimogene imprastiate de fortele de ordine in incercarea de a dispersa protestatarii dinafara Stadionului Olimpic au fost purtate de vant in incinta arenei. Tulburarile s-au produs in complexul Satului Olimpic gazduind terenul provizoriu al clubului atenian.

La reluarea jocului, vizitatorii au ramas in 10 oameni in ultima jumatate de ora, avantaj de care a profitat Djibril Cisse, in chiar ultimul minut, rotunjind scorul la 3-1 si mentinandu-i pe „verzi” la un punct in plasa campioanei.

Iuresul iscat in jurul Stadionului Olimpic la ora jocului a coincis cu implinirea unui an de la uciderea tanarului Alexandros Grigoropoulos in urma unui conflict intre protestatari si Politie, scanteie care a aprins si intretinut timp de cateva saptamani in cursul toamnei lui 2008 vehemente si violente proteste stradale de masa.

Duminica, numerosi manifestanti au marsaluit in zona centrala a capitalei Greciei cu ocazia comemorarii atenianului in varsta de 15 ani impuscat de Politie, iar emotiile au rabufnit din nou, fie si pe fondul insecuritatii sociale si a crizei economice cu care se confrunta tara, serioase inclestari intre protestatari si fortele de ordine inregistrandu-se atat in buricul urbei cat si in Satul Olimpic din Irini, in nordul orasului, unde „Pana” isi disputa mai nou meciurile.

Multi dintre tinerii capitalei simpatizeaza cu Panathinaikos, un simbol al zonei central-nord-estice cu adanci ramificatii in viata comunitatii, avandu-si „sufletul si inima” la vechiul stadion „Nikolaidis”, de pe artera Leoforos Alexandras. Tragicul incident ce a declansat revolta din toamna anului trecut s-a derulat in cartierul limitrof spre vest Exarchia, unul gazduind institutii de invatamant superior printre care Politehnica si Artele Frumoase.

Si mai multa incrancenare si durere, in care este tras din pacate si fotbalul, cu un joc intrerupt.

Esplanada Satului Olimpic din fata Olympic Stadium, construit pentru Jocurile Olimpice din 2004 si gazduind-o temporar pe Panathinaikos. Dinamo Bucuresti va juca in Irini la mijlocul saptamanii viitoare

Buruieni si mizerie in preajma intrarii in marele stadion, semn ca la nici 6 ani de la Olimpiada o infrastructura mult prea balonata e greu de intretinut. Noroc ca proiectul relocarii lui Panathinaikos in vestul Atenei, in Votanikos, e taraganat de birocratie

Derby: Liverpool si Everton, incotro?

noiembrie 27, 2009

Derbyul de duminica, Everton – Liverpool, e al orgoliilor ranite, dupa o saptamana trista pe estuarul lui Mersey.

Gazda Everton a incasat un croseu teribil, guvernul britanic blocand proiectul „albastrilor” de a demara construirea unui nou stadion, in orasul satelit Kirkby. Vechiul Goodison Park e demodat si incorsetat de sirurile de case din zona, ce nu-i permit extinderea, in vreme ce arena de la Kirkby ar fi putut constitui un nou inceput pentru gruparea detinuta de Bill Kenwright.

Oaspetii, Liverpool, au fost eliminati din UEFA Champions League, pentru prima oara in gestiunea lui Rafael Benitez, iar planul lor de a construi trambitatul Stanley Park pare acum a se lovi cu atat mai mult de aspectul financiar, complicat in urma redirectionarii spre UEFA Europa League.

Lasand la o parte ca ambele cluburi ar avea nevoie stringenta de o crestere a veniturilor din vanzarea de bilete, pentru a tine pasul la acest capitol cu Manchester United si Arsenal, care si-au extins respectiv reconstruit arenele, problema a devenit cu atat mai arzatoare cu cat zilele trecute conurbatia Liverpool si-a inaintat laolalta cu alte 14 orase din Albion aplicatia si dovada de creditare in vederea gazduirii Campionatului Mondial din 2018, a carei candidatura Anglia si-a lansat-o.

Conform dosarului celor din Liverpool, orasul ar propune ca arene gazda atat preconizatul Stanley Park, viitor stadion cu 60.000 locuri al „Cormoranilor”, dar a carui constructie a fost amanata datorita turbulentelor financiare si stramtorarii creditarii, cat si amintitul stadion din Kirkby, devenit la ora actuala un proiect mort in fasa. Cu alte cuvinte, la cum stau lucrurile, Liverpool ar putea ramane pe dinafara daca Albionul ar castiga intr-adevar dreptul de organizare al C.M. din 2018. O eventualitate deprimanta pentru cluburile locale si ale lor numerosi simpatizanti.

In aceste conditii, intrebarea vine de la sine… Liverpool, incotro? Si aici nu e vorba doar de „Rosii”, ci si de „Caramele” si de orasul port in general.

