Posts Tagged ‘sport’

„Se spune că fotbaliştii români sunt slabi pentru că n-au ritm”

Noiembrie 9, 2010

E un citat, preluat dintr-un interviu cel puţin interesant, dacă nu chiar remarcabil. Iar cum în presa română cu greu se mai distinge bobul de neghină, devenind o depersonalizată copy/paste a tendinţelor coloniale anglo-nordamericane, orice rază de soare merită pusă în evidenţă. Şi comentariile cititorilor au fervoarea lor…

Într-adevăr, psihiatrul doctor în medicină a pomenit şi de sport şi sportivi, aşa încât vă propun, din Cotidianul, Victoria Anghelescu intervievându-l pe prof. dr. Aurel Romilă. Despre psihiatrie, despre modele de echilibru, despre inadaptabilitate, despre false elixiruri, ce mai, despre existenţa umană în societatea românească şi nu numai. 

http://www.cotidianul.ro/127231-Prof-dr-Aurel-Romila-_Nu-suntem-nebuni-suntem-semi-iresponsabili_

Anunțuri

De la gentilul Bobby Moore trecut-au decenii

Octombrie 30, 2010

John Pilger, remarcabil jurnalist australian, vine cu inca un editorial savuros… Plecand de la un interviu realizat in alte vremuri cu Bobby Moore, ajunge la cele 5 miliarde bagate in World Cup de statul sud-african si 4 scoase fara impozit pe venit de profitoarele corporatii, un istoric exemplificat al pervertirii lumii sportului.

http://www.johnpilger.com/page.asp?partid=587

Editorialul lui Pilger, altfel deloc un ziarist de sport, e oglinda fidela a realitatii lumii arenelor.

Tottenham il ineaca-n sange pe Ginola

Octombrie 8, 2010

Nu-i de vazut de cei cu firi sensibile. E pe You Tube, ii zice How To Cut Carbon Emissions (10.10. No Pressure).

E un filmulet de cateva minute, o alta monstruozitate a propagandei mincinoase a Noii Ordini Mondiale intru a ne spala pe creier si baga pe gat  micsorarea emisiilor de carbon generate de activitatile umane, de fapt un travesti la impunerea altor si altor viitoare constrangeri, taxe si biruri. Iar percutanta modalitate video in care se incearca sa ni se inoculeze vina schimbarilor climaterice cauzate de mana omului spune multe despre crunta dictatura mondiala in devenire. Videoclipul face reclama unei actiuni din 10 octombrie in care, vezi Doamne, cu totii ar trebui sa ne aliniem impunerii „de la centru”. Cu o baie de sange pentru sceptici si „necredinciosi”.

Iar pentru ca impactul la public sa fie marit, a fost cooptat in hora si un popular club de fotbal londonez, alesi fiind doi componenti ai lotului Angliei la Cupa Mondiala din Africa de Sud.

Tottenham Hotspur a acceptat si isi joaca rolul in reclama, cu fundasul Ledley King si varful Peter Crouch deschizand gura la o sedinta de antrenament. Iar cine nu se supune crezului, fie si foste staruri adulate de public, o termina rau, cum e cazul vedetei de-altadata a Spursilor, David Ginola, cel care evolua cot la cot la White Hart Lane cu Ilie Dumitrescu. In filmulet mai figureaza pustii dintr-o sala de clasa si angajatii unei companii white-collar, producatorii vrand parca sa sugereze ca de pe urma scepticismului unora va suferi si majoritatea credula.

Un intuneric diavolesc, satanic, vine din directia de unde ne-am astepta cel mai putin. Dar tocmai sub impresia bunelor intentii se ascund cele mai monstruoase ticluiri…

 

Condiţia presarului sportiv: nobilă sau servilă?

Iulie 5, 2010

Reproduc editorialul SUTURI IN ZID, pe care l-am semnat in editia de marti a <Fotbal Vest>…

Mi-a picat în mână săptămânalul ieşean „Suplimentul de cultură” şi în primele patru din totalul de 16 pagini am dat de „O ţară de fotbal” şi „Sentimentul naţional al beşicii”, editoriale reliefând obsesia României pentru fotbal, cu atât mai evidentă cu cât acest unic sport şi nicicare altul îşi face aşadar loc şi într-o revistă cu profil cultural. Din păcate, deşi puternic înfipt în psihicul naţiunii şi viaţa socială, fotbalul nu se ridică însă calitativ la nivelul atenţiei cu care e înconjurat, fiind fără valoare, corupt, în linii mari o oglindă a minorităţii ce face de douăzeci de ani jocurile în ţară.

Fiind depistat drept o „vacă de muls” de către „băieţii deştepţi”, fotbalul autohton, deşi decăzut tocmai când speranţele generale ale românilor crescuseră după ´90, poartă în favoarea clicii sforarilor şi rolul de zăhărel, într-un uriaş fenomen de „fotbalizare socială” inoculat publicului şi prin acest controlabil instrument de propagandă al atotputernicilor, mass-media, în special cea vizuală. Cu pâine râncedă şi circ ieftin poate fi implementată orice decizie, cât de nepopulară…  

În acest context, care e condiţia şi pulsul mass-media în peisajul fotbalistic mioritic? Iar întrebarea e dacă presa nu mai poate într-adevăr combate, fie din cauze valorice, fie ţinând de subţierea resurselor logistice şi economice, ori nu mai vrea s-o facă, fie din motive lipsite de etică, fie drept urmare a variilor constrângeri, fie conştientizând că orice-ar dezvălui, paralizantul status quo tot ar rămâne inexpugnabil!?!

Era o vorbă emanată în ceauşism, „la fotbal şi agricultură se pricepe toată lumea”. O ironie cât se poate de mincinoasă. Aşa cum doar adevăraţii ţărani, a căror sudoare udă glia zi lumină, înţeleg tainele pământului, tot aşa şi aşezările în teren, fazele jocului ori refacerea după efort într-un tot mai complex fotbal al mileniului III, cu toate faţetele sale, nu sunt floare la ureche.

