Posts Tagged ‘presa’

10 ani de la o dispariţie-şoc. Duki…

Noiembrie 9, 2010

Nu era în apele sale. Nu vroia să plece, să ne lase în urmă în redacţie, fie şi doar pentru câteva zile. Ce căuta el acolo, departe de Timişoara sa!?! Aşa se tot întreba cu voce tare. Nu ştia de ce, dar nu-i pria ieşirea. Aşa ne-a salutat şi a închis uşa „la ziar”, în noaptea de 5 spre 6 noiembrie 2000, duminică pe luni, retrăgându-se pentru o deplasare vremelnică, dimineaţa, spre Slovenia.

Ca o coincidenţă bizară, aveam să-l văd în acea dimineaţă, la 8, pe când se pregăteau să pornească la drum. Şi nu mi-a surâs să-l văd pe directorul unui popular săptămânal în Banat stând parcă înghesuit în colţul stâng al banchetei din spate, la geam. Prin care am schiţat un salut. Nu-i era deloc locul acolo. Mentorului meu nu-i şedea bine în acea postură. Chiar, de ce n-ar fi putut rămâne cu noi, la corectură, la titlurile de prima pagină, la închiderea ediţiei!?! N-aveam să ştiu că îl voi vedea pentru ultima dată, că voi fi ultimul dintre „băieţi” care să-l vadă în viaţă.

Iar miercuri, în 8, am primit un apel năucitor de peste graniţă. Eram în acelaşi birou al sediului, de pe Paris 2A, când a zbârnâit un telefon. Redacţia primea trista veste a unui accident cerebral suferit de Duki undeva departe de Timişoara sa iubită. Au fost nişte zile tare dureroase, au fost nişte ore şi clipe foarte sumbre. Iar deznodământul a fost tragic.

Acum, după zece ani, reuşesc în sfârşit să îngemănez crâmpeiele de amintiri de mai sus. Dispariţia sa ne lăsase muţi. Spiritul i-a rămas veşnic dar aş zice de fapt că era mult prea bun pentru vremurile actuale.

Iar numele său dăinuie pe frontispiciul publicaţiei impregnate cu pecetea talentului şi personalităţii sale… http://www.fotbalvest.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=3

„Se spune că fotbaliştii români sunt slabi pentru că n-au ritm”

Noiembrie 9, 2010

E un citat, preluat dintr-un interviu cel puţin interesant, dacă nu chiar remarcabil. Iar cum în presa română cu greu se mai distinge bobul de neghină, devenind o depersonalizată copy/paste a tendinţelor coloniale anglo-nordamericane, orice rază de soare merită pusă în evidenţă. Şi comentariile cititorilor au fervoarea lor…

Într-adevăr, psihiatrul doctor în medicină a pomenit şi de sport şi sportivi, aşa încât vă propun, din Cotidianul, Victoria Anghelescu intervievându-l pe prof. dr. Aurel Romilă. Despre psihiatrie, despre modele de echilibru, despre inadaptabilitate, despre false elixiruri, ce mai, despre existenţa umană în societatea românească şi nu numai. 

http://www.cotidianul.ro/127231-Prof-dr-Aurel-Romila-_Nu-suntem-nebuni-suntem-semi-iresponsabili_

Încă unul – câştigător – la MARATOANELE MELE

Octombrie 10, 2010

După, nimerit îmboldit de Mona, am sorbit două Stejarul. 7% alcool. Deci mi-am scuturat niţel pletele. Şi mă răsfăţ scriind la persoana I şi despre ceea ce a fost a 11-a ediţie a Maratonului Timişoarei, de duminică 10.10.2010, cu startul la ora 10 şi 10. Pentru ca n-a fost una oarecare, ci foarte altfel. Tot pe 42 kilometri şi vreo 200 metri, dar într-adevăr altfel. Din două puncte de vedere.

Primul… Mi s-a întâmplat pentru prima oară să mă accidentez alergând, după 16 ani şi ceva de noroc şi fericire, scutit de coşmarul atletului. Cu aproape 3 săptămâni înaintea cursei, mai exact cu 19 zile, într-o seară de marţi, gamba stângă, cea forte şi de mare sprijin în condiţiile în care piciorul drept, operat, mi-e încă atrofiat şi slăbit şi după aproape 20 ani, a pocnit cum auzi artificiile. Un poc sec, parcă un cuţit în muşchi şi teama imediată că asta a fost… Muşchiul cedase la o întindere bruscă. La un blestemat de semafor. Mi-am zis că s-a dus alinierea la start şi cele 13 săptămâni de antrenamente, uneori în draci, pe pante de 10% sau ignorând torenţiale. M-am întors acasă cu „piciorul în mână” şi nici în pat nu puteam sta. 6 săptămâni, dixit pe Google. 

Al doilea… Cu chiu cu vai şi doar două antrenamente uşoare, la două săptămâni după accidentare sau cu 4-5 zile înaintea Maratonului, cum vreţi, m-am prezentat la start. Pentru prima oară după sute de curse neştiind dacă voi ajunge acolo, la finish. Ce va fi? Cum va reacţiona gamba? Mă va ţine? Sau abandon? Dar mi-am zis că e ultimul, da, ultimul concurs alergat în roş-galbenul lui Serpentine Running Club din Londra, asociaţie la care debutam în 1 ianuarie 2005, într-o întrecere de 10 kilometri. Şi mi-am spus că e musai să onorez momentul. Era ultima cursă în acel tricou cu mâneci lungi care nu ştiu din ce fibră a fost fabricat să reziste încă, în ceea ce pare a fi fost chiar ultimul maraton al Timişoarei organizat de www.maraton.ro , de Atletic Club Maraton Timişoara. N-aveam cum să nu mă prezint la start. Şi într-un picior sau în mâini, şi tot trebuia cumva să-l alerg. Abonamentul de membru „Serpie” îmi expiră luna viitoare…

Acum, după, meditând la o minunată şi însorită duminică cu 6 Celsius, una plină de emoţii dintre cele mai intense şi polarizate, în care am izbutit să trec de toate cele 8 ori în traseul şerpuind peste Bega, îmi zic că nu ştiu cum am scos-o la capăt. Şi nu oricum. Ci chiar câştigând Maratonul la categoria mea de vârstă, 30-39 ani, în timpul de 3h16:52, conform tehnologiei ChampionChip, firmă globală care discută la sânge în metri şi secunde, prin trimişii ei de la Budapesta, Attila şi Milan. Am încheiat pe locul 6 în clasamentul general şi am înregistrat al doilea meu timp în cursele de Maraton, Personal Best rămânând cel din septembrie 2009, la Wroclaw, în Polonia. Am alergat deci mai repede decât în precedentul Maraton, din martie, de la Barcelona…