In martie 2007, la ora dialogului cu Paul Wilson, ziarist localnic semnand editoriale in duminicalul londonez The Observer, un fel de supliment de weekend al cunoscutului cotidian stangist The Guardian, conducerea lui Everton n-ar fi agreat deloc o eventuala impartire a unui nou stadion cu rivala Liverpool.

Wilson, fan Everton, imi explica cum stateau lucrurile: „Nici vorba ca suporterii ori clubul sa fi dorit asa ceva si, oricum, Liverpool nu s-ar fi sinchisit nici ea. Marea majoritate a fanilor n-ar fi fost de-acord, chiar in conditiile in care Goodison Park este si el invechit, unica varianta fiind mutarea inafara orasului, la Kirkby, parte a unui complex comercial. La fel, linia oficiala a clubului e ca mai bine ar juca la Beirut, decat sa imparta cu Liverpool. Opinez ca solutia cea mai practica ar fi fost ca Everton sa se mute tocmai la Anfield Road, care inca e un stadion bun, incat te doare sufletul ca va fi demolat, decat sa ridice si ea o arena abstractizata, dar asta nu se poate intampla nici intr-un milion de ani. Pe de alta parte, stiindu-i pe americani intreprinzatori cum sunt, m-as fi asteptat ca noii investitori de la Liverpool sa faca un ban din impartirea Stanley Park cu Everton. Dar n-au fost interesati.”

Ei bine, doi ani si jumatate mai tarziu, lucrurile sunt incremenite cel putin in privinta impartirii stadionului. Insa cu o mentiune. Daca Liverpool FC ramane ferm pe pozitie, reiterand cu fermitate ca nu doreste construirea la comun a noii arene, Everton Liverpool s-a sucit brusc in urma esuarii proiectului de la Kirkby, cel putin la nivelul conducerii clubului, batand saua sa priceapa iapa ca i-ar surade mutarea intr-un stadion municipal. Asa cum se practica in nordul Italiei de exemplu. Ar fi insa o premiera in Albion.

Si oare ar fi Liverpool dispusa, in conditiile constrangerilor financiare, sa renunte la linia sa traditionala si sa devina o pioniera in insula, impartind arena cu clubul considerat mai mic, desi atragand mai multi suporteri localnici? Extrem de putin probabil, desi – lasand mandria la o parte – o logica de ordin geografic ar sugera o reevaluare a prioritatilor.

E bine stiut ca Anfield Road si Goodison Park sunt despartite doar de o intindere verde, Stanley Park, o pajiste avand si un lac in preajma arenei lui Everton. In Liverpool, un oras destul de intins, ambele stadioane sunt amplasate asadar in acelasi cartier, fapt ce ar sugera o unire a fortelor, daca barierele traditiei si rivalitatii n-ar sta in cale.

Insa Liverpool, care doreste inadins sa-si pastreze suprematia in oras, stie ca in plan financiar Everton ar fi mai interesata de o asemenea reuniune a fortelor, datorita capacitatii si mai reduse a arenei Goodison Park, incet-incet o adevarata relicva a fotbalului englez. Ca istoric, Goodison e fantastic. Insa realist vorbind, stadionul cu o biserica intr-un colt al sau numai pretabil fotbalului din 2010 nu mai este…

Asta pe cand Liverpool, proiectand noul Stanley Park aproximativ pe locul lui Anfield Road, oarecum rotit si putin deplasat, ar ramane suverana in zona.

Totusi, grijile lui Liverpool se ingroasa, proiectul deja contramandat fiind franat nu doar de lipsa creditarii pentru demararea constructiei, Cuiul lui Pepelea pentru americani, ci de-acum si de pierderile financiare rezultate din eliminarea din Liga Campionilor. In aceste conditii, o clasare de la locul 5 in jos la finele actualei editii de Premier League, echivalenta cu necalificarea in Champions League, ar complica si mai mult situatia, implicit decalajul fata de triunghiul fruntaselor fiind in pericol sa se mareasca simtitor.

Sezonul trecut, Liverpool incasa 23,2 milioane euro din prezenta in Champions League, opt milioane venind din optimea cu Real, spulberata cu 5-0, si sfertul de finala pierdut in fata lui Chelsea. Acum, scurtcircuitata in grupa, Liverpool a ramas cu o gaura in buzunar. Deloc placut, tinand cont de datoriile de sute de milioane ale clubului, renegociate vara trecuta, dar cu scadenta la ora Mondialului sud-african, o situatie noua pentru „Rosii”, condusi vreme de decenii cu mare precautie financiara, nicicand pe… rosu.

Everton, desi nu e imprumutata masiv la banci, n-a adus profit si este unicul club „cu firma” care realmente jongleaza pe un fir de ata, nepermitandu-si vreun lux banesc.