Chiar aşa! Întrebaţi-i de exemplu despre tot ceea ce înseamnă refacerea după efort, cu procedura şi rolul ei, pe autointitulaţi „campioni ai presei sportive” şi pe cei care, prin „jucăriile”-dotări şi fondurile avute la dispoziţie, se regăsesc sub acelaşi spectru generic, şi îi veţi încuia pe destui dintre ei.

Plec de la această idee întru a reaminti că presa de sport a înflorit, luând-o aproape de la zero, după aşa zisa revoluţie. Pasionaţii de sport, şi în special de fotbal, cu sâmbure de talent jurnalistic, şi care au avut curaj să intre în presă, au devenit datorită „sufletului” lor pentru joc, ce-l picurau în cuvinte, din simpli ziarişti de ocazie adevăraţi formatori de opinie. La începuturi s-a scris mai curat pentru că presa sportivă se făcea mai ales din plăcere, dezinteresat, pionierii branşei neavând nimic de pierdut şi în general informând exact ce-auzeau şi vedeau.

Subiectele reale pierd teren în faţa politicii „căpuşe”, cu ştiri de can-can

Anii însă au trecut şi într-un sesizabil plan de devalorizare prin „balonare”, de sterilizare şi mogulizare a mass-media, pus pe roate de păpuşari printr-un bombardament ştiristic şi un haos informaţional din tot mai numeroase surse-„ciuperci” apărute după ploaie tocmai pentru ca publicul să nu mai distingă bobul de neghină, a fost desăvârşită fărămiţarea firavelor temelii ale presei post 1989, făcută din pasiune şi mai degrabă onest, deci implicit incomodă. Iar coborârea ştachetei printr-o nivelare în jos a condiţiei de presar a fost ticluită şi prin politici de diluare a subiectelor substanţiale, profunde, legate de sportul în sine, în favoarea can-canului senzaţionalist, a superficialului şi a vulgarului.

Degradarea voită a imaginii mass-media în ochii publicului, la stadiul de simplu cerşetor şi neguţător de banalităţi, a dat implicit apă la moară subiecţilor săi, de exemplu recentul silenzio stampa instituit de Gabi Tamaş, deşi ridicol din partea unui tânăr lovind o sferă umflată de piele, având oarece circumstanţe atenuante. De ce?

Nu pot să uit unica solicitare venită după câţiva ani din partea unui trust central major, cu care colaborasem sezoane bune, de a-l interpela pe Adi Mutu în privinţa, răsuflase, noii sale partenere. Asta îl durea într-o vineri spre seară pe un conducător cu rol managerial la respectivul ziar, deci nu jurnalist propriu-zis, cu „temă” pentru ediţia de luni. Ei bine, „Briliantul” trebuia să-şi vadă de contract şi profesie jucând sâmbătă departe de Londra, în nord, la Blackburn, şi mi-am zis pe de-o parte că mă interesa doar forma sportivă a fotbalistului român la Chelsea, şi nu viaţa omului Mutu, iar pe de altă parte că era evidentă goana după senzaţional a redacţiilor, care, obsedate de creşterea tirajului, manipulau, „dresau” şi îndoctrinau cititorii cu un anumit gen de ştiri.

E falsă autoapărarea cum că publicul ar savura asemenea „noutăţi” şi că mass-media doar ar reacţiona în baza raportului cerere-ofertă. Din contră! Presa condiţionează forţat auditoriul cu praf în ochi ce maschează vidul unei documentări şi expuneri riguroase al unor subiecte serioase, deviind astfel atenţia plătitorului. Mai mult, a greşit obişnuindu-i prost pe cei cărora le-au sorbit vorbele şi ridicat soclurile, deveniţi falşi eroi peste noapte şi implicit demagogi scăpaţi din mână. Pe scurt, mass-media îşi educă prost subiecţii şi publicul şi implicit estompează tentativele de jurnalism echidistant, etic.          

Se zice că presa e a patra putere în stat. Atunci cum se face, dacă într-adevăr ar fi atât de influentă pe coridoarele statului de drept, că „lucrurile merg rău”!? Dacă ar fi într-adevăr tare pe poziţii, cum se pretinde, ca o veritabilă a patra putere în stat, atunci „lucrurile” ar trebui să curgă logic şi implicit spre „mai bine”, în urma dezvăluirilor făcute. Însă cum n-avem de-a face nici cu o presă independentă, ci parţial aservită, interesată să-şi conserve la vârf „traiul alb” şi dublul statut de formator de opinie şi de vezi Doamne o a patra putere în stat, şi nici cu un stat de drept, ci cu legea bunului plac a aleşilor ori infiltraţilor în poziţii cheie, influente, din păcate teatrul absurd şi parodia sunt întreţinute întru menţinerea status-quo dar în defavoarea celui prostit din vorbe.   

Apropo de mesajul emis de presă, că tot e Mondialul, admirabilă a fost remarca lui Adrian Schindarli, de la Radio Timişoara, vizavi de incompetenţa trimişilor TVR, nişte dezinformatori inocenţi dar pe banii contribuabililor, de la o competiţie doar vis televizat pentru omul de rând însă nu neapărat neştiutor. Cam în aceeaşi notă, într-un detestabil exerciţiu de cult al personalităţii, de parcă am fi încă în anii ´80, un ultracunoscut „guru” total depăşit, prost informat şi părtinitor, apărea pe prima pagină a publicaţiei sale, într-un ditamai clişeul cu o tentativă de „duble” plus o girafă, taman în ziua inaugurală a unui Mondial ce aduna toată crema fotbalului. Aşa zisa competenţă l-ar fi obligat să apară cu un intervievat dintre eroii, protagoniştii întrecerii… Sau greşesc!?