Că lumea e mică o sugerează şi prezenţa aici a unui polonez, Tadeusz Dziekonski, şi nu unul oarecare, ci cu vreo 265 Maratoane în picioare. Leş de 60 ani care a alergat şi Dumnealui anul trecut Wroclawul, unde mă aliniam într-o pitorească tentativă…

Nu mă întrebaţi cum de-a ieşit aşa. Parcă a fost de basm. Miracol? Gamba se regenerase doar din plimbări uşoare, fără nici cel mai mic leac, muşchiul a rezistat, cei 42 şi ceva au fost rulaţi iar această amintire îmi va alina toate zilele ce-au fost, sunt şi vor fi în care n-am un cuvânt de zis, bolborosind în gol pe un nenorocit de blog. O amintire pe loc de frunte între foarte multele experienţe de concurs, de la nord de Cercul Polar la Atena şi de la Dublin în Catalunya…

<What next?> Nu ştiu exact ce va urma, post-Serpentine. Alte curse, pe cont propriu, fără vreo apartenenţă? Posibil. Dar cert voi merge înainte, la capitolul antrenamente. Nici nu e indicat să te laşi brusc, ci doar treptat. Dar cred că singura şansă e să dau înainte, nu neapărat la fel de înverşunat ca pe alocuri, în alte foste sesiuni pregătitoare. Altele sunt acum priorităţile de suflet însă nu voi stinge flacăra.

Mai ales că Mona m-a înţeles, a fost acolo, la finish. Şi poate şi pentru că, mai des ca niciodată în Timişoara, am auzit încurajări de pe margini, de la trecători întâmplători sau privitori avizaţi, semn că falia se conturează mai clar. Am impresia că într-o ţară căzută în plasa şofatului nevricos bară la bară şi a consumerismului materialist fără cap, doar de dragul unui fals nivel de trai şi a unui parşiv aşa zis statut social, se regăsesc însă tot mai mulţi care-şi revin în simţiri şi care fac pasul de cealaltă parte a faliei, percepând, înţelegând, susţinând, aplaudând şi fiind pe faţă în celălalt trib, cu vederea spre normalitate. Lucrurile se mai schimbă. Dacă până acum eram doar o mână de „nebuni”, astăzi am simţit acel altceva, extrăgând ce-i drept partea bună din lucruri.

Victoria mea a fost că am ajuns la final, lupta cu sine fiind cea mai grea în Maraton. Triumful la 30-39 ani, în competiţie cu alţii, a fost doar un bonus. În ziua în care tricoul roşu a devenit amintire. Spânzurat pe-un umeraş. Aşa a fost să fie, simbolic, în oraşul meu natal…

Ca un P.S., s-a repetat ca Maratonul, atât cât a fost mediatizat, adică puţin, să fie zugrăvit anapoda, denaturat, trunchiat, cu erori informaţionale jalnice şi străvezii pentru cei „in the know”, de către o presă neînţelegând mai nimic din spiritul şi cam tot ceea ce implică un asemenea eveniment. Sunt colegi de breaslă dar zău, vai de lume pentru ignoranţa şi incompetenţa lor leneşă, scrijelind din fotoliu, după ureche. Şi-atunci cum să fie puşi în temă şi magnetizaţi spre o asemenea probă consumatorii de ştiri!? Şi asta într-o ţară campioană olimpică la zi în proba feminină de maraton, prin Tina Diţă la Beijing… Apropo, jos pălăria Stimată Silvia Banda, unică participantă la Timişoara, o localnică păstrându-şi coroniţa peste ani!

Portocala mecanică: poză de grup

Iulie 15, 2010

Culoarea e a portocalei, trofeele sunt în vitrina redacţiei, câte şi mai câte Cupe ale Presei Timişorene, la ediţia cutare şi (n*k), iar versiunea fotografiei este 2010-2011, cum este publicată – conform tradiţiei – la finele revistei supliment ANUAR FOTBAL VEST, de fapt un A-Z al zonei de acoperire a revistei, de la „Poli” şi până la cea mai neştuită trupă sătească…

Rândul de sus, de la stânga la dreapta: Kuyt, Van Bommel ş.a.m.d. până la Van Bronkhorst cpt.

Aşa am strâns rândurile pentru viitorul sezon. Lipsesc din clişeu reporterii undercover cu misiuni speciale.

Transferuri de iarna: Mutu inapoi in Londra?

Ianuarie 7, 2010

None. Sositi: none. Plecati: none. Nici unul. Mai putin Landon Donovan, care a trecut Atlanticul, aterizand la Everton. Suntem inca in zilele de tatonari si negocieri. Situatia se va schimba insa spre finele perioadei intermediare de transferari din iarna. Iar conform unor surse din ziare londoneze, Adrian Mutu s-ar afla in vederile lui Gianfranco Zola, West Ham fiind tentata sa-l readuca in Londra si pe fostul coleg al tricolorilor la Chelsea, Mateja Kezman.

Cert e doar ca Bolton Wanderers s-a miscat rapid, inhatandu-l pe Owen Coyle de la carma nou-promovatei Burnley si instalandu-l la Reebok Stadium. Cine-l va inlocui insa la Turf Moor? Darren Ferguson, fiul, a optat deja pentru oferta lui Preston North End si desi destui manageri sunt pe liber, daca e sa ne gandim numai la Southgate, Curbishley ori Burley, foarte putini ar fi cei care s-ar incumeta sa incerce marea evadare cu o „buturuga mica” modelata dupa chipul si asemanarea lui Coyle.

Revenind la jucatori, de urmarit cum va demara romanul Gabriel Tamas in Birmingham, cu West Bromwich Albion. „The Baggies” joaca maine seara / vineri 8 ianuarie / in uvertura etapei a 25-a, acasa, cu Nottingham Forest, ce-i sufla in ceafa in lupta pentru locul doi. Fundasul a asistat deja la un meci oficial al noii sale echipe, in deplasarea castigata cu 2-0 dupa Anul Nou la trupa de liga a treia Huddersfield, contand pentru Cupa Angliei, si e in carti din moment ce ivorianul Meite se afla cu selectionata tarii sale la Cupa Africii, ce incepe duminica in Angola. 

