Posts Tagged ‘Oxford’

Din peluza lui ManU, la AFC Wimbledon 2 – FC United 0

iulie 26, 2009

Acum zece ani, fanii reuniti sambata undeva in sud-vestul Londrei pentru a-si incuraja echipele non-profesioniste, se intreceau in coruri de scandari la dueluri in Premier League. De exemplu la ultimul lor joc in campionat.

Se intampla in 26 februarie 2000, in runda a 26-a din elita, pe Selhurst Park din sudul capitalei… Ca si in tur, la Old Trafford, unde Wimbledon deschidea scorul prin Walid Badir iar Jordi Cruyff stabilea rezultatul final, 1-1, si in Londra „Domnii” au punctat primii, ba chiar in minutul 1, prin Euell, acelasi Cruyff junior egaland iar punctele impartindu-se… 2-2. Asadar galben-albastrii sud-londonezi, carora le palise intre timp aura de „Gasca nebuna”, nu cedau campioanei la zi a Europei! Insuficient insa pentru a evita retrogradarea, dupa destui ani buni petrecuti in elita. Campioanei ii erau insa suficiente remizele, pentru a-si apara titlul cu un avans de 18 puncte, gratie celor doar 7 egaluri si 3 esecuri inregistrate…

Ei bine, din februarie 2000 s-au scurs mai bine de noua ani iar socurile la care a fost supusa mai apoi Wimbledon plus dezamagirea unor fani ai lui Manchester United cu preluarea clubului de catre familia Glazer au dus la crearea unor noi grupari, pornind de la zero, de la baza piramidei fotbalului englez, si cladite din temelii de suporterii loiali, a caror initiativa, ca intre dizidenti care se respecta, a fost si de a permanentiza un duel amical, in verile pregatirilor competitionale.

Iar amicalul pe 2009 a avut loc sambata, pe arena lui Kingstonian, cumparata de fanii lui Wimbledon pentru noul lor club cocotat deja in liga a cincea, prima sub profesioniste. The Fans Stadium, un nume foarte potrivit. Nici ca se putea mai bine ales.

Biletul de intrare la amicalul intre non-profesionistele AFC si FC United, din Blue Square Premier respectiv UniBond League, renascand din propria cenusa dupa ce acum un deceniu puteai citi de "Domnii" prim-divizionari si surprizele ce le ofereau unor favorite ca Man United

Biletul de intrare la amicalul intre non-profesionistele AFC si FC United, din Blue Square Premier respectiv UniBond League, renascand din propria cenusa dupa ce acum un deceniu puteai citi de "Domnii" prim-divizionari si surprizele ce le ofereau unor favorite ca Man United

A fost doar un joc amical dar, datorita conotatiilor sale si semnificatiilor adanci ale regenerarii pe baze etice a gruparilor, a fost de fapt mult mai mult decat un amical. Demn de luat in considerare. Cu trenul si la pas, am descins undeva in preajma Kingston Road, ce te scoate din Londra spre sud-vest, si am consemnat mai mult decat un banal 2-0. Dintr-un colt al peluzei ocupate de fanii lui FC United of Manchester. Dintr-un colt al peluzei ocupate de suporteri tineri, de varsta a doua sau chiar varstnici, dar mai ales la vreo 40-50 de ani, si care, esential, pana acum nici un… cincinal asistasera la nenumarate jocuri ale marii United, de undeva de pe Old Trafford. Un mini-reportaj dintre fani dizidenti ai lui Man U, trecuti de pe Old Trafford la FC United, dar care tot raman cu clubul mama in suflet. Doar ca nu vor s-auda de Glazer, preluarea din 2005 si indatoririle ulterioare…

Opinez ca, tinand cont de principiile de natura noncomercialista si noncorporatista vizavi de industria fotbalului a fanilor celor doua mici grupari in ascensiune, amicalul de sambata n-ar fi crescut in incrancenare nici in cazul unui joc oficial. Si asta nu pentru ca fotbalistii s-ar fi menajat, ceea ce nu e deloc cazul, prestand acelasi joc barbatesc, caracteristic insularilor, ori pentru ca suporterii s-ar fi „inmuiat” peste ani, de pe cand scandau intreg repertoriul la meciuri pe bunicele sute de mii de lire, cu miza mare, ci pentru simplul motiv ca AFC si FC United se simt oarecum in aceeasi barca, mai degraba aliate in crezuri si simtiri decat despartite de rivalitati ce, in cazul lor, dureaza exact 90 de minute. De fapt, cum o sugereaza si amicalul de sambata, sunt cluburi prietene, aliaj al experientelor traite in ultimul deceniu. De la aceasta idee ar „curge” in ansamblu partida din weekend, cu intreaga sa ambianta.

Comparativ cu incrancenarea interesata si tensiunea latenta din peluzele de Premier League, fanii rivali de sambata pareau „cazuti” din fotbalul altor vremuri, apuse in esaloanele superioare, desi traisera asemenea timpuri. Mai de moda veche, niste nostalgici incurabili, cu tot farmecul irezistibil oferit de asemenea inclinatii. Ramanand fideli principiilor si crezurilor lor, despre cum ar trebui sa „curga” lumea fotbalului veritabil, departe de panourile publicitare electronice, in culori tipatoare, un sirag nesfarsit de nume de firme, sponsori…

Pe arena Kingstonian, al carui gard de beton spre artera principala era acoperit de uriase steaguri simbolizand fratia dintre AFC Wimbledon si Busan, fluturand in vant sub tablia cu proximele jocuri, si anume Kingstonian contra Fulham XI respectiv AFC versus West Ham, panourile publicitare sunt – se putea altfel? – cele vechi si de demult. Cel din dreptul liniei de centru, cu  numele gazdei, sigla clubului si numele Football Manager. Popularul joc interactiv.