Într-un război inegal şi cu bătălii mereu pierdute cu „caracatiţa”, jurnalismul e şi constrâns prin varii metode

Şi-atunci cât de credibilă mai e presa, să „scuture” înscăunaţii, să combată susţinut şi cu dovezi evidente marile probleme ce sufocă fotbalul!? Numai faptul că Mircea Sandu, devenit preşedinte al F.R.F. dintr-un jucător retras în ´86, aniversează în august 20 de ani în frunte dintre care ultimii 12 fără vreo calificare la Mondial, şi dă de gândit că presa n-are dinţi, că pierde constant şi fără dubii războiul cu întreţinătorii structurii, cu sufocanta caracatiţă. Nobila cauză a fost abandonată pentru un pumn de galbeni, întru o pieptănare sterilă, de ochii lumii. Mass-media: aservită publicului sau puternicilor?

Sărind ca arsă la eşecuri punctuale, care însă sunt iute uitate, şi revenind apoi rapid în albia sa letargică şi pierzându-se în amănunte nesemnificative, fără a lua taurul de coarne, presa şi-a rătăcit menirea şi credibilitatea, smochinindu-se la un rol decorativ, de breloc… Şi de aici dezamăgirea ce am detectat-o repetându-mi-se cu pesimism şi autodefetism că mă voi convinge singur, cu timpul, de dezastrul din ţară.

Mi s-a mai spus şi că la nivel local presa s-a diluat cantitativ dar mai ales calitativ, că tirajele au scăzut, la fel şi încasările, din vânzări şi publicitate. Gardianul informativ şi cu rol combativ în slujba cititorului pare aşadar fără forţă, „fibră” şi idei, repetitiv în banalitate, constrâns logistic şi economic, minusuri exacerbate de sămânţa negativistă răspândită strategic de birocraţii politruci ai instituţiilor statului cum că ar fi „criză”. E tactica de frustrare a gentilului.

Consecinţa? Acei nobili ziarişti de ocazie au aruncat prosopul, mai ales în vitregita şi desconsiderata presă locală, care e de fapt „sămânţa” ştirii, fie scârbiţi de erodarea onestităţii, fie de „temele” la comandă ale „politicienilor” presei, fie mânaţi de nevoi economice spre cu totul alte domenii, fie trecând de cealaltă parte a baricadei, în birourile cluburilor. Dar însăşi racolarea lor dă o notă bună presarilor sportivi, căutaţi pentru cunoştinţele lor, pe când reciproca, exemplificată tot din loja Mondialului de scrâşnitoarele dezacorduri ale agramatului Mircea Rădulescu, un exponent al şcolii româneşti de antrenor, ar trebui să insufle curajul redobândirii artei nobile de-a taxa şi da de pământ când e cazul cu o privilegiată castă de Mirciulici ce-au devenit din şoarece, anormal, motan…

Antrenorul anului cu Becks, despre Dame si Coe

Martie 25, 2010

Gary Lineker l-a introdus in scena iar Smithy si-a dat drumul, inclusiv in italiana, adresandu-i-se lui Don Fabio. Dar si lui Giggsy, intrebandu-l cati ani are. 46, 47? O mostra de umor englezesc, la Sports Personality of the Year. Iar actiunea BBC Sport Relief Night 2010 a avut si un scop caritabil, in cea mai buna traditie insulara. 

Regia a fost perfecta, totul a parut aievea iar mesajul impulsionant al lui Smithy a fost receptionat de sportivi. Portavocea unei natiuni care si-a indemnat favoritii sa traga cu dintii pentru onoruri, mai ales ca se apropie Jocurile Olimpice… Pentru anglofili, o buna portie de amuzament.

Altfel moderator la BBC Match of the Day, „procesul etapei”, Lineker i-a facut culoar lui Smithy, care li s-a adresat printre altii dublei medaliate cu aur pe 800 metri, Dame Kelly Holmes, si presedintelui comitetului organizatoric al London 2012, Sebastian Coe, fost campion olimpic pe 1.500 metri.

Seful federatiei engleze isi da demisia

Martie 24, 2010

Anglia nu s-a calificat la Cupa Mondiala cu un procentaj maxim, pierzand in Ucraina, la sfarsitul preliminariilor, si nici sustinerea candidaturii pentru gazduirea turneului final din 2018 nu e stralucita, dupa cum i-a dojenit Jack Warner, caraibeanul de la FIFA, asa ca e intr-adevar loc de ceva demisii. Glumesc, bineinteles.

De fapt, Ian Watmore si-a vazut de treaba, nici prea prea nici foarte foarte, dar cu suficienta diligenta si discernamant pentru a nu atrage atentia din cele mai neplacute motive asupra activitatii Federatiei Engleze de fotbal, The Football Association. Presedintele executiv a avut destul tact pentru a conduce „invizibil”, fara intensa scrutinizare si mediatizare la care e supus sportul rege in insula, si fara a pune forul federal in colimator.

Cam asa au decurs ultimele 9 luni, de la investirea sa in functie, incat s-ar putea concluziona ca bosul executiv era un personaj daca nu neimportant, cel putin insipid. Nu multi au auzit numele Watmore in cursul acestei editii de campionat, asta sa nu mai spunem ca la instalarea sa s-o fi ridicat din sprancene… Watcine?

Insa Ian Watmore si-a demonstrat prestanta si a facut sa i se auda numele in lung si-n lat tocmai la descalecare, lunea aceasta, cand si-a anuntat demisia, respinsa cu cateva zile inainte de Lord Triesman, presedintele The F.A. Condeieri de top au titrat imediat ca plecarea sa nu constituie o pierdere pentru fotbal, si pe undeva probabil asa e, proaspatul demisionar sosind in sportul rege din domenii administrative non-sportive, si anume Departamentul de Inovatii, Universitati si Indemanari al Guvernului. Un birocrat de 51 ani…

La fel de adevarat e totusi ca Watmore n-a calcat stramb in mandatul sau, ci din contra, cu o dorinta ardenta de a „impinge” cat mai energic lucrurile inainte, lovindu-se insa de o lancezeala ce pare-se l-a cam frustrat incet incet, a asigurat printre altele fonduri si pentru o academie de excelenta a federatiei, la Burton. Un proiect ce stagna de ceva ani. Cu alte cuvinte, nou in domeniu, tehnocratul a fost totusi gospodar in ograda, insa – avea s-o constate pe propria piele – fara a a-i avea pe toti de partea sa.