Si in acest context are loc derbyul de duminica de pe Goodison Park, lasand la o parte probleme celor doua echipe in acest sezon. Pe de-o parte, pierzand miercuri si la codasa Hull City, Everton s-a scufundat de-a binelea, intrand in hora retrogradarii. Incredibil dar adevarat. Indisponibilitatile recente nu-i ajuta cauza, capitanul Phil Neville adaugandu-se listei cam lungi ce-i da batai de cap scotianului David Moyes.

Nici in UEFA Europa League „albastrii” nu mai defileaza, ca in primele doua jocuri, castigate, fiind in schimb pusi la colt de Benfica, 5-0 la Lisabona si 2-0 pe Goodison Park. De fapt, combinand ultimele 20 de rezultate ale lui Everton si Liverpool, rezulta doar 3 victorii. Da, trei!

Liverpool vine dupa remize acasa cu Birmingham City si Manchester City, ambele 2-2, iar unicul punct smuls in 3 jocuri cu Lyon si Fiorentina au aratat ca Benitez nu mai exceleaza nici in Europa, teren propice spaniolului. Capitanul Gerrard abia a revenit dupa o accidentare iar Torres a fost menajat in Ungaria, „Cormoranii” lasand impresia ca schiopateaza iar unul ca Mascherano dand de inteles ca perioada de transferari din ianuarie i-ar putea servi despartirii de Merseyside. Nici Babel nu e departe, despartirea in vara de Xabi Alonso generand pare-se un efect de domino odata cu scurgerea sezonului. Influentului iberic i se simte tare mult lipsa pe Anfield Road.

Parca niciodata in ultimii ani un derby local in Liverpool n-a avut loc sub nori atat de sumbri si amenintatori. Problema stadioanelor si implicit a candidaturii orasului in cazul reusitei insularilor de a obtine dreptul de gazduire peste opt ani amplifica grijile suporterilor, dezamagiti de imposibilitatea cresterii veniturilor cluburilor si mai recent de rezultatele negative.

In plan economic, orasul Liverpool n-o duce pe roze iar sugrumarea creditarii si implicit a investitiilor in infrastructura fotbalistica nu-i ajuta deloc cauza. Vechile stadioane sunt amplasate intr-o intinsa zona rezidentiala, cu case insa modeste si multe dintre ele abandonate, cu grilaje la geamuri, intregi strazi fiind chiar parasite si in decadere. Este asteptat buldozerul. Cam aceasta este realitate in preajma parcului Stanley si cat rezultatele bune au curs iar planurile cu americani bogati si potentiale noi stadioane au fost trambitate sus si tare, lacunele majore au fost date uitarii. Dar evenimentele recente au aratat pericolul in care se regaseste orasul fotbalistic Liverpool, intr-o imagine de ansamblu a jocului in Albion.

E de prisos asadar sa mai reamintim ca ultimul titlu national al „Cormoranilor” dateaza din 1990 iar al „Caramelelor” din ’87. Iar ultimele trofee, din 2006 pentru Liverpool, Cupa Angliei la penaltyuri, respectiv din ’95 pentru Everton. Tot FA Cup. Cate n-au strans alde Manchester United, Chelsea ori Arsenal de-atunci, e motiv de depresie puternica pe Mersey.

Un derby pe care gazdele il vor aborda din jumatatea gresita a ierarhiei iar Liverpool doar de pe locul 7. Orgoliul ranit ar putea insa genera implicit o si mai incrancenata rivalitate locala. Un meci demn de urmarit.

Hentul inexistent cersit de Irlanda a haituit-o la Paris

noiembrie 22, 2009

(Sau ce tie nu-ti place, altuia nu-i face…)

Voi trebuie sa-i convingeti, nimeni altcineva„, a conchis Sir Alex Ferguson, referindu-se doar la necesitatea introducerii tehnologiei video de catre FIFA pentru solutionarea fazelor litigioase, intrebat fiind in privinta hentului lui Thierry Henry. De fapt, managerul lui Manchester United nici n-a pomenit numele francezului, ca de altfel si Carlo Ancelotti, antrenorul celeilalte fruntase, lidera Chelsea, ce a atins exact acelasi subiect, evidenta video. 

Roger Federer, prezent in Londra la Barclays ATP World Tour Finals, a adus lumina din lumea Circului Alb, spunand sec ca „nu poti sa-l acuzi ca ar fi continuat faza. Daca arbitrul nu vede, cred ca de vina sunt sistemele si centralul. S-a intamplat deja de-atatea ori. S-au acordat atatea goluri ce n-au fost. Acesta a fost unul in plus.”  Roger, colegul lui Thierry, alaturi de golferul Tiger Woods, cei trei din reclama la Gillette…

Spre limpezirea apelor, odata furia oarba domolita si timpul sfetnic bun scurs intru judecarea la rece a valvataii pariziene, destui editorialisti ai ziarelor de weekend britanice si-au venit in fire iar intervievati din lumea sportului profesionist nu doar ca s-au abtinut in a-l cataloga in vreun fel pe asa etichetatul „trisor” Thierry Henry, ci s-au referit in general la erorile inerente de arbitraj, amintind de necesitatea evidentei video.

