Archive for Februarie 2008

Rânjiţi vă rog

Februarie 24, 2008

Taylor

În transmisiune radiofonică directă, invitatul analist a spus că faultul n-a fost de cartonaş roşu. În înregistrarea video sau în clişee cu incidentul, faultul lui Martin Taylor asupra lui Eduardo, în primele minute ale jocului Birmingham City – Arsenal, a înfăţişat însă faţa urâta a fotbalului. Crampoane pe piciorul adversarului, oase ieşind prin jambiere. Eduardo nu va figura în lotul Croaţiei la Euro 2008 şi nici contra Angliei, în preliminariile C.M. 2010. Brazilianul naturalizat croat va absenta pentru cine ştie câte luni. Un picior rupt, în urma unui fault de maidan, departe de poartă.

Aş fi putut alipi clişee cu piciorul frânt. Ne-ar fi dat însă tuturora frisoane. Aşa încât am ales un instantaneu cu agresorul, după ce şi-a ochit victima. Clicuiţi pe fotografie, pentru lărgirea ei. Sesizaţi expresia facială? Cred că spune totul… în ce lume bolnavă trăim. Scapă cine poate. 

Anunțuri

Portari nemţi şi o revanşă-şoc

Februarie 16, 2008

Despre o eliminare de răsunet… Liverpool – Barnsley 1-2 

S-a întâmplat acum zece ani cam pe vremea asta… Barnsley FC tocmai promovase în prima ligă. Pentru prima oară în istoria clubului fondat în 1887! Cine le-ar fi dat aşadar credit „Căţeilor” nou-promovaţi că ar smulge o surpriză pe Anfield Road din Liverpool? Probabil nici măcar proprii fani… Însă în 22 noiembrie 1997, cum-necum, roşii din orăşelul minier Barnsley, aliniindu-l la debut în centrul apărării pe Peter Markstedt şi cu un anonim neamţ între buturi, Lars Leese, au câştigat pe terenul lui Liverpool FC graţie unicului gol al lui Ashley Ward. Mare surpriză! De parcă nu fusese de-ajuns miracolul promovării lui Barnsley în Premier League… Acum chiar îşi lua nasul la purtare şi supăra crema elitei.

Pentru a pune lucrurile în adevărata lor lumină, să amintim doar atât… Că Barnsley a fost mai mereu în comitatul Yorkshire în umbra mult mai prestigioaselor Leeds United, Sheffield United, Sheffield Wednesday şi Bradford City. Cupe peste trofee pentru acestea, doar o FA Cup în 1912 pentru Barnsley. Roata se învârte… Leeds, eliminată în actuala ediţie, chiar acasă, încă din decembrie, în turul I, da, incredibil dar adevărat, de Hereford, din liga a patra. În acest context, povestea lui Barnsley de-acum zece ani, remodelată în weekend, e cu atât mai remarcabilă. 

Anii au trecut, iniţial necunoscutul Leese a dispărut din centrul atenţiei, însă un alt portar german, Heinz Muller (în clip), i-a luat locul la Barnsley, sosind însă deja în mare vogă după paradele la 11 metri ajunse şi pe YouTube… Sâmbătă, la Liverpool – Barnsley 1-2, n-a fost însă rândul lui Muller, ci a unei perene rezerve: Luke Steele, un portar cu două meciuri jucate din 2006 încoace. Istoria celor 3 portari şi nu numai, în continuare… 

1997: Cu Leese între buturi, 1-0 şoc la Anfield 

Acel 1-0 la Liverpool s-a legat mai ales de robinsonadele unui înalt goal-keeper german, care, peste noapte, dintr-un agent de vânzări de componente de calculator care-şi pusese în cui visele unei cariere în fotbalul profesionist, la 28 de ani, s-a trezit în vâltoarea competiţiei numero uno din Albion. După cei trei ani petrecuţi la Barnsley, în fotbalul englez, Lars Leese avea să-şi împărtăşească amintirile în cartea lui Ronald Reng, „Der Traumhuter”, publicată în 2002 şi în Albion sub titlul „The keeper of dreams”, „portarul viselor”, în care a accentuat propria-i uimire de a prinde un contract de profesionist şi tocmai în Premier League. Din Kreisliga, dintr-al treilea eşalon de la baza fotbalului german, în top în Albion, la o vârstă când mai nimeni n-ar mai spera la o carieră.