Sigur au fost si nazurosi la numirea sa ori la cursul lucrurilor, in care Watmore dorea o crestere a rolului si importantei forului federal in peisajul fotbalului din Albion. Care rol a fost tot diminuat, incet incet, cu fiecare contract tot mai banos asigurat de Premier League, „iesita” inca din deceniul trecut de sub tutela The Football Association. Printre altele, Watmore incerca sa-i dea Cezarului ce se cuvine, sa redea Cupei Angliei stralucirea si ponderea de influenta in „peisaj” din ani ante – Premier League.

Ei bine, tocmai aici si-a frant gatul Watmore. Intrarea intr-o coliziune de interese cu cluburile elitei, ce-au acaparat atentia si puterea in fotbalul din Anglia, n-a cazut bine fortelor majore. In Football Association Board, pentru o intelegere mai exacta a raportului de forte, se regasesc printre altii un David Gill, mai marele executiv de la Old Trafford, ori Phil Gartside, presedintele lui Bolton Wanderers. Tocmai un cliseu cu cei doi, iesind de la o intrunire federala in urma demisiei lui Watmore, a fost sugestiv publicat intr-un cotidian londonez de mare tiraj. Si reprezentantii trupelor din Premier League in acest Board nu pareau deloc dezamagiti de turnura lucrurilor…

Altceva l-a determinat pe Watmore sa arunce prosopul, dezvelindu-si verticalitatea coloanei vertebrale, si anume numirea „peste capul sau” a unui proaspat angajat intr-un departament federal, insa aceasta a fost probabil ultima picatura pentru un abia sosit in fotbal si trezit peste noapte intr-un post fierbinte, cu multe castane in focul din fata sa, cu rechini dand tarcoale, intr-un domeniu competitiv nu doar in iarba si implicit lipsit total de orice mila.

Duse sunt zilele cand Graham Kelly conducea The F.A. pentru 9 ani, din 1989 in ’98, si asta pentru ca influenta Premier League in peisajul insular, pe-atunci deja in crestere, a erodat incet si sigur la baza The Football Association. Scapata de sub tutela federala, organizatia cu cele mai puternice 20 cluburi permease fibra jocului si magnetizase interesul si resursele cu care sa-si exercite influenta. Un exemplu elocvent poate fi neparticiparea lui Manchester United la editia 1999-2000 a Cupei Angliei, o competitie patronata de federatie, cei de la Old Trafford optand neprincipial pentru a se alinia la infantul turneu mondial al cluburilor, in Brazilia. Semn al puterii Premier League.

Pe cand PL se alapta si mai mult, si mai mult, de la sanul BSkyB, federatia se chinuia sa obtina fractiuni din respectivele imense venituri, de pe urma drepturilor de televiziune cedate ori chiar reimpartite, la nevoie, pentru partidele echipei nationale ori din tururile Cupei Angliei, care, premiera absoluta, si asta in mandatul lui Watmore, au sfarsit prin a fi difuzate pe pagina virtuala a forului federal, www.thefa.com . De ce oare? Pentru ca nu mai erau bani si „jucatori” la fel de potenti si interesati ca Sky Sports sa preia tot mai demonetizata F.A. Cup. Cu care BSkyB, iata, nu se leaga la cap…

Kelly a fost un om de fotbal, din interiorul sistemului, dar care poate n-ar fi rezistat cu brio in turbulentele actuale. Urmasii sai au fost mai degraba adusi in sistem, din alte domenii, creindu-se portretul robot al unui presedinte executiv carierist, preluandu-si rolul din fotbal dupa unul la acelasi nivel, sa zicem in industria farmaceutica. Si aici a pierdut The F.A., continuand pe aceasta linie, care a subminat modelarea si propulsarea din interior a unor pasionati ai jocului cu know-how si expertiza din miezul lucrurilor. N-a fost cazul, apelandu-se, cel mai elocvent, la scotianul Adam Crozier, cel ce avea sa numeasca in persoana lui Eriksson intaiul selectioner strain la carma Albionului, si care presedinte executiv si-a preluat apoi acelasi rol la carma Postei Regale si a postului terestru ITV.

Doua lucruri sunt insa certe. Watmore, fie si cat de nestiut a fost, n-a comis gafa predecesorului sau, Barwick, care, venind din lumea mass-media, n-a fost inspirat sa aleaga in rolul de selectioner un antrenor mai nimerit decat Steve McClaren, iar in al doilea rand proaspatul demis a aratat ca principiile si moralitatea au intaietate in dauna unei sederi in scaun fara batai de cap. Omul s-ar fi putut complace in functie, asa cum a facut-o Barwick, cu toata rusinea necalificarii la Euro 2008, insa a preferat un gest demn unei solutii mai lesne, prin care chiar ar fi putut profita nu doar financiar de o eventuala demitere a sa.

Cred ca stiu la ce s-ar putea gandi unii dintre Dumneavoastra. Asta apropo de FRF si o nesfarsita huzureala in scaun. Insa orice comparatie este de prisos si absolut aberanta. Lumi complet diferite, mentalitati si principii parca de pe planete la mare distanta. N-ar avea nici un rost sa batem apa-n piua.

Cert este ca Albionul este in cautarea celui de-al saptelea sau presedinte executiv in ultimii 11 ani, pe cand Mircea Sandu a sezut in continuare bine mersi in scaun. Monolitul federal romanesc ar putea fi o pilda pentru cel londonez, mai ales ca „diviziunile” si „dificultatile structurale” ar fi in opinia lui Richard Scudamore, boss executiv al Premier League, si care a incercat sa se apere in fata opiniilor ca organizatia sa are de-a face cu demisia lui Watmore, principalele cauze ale instabilitatii The Football Association. Asa o fi.

Un vocal localnic despre o rivalitate ce divizeaza in familie

Ianuarie 19, 2010

Pe BBC1, mare meci mare. Un derby local. City v United, in Manchester, in semifinala amanata cu doua saptamani a Cupei Ligii.

