Posts Tagged ‘campioana olimpica’

Încă unul – câştigător – la MARATOANELE MELE

octombrie 10, 2010

După, nimerit îmboldit de Mona, am sorbit două Stejarul. 7% alcool. Deci mi-am scuturat niţel pletele. Şi mă răsfăţ scriind la persoana I şi despre ceea ce a fost a 11-a ediţie a Maratonului Timişoarei, de duminică 10.10.2010, cu startul la ora 10 şi 10. Pentru ca n-a fost una oarecare, ci foarte altfel. Tot pe 42 kilometri şi vreo 200 metri, dar într-adevăr altfel. Din două puncte de vedere.

Primul… Mi s-a întâmplat pentru prima oară să mă accidentez alergând, după 16 ani şi ceva de noroc şi fericire, scutit de coşmarul atletului. Cu aproape 3 săptămâni înaintea cursei, mai exact cu 19 zile, într-o seară de marţi, gamba stângă, cea forte şi de mare sprijin în condiţiile în care piciorul drept, operat, mi-e încă atrofiat şi slăbit şi după aproape 20 ani, a pocnit cum auzi artificiile. Un poc sec, parcă un cuţit în muşchi şi teama imediată că asta a fost… Muşchiul cedase la o întindere bruscă. La un blestemat de semafor. Mi-am zis că s-a dus alinierea la start şi cele 13 săptămâni de antrenamente, uneori în draci, pe pante de 10% sau ignorând torenţiale. M-am întors acasă cu „piciorul în mână” şi nici în pat nu puteam sta. 6 săptămâni, dixit pe Google. 

Al doilea… Cu chiu cu vai şi doar două antrenamente uşoare, la două săptămâni după accidentare sau cu 4-5 zile înaintea Maratonului, cum vreţi, m-am prezentat la start. Pentru prima oară după sute de curse neştiind dacă voi ajunge acolo, la finish. Ce va fi? Cum va reacţiona gamba? Mă va ţine? Sau abandon? Dar mi-am zis că e ultimul, da, ultimul concurs alergat în roş-galbenul lui Serpentine Running Club din Londra, asociaţie la care debutam în 1 ianuarie 2005, într-o întrecere de 10 kilometri. Şi mi-am spus că e musai să onorez momentul. Era ultima cursă în acel tricou cu mâneci lungi care nu ştiu din ce fibră a fost fabricat să reziste încă, în ceea ce pare a fi fost chiar ultimul maraton al Timişoarei organizat de www.maraton.ro , de Atletic Club Maraton Timişoara. N-aveam cum să nu mă prezint la start. Şi într-un picior sau în mâini, şi tot trebuia cumva să-l alerg. Abonamentul de membru „Serpie” îmi expiră luna viitoare…

Acum, după, meditând la o minunată şi însorită duminică cu 6 Celsius, una plină de emoţii dintre cele mai intense şi polarizate, în care am izbutit să trec de toate cele 8 ori în traseul şerpuind peste Bega, îmi zic că nu ştiu cum am scos-o la capăt. Şi nu oricum. Ci chiar câştigând Maratonul la categoria mea de vârstă, 30-39 ani, în timpul de 3h16:52, conform tehnologiei ChampionChip, firmă globală care discută la sânge în metri şi secunde, prin trimişii ei de la Budapesta, Attila şi Milan. Am încheiat pe locul 6 în clasamentul general şi am înregistrat al doilea meu timp în cursele de Maraton, Personal Best rămânând cel din septembrie 2009, la Wroclaw, în Polonia. Am alergat deci mai repede decât în precedentul Maraton, din martie, de la Barcelona…

Că lumea e mică o sugerează şi prezenţa aici a unui polonez, Tadeusz Dziekonski, şi nu unul oarecare, ci cu vreo 265 Maratoane în picioare. Leş de 60 ani care a alergat şi Dumnealui anul trecut Wroclawul, unde mă aliniam într-o pitorească tentativă…