Cartea e un deliciu. E povestea mai ales a acelui an de pomină în Premier League, inclusiv cu victoria de pe Anfield. Lars rămânea mască la propriile reuşite… Mult fotbal dar şi… Lars rămânea mască la nebuniile dinafara terenului. Ieşiri cu echipa în oraş, beţii, o petrecere de Crăciun cu jucători ai academiei clubului dezlănţuiţi pe scenă în mici orgii cu dansatoare, perioade de pregătire în Baleare ce aduceau mai degrabă a turism sexual sau localnice aşteptând titularii la ieşirea de la antrenament, la Oakwell, pentru niţel sex oral. Cartea a stârnit oarecare valuri, nu însă la fel de mari ca răstălmăcirea vorbelor achiziţiei record a clubului, macedoneanul Georgi Hristov, care, ducându-le dorul fetelor din ţara sa, a fost publicat spunând că „fetele din Barnsley sunt urâte”. Huooo la adresa atacantului adus pe 1,5 milioane lire pentru campania în Premier League.

1-0 pe Anfield la 22 noiembrie n-a căzut bine „Cormoranilor”. În retur, la 28 martie 1998, pe Oakwell, într-un meci de pomină, Barnsley dădea din nou totul… La 1-1 însă, s-a văzut lăsată în 9 oameni de deciziile cel puţin ciudate ale centralului Gary Willard. Barnard şi Morgan, eliminaţi. Tribunele de la Oakwell mai că au dat în clocot iar Willard, din nou inexplicabil, pur şi simplu a părăsit terenul, lăsându-i mască până şi pe asistenţi. Urmează 1-2. Dar Barnsley a egalat, după care şi Sheridan a fost eliminat. Din lovitura liberă acordată, Barnsley, rămasă în opt oameni, a încasat golul trei: 2-3 cu Liverpool. Lars Leese era învins de mai marii „roşii”. Cei din Barnsley sunt de părere că respectivul eşec nemeritat a pus capac elanului echipei, care, cu doar o victorie în următoarele 9 jocuri, n-a putut rezista în Premier League. N-a dansat decât… un an, dar ce mai an de pomină, cu Leese creionându-l ulterior. De-atunci, Barnsley n-a mai călcat în elită, ba chiar a ajuns şi prin liga a treia.

Februarie ’98: Barnsley o elimina şi pe Man United din Cupa Angliei! 

Acel sezon s-a dovedit absolut remarcabil pentru trupa nord-irlandezului Danny Wilson şi graţie parcursului în Cupa Angliei. Trofeu care, în 1912, ca divizionară secundă, îl câştiga pentru singura dată în istorie: 1-0 în prelungirile rejucării finalei cu West Bromwich Albion, în 24 aprilie, în faţa a 38.555 spectatori pe Bramall Lane din Sheffield. Stadionul localnicei United, ca paranteză. În 1998, Barnsley trecea pe rând de trei colege prim-divizionare, şi anume Bolton Wanderers, Tottenham Hotspur şi, citiţi cu atenţie, chiar Manchester United: 3-2 în rejucarea de pe Oakwell, în februarie, după 1-1 la Old Trafford. I-a venit de hac abia Newcastle, în turul şase: 3-1 la St. James’ Park…

Ei bine, tot în turul cinci, optimi de finală, dar în 2008, astăzi divizionara secundă Barnsley FC a produs o surpriză care a zguduit Cupa Angliei. Este un sezon al „buturugii mici” în FA Cup şi „Căţeii” de pe Grove Street, din orăşelul din sudul comitatului Yorkshire, n-au dezminţit renumele actualei ediţii.

Pe Anfield Road din Liverpool, sâmbătă după-masă, „Roşii” lui Rafa Benitez porneau mari favoriţi în faţa lui Barnsley, pentru un loc în sferturi. În fond, Liverpool este a treia echipă ca palmares în FA Cup, iar avantajul terenului propriu, cel puţin pe hârtie, părea primordial. Cu sau fără Torres, accidentat, ori căpitanul Gerrard, păstrat pentru jocul de marţi cu Internazionale, din Champions League. Mega-echipa miliardarilor americani, contra unei divizionare secunde antrenate de un fost fan Liverpool în copilărie, apoi mijlocaş la Carlisle şi Preston.

Ziarele au acordat spaţii consistente „surprizei” Barnsley, dar mai degrabă sub o tentă de curiozitate. Ineditul unei dispute inegale stârnise interesul presei. Simon Davey, antrenorul echipei, admisese că îl întrebase pe fostul său antrenor de la Preston, scoţianul David Moyes, astăzi de succes la cârma lui Everton, ce i-ar putea spune în plus despre Liverpool. Ce nu s-ar vedea la televizor… Dar cu toate indicaţiile lui Moyes, Barnsley tot pornea cu o şansă mică de calificare.