Scriam recent de Ian Brown, artist solo, fost vocalist al celebrei The Stone Roses, ale carei slagare rasuna in zi de meci la Old Trafford, si iata-i opinia despre fotbal, despre „Diavolii rosii”, trupa sa de suflet. Avand in familie fani Manchester City, Ian stie mai bine cum stau lucrurile pe falia de fapt subtire intre albastru si rosu. Culori sub care, indiferent de simpatii, bate tot o inima de fan…

http://www.youtube.com/watch?v=rd_O4jJIiO8

Si daca tot suntem la pasiunea lui Ian pentru United, iata-l si in post de selectioner al unui XI Dream Team…

http://www.youtube.com/watch?v=3Olg5ifRlyA

De cealalta parte a baricadei, Noel Gallagher, de la un alt faimos grup al anilor ’90 din Manchester, Oasis, vorbeste despre dragostea sa, Man’City, si plecarea de pe Maine Road pe City of Manchester Stadium.

http://www.youtube.com/watch?v=qu4pUqJAVJ4

Pe coloana sonora a unuia din hiturile lui Brown, F.E.A.R., inapoi pe Old Trafford, cu un tur de orizont cu vedere spre trecut al clubului finalist la zi a Champions League…

http://www.youtube.com/watch?v=oE9lHPJsN4c

A doua „repriza” a semifinalei, saptamana viitoare, pe Old Trafford.

De doi ani dati pe-aici!

Ianuarie 10, 2010

V-am infuriat? V-am intristat? V-am pus pe ganduri? V-am atins o coarda sensibila? V-am bucurat? V-am adus la cunostinta ceva nou, demn de mentionat?  

Am reusit oare sa-i port pe amatorii de survolat bloguri prin spectrul trairilor inerente cititorilor? Le-am ostoit setea de cunoastere cu alte indicii? Sau doar le-am irosit timpul? M-au gasit drept plictisitor ori naiv sau bine informat si demn de urmarit? Stau asa si ma intreb… Am reusit oare ceva si am servit intr-o cat de mica masura comunitatii blogosferei?

Ochii mi-i deschidea la un pahar de vin fiert, de sarbatori, un cetatean german de origini franco-nigeriene. Un slujbas al industriei publicitare pledand pentru importanta unei platforme si eternitatea clipei ce-ti apropie mesajul de public. Reticent tehnologiei si ideei ca tot ceea ce-i nou e neaparat mai bun, in schimb loial simplitatii absolute a Mamei Natura, i-am impartasit scepticismul meu vizavi de o comunitate virtuala de care aveam o extrem de vaga idee plus snobismul inversat de a crede ca a fi in pas cu moda si tendintele e tare uncool, sa imprumut un termen… in voga.

Ce-i trebuie chelului tichie de margaritar!? Doar asa, pentru ca multi altii au blog si se incadreaza in tendintele anilor de 00!? Imi ziceam ca e ca si cum mi-as dori un automobil, si cat mai bun, doar pentru a fi in pas cu lumea, a fi vazut si „bifat”, asta deoarece imi tot spun ca tocmai pentru ca nulitatile, nonvalorile si in general oportunistii inchipuiti cu iz de paltonari si aere de suficienta au in limuzine false etichete pozitionale ale artificialei scari sociale, ne-ar obliga sa nu avem ori ravnim la o cat de modesta scatula de tabla pe patru roti. Ma simt onorat sa fiu stropit pe trotuar ori pe bicicleta de cauciucurile volanului mintii lor. Am dat un exemplu din trafic…

Si totusi am pornit la drum. Mai mult ca o provocare. Daca am izbandit ori am pierdut, mi se pare absolut irelevant. In mod cert am pierdut, daca ar fi sa-mi compar blogul cu „succesul” de milioane confirmat de „traficul” altora. Numa-ncet, ca nu-i concurs. Dar de fapt am castigat acea senzatie nepretuita a savurarii parcursului. La inceput, n-am stiut daca Insulare se va dovedi o povara in carca ori un bun amic asteptandu-ma la o alta povestioara. Pe drum am descoperit deliciul de a lua cativa companioni, de a-mi tine de urat, de a pleca loial urechea la ce gaseam de cuviinta de spus.

Drumul in sine e mai frumos decat destinatia finala. E ca si in alergari. Ma delimitez, din nou intr-un snobism inversat, de considerarea timpului inregistrat drept finalitate esentiala si obiectiv mai presus de orice, crezand cu tarie in insemnatatea covarsitoare si magnetismul cursei in sine, in placerea fiecarui pas inainte atat in perioada de acumulari si pregatiri cat si in concurs. Acele clipe sunt mai puternice decat elatia finalitatii proiectului.

E ca si senzatia nobletii risipitoare a Portocalei Mecanice de altadata. Povestea spune ca in incercarea de a impinge spre perfectiune acel fotbal total cu care isi atrasesera simpatii, olandezii si-au dat sufletul sa elaboreze cat mai frumos cu putinta, punand atractivitatea jocului practicat mai presus de ideea de a inscrie, de finalitatea rezultatului, pe care le percepeau drept consecinte ale evolutiei lor. Cu alte cuvinte, un 0-1 cazand de pe un cal frumos, delectandu-te cu un iures cu vantul prin plete, poate fi mai inaltator decat un 1-0 de dragul satisfactiei triumfului.

De aceea nu dau insemnatate mediei de „doar” 25 pe zi, timp de doi ani. La inceput, in inerenta frica de a ma face de ras si a-mi zdruncina egoul, m-am intrebat daca voi reuni cumva ridicola audienta de un cititor. Apoi, mai ales in jumatatea de an intre solstitii, cand am postat zilnic sub genericul Noaptea cea mai scurta, jocul mental in sine de a te intoarce la fiecare 24 de ore cu alte cateva randuri mi-a dat sansa testarii unei autodiscipline placute.