In spatele panourilor, patru tribune separate, acoperite si cu locuri in picioare, cu exceptia celei principale. Golasa intr-unul din colturi, dat fiind si pretul mai mare al biletelor, comparativ cu accesul la peluze. Iar in tribune, fani sadea. Trecuti prin purgatoriul fotbalului-comert.

In peluza lui FC United, calatori din Manchester, cu accentul de rigoare si cu tricouri ce-i deconspirau… In general in alb sau rosu ori intr-o combinatie adecvata de culori. F**k Glazer, intr-un chenar rosu. Ori mesajul confirmand conceptul de a fi liber sa faci ceea ce vrei. Liber sa intorci spatele unei Manchester United preluate de proprietari care au incarcat-o de datorii ca pe magarus, si sa imbratisezi ideea a ceea ce ti-ar fi placut sa fie albia clubului mama. Secata. Cu pieptul „gol”, doar tricourile de joc ale lui FC United. Din nou, chestie de principiu. Fara sponsor!

Ce scrie in piept, iese si pe gura. In cor. Cantecelele sunt pe liniile melodice ale celebrelor grupuri „indie” din Manchester care au remodelat imaginea urbei in aceeasi perioada in care United se regasea, dupa ani de bajbaieli, sub bagheta unui proaspat Alex Ferguson. Fanii s-au „copt” existential si fotbalistic purtandu-si pasii spre Old Trafford pe cand in oras muzica unor The Stone Roses sau Inspiral Carpets lasa gura apa industriei de profil din insula. Erau vremuri interesante in Albion si mai ales in Manchester, care renastea in epoca postindustriala, vremuri pe care fanii trecuti intre timp in aceasta inedita dizidenta nu le-au uitat.

Refrenele ca refrenele dar mai cadeau ca din senin si scandari. Gerrard e vinovat, bubuia din peluza estica, a „unitilor”. Sau Argentina. Care e dedesubtul, n-am intrebat. Repertoriul lor, secretul bucatariei interne. N-as zice ca ar avea de-a face cu Tevez. Mai degraba Maldivele decat Carlos. Dar asta e rafuiala lor.

Tricouri, scandari si, pe masura, steaguri. Bannere. Cu care a fost tapetata intreaga peluza. Fanii iti lasau impresia ca sunt inruditi, daca nu chiar frati de cruce. Unii erau preocupati doar sa converseze. Se pupau candid, ca la o placuta revedere. Palavrageau, cu spatele la amicalul prevestind un alt sezon cu asteptari de promovare. Isi impartaseau temerile, de exemplu despre un cunoscut comun atins de gripa porcina. Multe fire albe. Calvitie. Riduri de expresie. Oameni ce s-au implinit frumos, arzand lumanarea uneori la ambele capete. Pasionati de fotbalul lor, chiar daca au schimbat emblema campioanei United cu cea nu mult diferita a „inventiei” tematice FC United. Urcata in liga a saptea si inca sperand mai sus. Pe unele tricouri ale unor doamne bine scria chiar maxima infirmata, „Nu-i va prinde nici Craciunul”. Lumea fotbalului mare, „cunoscatorii”, rautaciosi de pe diverse drumuri sau chiar creduli in cursul deviat al campioanei, spusesera probabil la vremea lansarii noii entitati ca va muri in fasa. Nu i-au dat nici prima zapada si iata ca au trecut ani… Cu cateva promovari! Iar cei luati in deradere, desconsiderati, n-au ratat prilejul sa taxeze indiscretia, prin imprimeuri. Ce dragut.

Ce club de liga a saptea din lumea asta larga ar strange la peste 300 kilometri, in deplasare, o intreaga mica peluza? Greu de zis. La statie se anunta ca am fi 1.773 de platitori. Deloc rau, pentru o confruntare intre o nou promovata in liga a cincea, Blue Square Premier, si o trupa de-a saptea. Mai entuziasti sunt oaspetii, chiar si confruntati cu irosirea unui penalty. E doar un amical. Si, oricum, e doar un joc. Fotbal. Entuziast e si numarul 19, Haydon, un nume legat de fosta resedinta „originala” a vechii si decimatei Wimbledon. Haydon e de fapt mascota, nu ma intrebati ce animalut. Dar plin de viata, tinand ritmul imnului Ole Ole Ole Ole/We are the champs, We are…, din percutii cu capacul unui mare tomeron vertical. In vazul intregii tribune, pe esplanada „principalei”. Apoi a dat tura arenei, imbratisandu-se si impartind bezele inclusiv cu incercatii incaruntiti „uniti”.

Fratia actuala ma duce cu gandul la imaginea acelorasi fani, luand acum 15 ani sa zic drumul lui Selhurst Park ori Old Trafford pentru dueluri cu „saft”, de elita, intre alde Vinny Jones contra Andrei Kanchelskis. O tempora.  Putin le pasa ca au fost nevoiti, din principiu in cazul lui FC United ori din nevoi, in cazul lui AFC, s-o ia de la zero. Ba sunt chiar mandri cu statutul lor. Nealiniati. Ori mai bine zis aliniati fotbalului in varianta sa pura, geniala, putin atinsa de tentacula sportului-afacere.