Henturile lui Henry le-au dat asadar ocazia antrenorilor sa aduca in discutie introducerea tehnologiei video in arbitraj, care bineinteles ideal ar fi sa nu permeeze lumea fotbalului. Naturaletea si imperfectiunea profund umana a jocului, ce dau har si atractivitate disputei, ar fi inlaturate in favoarea altei metode ducandu-ne incet si sigur spre robotizarea absoluta. Si-n plus, ce ne vom face cu un joc disputat la Lincoln, intr-o liga inferioara!? Toate bune pe stadioanele marilor cluburi, angrenate in marile competitii, insa apelarea la evidenta video doar in anumite partide ar fi in mod normal ilogica. Totul sau nimic… 

Mai mult, Patrick Barclay, comentatorul sef de fotbal pentru The Times, in articolul „Reactii imploratoare improasca si mai multa rusine pe o afacere trista„, pune lupa inclusiv pe incriminatorul Robbie Keane, capitan al Irlandei acuzand de la UEFA la FIFA si de la Platini la Blatter la finalul jocului de la Paris, si care jucator de la Spurs era sanctionat pentru… hent in atac, in careul lui Lloris, in prima repriza a returului din Franta.

Cu alte cuvinte, mai toti „sunt pe felie”, doar gandindu-ne la ingenuncherile teatrale, plonjoanele si tavalelile multor jucatori incercand sa smulga penaltyuri, dar unii striga mai tare decat altii „Prindeti hotul!” Am avut nefericita ocazie, intr-o buna zi, sa mi se destainuie ca irlandezii ar fi cei mai ipocriti oameni din lume. E imposibil de cuantificat o asemenea afirmatie si m-am aratat rezervat, daca nu foarte mirat, venind tocmai din partea unui… irlandez.

In februarie 2009, la Dublin, Irlanda cersea si obtinea penalty la 1-0 pentru georgieni, in urma unui hent inexistent. Roata morii se-nvarteste…

Insa reactia utilizatorului mainilor, Robbie Keane, si nu doar intr-o unica ocazie, dar mai ales inregistrarea video a incidentului din minutul 71 al jocului din februarie, Irlanda – Georgia, de pe Croke Park din Dublin, la scorul de 1-0 pentru ex-sovietici, cand centralul a acordat „verzilor” un penalty „din burta”, absolut imaginar, pentru, culmea ironiei, un presupus… hent, in ciuda semnalizarii unui… ofsaid de catre asistent, au pus deja in alta lumina scrancetele lipsite de demnitate ale insularilor in Orasul Luminii.

Vizionand faza penaltyului acordat, publicata pe YouTube, se observa ca Robbie Keane a ridicat mana intr-o tentativa de a-l influenta pe central, ceea ce de fapt a reusit, cersind practic un cadou nemeritat. Keane a egalat la unu iar cinci minute mai tarziu, dovada ca se poate ajunge la un 2-1 cu care Irlanda s-ar fi calificat la Paris, acelasi Keane a adus victoria impotriva Georgiei. Avea sa fie de fapt a doua cu 2-1 impotriva celor din Tbilisi, dupa cea din tur, la debutul lui Trapattoni, reusita insa in… Germania, pe teren neutru, datorita conflictului din spatiul ex-sovietic. De unde ca, adunand si notand ca insularii au strans doar 4 victorii din 10 meciuri intr-o grupa si cu Cipru si Muntenegru, e limpede ca Irlanda a avut sansele si avantajele sale evidente in campania de calificare, nefructificate insa, un motiv in plus pentru cresterea putin cate putin pana la temperatura de fierbere a frustrarii celor din Dublin.

O mare frustrare, sa fii egalat acasa in minutul 90, de campioana mondiala, Italia. „Daca am fi mentinut rezultatul, i-am fi <intins> pana la final in lupta pentru locul unu„, spunea apoi Given. Daca… Culmea e ca vorbele sale luau in calcul o victorie ca si acontata, in ultimul joc, cu Muntenegru. Succes ce insa n-a venit: 0-0. O si mai mare frustrare. Asta in vreme ce Italia invingea, cucerind logic si meritat grupa.

Si mai multa mizerie, in prima mansa cu Franta. 0-1. Pusi pe harta, la final, irlandezii cereau socoteala lui Diarra. Nu puteau recunoaste cu barbatie infrangerea, cineva avand insa sa se ia patru zile mai apoi de adversarii lor, la Paris, cum ca ar avea „inimi cat bobul de mazare„.