Blogul implica o dependenta de lumea virtuala si este o unealta a individualismului, vanitatii si egocentrismului, dar sper ca am reusit sa-l folosesc mai degraba pentru a raspandi un alt punct de vedere despre un fotbal insular atat de la moda in ultima vreme dar foarte putin stiut, cautat si vizionat pe vremea cand il ascultam „la calorifer” pe Alexandru pe serviciul in limba romana ori receptionam serviciul mondial al BBC, prin anii ’80. Paradoxal, desi fotbalul britanic e in voga, cu varful de lance Premier League, m-am simtit mult mai putin cool scriind in acesti ultimi doi ani pe Insulare despre un subiect mai degraba de larg interes decat de nisa, ba de-a dreptul uncool, mai ales comparativ cu vremurile de-acum doua decenii, cand foarte putinii ce-auzisera de gaselnita lui Bates de a imprejmui suprafata de joc de pe Stamford Bridge cu sarma ghimpata imi radeau in nas si ma intrebau ce-i rau cu fotbalul britanic.

Vremurile cu adevarat cool ale desertaciunii languroase dar riguroase valoric imi par apuse si doar timpul va dovedi consistenta blogurilor ca expresie a avansului tehnologiei comunicarii virtuale. L-am ales poate si ca o alternativa la ceea ce s-a dovedit a deveni o tot mai autointeresata ori ghidata de comercialismul-publicitar, incorsetata, dogmatica, neintuitiva si lunecand spre false prejudecati presa „de mare tiraj”, „centrala”, dupa cum puteti citi in recomandarea urmatoare… Merita rabdarea, sa va mai rupeti vreo zece minute… 

http://www.medialens.org/articles/the_articles/articles_2002/de_ethical_writer.html

Preferabil, le-as scrie de mana si trimite prin posta cititorilor mei si nu numai, si cu idei sa fim de exemplu mai altruisti ori mai cutezatori, oricare ar fi implicatiile. Eu am cutezat sa-mi infrang reticenta si am apelat la „progresul” tehnologiei tocmai pentru a scrie. Am facut prin asta mai mult bine decat rau in ultimii doi ani? Ar fi banal de-am avea doar certitudini.

Petrescu s-ar irosi intr-un post „putred”

Decembrie 12, 2009

In septembrie ’85, la nici 44 ani, un Alex Ferguson in ascensiune prelua interimar conducerea unei nationale scotiene marsand spre Cupa Mondiala din Mexic ’86, iar acum un tanar antrenor roman si-a aratat disponibilitatea pentru a conduce aceeasi selectionata, insa necalificata in Africa de Sud, optiunea sa surprinzand si parand la prima vedere ca o nuca in perete dar putand deschide in timp alte usi prin locuri poate pe placul bucuresteanului…

Postul de selectioner al reprezentativei Scotiei a fost calificat drept „putred” de catre Mark McGhee, un fost elev al lui Sir Alex Ferguson in zilele bune ale lui Aberdeen si care acum, continuandu-si periplul pe la carma unor cluburi din Albion ori din tara natala, s-a distantat fara menajamente de o posibila preluare a nationalei ramasa fara antrenor prin demiterea lui George Burley la finele unei campanii irosite de calificare.

The Scottish Football Association are o lista cu 20 de nume pentru inlocuirea lui Burley iar printre optiunile forului de la Glasgow se numara mai nou si Dan Petrescu, care si-a inaintat oarecum surprinzator CV-ul pentru a fi contactat la un tete-a-tete. Antrenorul Unirii Urziceni a facut acest demers imediat dupa ce isi atinsese obiectivul calificarii cu campioana Romaniei in UEFA Europa League, asigurat de succesul in dauna Sevillei, lidera grupei din Liga Campionilor. Cu alte cuvinte, fostul international roman a luat in considerare aceasta optiune inaintea deznodamantului de la Stuttgart, asadar inaintea potentialei calificari in optimile UEFA Champions League.

Daca am privi jumatatea plina a paharului, ceea ce probabil a ales sa vada si Dan Petrescu, Scotia ar putea oferi tanarului si ambitiosului tehnician roman o platforma de lansare in fotbalul occidental si inca amplasata tocmai acolo, sub nasul celor mari si tari, din sa zicem Premier League. Indirect, Petrescu a lansat mai mult o ofensiva de sarm, un atac de imagine, vrand sa spuna ca e disponibil pentru a lua de coarne incercari dintre cele mai complicate. Initiativa sa a atras in mod cert atentia, in conditiile in care postul de selectioner al Scotiei este intens mediatizat si in general rezervat antrenorilor daca nu autohtoni sau britanici, atunci macar anglo-saxoni, trecerea lui Berti Vogts pe la carma echipei „Cimpoierilor” fiind de fapt exceptia care confirma regula ca slujba respectiva este pentru tehnicieni de-ai locului.

Un lucru e cert. Ca The Scottish F.A. va instala noul antrenor pana la ora tragerii la sorti a grupelor de calificare la EURO 2012, programata in 7 februarie la Varsovia, Scotia urmand sa figureze in cea de-a treia urna valorica. In aceste conditii, un contract convenabil romanului ar stipula posibilitatea ca antrenorul sa-si continue si in primavara cariera la campioana Romaniei, incluzand participarea in 16-imile UEFA Europa League. Ar fi greu de crezut ca Petrescu si-a inaintat CV-ul fara sa fi luat in calcul varianta unei remize calificatorii la Stuttgart, ceea ce i-ar fi oferit sansa de a debuta in cariera in fazele eliminatorii ale pretioasei UEFA Champions League. Apropo de platforme, una mai importanta decat competitia inter-cluburi de elita a Europei nu exista, asa incat Petrescu si-a facut probabil calculele ca, in cazul unei calificari in optimi, va solicita scotienilor libertatea de a-si continua in primavara drumul cu Unirea.

Au mai fost ele rolurile duble, de antrenor de club in paralel cu postul de selectioner, iar pentru o primavara in care Scotia nu are din pacate un program bazat pe pregatirea turneului final al Mondialului sud-african, mai mult decat o reunire de recunoastere si unul ori doua meciuri amicale n-ar fi figurat in calendarul tehnicianului.