Nu mă întrebaţi cum de-a ieşit aşa. Parcă a fost de basm. Miracol? Gamba se regenerase doar din plimbări uşoare, fără nici cel mai mic leac, muşchiul a rezistat, cei 42 şi ceva au fost rulaţi iar această amintire îmi va alina toate zilele ce-au fost, sunt şi vor fi în care n-am un cuvânt de zis, bolborosind în gol pe un nenorocit de blog. O amintire pe loc de frunte între foarte multele experienţe de concurs, de la nord de Cercul Polar la Atena şi de la Dublin în Catalunya…

<What next?> Nu ştiu exact ce va urma, post-Serpentine. Alte curse, pe cont propriu, fără vreo apartenenţă? Posibil. Dar cert voi merge înainte, la capitolul antrenamente. Nici nu e indicat să te laşi brusc, ci doar treptat. Dar cred că singura şansă e să dau înainte, nu neapărat la fel de înverşunat ca pe alocuri, în alte foste sesiuni pregătitoare. Altele sunt acum priorităţile de suflet însă nu voi stinge flacăra.

Mai ales că Mona m-a înţeles, a fost acolo, la finish. Şi poate şi pentru că, mai des ca niciodată în Timişoara, am auzit încurajări de pe margini, de la trecători întâmplători sau privitori avizaţi, semn că falia se conturează mai clar. Am impresia că într-o ţară căzută în plasa şofatului nevricos bară la bară şi a consumerismului materialist fără cap, doar de dragul unui fals nivel de trai şi a unui parşiv aşa zis statut social, se regăsesc însă tot mai mulţi care-şi revin în simţiri şi care fac pasul de cealaltă parte a faliei, percepând, înţelegând, susţinând, aplaudând şi fiind pe faţă în celălalt trib, cu vederea spre normalitate. Lucrurile se mai schimbă. Dacă până acum eram doar o mână de „nebuni”, astăzi am simţit acel altceva, extrăgând ce-i drept partea bună din lucruri.

Victoria mea a fost că am ajuns la final, lupta cu sine fiind cea mai grea în Maraton. Triumful la 30-39 ani, în competiţie cu alţii, a fost doar un bonus. În ziua în care tricoul roşu a devenit amintire. Spânzurat pe-un umeraş. Aşa a fost să fie, simbolic, în oraşul meu natal…

Ca un P.S., s-a repetat ca Maratonul, atât cât a fost mediatizat, adică puţin, să fie zugrăvit anapoda, denaturat, trunchiat, cu erori informaţionale jalnice şi străvezii pentru cei „in the know”, de către o presă neînţelegând mai nimic din spiritul şi cam tot ceea ce implică un asemenea eveniment. Sunt colegi de breaslă dar zău, vai de lume pentru ignoranţa şi incompetenţa lor leneşă, scrijelind din fotoliu, după ureche. Şi-atunci cum să fie puşi în temă şi magnetizaţi spre o asemenea probă consumatorii de ştiri!? Şi asta într-o ţară campioană olimpică la zi în proba feminină de maraton, prin Tina Diţă la Beijing… Apropo, jos pălăria Stimată Silvia Banda, unică participantă la Timişoara, o localnică păstrându-şi coroniţa peste ani!

Ziua 170. 2:45

iunie 10, 2009

Nu e trei fara un sfert, nici dupa-amiaza, nici noaptea, ci a batut deja ceasul al unsprezecelea. E raportul dintre orele petrecute practicand activitati fizice sau sport si cele covarsitor mai multe consumate in fata monitoarelor TV ori PC, si ii priveste pe adolescentii englezi de gimnaziu. Statistica mai sugereaza o bomba cu efect intarziat, prezicand ca 90% din actualii scolari vor fi supraponderali la mijlocul acestui secol.

Veti spune poate ca nu ne priveste viitorul odraslelor insulare insa, in primul rand, Romania si alte tari central europene trase de maneca si aliniate in Uniunea Europeana copiaza cu sarg, mai de voie, mai de nevoie, moduri existentiale din Occident, imbratisand la gramada inclusiv metehne deloc demne de urmat ca sezutul in fata monitoarelor ori alimentatia necorespunzatoare, iar in al doilea rand nici in curtile scolilor noastre sau pe tot mai restransele spatii verzi nu vezi grupuri de scolari zbenguindu-se si bucurandu-se de miscarea in aer liber, adolescentii fiind insa probabil de gasit in fata acelorasi monitoare. Ca nu s-a publicat o statistica asemanatoare, care ar putea surprinde prin disproportia raportului, nu inseamna ca starea de fapt e mai roza in batatura carpatina. Dar destul cu retorica si sa citim ce spune o atleta campioana olimpica la zi. Nu maratonista Dita ci fondista Ohuruogu… 