West Brom, aflata la 6 puncte in urma liderei Newcastle United, dar cu un meci mai putin jucat, in deplasare la Blackpool, respectiv cu doua puncte in fata „Padurarilor”, are toate sansele sa pastreze traditia ultimilor ani, de a promova in Premier League.

Trupa de la The Hawthorns promova in 2002 cu 89 puncte in cont, zece mai putine decat Manchester City. West Brom promova din nou si in 2004, cu 86 puncte, dupa Norwich City, ascensiune ce se solda cu doua sezoane petrecute in Premier League. Doar in 2007 alb-albastrii in dungi verticale nu si-au croit drumul inapoi in primul esalon, pierzand finala barajului play-off, 0-1 cu Derby County. Rateu ce-a fost dat uitarii in 2008, cand Tony Mowbray a ghidat trupa Boing-Boing la promovare, castigand The Championship cu 81 puncte si 88 goluri marcate, fiind urmata de Stoke si Hull, cu 79 respectiv 75 puncte. Cele doua s-au mentinut in elita, West Brom continuand insa pe refrenul ABBA si regasindu-se acum, cu Di Matteo la timona, secondat de fostul sau coleg de la Chelsea, Newton, si ex-sprinterul de Jocuri Olimpice Ade Mafe, in alta lupta pentru promovare.

In final, iata un link spre piata de transferari, asa cum e aceasta reliefata de gazetarii de la Daily Mail…http://www.dailymail.co.uk/sport/football/article-1240041/JANUARY-TRANSFER-WINDOW-2010-All-moves-Premier-League-club.html

Hentul inexistent cersit de Irlanda a haituit-o la Paris

Noiembrie 22, 2009

(Sau ce tie nu-ti place, altuia nu-i face…)

Voi trebuie sa-i convingeti, nimeni altcineva„, a conchis Sir Alex Ferguson, referindu-se doar la necesitatea introducerii tehnologiei video de catre FIFA pentru solutionarea fazelor litigioase, intrebat fiind in privinta hentului lui Thierry Henry. De fapt, managerul lui Manchester United nici n-a pomenit numele francezului, ca de altfel si Carlo Ancelotti, antrenorul celeilalte fruntase, lidera Chelsea, ce a atins exact acelasi subiect, evidenta video. 

Roger Federer, prezent in Londra la Barclays ATP World Tour Finals, a adus lumina din lumea Circului Alb, spunand sec ca „nu poti sa-l acuzi ca ar fi continuat faza. Daca arbitrul nu vede, cred ca de vina sunt sistemele si centralul. S-a intamplat deja de-atatea ori. S-au acordat atatea goluri ce n-au fost. Acesta a fost unul in plus.”  Roger, colegul lui Thierry, alaturi de golferul Tiger Woods, cei trei din reclama la Gillette…

Spre limpezirea apelor, odata furia oarba domolita si timpul sfetnic bun scurs intru judecarea la rece a valvataii pariziene, destui editorialisti ai ziarelor de weekend britanice si-au venit in fire iar intervievati din lumea sportului profesionist nu doar ca s-au abtinut in a-l cataloga in vreun fel pe asa etichetatul „trisor” Thierry Henry, ci s-au referit in general la erorile inerente de arbitraj, amintind de necesitatea evidentei video.

Henturile lui Henry le-au dat asadar ocazia antrenorilor sa aduca in discutie introducerea tehnologiei video in arbitraj, care bineinteles ideal ar fi sa nu permeeze lumea fotbalului. Naturaletea si imperfectiunea profund umana a jocului, ce dau har si atractivitate disputei, ar fi inlaturate in favoarea altei metode ducandu-ne incet si sigur spre robotizarea absoluta. Si-n plus, ce ne vom face cu un joc disputat la Lincoln, intr-o liga inferioara!? Toate bune pe stadioanele marilor cluburi, angrenate in marile competitii, insa apelarea la evidenta video doar in anumite partide ar fi in mod normal ilogica. Totul sau nimic… 

Mai mult, Patrick Barclay, comentatorul sef de fotbal pentru The Times, in articolul „Reactii imploratoare improasca si mai multa rusine pe o afacere trista„, pune lupa inclusiv pe incriminatorul Robbie Keane, capitan al Irlandei acuzand de la UEFA la FIFA si de la Platini la Blatter la finalul jocului de la Paris, si care jucator de la Spurs era sanctionat pentru… hent in atac, in careul lui Lloris, in prima repriza a returului din Franta.

Cu alte cuvinte, mai toti „sunt pe felie”, doar gandindu-ne la ingenuncherile teatrale, plonjoanele si tavalelile multor jucatori incercand sa smulga penaltyuri, dar unii striga mai tare decat altii „Prindeti hotul!” Am avut nefericita ocazie, intr-o buna zi, sa mi se destainuie ca irlandezii ar fi cei mai ipocriti oameni din lume. E imposibil de cuantificat o asemenea afirmatie si m-am aratat rezervat, daca nu foarte mirat, venind tocmai din partea unui… irlandez.

In februarie 2009, la Dublin, Irlanda cersea si obtinea penalty la 1-0 pentru georgieni, in urma unui hent inexistent. Roata morii se-nvarteste…

Insa reactia utilizatorului mainilor, Robbie Keane, si nu doar intr-o unica ocazie, dar mai ales inregistrarea video a incidentului din minutul 71 al jocului din februarie, Irlanda – Georgia, de pe Croke Park din Dublin, la scorul de 1-0 pentru ex-sovietici, cand centralul a acordat „verzilor” un penalty „din burta”, absolut imaginar, pentru, culmea ironiei, un presupus… hent, in ciuda semnalizarii unui… ofsaid de catre asistent, au pus deja in alta lumina scrancetele lipsite de demnitate ale insularilor in Orasul Luminii.

Vizionand faza penaltyului acordat, publicata pe YouTube, se observa ca Robbie Keane a ridicat mana intr-o tentativa de a-l influenta pe central, ceea ce de fapt a reusit, cersind practic un cadou nemeritat. Keane a egalat la unu iar cinci minute mai tarziu, dovada ca se poate ajunge la un 2-1 cu care Irlanda s-ar fi calificat la Paris, acelasi Keane a adus victoria impotriva Georgiei. Avea sa fie de fapt a doua cu 2-1 impotriva celor din Tbilisi, dupa cea din tur, la debutul lui Trapattoni, reusita insa in… Germania, pe teren neutru, datorita conflictului din spatiul ex-sovietic. De unde ca, adunand si notand ca insularii au strans doar 4 victorii din 10 meciuri intr-o grupa si cu Cipru si Muntenegru, e limpede ca Irlanda a avut sansele si avantajele sale evidente in campania de calificare, nefructificate insa, un motiv in plus pentru cresterea putin cate putin pana la temperatura de fierbere a frustrarii celor din Dublin.