A fost ziua rezervei Steele, crescut de… Man United 

Surpriză, mare surpriză! Revanşă pentru acel nedrept 2-3 din martie ’98! Kuyt a deschis scorul pentru Liverpool însă fundaşul Foster a egalat în minutul 57 iar căpitanul Brian Howard, un atacant de 25 ani cu 4 selecţii pentru Anglia sub-20 ani la turneul de la Toulon din 2003, a eliminat-o pe Liverpool pe Anfield cu un şut pe jos, în minutele de prelungire: 1-2. Şoc! Aidoma lui Leese, de neînvins pe Anfield în noiembrie ’97, acum a ieşit la rampă Luke Steele, un portar de 23 de ani la debut pentru oaspeţi, abia adus în perioada de transferări din ianuarie, sub formă de împrumut, de la West Brom, pentru care, incredibil dar adevărat, jucase doar de două ori din 2006 încoace, de la sosirea de la Man United, unde îşi începuse cariera. Al treilea portar pe lista lui West Bromwich Albion, învingător cu Barnsley pe Anfield… Ce mai scenariu de poveste!

Dar cum de-a sfârşit Steele între buturi tocmai acum? Ei bine, Tony Warner, împrumutat şi el de la Fulham, n-avea drept de joc în Cupa Angliei, evoluând deja în acest sezon în competiţie pentru londonezi, iar titularul postului, un alt german, Heinz Muller, se accidentase într-un recent meci de campionat. După victorie, Steele admitea că nu ştia încă toate numele sau poreclele colegilor săi. „Citisem în ziua dinaintea partidei paginile de net ale clubului, doar doar oi afla mai multe despre colegi, în cazul în care sunt nevoit să-i strig în cursul jocului”.

Dacă Leese a făcut minuni poate chiar fără să vrea în 1997-1998, Heinz Muller a fost adus la Barnsley peste exact zece ani, în vara trecută, din Norvegia, de la Lillestrom, devenind şi el de nepreţuit în trupa de la Oakwell. Un uriaş cu barbă din Frankfurt, devenit celebru pentru cele trei parade consecutive de succes la lovituri de la 11 metri într-un clip publicitar filmat în Norvegia. Dar nu orişicum… Heinz a boxat şuturile legat la ochi!!!

Celălalt german, Muller, a apărat deja două penaltyuri în Albion 

Măiestria la penaltyuri a germanului care în 30 mai va împlini 30 de ani fost confirmată de la sosirea în Albion, salvând lovituri de la 11 metri contra lui Preston şi Wolverhampton. În general, Muller şi-a salvat echipa de la mult mai multe goluri… Un înger păzitor. Chiar şi fără el însă în optimea de sâmbătă, rezerva Steele a repetat pe Anfield miracolul lui Leese. Se leagă, nu-i aşa?

E posibil ca felul cum a încheiat sezonul trecut, cu un umilitor 0-7 la West Brom, s-o fi determinat pe Barnsley să caute un portar mai bun. Muller a sosit în vară, laolaltă cu alţi mulţi străini. Barnsley, un orăşel deloc cosmopolit dinspre nordul Angliei, având cei mai mulţi străini dintre cluburile ligii a doua, Championship. 18, din 15 ţări. Ca şi acum zece ani. Atunci sosea, printre alţii, şi căpitanul Sloveniei, Ales Krizan. Fundaşi non-englezi mai renumiţi Barnsley avusese în deceniile precedente… Un Mick McCarthy, născut în Barnsley, căpitan al Irlandei la Cupa Mondială, pe care o şi antrena ulterior la asemenea turnee finale. Sau un Gerry Taggart, cu 35 selecţii în centrul apărării Irlandei de Nord, ca jucător al lui Barnsley.

Ferenczi îl face uitat pe Hristov 

Recent, alţii au fost recruţii. În ultima zi de transferuri din ianuarie 2007, Istvan Ferenczi sosea de la MTK Hungaria. Şi marca 6 goluri în 16 meciuri, contribuind la salvarea de la picajul în liga a treia. Marcase el şi la retragerea din naţionala Ungariei, în decembrie 2005, contra Antiguei, după ce contul pentru maghiari îl deschidea în noiembrie 2001, contra Macedoniei, într-un acelaşi ani în care debuta la echipa reprezentativă, contra Iordaniei, şi chiar evolua în preliminariile C.M., contra Italiei. Şi Istvan, trecut şi prin Bulgaria, Germania şi Turcia, se numără de-acum între eroii de pe Anfield. La mijloc, un brazilian de 28 ani din Sao Paulo dar sosit în Europa la Roda şi pelerin prin Belgia, Dennis Souza, translatorul de ocazie în vestiar la Oakwell, şi care pe lângă portugheză mai mult decât o rupe în italiană, spaniolă şi franceză. Numitorul comun, impus de Souza, este însă… engleza. Pe care o învaţă şi proaspătul recrut Diego Leon, produs al Realului madrilen, chiar în lotul sezonului 2005-2006 pentru „albi”, un mijlocaş spaniol care o învingea acum doi ani pe Liverpool, cu Grasshoppers, într-un amical: 2-0.