Daca ar fi sa vedem jumatatea goala a paharului, ei bine, e greu de intrevazut ce beneficii ar putea aduce un asemenea post unui antrenor in ascensiune, in varsta de 42 ani. Suficiente reprezentative nationale europene de calibru sunt antrenate de tehnicieni batand spre retragere, trecuti binisor de 60 de ani, cu experienta fotbalului de club desavarsita, si care vad intr-o asemenea provocare o chibzuita iesire din scena.

Mai mult, Scotia nu e o reprezentativa de prim-plan, incheind pe locul 3 in grupa preliminara a Mondialului, dupa Olanda si Norvegia, pozitie pe care o obtinuse meritoriu si in precedentele calificari, pentru EURO 2008, in urma finalistelor din 2006, Italia si Franta. „Cimpoierii” dovedisera in respectivele calificari oarece nebanuite resurse si se parea ca isi regasisera cadenta ce ii ducea candva, cu ocazia Coupe du Monde ’98, la un ultim turneu final.

Insa modul lamentabil in care au capotat in grupa de calificare pentru Africa de Sud, fiind invinsi clar de Olanda, i-au pus intr-o lumina defavorabila, scotand in evidenta serioase slabiciuni. Tot fara perdea a vorbit si Graeme Souness, un fiu de vaza al fotbalului scotian, care a pus lupa pe fondul restrans si de o calitate indoielnica a potentialilor selectionabili, motiv care l-a determinat sa refuze categoric orice speculatie in privinta preluarii echipei.

In mod cert, federatia de la Glasgow si-ar dori in fruntea selectionatei un antrenor autohton, mai ales dupa ce si-a atras critici vehemente in urma incercarii esuate in lacrimi cu Berti Vogts la timona. A fost un experiment ratat, multi aratand cu degetul la faptul ca Scotia si fotbalul de-acolo nu poate fi „inteles”, perceput in particularitatile sale definitorii, de un antrenor de pe alte meleaguri. De aici si sansele foarte mari ca mass-media sa vada cu mare reticenta, indoiala si chiar suspiciune optiunea federalilor de a-l include pe o lista finala de candidati pe unul ca Dan Petrescu. Presarii n-ar avea nimic personal cu tanarul antrenor si in mod cert au luat aminte de capacitatile romanului dupa Rangers – Unirea 1-4 si 1-1, insa ei sufla probabil si in iaurt dupa ce s-au fript cu „strainul” Vogts.

La o adica, desi nu rupe in acest sezon inima targului cu Heart of Midlothian, Csaba Laszlo ar fi pe undeva mai bine vazut ca un potential candidat, tocmai pe considerentul ca a testat apele din postura de antrenor in fotbalul scotian de club, un alt avantaj constituindu-l trecerea sa in trecut pe la conducerea unei selectionate nationale, fie si doar a Ugandei.

Revenind insa la punctul de vedere al romanului, preluarea Scotiei ar fi benefica mai ales in aruncarea ancorei in fotbalul insular, unde Dan ar fi probabil tentat sa revina intr-o buna zi, dintr-o alta postura, dupa ce si-a gasit adularea la Wednesday si mai ales Chelsea. Petrescu inca detine un apartament in Londra, fapt care indica interesul lui pentru o potentiala intoarcere, candva in decursul carierei sale in fotbal, in jocul „la el acasa”.

Altfel insa, Scotia nu i-ar oferi ocazia de a lucra zi de zi, acolo, in iarba, in fotbalul de club. Ci doar cand si cand, la convocari pentru cateva meciuri amicale, asta pana in vara, iar apoi la partidele oficiale din preliminariile EURO 2012, in care Scotia va porni cu sansa a treia. Iar cum doar ocupantele primului loc in grupe plus cea mai buna dintre secondante vor obtine biletele pentru Polonia si Ucraina, celelalte 8 de pe locurile doi trebuind sa treaca prin furcile caudine ale barajului, „Cimpoierii” pornesc din start cu un handicap. Cu alte cuvinte, Petrescu n-ar avea nimic de pierdut ci doar ocazia de a-si croi o faima de erou si la nord de Zidul lui Adrian, insa sansele calificarii sunt relativ reduse.

Traditia recenta spune ca Scotia a pierdut contactul cu lumea turneelor finale, trecand deja 12 ani de la aventura franceza, cand „Cimpoierii” erau batuti greu de campioana en-titre Brazilia, 2-1 in meciul de deschidere al Mondialului. De-atunci, numai calificari irosite, desi trupa bleumarin aparuse neintrerupt in grupele turneelor finale din 1974, la Weltmeisterschaft, si pana la Italia Novanta. Brusc, insularii au schimbat macazul, debutand la un turneu final european in 1992 si fiind prezenti si in ’96, in batatura „verisorilor” englezi. Nimic insa din 1998 incoace.

Iar contraperformantele au faramitat continuitatea la carma a selectionerilor. In vremurile bune, Jock Stein a carmit din 1978 in ’85, cand tragicu-i sfarsit la regasit continuator de circumstanta, doar pentru Mondialul din ’86, pe un proaspat Ferguson consolidandu-si reputatia cladita deja la Aberdeen. „Norma” lui Stein a fost mentinuta de Andy Roxburgh, in post din ’86 pana in 1993, urmasul sau, un bonom Craig Brown, fiind chiar mai longeviv, pana in 2002.