Le studiez expresiile faciale si sesizez eliberarea de constrangerile dogmei fotbalului modern, comercial-publicitar. Pe care, e clar, nu mai dau doi bani. Ba unii dau, mai trec pe la Old Trafford, dar cat sa constate, cum aud, ca „United trebuie sa tot castige, pentru a strange banii sa-si acopere datoriile”. Si-mi aduc aminte de abtibildul vazut undeva in Manchester, lipit probabil de fani cu aceeasi orientare. In rosul dragostei, We love United. In negrul abisului, We hate Glazer. Cam la atat se rezuma existenta lui FC United. Fanii sunt actionari si implicit proprietari, au cuvantul lor. La United nu mai aveau un glas. Scepticii erau chiar purjati de pe Old Trafford, pentru exprimarea libera a opiniilor. Liberate? Democratie? Pufniti in ras, dar pe ascuns, va rog. Ca doar se filmeaza.

Dupa pauza, se marcheaza. AFC Wimbledon isi intra in rolul gazdei din esalonul superior, aflata cu doua saptamani inaintea debutului in Conference, chiar aici, contra lui Luton Town. Altadata, in deceniul trecut, un joc de prima liga, intre cluburi oarecum nonconformiste. „Gasca nebuna” contra „Palarierilor”. Chestii de mansarda, cu incapatanarea de rigoare. „We are The Dons” scrie pe unul dintre bannerele din peluza opusa, a fanilor gazdelor si, imi spun, ar fi la fel de savuros sa asist la amical din randul respectivilor temerari suporteri.

Daca e 1-0, e loc si de 2-0, copie la indigo, in ultimul minut. Tesatura pe dreapta, centrare in gura portii, gol. Mai presus de rezultat, strangerile de maini intre cele doua tabere, cu antrenorii invitati la o reuniune in receptia stadionului, in scopuri nobile. Caritabile. Fanii aplauda indelung iar jucatorii raspund, intr-un tur de onoare. Invingatori si invinsi. Contribuind la succesul fotbalului in forma sa pura. Impuritatile permeaza ambianta unor amicaluri televizate, mai „importante”, prin Asia ori Africa de Sud. Acolo unde se joaca in piept cu aig (inca?) ori etihad. Fotbalul mileniului III, cel de aproape 200 de mii saptamanal, in bocancii unui star. Stea?

Steaua lui AFC si FC United straluceste frumos. Si e purtata in suflete de patimasi pentru care fotbalul cu care cresteau acum trei-patru decenii e mai presus de victoriile cu trofee ce doar alimenteaza jocul modern, pe datorie, cinic si rece la suflet dar luand fata cu reclamele tipatoare.

AFC Wimbledon 2, FC United un penalty ratat si o bara din lovitura libera. Sezonul bate la usa, chiar si in ligile mici. La Kingstonian, printre altele, vor poposi in august candva prim-divizionare ca Luton ori Oxford, cu care „vechea” Wimbledon se batea in „vechea” elita, masurat numita First Division. Acum totul e Premier, ultra si extra. Vorba aceea, imprimata pe tricoul fanului indarjit impotriva creditatului in numele clubului sau de suflet. F**u-i. El se va multumi cu UniBond si deplasari locale. Europa e pentru cei ramasi la Old Trafford. Iar Londra, in acest context, a fost o adevarata aventura. La care au raspuns sute. Frumos. Inaltator. O pilda demna de urmat. Usor de zis, aproape imposibil de abordat, pe alte meleaguri.

Reclame

Ziua 97. Cursa Universitatilor, Lupta Albastrilor

martie 30, 2009

Va scriu cu amanunte picante despre o intrecere pe ape. Despre un eveniment sportiv de intensitate maxima, consumat pe durata a nici 20 de minute, dar care starneste un interes aparte de la lansarea sa acum aproape doua secole. Traditia se mentine, rivalitatea sportiva e la cote maxime iar plamanii si muschii unor adevarate masinarii umane par a exploda in expansiunea de efort fizic.

Dar inainte de a gasi punctul ideal de vizionare pe malul Tamisei, sa notam cate si mai cate, pentru toti, se intampla in metropola. Pe Wembley, intr-un joc amical, David Beckham stabileste recordul de selectii pentru nationala Angliei intre jucatorii de camp, 109, depasind fosta „borna” a regretatului Bobby Moore. Capello oferindu-i veteranului inca o selectie intr-o partida neoficiala, da si apa la moara unora care constata ca „Becks” a strans in ultima vreme „caps” la echipa reprezentativa si intrand in joc in ultimele minute ale unei intalniri cu gen Bantustan. „Sa fi transpirat mai mult pentru a merita selectiile. Le-a strans prea usor” e parerea recordmanului absolut la nationala Albionului, portarul Peter Shilton. Sa fie ale sale 125 selectii in pericol? Pazea, vine Beckham.

Mai pe seara, la aceeasi ora 20:30 la care s-a stins pentru o ora lumina mai intai in Insulele Chatham, din Pacific, iar apoi in Fiji, Noua Zeelanda si tot asa, de parca ar fi Anul Nou la sfarsit de martie, pe malurile Tamisei, in diagonala peste podul Parlamentului, doua obiective cu o simbolistica aparte s-au cufundat si ele voit in intuneric, pentru aceleasi 60 de minute, cu ocazia Orei Pamantului in 2009. Big Ben, turnul cu ceas al Parlamentului, si London Eye, „roata” survoland peisajul capitalei, au disparut de pe linia orizontului nocturn londonez. La fel si arenele Stamford Bridge ori White Hart Lane, printre altele… Deloc rau, nitel diminuata factura la energie electrica. N-am nimic impotriva initiativei Earth Hour, lansata in 2007 in Australia, dar asemenea gesturi de a proteja natura si de a economisi resursele fara a consuma in nestire fara rost n-ar trebui sa fie populiste, de fatada, odata pe an, ci sa fie parte marcanta a constiintei umane, a existentei si modului nostru de viata pe pamant. Iar cand ma refer la „restrangere”, includ tot… meniul: nu tu limuzine mari consumatoare de combustibil, nu tu masini de spalat vase mari consumatoare de energie electrica, iar lista ar putea continua la nesfarsit. Chiar e nevoie sa se inveleasca in blanurile unor mamifere pe cale de disparitie? Asa ca e bine sa se mai stinga lumina, dar nu la unison si parca la comanda, ci din instinct. Nu de alta dar o asemenea <Hai sa stingem lumina fratilor la 20:30 ca prea ne-am destrabalat in consum in ultimii „n” ani!> ne-ar putea aduce aminte de anii cand de-o parte a Cortinei de Fier se tot „lua curentul” la ore exacte, conform unui plan bine gandit, „pisicologic”. Ar trebui sa plece din sufletul fiecaruia simtamantul de a trai in concordanta cu natura si de a nu abuza… dar cu cine sa rationalizezi!?