Şocul de pe Anfield e cu atât mai mare cu cât Barnsley nu a rupt inima târgului în deplasări. Un sezon demarat cu un 1-4 acasă cu Coventry i-a adus un unic succes extern, cinci remize şi 10 eşecuri în deplasare, în 11 dintre jocurile pe alte terenuri neînscriind nici un gol! Sugestiv, Barnsley venea după eşecuri la Plymouth, 0-3, Coventry, 0-4, QPR, 0-2, ultima ispravă datând din 1 ianuarie, 2-2 la nou-promovata Scunthorpe. Barnsley s-a păstrat probabil pentru Anfield, după ce le eliminase pe Blackpool, 2-1 şi Southend, 1-0 în deplasare.

Barnsley FC în sferturile de finală ale Cupei Angliei, pentru prima oară după un deceniu. 3-2 contra lui Man United în optimile din februarie ’98, 2-1 la Anfield în optimile din februarie 2008. Ce mai istorie! Iar ambele semifinale sunt găzduite de Wembley Stadium. Barnsley, de pe locul 14 în liga a doua, la un meci de o prezenţă pe Wembley…

De altfel a fost o sâmbătă a surprizelor… Chelsea, deţinătoarea trofeului, s-a calificat într-adevăr, graţie „dublei” lui Lampard, după ce fusese egalată acasă de Huddersfield, din liga a treia, însă o altă trupă din eşalonul trei, Bristol Rovers, s-a calificat între ultimele 8, 1-0 cu Southampton, din Championship, Rickie Lambert marcând chiar la împlinirea a 26 de ani. Bristol Rovers, „Piraţii”, pentru prima oară în sferturi după 50 de ani! Cardiff City, 2-0 cu Wolves, Jimmy Floyd Hasselbaink marcând cu stângul, „covrig” la vinclu, este pentru întâia oară în antepenultima fază a competiţiei din 1927 încoace, când chiar câştiga finala, 1-0 cu Arsenal. Avea să fie pentru singura dată când un club non-englez, galez în acest caz, cucerea Cupa Angliei… West Brom, 5-0 la Coventry, e şi ea în sferturi, în meciul turului V, seara, Man United calificându-se la pas, un şocant 4-0 cu Arsenal, Rooney deschizând scorul, Fletcher reuşind o dublă iar Nani făcând 3-0 la pauză. Chelsea şi Man U, finalistele de anul trecut, momentan singurele prim-divizionare în sferturi. În rest, West Brom, Cardiff şi Barnsley din Championship iar Rovers din liga a treia…

Pentru conformitate, Barnsley a câştigat pe Anfield cu Luke Steele – Bobby Hassell, Stephen Foster, Rob Kozluk (Marciano Van Homoel, olandez), Martin Devaney – Daniel Nardiello (împrumutat de la QPR; Kayode Odejayi, nigerian), Diego Leon (spaniol; Jamal Campbell-Rice, 24, jamaican), Anderson Silva de Franca (brazilian, 25 ani, împrumutat de la Everton), Dennis Souza (brazilian) – Istvan Ferenczi (maghiar), Brian Howard.

De la sandwichuri la Stockholm

Februarie 15, 2008

Sven Goran Eriksson, managerul lui ManCity 

Îl ştiu de Manuel. Am avut ocazia să-l cunosc acum câţiva ani, cu prilejul unui meci de campionat în Londra, Arsenal – Manchester City. Pe când „azuriii” erau învinşi la Highbury cu 3-1, Manuel, bucătarul lui City, era la cumpărături în alimentară, umplând coşul cât pentru 23 de suflete. L-am însoţit şi mi-a povestit una alta, despre fosta câştigătoare a Cupei Cupelor.

Manuel e un sexagenar portughez stabilit de câteva decenii în Albion şi care prepara mâncarea într-un restaurant din apropierea oraşului Manchester, frecventat de echipele oaspete deplasate în zona conurbaţiei. Într-o bună zi, Manuel a fost abordat în legătură cu un post devenit vacant la cârma cantinei de la Carrington, complexul de antrenament al lui City. I-a priit oferta, gatind peste săptămână, la sesiunile de pregătire ale lui City, şi însoţind echipa în deplasări. Prepararea sandwichurilor de drum devenise specialitatea sa. A pornit la drum în perioada cu Joe Royle la cârma echipei.