La asemenea semnale de alarma, sectiunea de sport a cotidianului The Daily Telegraph a pus in lumina initiativa forului UK Athletics, in parteneriat cu sponsorul Aviva, de a angrena sub „umbrela” unei noi fondate Academii pentru tineret adolescentii cu inclinatie spre atletism, proiectul nefiind unul elitist, pentru marea performanta, ci incurajand scolarii spre terenurile sportive. Iar campania e sustinuta de nimeni alta decat Christine Ohuruogu, campioana olimpica en-titre in proba de 400 metri si care isi va apara titlul in 2012, in Londra natala, la un kilometru distanta de locul ei de nastere, dupa cum a subliniat Gareth A. Davies, ziarist la prestigioasa publicatie din capitala, intr-un dialog cu atleta de culoare.

Voi puncta cateva din remarcile si punctele de vedere ale Christinei, atat de binevenite intr-o societate in care adultii de maine ii vom avea asa cum ii crestem pe copiii de azi… Ohuruogu e de parere ca „avem o situatie de rezolvat in faptul ca tinerii nu se bucura de practicarea sportului si poate ca tine de felul cum le punem problema. Sportul te invata importante lectii de viata, ca spiritul de echipa, responsabilitatea pentru actiunile urmate, toate calitatile de care avem nevoie in viata. O existenta in lumea sportului n-are cum sa fie usoara, a practica un sport nu tine doar de miza pe propria-ti putere fizica, fiind nevoie sa i te dedici intrutotul, cu ardoare. Si ai nevoie de o baza de plecare, ce tine de pasiunea si indragirea sportului, a miscarii. Mai mult, indiferent de cat de dotat si abil esti pentru practicarea lui, esential este sa fii in stare sa iesi la antrenament fie ca e frig si ploios, fie ca resimti dureri”.

Ar mai fi nevoie de alte comentarii? Christine a atins miezul problemei si restul tine de abordarea fiecaruia.

Ziua 123. Maratonistul fara un picior

aprilie 25, 2009

Am avut ocazia sa-l cunosc, n-am avut norocul sa-l intrec. Un om intre oameni care si-a gasit eliberarea alergand, mai repede decat multi semeni de-ai sai chiar mai bine antrenati si pe distante mai lungi decat le-ar veni greu multora sa-si imagineze ca ar rezista. Si-a descoperit talentul nativ abia dupa ce si-a pierdut un picior. Iar acum este izvor de inspiratie pentru numerosi alergatori amatori, un munte de incredere pentru telurile sale. O poveste de succes, cladita din lacrimi. Un triumf al spiritului uman, despre care aminteam acum cativa ani, intr-un reportaj in Fotbal Vest. De-atunci insa, curajul si meritele sale i-au fost rasplatite, la moment aniversar, inaintea Maratonului Londrei, intr-o gala sponsorizata de aviva, in capitala britanica. 

Zilele acestea, intr-o prezentare de gala a revistei de circulatie mondiala Runner’s World, dedicata alergarilor pe sosea, un tanar african a fost recompensat cu distinctia de a fi furnizat cel mai motivational exemplu de abnegatie sportiva. Un premiu anual pentru cea mai savuroasa poveste a victoriei darzeniei umane impotriva adversitatilor vietii.

Pana sa ajungem colegi de club, si sa alergam in antrenamente sau curse, traiectoriile noastre au fost atat de diferite. Abdifatah Dhuhulow, astazi in varsta de 28 de ani, a scapat cu viata dar a trecut prin chinuri cumplite in cursul razboiului civil din Somalia. In 1991, incercand sa scape din Mogadishu, capitala ravasita de lupte, Abdi a fost ochit in glezna, cazand din basculanta cu care spera sa se elibereze si fiind calcat de roti. Piciorul drept i-a fost strivit, 16 ore s-a luptat intre viata si moarte.