Unii stabilesc recorduri, altii sting lumina, altii ies sau… „sunt scosi” la proteste in preludiul gi-tuenti cum ca Vezi Doamne sistemul n-ar mai fi viabil (dar cine si de ce l-a facut sa nu mai para viabil?) si hai sa spanzuram regele si sa traiasca Regele, cu totii „schimbam ora”, iar altii ies pe ape.

Duminica, 29 martie 2009, ora 15:40, a 155-a editie a „Bataliei Albastrilor”, The Championship Race, cursa de canotaj 8+1 intre Oxfordul bleumarin si Cambridgeul albastru azuriu, o intrecere sportiva a institutiilor de invatamant superior. Doua universitati de renume, un unic tel: de a trece primii linia de sosire inaintea podului Chiswick, dupa o cursa in amonte pe Tamisa. Inca o pagina intr-o istorie fascinanta…

Totul a pornit de la provocarea unui student la Universitatea Cambridge, Charles Merivale, care i-a aruncat manusa prietenului si tizului sau de la Oxford, nepot al scriitorului William Wordsworth. Hai sa ne intrecem cu barcile! Ideea lui Charles din 12 martie 1829 era lansata la apa in 10 iunie, la Henley-on-Thames, in susul fluviului de la Londra spre vest. Oxfordul lui Charles Wordsworth avea sa castige editia inaugurala iar localnicii aveau sa adopte evenimentul, devenit ulterior renumitul Henley Royal Regatta.

The Boat Race, cum a fost alintata, a fost mutata pe apele Tamisei londoneze, la Westminster, de unde era stramutata in amonte, in locurile actuale, in 1845, odata ce zona Parlamentului a devenit prea aglomerata pentru asemenea desfasurari de forte. Ambarcatiuni si echipaje, sustinatori de la universitati, gura casca, tot mai multi si mai multi. Cursa crestea in importanta…

N-au lipsit momentele de cotitura in The Battle of The Blues. Ambarcatiunea celor din Cambridge se scufunda in 1859 iar in 1898 trecea linia de sosire, desi luase apa la bord. In 31 martie 1912 ambele se scufundau, revenind la suprafata si luand-o de la capat in 1 aprilie. N-a fost pacaleala. Oxfordul s-a scufundat in 1925 iar peste doi ani asemenea evenimente notabile ar fi fost consemnate in transmisie directa radiofonica. La televizor, din 1938. BBC a lansat la apa o traditie, ITV1 a inregistrat 7,7 milioane telespectatori la cursa din 2006, intrecerea Oxford – Cambridge pe Tamisa devenind astfel al cincilea eveniment sportiv ca importanta al anului in Regatul Unit, dupa interesul manifestat in jurul reuniunii hipice Grand National, a finalei fotbalistice F.A. Cup, a finalei masculine de la All England Lawn&Tennis Club sau mai pe sleau Wimbledonul tenisistic, respectiv a cursei de Formula 1, British Grand Prix.

Ceva mai mult de un sfert de ora pe Tamisa, in intrecerea unor studenti inrolati la Oxford si Cambridge, pretuita la asemenea parametri care spun totul despre comuniunea insularului cu apele, despre statornicia sa in ciuda caracterului instabil, unduitor al izvorului vietii.

Din 1829, liderii echipajelor dau cu un ban aurit pentru alegerea culoarului. A vasli mai aproape de malul nordic, cel spre „centrul orasului”, spre esplanada Middlesexului, aduce cu un avantaj la prima respectiv ultima cotitura a fluviului. A vasli mai aproape de cel sudic, spre Surreyul rural, ar aduce cu un avantaj pe mai lunguietul parcurs de mijloc al cursei. Lupta se da pe parcursul Tamisei ce face un U intors. Imaginati-va forma unei coafuri feminine retro, cu o ondulare placuta peste urechi. Moneda e pastrata in Muzeul Raului si al Canotajului, din Henley, care adaposteste si pictura Battle of the Blues.

Batalia incepe practic in septembrie. Atunci sunt alesi vreo 40 de potentiali candidati pentru locurile din ambarcatiuni. Pana la Anul Nou, mai raman cam 24-28. Studii si antrenamente, jumatate de an. Cei din Cambridge, pe raul Ely din localitate. Cei din Oxford, pe apele din Wallingford si in centrul din Iffley Road, acolo unde, scriam recent, Roger Bannister cobora in premiera in 1954 sub 4 minute in alergarea pe o mila. Ceea ce n-am spus e ca Bannister a fost ajutat in tentativa sa de doi asa zisi iepuri. Daca atletismul e un efort individual si iata ca totusi… nu, in schimb canotajul e un efort colectiv de coordonare. Cam cu 4 saptamani inaintea Bataliei, echipele sunt definitivate. Rezervele Cambridgeului se numesc Goldie iar cele din Oxford formeaza barca de rezerva Isis. 