L-am cunoscut în gestiunea lui Kevin Keegan, când City a renăscut din liga secundă şi n-a dus-o chiar rău nici în elită. Însă Manuel se poate considera extrem de inspirat să nu fi renunţat la post în favoarea unei retrageri la pensie, cam pe când Stuart Pearce era şi el poftit la plimbare, continuând în schimb şi întâmpinându-i într-o bună zi la Eastlands, anul trecut, în vară, pe Thaksin Shinawatra, noul preşedinte al clubului, şi Sven Goran Eriksson, reputatul manager suedez.

Thailandezul Shinawatra, poreclit şi apelat cu Sinatra la City, pentru evitarea complicaţiilor lingvistice, este extrem de iubit în club, în ciuda controverselor din jurul carierei sale politice. Şi-a atras simpatii nu doar pentru zecile de milioane pompate la Eastlands. Pe măsură, ba chiar mai mult, Eriksson e adorat la City, deopotrivă de jucători, staff şi suporteri. Antrenorul scandinav are o aură cu totul şi cu totul specială iar atitudinea sa se răsfrânge asupra performanţelor şi atmosferei de la revelaţia actualei ediţii în Premier League.

Eriksson este înconjurat de un anturaj consistent, compus din purtători de cuvânt, experţi în relaţii publice, un fotograf personal şi bodyguarzi. Însă Eriksson nu uită pe nimeni. După victoria la Man United, conform celor din anturajul clubului, Eriksson ar fi fost mai bucuros şi jovial ca niciodată. În fond, realizase „dubla” în dauna lui Sir Alex Ferguson şi a rivalei locale United, şi asta tocmai pe Old Trafford, la comemorarea găzduită de „Diavolii roşii” şi, să nu uităm, după o serie cu şchiopăituri a lui Elano şi compania.

Recent, cândva înaintea derbyului de pe Old Trafford, de la un simplu „Cum merg lucrurile?” urmat de „Ai fost vreodată la Stockholm?”, Eriksson l-a sfătuit pe Manuel că ar fi cazul să viziteze capitala Suediei. Şi nu oricum. Antrenorul suedez a achitat costul integral al excursiei lui Manuel, însoţit de soţie, incluzând biletele de avion şi şederea la un hotel rasat din centrul Stockholmului. Oaspete pentru un weekend. Manuel s-a întors încântat dintr-un sejur plăcut, ocazie unică, apreciind cu atât mai mult gestul suedezului cu cât preţurile din capitala Suediei i s-au părut mai mari chiar şi decât cele londoneze. Despre cele londoneze ştia nu doar de la plimbarea noastră la cumpărături, pentru prepararea sandwichurilor. Acum caută nişte vinuri speciale portugheze, simbol al unei frumoase amiciţii. Manchester City pare a fi o familie model. Nu-i de mirare în atare condiţii că tânărul star Micah Richards a preferat înnoirea contractului la Eastlands, în locul unei pribegii ca a lui Shaun Wright-Phillips. De la „Sinatra” şi până la bucătar, o echipă care ar putea sfârşi în mai pe un loc de eurocupe…   

„Păuni”, „pădurari” şi alte obiecte de muzeu

Februarie 13, 2008

 În vreme ce fanii cluburilor din elită se asociază pe forumuri online împotriva introducerii unei a 39-a etape cu jocuri peste mări şi ţări, alţi 29.552 de suporteri s-au aflat marţi seară în tribunele lui Elland Road la un meci de liga a treia. Altădată în primul eşalon, Leeds United şi Nottingham Forest, sau ce-a mai rămas din ele, s-au duelat în Coca-Cola League One, cu speranţa să prindă trenul diviziei secunde, Championship.

A fost 1-1, Jermaine Beckford egalând din penalty în minutul 83, după ce oaspeţii din Nottingham deschiseseră scorul prin Julian Bennett, în minutul 69. Status-quo. Leeds United, penalizată la începutul sezonului cu 15 puncte pe motive financiare, rămâne la 4 lungimi de undă în urma lui Forest, care are două meciuri mai puţin jucate. 30, faţă de 32, din totalul de 46 ale campaniei. Cele două nu se află însă pe locurile de promovare directă, ocupate de Swansea City, pare-se desprinsă decisiv, şi Doncaster Rovers, dar abia pe 4, în cazul „Pădurarilor” din Nottingham, plasaţi şi în urma lui Carlisle, respectiv pe 7, „Păunii” din Leeds sperând să se agaţe de una din poziţiile 3 – 6, bune de barajul ce mai asigură un loc promovant.