O mare frustrare, sa fii egalat acasa in minutul 90, de campioana mondiala, Italia. „Daca am fi mentinut rezultatul, i-am fi <intins> pana la final in lupta pentru locul unu„, spunea apoi Given. Daca… Culmea e ca vorbele sale luau in calcul o victorie ca si acontata, in ultimul joc, cu Muntenegru. Succes ce insa n-a venit: 0-0. O si mai mare frustrare. Asta in vreme ce Italia invingea, cucerind logic si meritat grupa.

Si mai multa mizerie, in prima mansa cu Franta. 0-1. Pusi pe harta, la final, irlandezii cereau socoteala lui Diarra. Nu puteau recunoaste cu barbatie infrangerea, cineva avand insa sa se ia patru zile mai apoi de adversarii lor, la Paris, cum ca ar avea „inimi cat bobul de mazare„.

Frustrarea colosala a fost generata de ineficacitatea de pe Stade de France, de ratarile uriase ce ar fi desprins-o in invingatoare in fieful vicecampioanei mondiale, ratari care, convertite in macar un al doilea gol, i-ar fi adus calificarea. De aici probabil si reactia incredibila de dupa meci, cu declaratii, reactii si „iesiri” care mai de care mai belicoase, dezonorante, si care au inflamat oprobiul partinitor al maselor, incluzand destui microbisti de ocazie cu o precara sau inexistenta cultura fotbalistica si a sportului in general.

Spiritul revendicativ al vehementelor atacuri verbale, multe lasandu-te „masca”, fara replica, a stirbit implicit din simpatia ce Irlanda si-o atrasese cu jocul combativ impotriva Frantei, furia oarba dejucand indirect propria cauza de a arata lumii intregi nedreptatea ce li se servise si demascand un serios complex de inferioritate. Mai mult, a aratat un public telespectator „de fotoliu” nu doar patimas, ci alunecand pe neasteptate pante ale insultelor si xenofobiei. Cum a putut de fapt suporta hartia destuparea atator prejudecati latente!?

Dregand busuiocul, una din evantaiul publicatiilor dand initial in primire patimilor si etichetarilor gen „trisor”, The Independent din Londra a contrabalansat intr-o adnotare un prim editorial inflamator la adresa calificatei si a tintei oprobiului general, recunoscand in titlu „Ultima vorba: <dreptatea> noastra moralizatoare e la fel de patetica trisului” si subliniind ca „a fost tot ceea ce ne-am asteptat si ne-am dorit si – ca de obicei – ne-a facut ca si colectiv sa ne simtim mai bine„.

Omenirea a imbatranit mii de ani dar de fapt a ramas tot in jurul stalpului infamiei, cu piatra pregatita impotriva acuzatului. Henry a trecut zilele trecute prin purgatoriu…

Iar referindu-se la adidas si interesele cu conotatii economice ce ar fi influentat calificarea, dupa cum se exprimau Robbie Keane ori Duff, ar mai fi un aspect ce ridica semne de intrebare in privinta vehementei Irlandei. Tara de Smarald trece printr-o criza fara precedent in istoria sa ca natiune din Uniunea Europeana, cu cele mai mari datorii pe cap de locuitor din lume, 425% din PIB, iar o victorie in arena sportiva ar fi fost nu doar una de moral, dar si o recunoastere in proprii ochi si ai comunitatii internationale. O reconfirmare.

Irlanda va pierde venituri de milioane, ce ar fi survenit inclusiv din industria de divertisment, prin comercializarea de suveniruri cu FIFA 2010 World Cup si a bauturilor alcoolice in puburile ce-ar fi fost luate cu asalt in iunie anul viitor, motiv pentru care pe firul protestelor a intrat nu doar FAI, Football Association of Ireland, ci si ministri din guvernul de la Dublin. Masurat, prim-ministrul Cowen a declarat ca nu va aduce subiectul intr-o discutie cu francezul Sarkozy, asteptand insa din partea FAI sa lanseze un demers pe langa federatia de la Paris si FIFA pentru rejucarea jocului.

Conform regulamentului, o asemenea solutie e imposibila, deci s-a strigat in pustiu, fapt ce federalii din Dublin ar fi trebuit sa-l stie inca de miercuri noapte. Pasiunile au tulburat insa judecata si s-a ajuns la revendicari jenante. Iar la cum au actionat acum federalii, Roy Keane s-ar putea sa fi detinut un sambure de adevar in ceea ce-l determina sa paraseasca lotul national in plina campanie la Cupa Mondiala din 2002 si sa-si revendice retroactiv anumite scuze pentru un abandon reprobabil la vremea respectiva.

Vorba lui Roy Keane in lumina serii pariziene, „What goes around, comes around„, traducandu-se cam in vorbele titlului acestor randuri, cu trimitere la Football Association of Ireland. Si se pare ca nu doar noi ii avem pe cei din FRF dar, apa la moara in Bucuresti, multa lenjerie murdara e prin lumea aceasta. Roy Keane a socat zdrobsindu-se la federali pentru patetica si „plictisitoarea” cersetorie a simpatiei in privinta asa zisului „furt” din Franta, atragand atentia ca Irlanda sa se uite in propria ograda, in barna din proprii ochi, pentru a vedea carentele rezultate din temerea de a face curajos marele pas decisiv, slabiciuni ce au frustrat-o la maxim si carora le-au pus capac un gol din ofsaid.

Beckham si Roy Keane sar pe drept in apararea lui Henry

Noiembrie 20, 2009

De miercuri de la miezul noptii Irlanda boceste si urla din toti rarunchii aidoma unui prescolar caruia i s-a stricat o jucarie si acum le arunca suparat pe celelalte din tarc. Reactia mai mult decat exagerata a insularilor e de un prost gust ce frizeaza ridicolul, Football Association of Ireland si pana si Ministrul Justitiei in guvernul de la Dublin cersind fara demnitate la FIFA rejucari impotriva regulamentului.

A fost o eroare de arbitraj, o greseala umana, ca destule altele in meciuri de fotbal mai mult sau mai putin importante, cu o mai mare ori mai mica miza. Arbitrul asistent n-a semnalizat pozitia de ofsaid a doi jucatori francezi, la o lovitura libera executata de Malouda in prelungirile barajului de la Paris, iar continuarea o stim cu totii.