Invinsii anului precedent ii provoaca pe invingatori la o alta cursa si uite-asa se perpetueaza traditia unei intreceri sportive inaltatoare prin fair-play. N-ai cum trisa, n-ai cum fenta. Te lupti cu apele, cu valurile, cu curentii subacvatici, cu vantul, cu propriile slabiciuni umane, poate cu ploaia sau razele piezise. 250.000 de oameni pe margine, milioane de britanici in fatele televizoarelor, zeci de milioane pe alte meridiane, la TV.

Oxford triumfa initial, Oxford castiga si in 2008, dar per total e 79-74 pentru Cambridge. 80 pentru Azurii in 2009? Sau 75 pentru Bleumarini?

Matthew Pinsent, cvadruplu medaliat olimpic cu aur, gratia ambarcatiunea Oxfordului intre 1990 si ’93. Altele sunt numele de pe diverse meridiane care se aseaza in scaunele glisante pentru Batalia din 2009. Oxfordul se prezinta cu cea mai grea echipa din istoria curselor iar Cambridge cu cel mai greu echipaj dintre cele aliniate peste ani de Azurii. Ce atarna mai greu te propulseaza mai tare, cum avea sa constate Cambridge in 1998, cand, vaslind cu cel mai greu si inalt echipaj de pana atunci, stabilea un record absolut al Bataliei, in a sasea lor victorie anuala la rand: 16.19. Nici saisprezece minute si jumatate le-au trebuit sa vasleasca de dupa podul Putney Bridge, cam din dreptul pubului Duke’s Head, peste ape de Craven Cottage, arena lui Fulham FC, si pana aproape de podul Chiswick, mai exact pana in dreptul pubului The Ship, Corabia…

Asa ca stiu ele ce stiu… Grele… Baietii de la Cambridge au comandat de fapt zeci de burgeri cu carne de vita si o galeata de cartofi prajiti, pentru apres, indiferent de rezultat. Cu sampanie sau nu?

Dar iata-i pe protagonistii care vor fi cronometrati intermediar la locurile traditionale The Mile Post, de la o mila de la start, apoi la podul Hammersmith, reconstruit in 1887 de inginerul care salva Londra de propria-i retea de canalizare rabufnind din strafunduri, Bazalgette, si unde recordul e detinut de Cambridge, in 6:20, si la podul feroviar Barnes, construit in 1849 in patria lansarii… la apa a … fotbalului, unde in acelasi 1998 Cambridge trecea cel mai iute din istorie, in forta… 13:32.

Asadar, prin dreptul depozitelor Harrod’s si a berariei Mortlake vor vasli ca posedati urmatorii…

In bleumarin, Oxford… Michal Plotkowiak, Colin Smith, Alex Hearne, Ben Harrison, Sjoerd Hamburger, Tom Solesbury, George Bridgewater, Ante Kusurin si Colin Groshong.

In azuriu, Cambridge… Rob Weitemeyer, Henry Pelly, Ryan Monaghan, Peter Marsland, Beaglan McEachern, Hardy Cubasch, Tom Ransley, Silas Stafford si Rebecca Dowbiggin.

Da, exista o Rebecca, a existat cate o canotoare in ambele ambarcatiuni in unii ani. De prin partile noastre, croatul Kusurin, din Nova Gradiska, plecat din Zagreb sa studieze la Washington si acum ajuns la colegiul Kellogg din Oxford. Cine va impinge si trage mai vartos pe cele putin peste 4 mile?

Raspunsul la intrebare, din mersul bicicletei, pe esplanada Tamisei, in urmarirea protagonistilor… Patru dintre canotorii Universitatii Oxford au luat startul dupa o noapte mai… scurta cu o ora in care si-au definitivat lucrari imperativ a fi predate pana la amiaza zilei urmatoare. Neo-zeelandezul Bridgewater, cu un nume predestinat, Podul Apei, s-a destainuit celor de la The Times ca pregatirea universitara din noaptea dinaintea cursei i-a luat gandul de la Xchanging Boat Race. Cursa a abordat-o de la alti parametri, mai relaxat…

Poate si de-aici startul mai bun al outsiderei Cambridge, care la prima mila o batea la sutimi pe Oxford. S-a mers cap la cap, dupa care Oxford a inceput incet-incet sa ia avans… La final, acesta a fost de 3 lungimi si jumatate de barca sau 12 secunde: Oxford in saptesprezece minute in cap, Cambridge in 17:12. Asadar 79-75 pentru Cambridge. Victoria favoritei e logica, daca tinem cont de cei patru olimpieni din ambarcatiune.

A fost o duminica mohorata, inchisa, rece pentru un sfarsit de martie, dar traditia s-a perpetuat. Intr-un asemenea eveniment sportiv etica si moralitatea intrecerii permeaza niste tendinte sociale tot mai expuse eroziunii morale si de aici exemplul pozitiv al competitiei, plin de semnificatii adanci. Pentru cinici si sceptici, doar o vorba… cata vreme asemenea triumfuri ale spiritului uman exista, inca traim intr-o lume buna, „salvabila” de la autodistrugere. Un sport mai putin mediatizat, in umbra comparativ cu altele in care efortul fizic si mental atat in pregatire cat si in intrecerea in sine e evident mai mic. Dar, paradoxal, parca mai pur prin brutalitatea sa. Alte considerente n-ar mai fi, ci doar o provocare din partea celor de la Cambridge pentru revansa din 2010. Ai pierdut? Continua.