Vremuri grele… În 1975, Leeds United pierdea la Paris finala Cupei Campionilor Europeni. În acelaşi deceniu opt, după ce era demis la capătul a numai 44 de zile la cârma „Păunilor”, în ’74, Brian Clough cucerea de două ori la rând Cupa Campionilor Europeni, cu „Pădurarii” din Nottingham. Au trecut trei decenii iar datele problemei sunt cu totul altele. Nu ştiu cum au abordat mai marii Premier League consultarea preşedinţilor cluburilor din elită în privinţa controversatei etape cu numărul 39, însă în mod cert nu le-au cerut părerea celor de la Leeds şi Forest. De ce? Simplu. Pentru că mai nimeni nu-şi închipuie cu adevărat că fostele cluburi de top sau măcar unul dintre ele se vor afla în postura de a juca în Dubai sau la Miami în runda inaugurală din ianuarie 2011 a născocirii celor de la Premier League. Eventual doar dacă, mare mirare, s-o găsi vreun alt miliardar să resusciteze fostele glorii ale fotbalului englez. Şi totuşi, admiţând ca o posibilitate că Forest de exemplu s-ar regăsi în vara lui 2010 printre prim-divizionare, sare în ochi cât de exclusivistă şi aiuritor de peste noapte a fost abordarea celor de la Premier League de a-i întreba de etapa în plus doar pe şefii actualelor prim-divizionare. Ca şi cum în 2010 tot acestea 20 s-ar afla în elită. Dar asta-i altă poveste…

Revin la „Păuni” şi „Pădurari”. Decăderea lor e pe undeva tristă. Nu mai demult decât în 2002, la nici un an după ce o dusese pe fosta câştigătoare a Cupei UEFA în semifinalele Champions League, irlandezul O’Leary era mătrăşit de bossul Ridsdale de la Leeds, „căzută” pe locul 5. Atât de mari erau pe-atunci aspitaţiile „Păunilor”… Un loc cinci era insuficient. Retrogradarea din 2004, la cârmă cu „interimarul” Eddie Gray, o fostă legendă a clubului, a demonstrat însă cât de scurt e drumul de la extaz la agonie şi cât de închipuit a fost Ridsdale în privinţa potenţialului lui Leeds. Şi astăzi, Ridsdale, trecut între timp la Cardiff, este persona non-grata în Leeds, văzut fiind drept nimicitor al balanţei financiare a clubului. Fanii cred că după Ridsdale a venit potopul. Achiziţii cu foarte multe zerouri, salarii pe măsură şi tot tacâmul. Alde Rio Ferdinand sau Harry Kewell şi Mark Viduka s-au răspândit în patru zări dar Leeds le-a plătit ulterior unora contractul mult şi bine. Cele 15 puncte penalizare din acest sezon sunt de fapt doar o consecinţă a zilelor de huzur de acum nici un deceniu. Unii, printre care şi Ridsdale, în autobiografia sa, l-ar lua de gât pe O’Leary, care ar fi fost instigator al unora dintre achiziţiile peste bugetul lui United. Totul este însă istorie iar anul trecut Leeds s-a trezit retrogradată chiar în liga a treia, pentru prima oară în istoria clubului. Elland Road, un loc trist…

De fapt, cât de departe e Leeds de luminile rampei a demonstrat-o despărţirea recentă de antrenorii cu care a pornit la drum în vară. Gus Poyet, secundul, a preluat în toamnă acelaşi rol la Tottenham Hotspur, mână dreaptă pentru ibericul Ramos. Recent, Dennis Wise, principalul nu prea agreat cu adevărat la Elland Road, a sărit şi el în liga întâi, director la Newcastle United. Leeds nu mai e o propoziţie atractivă, fie şi dacă echipe doar din a doua parte a clasamentului Premier League sună goarna. Poyet şi Wise or sfârşi prin Dubai sau la Miami, Leeds mai trebuie să se chinuie cu alde Doncaster, echipa de pe locul doi, pe care o va vizita sâmbătă. E ironic faptul că ineditul derby al comitatului Yorkshire o găseşte pe Doncaster Rovers în poziţie de superioritate faţă de Leeds. Spune de fapt totul.