Uitati de hentul lui Henry… in prealabil a fost ofsaid!

Daca respectiva pozitie afara din joc ar fi fost semnalizata prompt iar arbitrul de centru suedez ar fi acordat lovitura libera in favoarea Irlandei, nu s-ar fi ajuns la valul populist de oprobiu public impotriva lui Thierry Henry si prin extensie la adresa selectionatei Frantei si pe alocuri chiar a natiunii franceze. Marul discordiei ar fi trebuit sa fie legat de ofsaid, nicidecum de oportunismul ulterior al lui Henry.

Telefoane in direct, in emisiuni, mesaje text si comentarii pe marginea jocului, cu toate au oferit tot atat de multe canale pentru ca publicul insular sa-si verse naduful, dandu-i-se apa la moara si datorita reactiei oficialilor. Iar ce s-a spus si s-a scris aduce nici mai mult nici mai putin cu asasinarea caracterului lui Henry.

Rasul lumii…Comentatorii BBC n-au avut habar de henturi dar au spus apoi ca-i incredibil sa nu fi fost vazut de arbitru!

Culmea ironiei, intr-o mostra evidenta de ipocrizie, ce spune multe despre postura ingrata si uneori fara sansa de scapare a arbitrilor, comentatorii in direct ai meciului pentru BBC Radio 5 Live au sesizat infractiunea abia la peste un minut dupa comiterea hentului, gratie reluarii de pe monitoarele video, moment din care insa au intors brusc foaia, referindu-se la „incredibilul” situatiei: „Este incredibil ca n-a fost vazut de arbitru si e incredibil ca Irlanda sa fie astfel eliminata!”  In prealabil, in comentariul fazei, gazetarul se referise la „o deviere”, despre care puteti asculta aici… http://news.bbc.co.uk/sport1/hi/football/8367817.stm

Domnilor comentatori le-au trebuit vreo 80 de secunde sa se dumireasca de faptul ca Henry comisese hent dar li s-a parut incredibil ca arbitrul sa nu fi vazut acelasi incident…

Tonul indignat revoltat al acuzatorilor aratand cu degetul spre detinatorul la zi al Champions League, etichetat drept „a cheat„, un trisor, cauta tapi ispasitori dupa ce Irlanda ratase in grupa oportunitatea de a invinge Italia, de care a fost egalata in minutul 90, dupa care n-a dispus nici macar de Muntenegru, in ultimul joc din calificari. Locul doi. La baraj.

Unde, in meci tur, la Dublin, Franta si-a demonstrat superioritatea si a invins meritat cu 1-0, fara ca Irlanda sa concretizeze cele cateva oportunitati avute. Frustrati de visele risipite in fata finalistelor Cupei Mondiale din 2006, unii jucatori irlandezi cautau nod in papura lui Diarra, imediat dupa prima mansa, incercand sa-si faca dreptate dupa fluierul de final.

Miercuri, la Paris, in probabil cea mai buna evolutie a Irlandei din ultimii ani, capitanul Robbie Keane a egalat in prima repriza scorul general al barajului, 1-1, dupa pauza atat O’Shea cat si Duff si acelasi Keane avand oportunitati ideale de a majora diferenta si implicit de a califica Insula de Smarald la turneul final. Ar fi fost probabil o calificare meritata, gratie evolutiei din Orasul Luminii, unde o linie de mijloc cu doi jucatori de la Stoke City, unul de la Blackburn Rovers si un al patrulea de la Fulham a cam manevrat in voie in fata unui „Cocos Galic” neimpunandu-se acolo nici in fata Romaniei.

Dar ocaziile se razbuna si legea nescrisa a fotbalului i-a lovit pe oaspeti aidoma bumerangului.

Si daca golul lui Gallas n-ar fi fost validat, Irlanda tot n-ar fi fost calificata. Unde-i atunci furtul calificarii?

Irlanda plange ca i-ar fi fost rapit dreptul de a ajunge in Africa de Sud insa chiar si daca golul lui Gallas n-ar fi fost validat, nu este cert ca verzii ar fi triumfat la loviturile de departajare spre care curgea meciul. Ar fi ramas 1-0, cu sanse relativ egale pentru combatante de a se califica de la 11 metri. Si-atunci!?!

Ultimul joc la Campionatul Mondial pentru ambele reprezentative se soldase cu esecuri la penaltyuri, Franta in fata Italiei, la Berlin, in finala, iar Irlanda in fata Spaniei, in Coreea de Sud, in optimile din 2002. Cine si-ar fi infrant emotiile si ar fi triumfat? Sunteti convinsi ca Irlanda? Si-atunci de unde pana unde pot afirma irlandezii ca au fost furati de o accedere la Mondial? De la 1-0 in prelungiri pana la un al doilea gol marcat, pe care l-au tot irosit cu nonsalanta, e cale lunga.

Beckham recunoaste ca e greu de spus daca ar fi putut proceda altfel decat Henry

Pe cateva din aceste linii au marsat si David Beckham si Roy Keane, ultimul, in cadrul unei conferinte de presa in calitate de manager al lui Ipswich Town, ambii nefiind de acord cu catalogarea de „trisor” atribuita de mass-media si publicul larg atacantului francez si gasind nu atat scuze acestuia cat explicatii pertinente si puncte de vedere implicand mai multi factori.

De fapt, e o practica de teren de antrenament a fotbalistilor, ce poate deveni reflex necontrolat, de a repotrivi, „reaseza” balonul, odata acesta scapat afara din joc. Si aici poate sari in ajutorul lui Henry latura involuntara, neintentionata, a abordarii sale. Si foarte putini jucatori profesionisti, fie ei si irlandezi ori britanici in general, ce doresc a-si asuma un statut nedovedit de cavaleri nobili ai dreptatii, mai albi ca albul, arogandu-si implicit un compas moral absolut, ar fi procedat probabil altfel decat francezul, in circumstantele date. Dar dupa razboi multi viteji se aduna sa arunce cu pietre.