Ziua 91. Neurologul sub 4 minute pe mila, la 80 de ani

martie 21, 2009

Competitiile atletice internationale n-au in program concursuri pe distanta de o mila si totusi, dat fiind ca in Marea Britanie alergarile sunt practicate inca din secolul al XVII-lea, IAAF inca omologheaza rezultatele inregistrate pe o unica distanta non-metrica, si anume mila, doar in scopul contabilizarii recordurilor.

O mila echivaleaza cu ceva mai mult decat un kilometru si jumatate, mai exact 1,609344 km, iar londonezul care acum mai bine de o jumatate de veac reusea sa o alerge in premiera in mai putin de 4 minute tocmai a aniversat implinirea a 80 de ani. Trebuie insa mentionat ca unitatea imperiala de masura n-a fost o gaselnita uzitata exclusiv de forurile atletice insulare, din contra, atleti de pe toate meridianele punandu-se la incercare pe cea aproape 1.610 metri, un record mondial in proba feminina, insa pe vremea cand inca nu erau omologate de IAAF, fiind stabilit chiar la Timisoara iar actualul record mondial al probei apartinand unui marocan. 

Dar unui englez nascut in Harrow, in nord-vestul Londrei, i-a revenit onoarea de a cobori in premiera sub stacheta celor 4 minute pe mila, in cadrul unui concurs atletic intre British AAA, Asociatia Atletilor Amatori din Marea Britanie, si Universitatea Oxford, pe pista Iffley Road din orasul universitar. In 6 mai 1954, in fata a 3.000 spectatori, Roger Bannister intra in istorie, cu timpul de 3 minute, 59 secunde si 4 sutimi.

Un an mai tarziu, Bannister isi publica memoriile in cartea „The Four Minute Mile”, in care isi justifica optiunea de a nu se mai alinia in curse atletice dupa doborarea recordului. Ceea ce nu l-a impiedicat sa alerge, chiar si pana acum, la implinirea a 80 de ani, cum se destainuia suplimentului sportiv al cotidianului The Daily Telegraph in 23 martie, la aniversarea zilei sale de nastere. „Martea si joia”…

Bannister a studiat medicina la Oxford, profesand si devenind cadru universitar in disciplina neurologiei, in fruntea colegiului Pembroke.

Dupa performanta sa, in luna imediat urmatoare, australianul John Landy corecta recordul milei, la Londra, de atunci acesta fiind tot ajustat in jos, de 3 ori de Sebastian Coe, de doua ori de Steve Ovett si o data de Steve Cram, mai apoi doi sprinteri nord-africani, si anume algerianul Noureddine Morceli si marocanul Hicham El Guerrouj, doborandu-l pana la „cota” actuala. La Rieti, in septembrie ’93, ajungea la 3:44.39 iar la Roma, pe 7 iulie 1999, cronometrul se oprea la 3 minute 43 secunde si 13 sutimi. Record in viata…

Dintre atlete, pana la recunoasterea rezultatelor de catre IAAF, in 1967, monopolul britanic a fost spart abia la Timisoara, in 1 noiembrie 1953, de Edith Treybal, cu 5 minute si 3 sutimi, care avea sa reziste pana in acelasi mai ’54.

Dupa ’67, Natalia Marasescu, la Bucuresti si Auckland, mai apoi Maricica Puica, la Rieti, si Paula Ivan, la Nisa, in 10 iulie 1989, au reusit doborarea recordului feminin in proba de o mila. Performanta Paulei a fost depasita in ultimele doua decenii doar de rusoaica Masterkova, in august 1996, la Zurich, cu 4 minute, 12 secunde, 56 sutimi.

Sir Roger Bannister n-a triumfat la Jocurile Olimpice dar, initial fara a se antrena intens, marsand pe studiile universitare, a trecut primul un prag ce se cuvenea a fi trecut in premiera de un insular, intr-o proba tinand de unitatile de masura imperiale.

Desi mila si omoloagele ei au cedat evident teren in fata masuratorilor si directivelor continentale, cursele de alergari tin cont de traditia sportiva si nu putine sunt intrecerile din insula inca desfasurandu-se pe o mila, 3 mile, 5 mile, 10 mile, 20 sau mai stiu eu cate mile…   Concursurile internationale prefera distanta „mai rotunda” de o mie cincisute de metri.

Ziua 54. Stafeta in Hyde Park

februarie 14, 2009

Daca soarele e in suflet, fiecare zi din an e aidoma uneia de Craciun. Daca dragostea e in suflet si e impartasita, fiecare zi din an e speciala. Exista insa aceasta fortata convenienta sociala de provenienta nord-americana – se putea oare altfel? – si cu un pronuntat iz comercial, pe nume Valentine’s Day. Un buchet bogat sau o floare frumoasa, un gand cald si sentimente alese, ar trebui sa fie norma zilei si nu aniversate intr-o aliniere la unison intr-o zi din miezul lui Faurar. Pentru unii, din fericire, 14 februarie e si altceva decat dragoste la norma.

Din 1949, Hyde Park Relays este o competitie de alergari rezervata diverselor institutii de invatamant superior din Anglia si Europa. Cei mai iuti studenti de la Oxford si pana la Milano se alatura in echipe de 6 competitori pentru a se intrece sub forma de stafeta. A fost a 60-a aniversare, in jurul lacului Serpentine si a Long Water, din sudul renumitului Hyde Park din centrul Londrei.