Mai mult, după două remize la rând, Leeds s-a ales cu doar două victorii în ultimele 10 etape, copie palidă a seriei de 35 meciuri fără eşec în prima ligă, pe când cu Don Revie la timonă. Acum, soarta lui Leeds depinde de măiestria managerială a scoţianului Gary McAllister, numit în locul lui Wise, şi care are un loc aparte în sufletul fanilor „Păunilor”. McAllister era căpitan al echipei când Leeds United a cucerit titlul naţional în Albion, în 1992, în ultimul sezon înaintea lansării Premier League. Mai mult, fostul căpitan al Scoţiei şi care triumfa la golul de aur cu Liverpool în finala Cupei UEFA din 2001, chiar el executând lovitura liberă din care a rezultat izbăvitorul 5-4 cu Alaves, a avut cruda soartă de a-şi frânge incipienta carieră de antrenor, cu Coventry City, stând la capul patului soţiei sale, muribundă cu cancer. Gary s-a întors în fotbal şi Leedsul speră. Dar nu e uşor. În august, Jermaine Beckford şi Tresor Kandol înscriau în succesul cu 2-1 al lui Leeds, la Nottingham. Acum, Kandol a smuls penaltyul iar Beckford a egalat pentru 1-1, însă a fost doar primul său gol în 6 jocuri, adăugând explozivelor 16 din prima jumătate a campaniei, în timp ce Kandol n-a mai marcat din octombrie. Alte nume n-ar mai fi la Leeds, poate doar Tore Andre Flo, un Crouch de modă veche, intrat în joc după ce Forest deschisese scorul.

Amar şi mai mare la Nottingham. În 2005, când plonja în liga a treia pentru prima oară din 1951, Forest nu şi-ar fi imaginat că nici în 2007 nu se va regăsi între trupele revenite în eşalonul doi. Sfârşită anul trecut în mai la baraj, Forest a fost umilită în returul semifinalei cu Yeovil Town, chiar pe faimosul City Ground, scor 2-5. Încă un an în liga a treia… Şi din nou doar la baraj? După cum merg lucrurile, cu un unic succes extern în ultimele 11 deplasări respectiv cu doar trei victorii în ultimele 10 etape, „Pădurarii” lui Colin Calderwood scârţâie. Da, Doncaster poate fi ajunsă din urmă, dar fanii se tem…

Neil Lennon, ani buni dinamul Irlandei de Nord şi al lui Celtic, şi-a luat bagajele în „fereastra” din ianuarie, după doar un tur de campionat la City Ground. Sosirea veteranului oferise speranţe însă echipa nu merge, mulţi acuzându-l pe Calderwood. Pe la turnee finale în apărarea Scoţiei, ani buni în elită cu Tottenham, Calderwood nu pare a avea flerul pentru ca Forest să curgă lin spre locuri mai însorite. Banii, ca şi la Leeds, se numără acum chibzuit, după ce în deceniul trecut, când cu prezenţe până şi în sferturile Cupei UEFA, curseseră în neştire pentru aducerea şi ţinerea pe braţe a unor Van Hooijdonck, Roy, Silenzi sau mai ştiu eu cine. La fel, duse sunt vremurile… Balanţa pe minus e rezultanta…

Cândva, Forest era neînvinsă 42 de jocuri la rând în prima ligă, cu Clough antrenor. Acum, merită să aruncaţi un ochi pe blogul unui înfocat fan Nottingham Forest, ataşat paginii mele pe coloana din dreapta, pentru a sesiza că se trăieşte din amintiri. Şi totuşi, speranţa moare ultima… Vorba titlului blogului său… Through the seasons before us. Prin sezoanele ce ne vin în cale. Poate, poate, într-o bună zi, alde Aston Villa nu se va mai uita la Forest ca la o piesă de muzeu. Greu însă de crezut că Forest va mai ajunge vreodată să le ia faţa pentru un loc în Champions League la alde Arsenal, Chelsea sau Man United. Atât de mare e decalajul. Oricum, de urmărit asaltul final pentru un loc în Championship. Forest sau şi Leeds? Ori niciuna?

Clişeul de mai jos, cu statuia lui Billy Bremner, legendarul căpitan scoţian al lui Leeds din anii de glorie ai clubului, străjuind arena Elland Road… 

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/02/bremneratellandrd.jpg        

Arsene gură spurcată

Februarie 11, 2008

Nici 30 de secunde n-a lăsat arbitrul german al amicalului Anglia – Elveţia din minutul de reculegere al comemorării tragediei aviatice din 6 februarie 1958. Tăcerea fusese iute ruptă în tribunele arenei Wembley iar lucrurile ar fi putut degenera şi mai mult. Aşadar întrebarea legată de respectarea momentului, cu care vă lăsam înaintea jocului, şi-a avut rostul.