Frustrarea colosala a fost generata de ineficacitatea de pe Stade de France, de ratarile uriase ce ar fi desprins-o in invingatoare in fieful vicecampioanei mondiale, ratari care, convertite in macar un al doilea gol, i-ar fi adus calificarea. De aici probabil si reactia incredibila de dupa meci, cu declaratii, reactii si „iesiri” care mai de care mai belicoase, dezonorante, si care au inflamat oprobiul partinitor al maselor, incluzand destui microbisti de ocazie cu o precara sau inexistenta cultura fotbalistica si a sportului in general.

Spiritul revendicativ al vehementelor atacuri verbale, multe lasandu-te „masca”, fara replica, a stirbit implicit din simpatia ce Irlanda si-o atrasese cu jocul combativ impotriva Frantei, furia oarba dejucand indirect propria cauza de a arata lumii intregi nedreptatea ce li se servise si demascand un serios complex de inferioritate. Mai mult, a aratat un public telespectator „de fotoliu” nu doar patimas, ci alunecand pe neasteptate pante ale insultelor si xenofobiei. Cum a putut de fapt suporta hartia destuparea atator prejudecati latente!?

Dregand busuiocul, una din evantaiul publicatiilor dand initial in primire patimilor si etichetarilor gen „trisor”, The Independent din Londra a contrabalansat intr-o adnotare un prim editorial inflamator la adresa calificatei si a tintei oprobiului general, recunoscand in titlu „Ultima vorba: <dreptatea> noastra moralizatoare e la fel de patetica trisului” si subliniind ca „a fost tot ceea ce ne-am asteptat si ne-am dorit si – ca de obicei – ne-a facut ca si colectiv sa ne simtim mai bine„.

Omenirea a imbatranit mii de ani dar de fapt a ramas tot in jurul stalpului infamiei, cu piatra pregatita impotriva acuzatului. Henry a trecut zilele trecute prin purgatoriu…

Iar referindu-se la adidas si interesele cu conotatii economice ce ar fi influentat calificarea, dupa cum se exprimau Robbie Keane ori Duff, ar mai fi un aspect ce ridica semne de intrebare in privinta vehementei Irlandei. Tara de Smarald trece printr-o criza fara precedent in istoria sa ca natiune din Uniunea Europeana, cu cele mai mari datorii pe cap de locuitor din lume, 425% din PIB, iar o victorie in arena sportiva ar fi fost nu doar una de moral, dar si o recunoastere in proprii ochi si ai comunitatii internationale. O reconfirmare.

Irlanda va pierde venituri de milioane, ce ar fi survenit inclusiv din industria de divertisment, prin comercializarea de suveniruri cu FIFA 2010 World Cup si a bauturilor alcoolice in puburile ce-ar fi fost luate cu asalt in iunie anul viitor, motiv pentru care pe firul protestelor a intrat nu doar FAI, Football Association of Ireland, ci si ministri din guvernul de la Dublin. Masurat, prim-ministrul Cowen a declarat ca nu va aduce subiectul intr-o discutie cu francezul Sarkozy, asteptand insa din partea FAI sa lanseze un demers pe langa federatia de la Paris si FIFA pentru rejucarea jocului.

Conform regulamentului, o asemenea solutie e imposibila, deci s-a strigat in pustiu, fapt ce federalii din Dublin ar fi trebuit sa-l stie inca de miercuri noapte. Pasiunile au tulburat insa judecata si s-a ajuns la revendicari jenante. Iar la cum au actionat acum federalii, Roy Keane s-ar putea sa fi detinut un sambure de adevar in ceea ce-l determina sa paraseasca lotul national in plina campanie la Cupa Mondiala din 2002 si sa-si revendice retroactiv anumite scuze pentru un abandon reprobabil la vremea respectiva.

Vorba lui Roy Keane in lumina serii pariziene, „What goes around, comes around„, traducandu-se cam in vorbele titlului acestor randuri, cu trimitere la Football Association of Ireland. Si se pare ca nu doar noi ii avem pe cei din FRF dar, apa la moara in Bucuresti, multa lenjerie murdara e prin lumea aceasta. Roy Keane a socat zdrobsindu-se la federali pentru patetica si „plictisitoarea” cersetorie a simpatiei in privinta asa zisului „furt” din Franta, atragand atentia ca Irlanda sa se uite in propria ograda, in barna din proprii ochi, pentru a vedea carentele rezultate din temerea de a face curajos marele pas decisiv, slabiciuni ce au frustrat-o la maxim si carora le-au pus capac un gol din ofsaid.