Ulterior, tratamentul a fost minimal, oasele nu s-au sudat iar calvarul sau a inceput. Carje, o operatie, dureri si mai mari. Alte trei operatii. Nici macar medicii britanici nu i-au alinat durerile. Amputarea piciorului sub genunchi, unica solutie. Care a venit ca o izbavire. Paradoxal, asa cum marturiseste Abdi, si-a regasit libertatea.

Fizioterapeuta, impresionata de taria sa de caracter, l-a incurajat sa alerge, iar Abdi, intr-un picior si cu o tija metalica, a facut niste primi pasi… in sprint. Mai apoi, s-a alaturat clubului amator Serpentine, din Londra, unde un prim antrenament cot la cot cu alergatori sanatosi i-a sugerat ca ar putea fi mai iute intr-un picior decat destui semeni de-ai sai, mai norocosi dar nu la fel de dotati pentru alergari.

De la un picior zdrobit, la maratoane. „Ai parte de atatea suisuri si coborasuri. Visezi, idealurile nu ti se materializeaza iar in cele din urma sfarsesti prin a fi schilod. Dar, desi poate exagerez, simt ca m-as fi nascut din nou cand mi-am descoperit abilitatea de a alerga, chiar si fara un picior. Acum nadajduiesc sa ating niste teluri pe care nu le-am abordat pentru atata timp, desi sanatos fiind”. Modest si cumpatat, Abdi a inteles cu atat mai mult cat e de pretioasa viata, dupa ce a izbandit in fata vicisitudinilor ei… Timpii inregistrati de Abdifatah sunt mai mult decat onorabili pentru un alergator amator iar maratoanele sale sunt un exemplu minunat pentru capacitatea de efort si darzenia psihica a omului. Sunt norocos sa-l fi cunoscut.

A fost seara sa, la brat cu o alta laureata, campioana olimpica Dame Kelly Holmes. Amatori ori profesionisti, entuziasti legati de pasiuni comune si imbratisand minunatia luminoasa a sportului. Acum cativa ani, Abdi nu stia daca va scapa de scaunul cu rotile. Acum cateva sezoane, Abdi facea primii pasi in alergari. Astazi si maine, poimaine si saptamana viitoare, se antreneaza pentru o alta cursa. Hei, incerci si tu? Poate intr-o buna zi iti vei intersecta pasii, la o manifestatie sportiva, cu unul ca Abdi. Si vei intelege ca un necunoscut e doar un potential prieten pe care l-ai putea castiga…

Ziua 94. Mai o luna… Dita in fata destinului

martie 26, 2009

Duminica 26 aprilie e ziua cursei Flora London Marathon. Cu exact o luna inainte, cert e ca favorita gazdelor, Paula Radcliffe, a declarat forfait datorita unei noi accidentari, iar Constantina Tomescu Dita se va prezenta la start din fericita postura de campioana olimpica. Insa si fara Radcliffe, romanca de 39 ani se va intrece cu cele mai iuti maratoniste, dupa cum a remarcat si Dave Bedford, directorul concursului: „Chiar si fara Paula, plutonul de elita in intrecerea feminina este unul dintre cele mai puternice pe care l-am avut vreodata la Londra si sunt sigur ca intrecerea va fi un superb spectacol”.

Zilele acestea, in cotidianul londonez gratuit thelondonpaper, distribuit celor care utilizeaza transportul in comun din metropola, in sectiunea sportiva a fost inserat un articol cu fotografia Constantinei din Maratonul de la Beijing, mentionand postura sa de campioana olimpica en-titre cu care abordeaza cursa londoneza si atuul strategiei ideale cu care si-a apropiat succesul pe taram asiatic. La Beijing, mignona maratonista romanca, in varsta de 39 ani, a cucerit aurul cu timpul de 2:26.44, devansandu-le pe Catherine Ndereba, din Kenya, si Zhou Chunxiu, mai tanara chinezoaica.