Cu fair-play si realism, irlandezul Keane indeamna contestatarii sa se uite mai intai in propria ograda

Conferinta lui Roy Keane este o mostra absoluta de echidistanta si curaj in a-ti apara un punct de vedere nepopular, probabil total indegirabil pentru multi pasionati de fotbal, inclusiv compatrioti, in conditiile in care fostul mijlocas a purtat si banderola de capitan al „verzilor”. De urmarit parerea sa pe http://news.bbc.co.uk/sport1/hi/football/8370497.stm

In contrast cu spusele intelepte ale lui Keane, de fapt o reactie la exagerarile debitate dupa returul din Franta, s-a pravalit un urias val de articole populiste, in cel mai pur stil al maniei proletare, terfelind reputatia lui Thierry Henry dar mergand mult mai departe si impungand din varii unghiuri nationala Frantei. Deloc de mirare, venind de peste Canalul Manecii. Rezidurile sindromului de superioritate, al arogantei atotcunoscatoare si fara echivoc, a veninului perpetuu improscat de urmasii imperialismului ce inca isi asmute tentaculele de sub alta palarie, au degenerat in alte patinaje cu „inamicul” la tinta fixa. Ce deliciu, sa aiba a le reprosa ceva, cu un aer revendicativ, rivalilor de peste Canal. Mi-ar trebui ore si pagini intregi si n-ar suporta virtualul, rosind de rusine si manie, sa descarc vitriolul altui exces de frustrare insulara.   

Irlanda, in tricouri albe si chiloti verzi, n-a avut 15 secunde de inspiratie absoluta, aidoma altor alb-verzi in Paris, intr-un 17 si nu 18 noiembrie, acum 16 ani, cand Franta era lasata acasa, eliminata in ultima secunda a calificarilor la US World Cup ’94. De ce n-a reusit Irlanda acel al doilea gol calificant, aidoma lui Emil, fie in repriza secunda, fie dupa egalarea nemeritata reusita de Gallas? La aceste ratari sa fi gasit un raspuns capitanul risipitor Robbie Keane si nu la presupunerile ca Platini si Blatter si-ar fi trimis bezele, strangeri de mana si mesaje text, din susul tribunei, incantati de deznodamantul favorabil Frantei si implicit turneului final in organizarea FIFA…

Stim cu totii ca FIFA are bubele ei, ca Mondialul e o taraba corporatista a companiilor, sponsorilor, marcilor de echipament, ca Franta e dorita ca „brand” si putere de cumparare a suporterilor ei, ca Irlanda nu e in aceeasi categorie a marilor dezirabile, ca fotbalul si societatea in general aluneca pe o panta ireversibila a degradarii conduitei, probitatii si integritatii umane, si-am mai aflat acum ca si alte mari vedete pot oferi mostre de oportunism extrem intru atingerea scopurilor, le stim pe toate astea, insa nu credeam ca Irlanda era buricul pamantului si cea mai nedreptatita dintre nedreptatite. Bocetul federatiei, demnitarilor si fanilor ei pare insa a starni mai degraba ilaritate ori dispret decat simpatie.

Ai pierdut? Continua…

Petrescu da sperante de viitor… polistilor

Octombrie 29, 2009

Succesele in deplasare ale campioanelor Romaniei in grupele UEFA Champions League sunt cadouri surpriza in octombrie, insasi oportunitatea de a da piept cu grupari mai puternice din Europa si de a invata mai ales din esecuri primenind incet-incet competitivitatea in fruntea fotbalului romanesc de club. 

“Bilete? Vrea cineva bilete de meci? Nu-i vorba in acest caz de oferta unui vanzator stradal ilicit, ci a unui posesor de abonament anual la Arsenal, intrebandu-se daca ar fi doritori printre colegii sai de la Daily Telegraph pentru jocul cu Olympiakos de pe Emirates. Sorry old boy, dar ma spal pe cap la ora jocului”.

Astfel incepea Kevin Garside, desemnat in noiembrie 2008 redactor-sef pe sport la Daily Telegraph, editorialul publicat exact acum o luna sub titlul “Michel Platini omoara vise aruncand stridiile marilor pesti”,  ziaristul glumind in continuare ca “nu exista un motiv evident de a nu pune mana pe sampon oriunde pe continent” in serile meciurilor din grupe, faze incipiente pe care le considera balonate, “invaluite de inertie”.

O “bomba” gen Barcelona – Rubin 1-2 nu e nici primul, nici ultimul rar soc si poate nici nu va genera improbabila calificare a “buturugilor mici” in dauna favoritelor, care intr-adevar, intr-o covarsitoare majoritate, finalmente se redreseaza, insa dovedeste anumite merite ale formatului competitiei in viziunea presedintelui UEFA.

Lasand la o parte tachinarile lunare intre editorialisti insulari si Platini, la urma urmei un… francez, este fortata pretiozitatea respectivilor formatori de opinie de a atribui scena Ligii Campionilor doar “elitelor prestigioase”, carora le-ar cadea nasul prin “fundaturile estului Europei”, pentru a-l cita pe acelasi jurnalist, care a adaugat: “Va puteti imagina fata lui Jose Mourinho cand Inter a cazut in aceeasi grupa cu Rubin Kazan?”

Ei bine, n-avem imaginatie ci doar am vazut fata lui Guardiola martea trecuta, aducandu-ne aminte ca Rubin e campioana tarii semifinalista la C.E. 2008 si care a dat Europei castigatoarele Cupei UEFA in 2005 si 2008, CSKA respectiv Zenit, triumfuri ce au inaltat Rusia in ultimii 5 ani in ierarhia coeficientilor UEFA pe locurile, in ordine, sapte, iarasi 7, zece, patru si din nou 7. Comparativ, Albionul a pus tot de doua ori mana pe Cupa UEFA in ultimii 28 de ani, prin Spurs in ’84 si Liverpool in 2001 dar mai sugestiva e treapta urcata cu hotarare de Sevilla, o recenta dubla castigatoare a competitiei “verisoare”, ce acum troneaza in grupa Unirii.

Din insula si alte cateva campionate puternice, grupele par plictisitoare. Dar Platini a intuit ca prin formatul cu iz populist ofera outsiderelor mai multe sanse sa se puna la incercare cu “greii” si implicit sa castige experienta competitionala la cel mai inalt nivel, daca nu cumva chiar si puncte aducatoare de venituri, eventual chiar si de calificari, sume ce ar putea fi reinvestite in cresterea valorica a loturilor reprezentantelor, ridicand stacheta competitiei interne.

Daca tot a alterat initial formatul democraticei Cupa Campionilor Europeni, dand Cezarului cate 3 si 4 reprezentante in Liga Campionilor, forul european incearca macar sa dreaga busuiocul cu zaharele financiare pentru nevoiase, la masa bogatilor. S-a scris despre paguba facuta de Poli lui Shakhtar, eliminand-o din drumul spre grupe, “gaura” sugestiva in privinta foamei unor cluburi suficient maturizate pentru a lua Europa de coarne macar pentru un an, doi.