Ziua 100. Vopsea Johnstone pentru ouale… negre ale ‘Palarierilor’?

martie 31, 2009

O avanpremiera la finala unei competitii knock-out mai putin cunoscute dar care, in ciuda hazliilor nume mereu schimbandu-se in functie de sponsorii ei pe… duca, atrage din cand in cand pe Wembley si peste 80.000 de spectatori. Iar protagonistele nu se numesc Man United ori Liverpool, ci Scunthorpe United sau Luton Town.

In Anglia exista o Cupa a Ligii doar pentru cluburile din ligile a treia si a patra, diviziile “mici” ale fotbalului profesionist, in ideea de a le da o mai mare sansa sa ajunga pe Wembley, in ultimul act, ascensiune altfel improbabila via – Cupa Angliei ori League Cup, insa uneia dintre finalistele actualei editii a Johnstone’s Paint Trophy, Luton Town, lanterna rosie a esalonului patru, i-a fost atasata onoarei aparitiei pe noua arena cea mai mare repartitie de bilete pentru fanii ei din intreaga istorie a jocului insular, in acolada comparativa fiind introduse si finaliste ca Man United sau Arsenal.

Man United a cucerit Cupa Ligii pe Wembley in februarie  iar marele stadion va gazdui in 18 si 19 aprilie semifinalele Cupei Angliei, Chelsea – Arsenal si Man United – Everton, insa pana atunci “la aparat” pe iarba arenei nord-vest londoneze vor fi in 5 aprilie, in ultima duminica dinaintea Pastelui protestant, micutele Scunthorpe United si Luton Town, finaliste ale actualei editii a competitiei K.O. Football League Trophy.

Aceasta Cupa a Ligii rezervata exclusiv echipelor profesioniste din ligile a treia si a patra, are dublul rol de a adauga veniturilor gruparilor “mici”, prin cateva jocuri in plus si bani in premii de la sponsorii competitiei, si de a oferi ocazia unei rare aparitii pe Wembley unor formatii care altfel se vad eliminate relativ repede din F.A. Cup si League Cup.

Pornita la drum in 1983 sub denumirea Associate Members’ Cup, Football League Trophy a purtat la fiecare cativa ani alte nume, in functie de sponsor, din 2006 fiind cunoscuta drept Johnstone’s Paint Trophy. O firma de vopsele, Johnstone’s…

Vi s-ar putea parea o competitie patetica, o “umplutura”, dar de la triumful inaugural al lui Bournemouth, si-acum in liga a patra, 2-1 in finala cu actuala prim-divizionara Hull City, intre castigatoare s-au numarat si alte grupari din actuala elita, cum ar fi Wigan, 3-1 in finala din ’85 cu Brentford si 1-0 in cea din ’99 cu Millwall, ori Stoke City, si ea tot cu doua trofee la activ, ultimul acontat in 2000 in dauna alteia din cele 7 cluburi cu maximul de doua succese, Bristol City, dar care detine recordul aparitiilor in finala. Patru… Bolton, si ea din Premier League, cucerea Football League Trophy pe Wembley acum exact 20 de ani…

Varietatea finalistelor e data mai ales de du-te vino-ul intre divizii dar si de dezinteresul ori, de la caz la caz, dificultatea ascensiunii spre finala, cu un tur initial conceput pe criteriul geografic a 4 regiuni iar cu urmatoarele tinand cont nu de ligi ci de “sectiunile” nord si sud, meciurile eliminatorii in unica mansa fiind “dublate” doar in semifinalele tur-retur.

E drept, interesul fanilor nu e mare, mai ales in cazul “granzilor” rataciti, gen Nottingham Forest, care si-a batut recordul minim de asistenta din istoria clubului tocmai in aceasta competitie, la un joc cu Brentford, “magnet” pentru doar 2.013 spectatori, insa un derby local altfel inaccesibil datorita diviziilor de apartenenta ale echipelor poate schimba datele problemei. In 3 martie 1993, la Stoke, fanii rivalelor din oras City si Port Vale au uitat ca e vorba “doar” de Football League Trophy si s-au adunat in numar de 22.267.

Iar cand vine vorba de finala, atractia Wembleyului e uriasa. 80.841 fani au asistat la ultimul act din 29 mai ’88, a pe-atunci hazliu denumitei Sherpa Van Trophy, adjudecata de unica grupare campioana nationala din istoria fotbalului englez care si-a batut capul sa triumfe in aceasta “umplutura”. Wolves, acum lidera in liga a doua, o batea atunci pe Burnley.

Si iata ca istoria se repeta in 2009. Suporterii lui Luton Town au facut uitata drama ultimilor ani si au generat o cerere de bilete pentru finala care a impins federatia sa pluseze repartitiei de 30.000 tichete pentru sustinatorii “Palarierilor” pana la o “cota” de 37.800, nemaiauzita nici macar cand alde Man United ori Liverpool descindeau pe Wembley. In antiteza, Scunthorpe nu-si poate vinde fanilor alocatia de bilete, aceeasi ca pentru Luton, si asta pentru ca saracaciosul orasel din nord-estul Angliei e departe de Londra si lovit in plin de recesiune.  