Insa numirea primului si ultimului non-scotian la carma, Vogts, a rupt in urmatorii 2 ani farmecul succesului, regasit oarecum de inteleptul Walter Smith intre 2004 si 2007, dupa care managerul lui Rangers, intorcandu-se la Ibrox, a facut rocada cu Alex McLeish, autor al mult laudatului succes din toamna aceluaiasi an, la Paris, cu Franta, ce a saltat Scotia pe un neverosimil loc 13 in ierarhia Coca-Cola FIFA. Acel unic triumf n-a adus insa primavara iar campania cu Burley la timona a fost nereusita. Astazi, „Cimpoierii” se regasesc pe locul 46 in acelasi clasament…

[Intr-o insertie video, mai jos, golul nouarului McFadden, 1-0 pentru Scotia la Paris, in toamna lui 2007, a fost sclipirea „Cimpoierilor” intr-un deceniu de recul evident:] 

Iar la Hampden Park ar fi si probleme de personal. Capitan a devenit Darren Fletcher, mijlocasul lui Manchester United, dupa suspendarea pe motive disciplinare de la echipa nationala a fostului metronom Barry Ferguson, ex-capitan la Glasgow Rangers, laolalta cu portarul McGregor, insa nu multi sunt fotbalistii de prin-plan pe care se poate baza Scotia de azi.

Kenny Miller s-a cam dezumflat, acum, la implinirea a 30 de ani, James McFadden, marcatorul de la Paris, a facut un pas inapoi reunindu-se cu McLeish la Birmingham City, iar alde Berra ori Steven Caldwell si Steven Fletcher joaca la alte noi-promovate in Albion ca Wolves si Burnley, destui alti recruti venind din Championship.

Scotia e intr-o evidenta noua pierdere de turatie iar ultimul rezultat, un rusinos 0-3 in Tara Galilor, reliefeaza cat de departe sunt „Cimpoierii” de zilele bune din vremea recordmanului lor de goluri (30) si aparitii la nationala (102), Kenny Dalglish. Asadar, din destule puncte de vedere, dar mai ales a varstei premature de a prelua o echipa nationala, oricare ar fi ea, auto-propunerea lui Petrescu e oarecum neasteptata, benefica in schimb pentru expunerea pe piata a unui antrenor cu cota in crestere. Altfel, si-ar intrerupe antrenorul cariera de club pentru o campanie cu circa 10 meciuri oficiale pana la finele lui 2011?

Contracandidati ar fi unul ca John Collins, fost mijlocas de renume al Scotiei, trecut inclusiv pe banca lui Hibs, ori nume mai putin cunoscute inafara insulei, din „moara” antrenorilor din Scottish Premier League, unii chiar fara contract in fotbalul de club, pe cand „cimpoieri” ce si-au facut un nume in Albion, gen Strachan, preluand-o recent pe Boro, ori Coyle sau Billy Davies, s-au deliminat vehement de „sansa” de a prelua nationala.

Nici macar un autograf dar un milion de lire

Decembrie 5, 2009

Nadal l-a spulberat pe Berdych, Ferrer a rasturnat rezultatul in fata lui Stepanek iar perechea Lopez – Verdasco le-a aplicat si ea un 3-0 celor doi cehi, Spania cucerind Cupa Davis in primele doua zile ale finalei de la Barcelona. Deznodamantul, implicandu-l pe Rafael Nadal, mi-a adus aminte de un amuzant amanunt picant, consemnat recent la finele barclays ATP World Tour Finals de la Londra, de care aminteam intr-o postare anterioara. Am ramas dator cu aceasta bezea…

Asadar Londra n-a fost pentru cine s-ar fi asteptat lumea tenisului, alde Federer, Nadal, Djokovic ori insularul Murray, ci pentru al saptelea poftit intre cei opt finalisti de la O2 Arena, si el tot un european.

Murray l-a invins sec in uvertura pe argentinianul Del Potro iar Djokovic dispunea si el, in cealalta grupa, de Davydenko. Dar pe cand invingatorii n-au prins semifinalele, invinsii lor si-au disputat ultimul act, pe care rusul nascut in 1981 in Ucraina si l-a adjudecat cu 6-3, 6-4, facand un pas inainte din postura de invins al sarbului in finala din 2008.

Iar victoria i-a adus un cec de aproape un milion de lire sterline si consolidarea locului 6 in clasamentul ATP. Ei bine, ironia ar fi ca Nikolay Davydenko a parasit Londra cu pretiosul trofeu de sfarsit de sezon si cu generosul premiu financiar insa fara sa fi acordat nici un autograf. Nu ca ar fi refuzat cumva sa-si puna semnatura pe brosurile admiratorilor sai, ci pentru simplul motiv ca pe durata sederii sale in capitala Regatului nimeni nu i-a solicitat autograful, dupa cum s-a destainuit la final.

Puterea de atractie a unui Federer ori Nadal e uriasa iar Murray a intors multe capete, captand atentia insulei, insa oricat de mult s-ar fi ingramadit publicul iubitor de tenis de camp in jurul favoritilor, normal ar fi fost ca macar cativa sa fi constatat ca in oras se afla si un altul dintre cei mai buni 10 jucatori din lume in ultimii toti cei 5 ani, devenit la randul sau milionar din truda in preajma fileului. 

O fi el mai uscativ si plesuv iar semifinalele sale de US Open si Roland Garros, cate doua, se pierd incet in colbul anilor 2005-2007, dar Nykolai Davydenko totusi trebuie ca a realizat ceva, sa fi fost invitat la World Tour Finals. Insuficient, macar pentru un autograf!? Ei, n-a dat el autografe, ci o batuta lui Roger Federer…  

Asta e viata, ca barbatul rus sa cantareasca mult mai putin in aprecierea majoritatii, tot asa cum e si istoria, scrisa cu sange in graiul sec al cifrelor. Peste 8,8 milioane de soldati rusi rapusi in cel de-al doilea razboi mondial, plus alti 2.576.000 invalizi permanent. Iar totalul rusilor decedati atunci, incluzand civilii, e cutremurator: 24 milioane fara patruzeci si sase de mii…

Comparativ, Regatul Unit, inclusiv coloniile sale, a pierdut 449.800 de suflete, dintre care 68.000 de civili. Da, asta e viata, asta e istoria… Unii bat continuu toba eroismului pe scena mondiala, pe cand contributia altora e minimalizata sau chiar trecuta cu vederea.

Un tanar invingator ignorat, o multime de eroici inaintasi de-ai sai despre a caror imensa jertfa, ducand greul conflagratiei mondiale, nu se sufla nici o vorba in propaganda moderna.