EdinburghMay2009 017

Rangers, creditata de bookmakers cu 7/1 sa castige cu 3-0 finala Cupei Scotiei din mai 2009, pe care o transa cu 1-0 contra lui Falkirk, nu si-ar fi putut imagina ca va sfarsi umilita pe Ibrox de necunoscuta din Urziceni, Romania. Europa Centrala, adaug...

Timisoara nu e inca in respectiva categorie dar succesele campioanelor CFR si Unirea la Roma respectiv Glasgow ofera speranta ca o invingatoare pe drept a competitiei interne, fie ea si a Romaniei, poate nadajdui la ceva puncte si bani in plus pe drumuri europene si mai ales creste importanta castigarii unui loc de acces in UEFA Champions League si intensifica disputa la varf. Cu efecte pozitive infiltrandu-se in josul ierarhiei. Deci mai ales in campionat e o paine de mancat, prioritatea revenirii macar in calificari, daca nu direct in grupele competitiei, fiind mai mult decat evidenta.

Iar victoriile si fiecare banut in plus cucerit de alde CFR, Unirea sau Timisoara le intaresc incet-incet in disputa deseori inegala cu Triunghiul Bermudelor bucurestean. Triumful lui Dan Petrescu cu 4-1 acasa la finalista de anul trecut a Cupei UEFA este si un raspuns indirect ignorantei mai sus amintitului editorialist, care, folosind numele Urziceni drept corolar al deranjului cu “fundaturile”, “inertia” si “balonarea” din grupe, a intrebat ironic daca “este Urziceni acea acceptabila contractie, Michel?” Contractia are aceeasi functie ca si abrevierea, in limba franceza in particular mentinand fluenta sunetului.  In fond, Kevin, Urziceni e doar un nume ca oricare altul, si-atat, nu-i asa? Un nume de oras… Aproape impronuntabil de presa insulara dar… urzica a dat furnicaturi vicecampioanei Scotiei.   

Franta, cap de serie la baraj, fata in fata cu Given, o data invingator si alta data invins in noiembrie la baraje        

Si vorbind de surprize in grupele cu finaluri totusi previzibile, de urmarit confruntarile de baraj, care pe care in dubla mansa, ce au suferit modificari de format pe ultima suta de metri, prin introducerea de catre FIFA a capilor de serie. Se va infaptui vrerea oficialilor, de a le vedea calificate in noiembrie pe europenele mai bine clasate in ierarhia forului mondial, sau revolta verbala a unuia ca Shay Given va naste oarece surprize?

In 18 noiembrie, la Paris, portarul Irlandei ar putea stropi egalarea la 102 selectii in nationala a recordmanului “verzilor”, Steve Staunton, cu eliminarea Frantei, desemnata cap de serie, din drumul barat de sarbi spre Africa de Sud. Given, un scolar pe cand acum doua decenii, in 15 noiembrie ’89, Irlanda se califica in premiera la Campionatul Mondial, cu un 2-0 in Malta, a fost insa in poarta la mansele de baraj pentru descinderea la Coupe du Monde ’98 respectiv in Coreea de Sud si Japonia.     

Mai intai, in 15 noiembrie ’97, rata prezenta in Franta cu un esec la Bruxelles, 1-2 cu Belgia, venit dupa un 1-1 la Dublin. Apoi, in 15 noiembrie 2001, se califica pentru mondialul asiatic la Teheran, desi dupa un esec cu Iran: 0-1. Fusese insa 2-0 in Irlanda…

Cert e ca irlandezii i-au dat prompt credit septuagenarului Giovanni Trapattoni, confirmat in post pana la finele urmatorului turneu preliminar, iar Signor i-ar putea surprinde pe vicecampionii mondiali asa cum ii “intindea”, chiar si cu baieti “doar” de la Stoke ori Boro, si anume Lawrence, Whelan si St. Ledger, pe campionii lumii.

Mingea rotunda poate asculta si tineri antrenori de “buturugi mici” in Champions League, si seniori ai nationalelor non-cap de serie la baraj, si se poate rostogoli nastrusnic fie si in ultimele nici 15 secunde ale minutului 90, cum se intampla odata la Paris, intr-un 17 noiembrie, in ’93, cand Kostadinov rapunea “Cocosul galic” la finele “snurului” desirat dintr-o lovitura libera de Ginola in coltul opus de teren, uluiala ce se rasfrangea pe ecran cu eroarea Franta – Bulgaria… 2-1, Platini fiind eliminat dintr-un drum spre SUA acontat la aceeasi ora de micuta Irlanda, cu un 1-1 in Nord.

Si-atunci, sa dai o potentiala surpriza pe-un spalat pe cap!?! Sfidare.

Adevaratul vinovat e Ilie, zice unu’

August 9, 2009

Chiar m-as fi mirat sa nu fie vreunul aparandu-i pe bezmetici ori cautand vinovatii prin alta parte. Sta in talentul lor slefuit prin secole de diplomatie sa mute din vorbe sau condei barele portii, asa cum le convine mai bine, sa iasa basma curata, mai albi decat albul, ori sa arunce pisica in ograda nevinovatilor.

S-au mai irosit duminica tone de material lemnos cu un editorial estival, publicat de unul dintre cotidianele de mare audienta si prestanta din Regatul Unit. Sub titlul „Adevaratul motiv pentru toti acei derbedei in vacanta”, autoarea e de parere ca nimic nu poate opri comportamentul strigator la cer al unei anumite sectiuni a societatii britanice iesite la distractie, de la Riga si pana in West End din Londra. E poveste veche si firul istoriei, argumentele si numeroasele intrebari sunt intoarse pe toate fetele.