De fapt, judecand dupa felul cum precedentul sponsor, LDV Vans, o firma de autoutilitare, nu gasea banii sa remunereze castigatoarele la finele contractului din 2006, e de vazut sub ce forma va rezista pe mai departe neatractiva Football League Trophy.

Pe moment insa, finala e foarte interesanta. Scunthorpe United, fondat in 1899, il lansa candva pe Kevin Keegan, un om al locului, care dupa 4 ani, 124 jocuri si 18 goluri la activ pentru “Fierul”, era vandut lui Liverpool, in ’71, pe 35.000 lire. Anul trecut, “Iron” sosea in liga a doua dupa o asteptare de 45 de ani, dansand insa doar… o vara, ceea ce nu o impiedica acum, desi cu 4 esecuri la rand in februarie, sa atace locurile 3-6 ale barajului de promovare din liga a treia, care ar putea implica o revenire pe Wembley, in finala play-off.

In contrast, Luton Town e detasat ultima in liga a patra, datorita unei penalizari de 30 de puncte fara de care s-ar fi gasit la mijlocul ierarhiei. Loviti a treia oara de faliment in acest deceniu, “Palarierii” au fost arsi brutal la puncte, dupa cele “doar” 10 ce le inlesneau anul trecut retrogradarea din liga a treia. Acum insa, cu tot cu un consortiu “2020”, ce pare a echilibra corabia, trupa din orasul-aeroport de la nord de Londra isi cam ia adio de la fotbalul profesionist, cu un plonjon in liga a cincea.    

Si cand te gandesti ca Luton incheia a saptea in prima liga, in 1987, intr-o perioada 1981-’92 in elita in care marca si actualul manager, Mick Harford. Pe-atunci, “Palarierii” ajungeau pe Wembley si in ’88, in finala Cupei Ligii, unicul lor trofeu din palmares, gratie unui 3-2 cu Arsenal, si in cea imediat urmatoare, 1-3 cu Forest, in dauna careia pierdeau cu 2-1, in ’59, unicul act final al Cupei Angliei in care patrunsesera pe marele stadion de la fondarea clubului in 1885.

 Cortegiul lui Luton, recent navigand diabolic intre divizii, din ’92 in elita in 2001 in liga a patra si inapoi in a doua in 2005, de unde a ajuns doar pentru a treia oara in istoria sa in divizia a patra, se indreapta parca fara scapare spre fotbalul semi-profesionist, dar fanii au decis sa intampine inmormantarea cu un… bal pe Wembley. Doar federatia s-a opus sa le ofere si din alocatia lui Scunthorpe, altfel ar fi navalit vreo 50.000. Pacat, caci zeci de mii de locuri vor ramane probabil goale la finala de duminica. Un sacrilegiu, tinand cont ca vechea arena a lui Luton nu poate inghesui nici 15.000 de suflete si va fi probabil vizitata din toamna de grupari si mai “mici”, din Blue Square Conference.

Sau poate ca sponsorul, “vopsitorul” Johnstone, le va pregati niste… oua negre, cu care Luton va sparge ghinionul pe ultima turnanta.

Ziua 99. Lacrimile milionarului secret

martie 30, 2009

De la caz la caz, suntem manati de varii teluri si nazuinte. Ce-i pentru unii muma, e pentru altii ciuma. Si in functie de circumstante personale sau intorsaturi existentiale, idealurile pot fi ajustate iar caile urmate si atingerea zenitului capata alte semnificatii in estimarile initiatorului.

Lasand la o parte regia necesara si inevitabila intr-o asemenea productie de televiziune, seria de filmulete The Secret Millionaire difuzata pe canalul britanic Channel 4 ofera crampeie din provocarile ce ni le azvarle viata si atitudinile oamenilor de rand in incercarile de a razbi in existenta de zi cu zi dar si samburele care ar trebui sa canalizeze eforturile noastre, si anume intrajutorarea, spiritul altruist, colectiv, minunatul dar de a oferi.

Un intreprinzator de succes isi intra in rolul prefabricat al unui om de rand, cautandu-si calea in comunitatea locala, pe o perioada determinata de timp, abia la finele interactiunii cu semenii intalniti in noile imprejurari dezvaluindu-si identitatea, in momentul in care-si alege subiectii pe care doreste sa-i sprijine, sa-i ajute, sa-i „sponsorizeze”. Emisiunile sunt un imbold la a investi punctual, la scara redusa, intr-o anumita comunitate, invitati s-o faca fiind cei cu sacii incarcati in caruta.