In acest an, s-a alergat sub logoul Run naked… it adds colour to your cheeks. Alearga gol… te va imbujora! Nu s-a alergat in pielea goala, in primul rand pentru a-i ocroti pe pudici, in al doilea rand pentru ca fiecare universitate s-a aliniat la start in culorile traditionale si in al treilea rand pentru ca, desi dezghetata in premiera dupa doua saptamani, ziua de sambata a fost doar nitel mai domoala decat frontul de frig care a lovit neasteptat insula in februarie.

La capatul estic al Serpentine, o statuie a Reginei Caroline, in onoarea careia au fost formate artificial, acum aproape trei secole, celebrele lacuri din Hyde Park. Caroline, consoarta Regelui George al II-lea. La doi pasi, traseul de alergare al Hyde Park Relays. Baietii au alergat pe distanta de 5 kilometri, alergata de fiecare din cei 6 membri ai stafetei. Fetele, pe 3,5 kilometri. La final, cu totii castigatori, imbujorati si veseli. Dintre castigatori, cativa invingatori, si in asemenea curse rivalitatea dintre Oxford si Cambridge fiind evidenta. Oxford primii, Cambridge pe doi.

La festivitatea de premiere, stafeta din Cambridge primind vestea clasarii pe doi

La festivitatea de premiere, stafeta din Cambridge primind vestea clasarii pe doi

Clubul nostru de alergari, Serpentine Running Club, a fost intr-un fel gazda, ajutand in parteneriat la organizarea evenimentului, iar Sweatshop, bransa atletica a renumitului Harrods din Knightsbridge, a sponsorizat competitia. Mai presus de toate, 60 de ani de stafeta in Hyde Park si cativa tineri studenti iuti de picior. S-a alergat „pe bune” sau s-a alergat cu balonase agatate de sort… O sarbatoare a alergarilor, o lupta onesta cu secundele. Purtata de tineri din toate colturile Angliei dar si de profesori carunti si inca agili de la Sheffield University precum si de politehnisti pana si din Polonia.

Festivitatea de premiere, gazduita de Imperial College London in campusul din South Kensington, a fost un deliciu, in vreme ce peste drum, la Royal Albert Hall, evolua Cirque du Soleil. O sambata cu soare cu dinti dar cu raze in suflet.

Si pentru ca am amintit de Serpentine, la finele antrenamentului de astazi, pe pantele din Greenwich, de la Observatorul meridianului zero, antrenoarea ne-a impartasit vestea ca 14 februarie, in urma cu 5 ani, reprezenta debutul acestei anumite sesiuni de pregatire. Putini se aliniau atunci la poalele delusoarelor de langa Muzeul National Maritim, multi mai multi am gafait acum, la moment aniversar. Aproape 40. Cate o bombonica Ferrero Rocher ne-a rasplatit la final prezenta, pe cand ne trageam sufletul, ne scoateam bocancii inamoliti si ne schimbam la „botul calului”, la portbagaje. Viata de alergator. Aburi pe gura, stropi de noroi, 36 de minute de alergari in susul pantelor si un surplus de vigoare. Ce nu te doboara, te intareste. Candva, spre finele jurnalului meu, intr-o buna zi de mai, toate acumularile pe pante, in iarna, m-ar putea ajuta, cu Voia Domnului, sa-mi poarte pasii peste linia de final.

Pana atunci, sa ne bucuram de Valentine’s Day de aniversarile zilei… 60 de ani de stafeta in jurul lacului cu numele clubului nostru si 5 ani de pante. La mai mare.

Ziua 22. A 45-a si ultima ecluza pe Tamisa

ianuarie 13, 2009

Sunt 45 de toate. De la Lechlade, unde Tamisa devine navigabila, si pana la varsarea ei in Marea Nordului, cele 45 de ecluze regleaza debitul curgerii fluviului pe zeci si zeci de kilometri spre est, in care „coboara” cu o diferenta de nivel de 71 metri.

Ecluza cu pod dinaintea rezidentialului Ricmond, unde locuiesc alde Mick Jagger, este ultima pe Tamisa inaintea varsarii in mare.

Ecluza cu pod si baraj dinaintea rezidentialului Richmond, unde locuiesc alde Mick Jagger, este ultima pe Tamisa inaintea varsarii in mare.

E o amiaza mohorata de ianuarie in care englezii nu-si scot nici cainele din casa iar pe masura, Tamisa nu-si ascunde dezamagirea ca e plouata. Apele sunt murdare si involburate. Iar inainte de Richmond chiar fac spume. De ce?

Poate ca simt ca nu mai au viata lunga… De aici, intrand propriu-zis in Londra si serpuind cat mai incolacit spre est, parca pentru a-si intarzia varsarea, apele vor trece pe langa Gradina Botanica din Kew, adapostind in sere plante exotice, apoi pe langa pitoreasca zona Mortlake-Barnes, unde candva se juca primul meci de fotbal din istorie, apoi pe langa Wetland cu rezervatia sa de pasari, si tot asa. Apoi Heliportul Westland, peste ape de Chelsea, unde aterizeaza Roman, gradinile Ranelagh, ce gazduiesc primavara Expozitia florala Chelsea, parcul Battersea cu pagoda pacii si  Battersea Power Station, dezafectata si in a carei vecinatate straniu au ales Statele Unite sa-si mute sediul ambasadei din „buricul” metropolei, aproape de Bond Street, apoi muzeul Tate Britain pe-un tarm si palatul Lambeth cu parcul arhiepiscopal, din preajma Podului Lambeth. Iar de-aici stim cu totii, din poze sau filme…

Ar urma Palatul Westminster, cu Camera Comunelor, si alte obiective de prim rang ale Londrei care, amplasate pe esplanada tot mai labartatului fluviu, sugereaza insemnatatea Tamisei in peisajul si viata capitalei britanice. Cu totii ne imaginam Tamisa, cand vine vorba de ea, in preajma Parlamentului sau scurgandu-se mai in aval pe sub Tower Bridge, la Turnul Londrei cu a sa poarta a tradatorilor, o cale de acces pe apa in interiorul cetatii. Tamisa are insa un drum mult mai lung de strabatut pana in Londra decat ne-am putea imagina si, pe masura, ascunde intimitati fascinante, umbrite insa absolut de obiectivele turistice cu magnet la public din aval.