Subiectul a iesit din nou in prim-plan cand cu recentul exhibitionism pe fond de ebrietate, al unui britanic, undeva in Creta, pentru care s-a fript, o grecoaica facandu-si singura dreptate. Mai „adevarata” si mai transanta decat zeci echipati din banul contribuabilului, cu toate planurile lor de mentinere a ordinii publice, degeaba si ineficiente, poate chiar tacit trecand cu vederea debandada. Dar asta e treaba lor… 

Cert e ca un suvoi de comentarii ale cititorilor au inundat editia online a publicatiei, pe marginea editorialului. Majoritatea au infierat starea de fapt si si-au spus oful, sugerand propriile opinii in privinta cauzelor degradarii comportamentale a numerosilor subiecti ai Maiestatii Sale, mai ales cand e vorba sa-si suprime inhibitiile la o iesire in oras, ori pur si simplu varsandu-si frustrarea cu exemple experimentate pe proprie piele. Dar s-a mai gasit cate unu’, care sa te lase masca…

E drept, mai mereu cate un comentariu e tipic Gica Contra, doar sa toarne gaz pe foc si sa atate, ori e doar pura inventie redactoriceasca. In orice caz, comentatorul s-a semnat si a spus cam asa… „Alistair Cooke obisnuia sa remarce ca declinul comportamental al publicului a inceput odata cu Ilie Nastase la Wimbledon, a fost dospit de Jimmy Connors si a atins zenitul cu John McEnroe. Tinerii au vazut, au admirat, au realizat ca autoritatea n-are sanctiuni, si au copiat…”

Asadar radacinile s-ar regasi dupa Dumnealui pe dreptunghiul verde sud-vest londonez, in circul sportului alb, iar exemple negative ar fi niste talentate genii ale tenisului, cetateni non-britanici. Desigur. Intotdeauna vinovatii sunt altii, si nu ai nostri ca bradul, care sunt mai albi ca albul, de o moralitate si civilie impecabile, cinstiti, virtuosi, buni si talentati, cei mai cei de pe toate meridianele globului.

Ilie Nastase a fost de fapt un exceptional tenisman, oferind pe langa jocuri atractive si sarea si piperul atat de adorate de public. De aici insa si pana la a-l gasi, fie si la misto sau aruncata la biza intr-un comentariu fara noima, „buric” al degradarii comportamentale a supusilor Reginei, e ca de la pamant la planete nestiute.

Helloooo-oooo! Rusinica, rusinica! Pai restrangeti-va scandalagii umflati de alcool si alte dependente urinand in dispret si inconstienta pe monumentele batranului continent tot asa cum v-ati domesticit animalele huliganice pornite la dat cu maciuca in cap europenilor, pe stadioanele din lung si lat. Se poate?

Cat despre vorbele pline de venin si atitudinea cu un infinit complex de superioritate al destulor subiecti insulari, blestemati cu cele mai lase si degradante dintre prejudecati la adresa altor semeni de alt nat, nu e nevoie sa-i vezi „la lucru” in deplasare. Si pe teren propriu sunt la fel de breji si nesuferiti. Dumnezeu a stiut de ce i-a pus pe toti pe o insula dar ei si-au gasit calea, mai intai plutind. Acum zboara spre destinatii europene unde uda nu doar rondouri ci si statui, unde nu doar insulta localnici dar le si arata cealalta maciuca. Asta-i natia, asta-i situatia.

Ziua 177. Mai un an si dau… „bacu'”

Iunie 19, 2009

L-a prajit pe Drogba incat jucatorii lui FC Timisoara pot sa ia aminte. UEFA l-a pus pe ivorian pe tusa 6 jocuri din cupele europene, dintre care doua cu suspendarea sentintei, pentru adevarurile rastite de african la adresa arbitrajului lui Ovrebo, dupa incheierea returului semifinalei de Champions League dintre Chelsea si Barcelona. E mult! Dar cu ce a fost ‘cadorisit’ Ovrebo?

Oricum, la amenintarile ce le-a lansat, Mircea Sandu are el grija si abia asteapta de a-i potcovi pe timisoreni. Si apoi sa stropeasca isprava cu un spritan. Dar puteam sa ne-asteptam ca fostii alb-violeti sa continue traditia de a ceda in finale de Cupa Romaniei, si asta doar daca amintim o pura coincidenta.

In miez de iunie ’92, pe cand nationala Angliei evolua in Suedia, la turneul final al C.E., Poli urca pe scena finalei Cupei Romaniei, in Regie, in fata Stelei lui Dumitrescu. Iar intr-o miercuri in care Albionul evolua in compania unor scandinavi, localnicii suedezi, cedand cu 2-1, alb-violetii pierdeau finala la lovituri de departajare.

Fast-forward… Au trecut 17 ani si in acelasi 15 iunie Anglia, dar la tineret, a evoluat in compania unor scandinavi, finlandezii, tot la un turneu final organizat de suedezi. FC Timisoara a jucat si ea din nou finala iar deznodamantul a fost acelasi. Pe scut.

Ei bine, au trecut 17 ani de la doua insuccese, al Angliei in Suedia si al lui Poli in Bucuresti, care m-au impins sa incep sa scriu. Esecurile lor m-au mahnit iar refugiul l-am gasit in scris. Iar in iulie ’92, in avancronicile primei editii a Premier League, incepeam a semna in Sport Vest. Au trecut atatia ani, atatea sezoane si campionate, cu atatea etape si evenimente, si iata-ne inca despicand firul in patru. Este intr-un fel un semn al scurgerii ireversibile a timpului, o masura a ticaitului nemilos al timpului. La fel cum zilele de la solstitiul de iarna la cel de vara s-au scurs ca firicelele de nisip in clepsidra, tot asa si cele 17 campionate au adunat arhiva la istoria fotbalului.

Atunci, in vara lui ’92, ma refeream la Leeds United drept campioana nationala in Albion. Cu Cantona. Acum, onoarea ii revine unei alte United, din Manchester, pe cand Cantona apare intr-un film cu tema fotbalistica, localizat in Manchester. Semn al schimbarilor radicale de la o decada la alta, daca notam ca Leeds se zbate in esalonul trei. Sau ca Poli e FC. Iar Sport Vest s-a specializat pe fotbal, care, iata, ne copleseste in varianta sa globalizata.

Iar la anul e ‘bacul’ in scris. Ce ne va aduce oare un 2009-2010 al carui program competitional a fost deja trasat in Anglia si in care stim ca FC Timisoara va debuta in Champions League, fie si in fazele ei preliminarii? Abia asteptam ridicarea cortinei, ca de cazut, va cadea ea repede, cat sa aiba timp C.M. din Africa de Sud sa intre in scena, pe 11 iunie 2010, intr-o vineri. Pare atat de departe dar scurgerea inexorabila a timpului are grija de toate.

Asa cum a avut si de zilele bifate de la solstitiul de iarna, mangaind la amiaza Greenwichul, si pana la cel de vara, de la finele acestei saptamani. Cand cu soarele de la miezul noptii, in noaptea cea mai scurta, pe taramul cu zi lumina 24 de ore, la nord de Cercul Arctic.