Ei bine, nu doar aceste doua adversare vor fi in calea destinului Constantinei de a castiga in premiera maratonul londonez. Cum amintea Bedford, la start se va afla toata „crema”…  

… Si Irina Mikitenko, reprezentand Germania, care castiga anul trecut in capitala britanica si care a triumfat in World Marathon Majors, dubla invingatoare de la Chicago, Berhane Adere, detinatoare a recordului in Etiopia, compatrioata sa Gete Wami, a treia aici anul trecut si prima in „marele slem” al maratoanelor din 2007, plus rusoaicele Zakharova, o veterana, a treia anul trecut la Londra, si Petrova, mereu in duel cu Dita mai ales pe taram insular, si chiar Mara Yamauchi, reprezentanta de varf a Angliei, in lipsa Paulei, si care incheia a sasea la Beijing.

Mai important, trei dintre competitoarele amintite mai sus au alergat macar un maraton in mai putin de doua ore si douazeci de minute iar opt atlete in sub 2:22.00, printre care si Constantina, care, castigand in 2004 Maratonul din Chicago, stabilea la 2h21.30 cel mai bun timp personal in cursele de maraton.

Ca o constatare, Constantina a alergat in general la Londra mai mult sau mai putin in timpul cu care a cucerit aurul olimpic in China, fara insa a se impune in Albion, pe cand cele mai bune doua curse ale ei aici, cu timpi excelenti, le-a parcurs in urmarirea Paulei Radcliffe, ce avea sa se impuna in respectivele ocazii.

Cursa londoneza din 2003 a fost una de pomina, englezoaica stabilind recordul mondial al probei, inca in picioare, de 2:15.25, iar Constantina venind a opta, una dintre cele mai modeste clasari ale ei in Anglia, dar intr-un timp foarte bun, 2:23.43. Dita avea sa alerge si mai bine in 2005, incheind in 2:22.50, pe locul 2, in urma aceleiasi Radcliffe, triumfatoare in 2:17.42.

Un timp asemanator, 2:23.55, a inregistrat Constantina si la maratonul londonez din anul 2007, atunci sosind pe podium dupa chinezoaica Zhou (2:20.38) si kenianca Wami, dar inaintea unor Kosgei, a patra, sau Adere.

Anul trecut, cand pe ploaie, cand pe soare, Constantina a repetat pozitia din 2003, locul 8, insa cu un timp mai modest, 2:27.45, plutonul elitei fiind in general mai lent, cu Mikitenko triumfand in 2:24.14, urmata fiind de Zakharova, Wami, Kosgei, Petrova, Ait Salem si Adere. 

Romanca a inregistrat cel mai lent timp la ultimele ei 6 participari la Londra in anul 2006, cand incheia a saptea, in 2:27.51, o cursa castigata de americanca Deena Kastor, urmata de Petrova si Adere. Iar regretul ei cel mai mare s-ar putea lega de maratonul din 2004, pe o ploaie torentiala, cand, desi a condus ostilitatile in stilul de succes la Beijing, le-a cedat spre final initiativa lui Okayo si apoi Petrova, dar abia pe linia dreapta de pe Embankment, respectiv de pe The Mall, incheind a treia, in 2:26.52.

Poate ca in 2004 a fost Dita cea mai aproape de laurii londonezi. Sa fie 26 aprilie 2009 ziua ei de gratie? Cert e ca Dita nu va mai aborda maratonul londonez cu povara celei care tot incercase in zadar sa-l castige, ci cu laurii campioanei olimpice din 2008.

O luna pana la maraton si peste 42 kilometri pana la verdictul de pe The Mall. Londra, alaturi de New York, Boston, Chicago si Berlin, figureaza in Marele Slem al maratoanelor mondiale. De Berlin se leaga numele lui Haile Gebresilasie, care si-a doborat acolo in 2008 recordul mondial pe care-l stabilise in capitala Germaniei cu un an inainte. De Londra se leaga recordul mondial feminin, al absentei Radcliffe.  In lipsa ei, lupta va fi insa la fel de acerba. Si s-ar putea ca in frunte sa se fofileze si o alta romanca, asa cum a fost cazul anul trecut la Londra, cand Adriana Pirtea a sosit a zecea, sau la Beijing, unde Lidia Simon si-a amintit de zapezile de altadata.