Pentru o vreme, milionarul luat de la carma afacerii sale si transpus cu ingaduinta sa intr-o alta lume, este adus voit cu picioarele pe pamant, noua experienta putand avea magnitudinea unei redefiniri a valorilor existentiale. Intr-o lume in care egoismul si autoservirea nu doar din roadele propriei munci sunt tot mai evidente, pe coridoarele puterii sau in strada, asemenea pilde de civilism si spirit social dezvaluie o fateta a alternativei ce ar trebui adoptata pentru o lume mai buna, mai ingaduitoare, mai inclinata spre intrajutorarea aproapelui. O sansa in plus de supravietuire. Multi vor putea obiecta ca intr-un climat economico-social tot mai coroziv, si oamenii vor deveni mai cainosi si mai concentrati pe ciolan, mai mare ori mai mic, al lor sau al vecinului. Dar poate tocmai in ciuda adversitatii crescande a climatului existential, gesturile de o aleasa frumusete morala vor inmuguri mai cu rod.

Gary nu si-a dezvaluit identitatea completa, ci doar a cerut sa se integreze intr-o comunitate lovita de actuala asa zisa criza, din orasul Blackpool, la litoralul nord-vestic al insulei. A solicitat sa lucreze si si-a facut colegi si prieteni. A intrat in vorba, le-a ascultat pasurile si s-a regasit in trairile si experientele interlocutorilor sai prin incercarile la care il supusesera viata.  Si-a dat seama ca, lasand la o parte statutul social dobandit si avutia acumulata, e pe aceeasi lungime de unda cu noii intalniti in privinta simtamintelor umane si a trantei de zi cu zi cu viata.

O casa de oaspeti rezervata vacantelor, in unele cazuri ultima, pentru familii cu copii grav bolnavi, initiativa pusa pe picioare dupa ce fiica intreprinzatorilor se stinsese din viata la numai 21 de ani. Casa n-o ducea prea bine, lipsurile devenisera evidente, dar tot oferea refugiu, confort si o alinare pentru cei ce alesesera sa-i calce pragul. Gary s-a inrolat drept bun la toate si a aflat pasul familiei ce orchestra mica organizatie. Si-a reevaluat viata si sentimente dintre cele mai contradictorii l-au napadit, impartasindu-le suferinta. Seara, la retragere, in casa oarecare luata in chirie in zona, departe de confortul dobandit prin munca si de caldura familiala, Gary se destainuia camerelor de filmat care l-au urmarit pas cu pas in experienta sa. Il napadeau lacrimile. Isi vedea propria suferinta, dramele si incercarile esuate, suisurile si coborasurile, prin ochii noilor sai prieteni.

Doi veterani de razboi uniti de tragedia decesului sotiilor lor. Se simteau pe valuri, uitati de societate, fara dramul de respect pe care cu sange il dobandisera pe alte meleaguri, din transee. Au oftat ca sunt marginalizati ca ramura sociala si mai trecuti cu vederea chiar decat omologi din tari care pierdusera razboaie. Se simteau tradati, raniti pe timp de pace de indiferenta si ignoranta. Gary i-a intalnit la un pahar in Public Houseul comunitatii locale. Prin ochii lor si-a intalnit inaintasul neintors de pe front pe care n-avusese sansa sa-l cunoasca.

O tanara dulce dar careia macazul vietii i-a oferit un tronson inundat de lupta inegala cu monstrii dependentelor de tot felul, pacate care i-au rapit dulceata adolescentei, transformand-o intr-un rebut al normei sociale. Si prin ochii ei Gary avea ocazia sa revada soarta tragica a unor surori ce pierdusera batalii asemanatoare.

Gary s-a recunoscut in toate cele trei cazuri, exemplificate de semeni de-ai sai dintr-o restransa si impovarata comunitate locala. Diferenta o facea postura sa de a fi in capacitate de a oferi ceva, o mana de ajutor. La finele episodului, cand regia a facut sa-i cada masca, Gary a daruit cu inima deschisa celor in nevoi. Au curs lacrimi, stropi de suflete stoarse de incercari si indoieli. De ambele parti. Daruind, Gary a descoperit ca a dobandit cel mai pretios dar al vietii, ca si-a recapatat simturile alterate vizavi de existenta sa,  de relatia cu familia si de valorile pe care le pusese la grea incercare, scrutandu-le riguros. Cum admitea la final, s-a reintors acasa un alt om. Integru, implinit, mai intelept, fiindu-i predata o lectie de viata cu picioarele pe pamant si invatand ca unele lucruri sunt mai presus de normele si convenientele sociale in privinta „reusitei”. Se simtea izbavit si usurat. Un alt drum, pe care catase in cautarea de sine, si unde l-a regasit pe adevaratul Gary. Multimilionarul instarit dar cu sufletul plangand la aceleasi tresariri, incercari la care e supusa conditia umana pe pamant.