Pana sa abordeze Londra sa zicem cam in zonele Twickenham ori Richmond, Tamisa si-a sapat drum de la vest udand printre altele Windsorul regal, Oxfordul universitar ori pomposul Henley cu a sa Regata nautica din vara si proprietatile regale de la Hampton Court Palace. Tamisa in amonte ofera si farmecul celor 45 de ecluze ale sale. Fiecare cu un bazin inundabil in preajma, tot pentru a controla debitul apelor si a absorbi eventualele deluvii dinspre izvoare spre capitala. Iffley Lock si Sandford Lock au fost construite chiar in indepartatul 1631 (!!!) iar anul 1773 a fost unul aparte, cu 7 ecluze ridicate pe Tamisa… Unele au nume rezonante, Old Windsor Lock, construit in 1822, altele hazlii… Pinkhill Lock… Dealul roz, din 1791.

Ultimei dintre ecluze i-am surprins barajul… la lucru. Am fotografiat dinspre varsare inspre amonte, remarcabil fiind lacul de acumulare tocmai creat „la deal”, spre izvoare, in scopuri navigabile. Acesta a fost si motivul construirii in 1894 a ecluzei cu pod pietonal de la Richmond, pentru a transforma uneori doar suvoiul de apa din zona Twickenham intr-un rau in toata regula. Initial, demolarea in 1832 a vechiului pod London Bridge, cel mai in etate din capitala, cu ale sale palisade care-l protejau, a rezultat intr-un mult mai variabil flux si reflux al apelor Tamisei, in marje considerabil mai largi, care au dezafectat si cotele apelor in amonte, la intrarea in zona urbana.

Prin construirea Richmond Lock s-a asigurat un minim de 1,72 metri adancime pe portiunea in amonte pana spre Teddington, indeajuns pentru navigatie. Iar in 1908 s-a decretat trecerea apelor Tamisei de la un anumit punct, la 320 metri dupa ecluza Teddington, precum si a unicei dintre ecluzele raului, cea de la Richmond, in jurisdictia Autoritatii Portuare Londoneze.

Richmond Lock are o ecluza la malul nordic, dinspre Middlesex, si o rampa la malul sudic, in dreapta imaginii, spre comitatul Surrey. Iar in mijlocul constructiei de gradul II listata intre vestigiile patrimoniului national, incorporate in structura podului, se afla cele 3 porti otelite ale barajului, cantarind 32 tone fiecare, late de aproximativ 20 metri si inalte de aproape 3 metri. Micutul baraj dinaintea zonei sud-vest londoneze Richmond la lucru…

Cam doua ore inaintea si dupa fluxul Tamisei portile barajului se ridica in structura podului pietonal iar atunci pana si vase de 80 metri lungime pot naviga nestingherite pe centrul cursului de curgere. In rest, portile sunt inchise, generand o diferenta de nivel de pana la 3 metri, iar ambarcatiunile folosesc ecluza de pe malul nordic in vreme ce barcile usoare, gen caiac-canoe, panta de pe malul zonei St Margarets. Mecanismul este hidraulic dar toate ecluzele Tamisei au ingrijitorii lor, care traiesc chiar la piciorul podului, in stanga imaginii cum ar fi cazul la Richmond Lock.

Vechi cladiri sunt reamenajate intru extinderea spatiului locativ. Una cu turn cu ceas din complexul arhitectonic din preajma ecluzei Richmond...

Vechi cladiri sunt reamenajate intru extinderea spatiului locativ. Una cu turn cu ceas din complexul arhitectonic din preajma ecluzei Richmond...

In fotografia barajului se poate observa, in fundal, spre amonte, podul Twickenham. Ar urma cel din Richmond, cu fascinanta suburbie amplasata pe deal, un… orasel in oras, cu de toate, de la Primarie si biblioteca pana la buticuri si supermarketuri, de la proprietati de lux locuite de unii ca Mick Jagger si pana la vastul Parc Richmond, o minunatie a naturii cu lacuri, cabane, refugii, Colegii de dans si turme imperturbabile de cerbi. Toate astea undeva pe malul nordic.

Pe cel sudic, mai in aval, unde am surprins reconstruirea unei impozante cladiri cu turn cu ceas, panouri publicitare invita la achizitionarea de proprietati in ansamblul Richmond Lock, din preajma ecluzei, unde 5-6 cladiri in toata regula, aspectuoase, isi asteapta si mai multi rezidenti. Preturile, intre doua si 4 milioane lire sterline, sugereaza scara sociala a imprejurimilor dar si o oarecare necorelare la realitatile actuale. Pana si multimilionarii rusi se feresc de la a mai cumpara piparat in sud-vestul Londrei. Chiar, daca ar fi sa pun Ricmondul pe harta undeva in sud-vestul capitalei, atunci as alege ca repere, sa-l amplasez, undeva intre mult ravnitele Kensington ori Knightsbridge, printre altii si cu mai noii imbogatiti amintiti, si asezari satelit gen Esher, preferate de staruri fotbalistice ce n-au prea mult de rulat fie pana la antrenament, in Cobham, fie pana la stadionul Stamford Bridge…