Ziua 90. Incercarea 777

martie 21, 2009

Nu-i usor sa-nchei un maraton. Cat de dificil trebuie sa fie sa te inhami la alergarea a sapte ultramaratoane in 7 zile, pe 7 continente? Cel putin spartan.

Distanta ultramaratonului e de 31 de mile, adica aproximativ  51 de kilometri. Iar datorita faptului ca timpul avut la dispozitie intre aterizare si decolarea pentru urmatoarea destinatie variaza de la doar 11 ore la 16, ultramaratoanele trebuie completate si intr-un timp adecvat.

La asa ceva si-a pus fortele la incercare Oli Dudley, insotit de Stuart Kershaw si Chris Cuddihy. Imi amintesc o sambata dimineata cu soare, in coltul Hyde Park, la Speaker’s Corner, cel al vorbaretului, fiindu-ne introdusi, noua, alergatori pe distante „normale”, niste ultramaratonisti in pregatiri pentru asemenea incercari. Oameni ca noi, tot cu doua maini si doua picioare. Ca stancile.

Iata ca saptamana trecuta, din 15 martie, cei trei englezi s-au lansat in incercarea „7 in 7 on 7 Challenge” sau mai exact 7 in 7 pe 7 continente. Veteranul Sir Ranulph Fiennes a devenit renumit intre cei doar 4 oameni care au abordat aceste pietre de incercare, cu precizarea ca reputatul aventurier a ales sa alerge prima etapa „doar” in Insulele Falklands, si nu in Antarctica.

Temerarii au zburat din Londra la Punta Arenas, in sudul statului Chile, pentru doua zile de acomodare, dupa care o cursa charter i-a depus pe continentul inghetat, Antarctica, unde aventura lor a inceput duminica spre luni, in 16 martie. De acolo, inapoi la Punta Arenas, unde au alergat al doilea ultramaraton, cel sud-american.

Ulterior, de marti, purtati in jurul lumii la clasa „bugetare”, alergatorii au „lovit asfaltul” in Los Angeles, Brisbane, in Australia, apoi Hong Kong, pe taram asiatic, Johannesburg, in Africa de Sud, si finalmente duminica, in Londra, unde au trecut linia de sosire pe sub Arcul lui Wellington, de la capatul spre Trafalgar Square al The Mall. Acolo unde vor ajunge la finish si maratonistii Flora London Marathon din 26 aprilie, in care va concura si Constantina Dita, campioana olimpica a probei. Nu multe zile ne mai despart de Maraton, cum sugereaza si cronometrul afisat deasupra intrarii in magazinul oficial al concursului, amplasat in centrul Londrei. Putin peste o luna…

Cronometrul tine evidenta zilelor, orelor, minutelor si secundelor ramase pana la startul din 26 aprilie al Maratonului Londrei

Cronometrul tine evidenta zilelor, orelor, minutelor si secundelor ramase pana la startul din 26 aprilie al Maratonului Londrei

 

Peste 50 de kilometri pe zi, in putin mai mult de-o saptamana, in toate colturile lumii, cu cate-un somn tras de par in timpul zborurilor sau prin terminale. Este o masura a capacitatii umane de anduranta.

Cei trei sunt incercati in disciplinele sporturilor extreme si recordmani mondiali in canotaj oceanic. Masurarea fortelor e si pentru o cauza buna, banii stransi fiind donati asociatiilor caritabile pentru copii Kids Company si Isaacs House.

Salutand extraordinara lor incercare, alergarea unui maraton la fiecare cateva luni cade intr-o alta lumina, nu-i asa? Vorba unui coleg de alergari, oricat de mult iti imbunatatesti timpii si rezultatele, intotdeauna se va gasi unul mai iute ca tine si care sa alerge curse mai… „trasnite” si mai „dese”. Dar filozofia alergarii ramane totusi in mare ca batalia este cu tine insuti. Trecerea liniei de sosire este telul primordial.

Si apropo de timpi si rezultate, am si eu doua, recente… www.southlondonfives.co.uk/athletics si http://www.srichinmoyraces.org/uk/races/london/results2009/10%20Mile%20March%202009b.pdf/view

Iar mai multe despre saptamana ultramaratoanelor temerarilor, pe blogul lui Oliver Dudley http://odudley.wordpress.com/