Ce a urmat, ştim cu toţii. 2-1 la debutul lui Capello, pas cu dreptul aidoma starturilor lui Eriksson sau McClaren. La patru zile după victorie, duminică, echipa cu cei mai mulţi reprezentanţi în formula de start a Angliei a cedat mai mult decât surprinzător acasă, într-un derby local. Sir Alex Ferguson, învins neaşteptat la Old Trafford de Sven-Goran Eriksson, a pus eşecul şi pe seama jocurilor interţări de la mijlocul săptămânii. Wes Brown, Les Ferdinand şi Wayne Rooney au evoluat din start pentru Albion iar alţi componenţi ai „Diavolilor roşii” au avut parte de deplasări chiar mai departe decât Londra, Wembley Stadium.

Dacă asta a fost explicaţia lui Ferguson, în schimb alta ar putea fi cauza înfrângerii suferite de rivala lui Arsenal la titlu, conform opiniei lui Arsene Wenger, exprimată acum mai bine de-o săptămână. La puţin timp după ce aflase că „Tunarii” vor juca în optimile Cupei Angliei tocmai la Old Trafford, contra lui Man United, Wenger a pornit războiul psihologic spunând că descinderea „Diavolilor roşii” în lumea arabă, într-un tur de destindere de câteva zile, înaintea partidei din 16-imi cu Spurs, o va costa scump pe trupa lui Ferguson. Probabil, şi-a spus Wenger, mai mult decât milionul încasat de United de la saudiţi pentru alinierea într-un joc demonstrativ. Francezul s-a referit la scurtcircuitarea tocmai în miezul sezonului a rutinei normale a pregătirilor. Pe vremuri, Mourinho riposta dur acuzându-l pe Wenger de voieurism, după ce managerul lui Arsenal îşi dăduse cu părerea şi în privinţa lui Chelsea, vârându-şi nasul în bucătăria altora. Wenger are o tolbă plină cu opinii şi deseori deranjează. Acum, se pare, vorbele sale şi-au găsit răspuns mai degrabă decât s-ar fi aşteptat lumea fotbalului. United – City 1-2 a fost o mare surpriză, lidera cu un avans de două puncte Arsenal alegându-se cu un minunat favor înaintea jocului cu Blackburn Rovers, de luni seara. Două puncte se pot umfla într-un avans de cinci…

Coincidenţă ironică, nu la multe zile după ce Wenger îl „lua în balon” pe Ferguson pe seama excursiei peste mări şi ţări în plin sezon, Premier League anunţa joia trecută că intenţionează lansarea începând cu 2010 a unei a 39-a etape de campionat în care competitoarele din prima divizie engleză să evolueze în meciuri pe teren neutru, în destinaţii exotice gen Sydney, Miami ori în China sau Dubai. Acum l-a tras pe scoţian de urechi dar peste trei ani francezul ar putea fi nevoit să sfârşească în februarie prin Australia, pentru un meci din Premier League, cu aferentele implicaţii în lupta pentru podium, cu să zicem Aston Villa. Bineînţeles, Wenger n-a scăpat prilejul să-şi dea din nou cu părerea, referindu-se pozitiv la o iniţiativă inovatoare, doar cu umbra de suspiciune că ar putea fi generată tot de resorturile financiare. Dar de ce altceva, mon cher? Fotbalul a fost răspânit acum multe decenii în colţurile lumii, aşa încât n-ar mai fi nevoie de rolul de ambasador al Premier League pentru popularizarea celui mai îndrăgit sport de pe glob. Sigur că e vorba doar de bani.

Mult mai tăios decât Wenger, Sir Alex Ferguson a sărit ca ars atât la adresa şefului executiv al lui United, David Gill, care una îi spusese în prealabil pe tema abordării cu discreţie a propunerii Premier League în privinţa etapei a 39-a şi alta l-a scăpat vrăbiuţa la întrunirea de la Londra, cât mai ales la adresa „ălora de-acolo din sud care nu-şi pot ţine gura închisă”. Ferguson s-a arătat contrariat de anunţul mai marelui Premier League, Scudamore, cum că formaţiile din elită ar fi în unanimitate de acord cu o asemenea propunere. Se pare că preşedinţilor le-au sticlit rapid ochii la un nou prilej de multiplicare a veniturilor, neîntrebându-i însă în prealabil pe antrenori de implicaţiile unui „da”. Iar managerul campioanei s-a simţit lucrat pe la spate. Zâmbetul i-a dispărut brusc, la o săptămână după ce se relaxa undeva departe de insulă, sic! sic! sic!, în ceea ce avea să fie doar un minitur promoţional şi cu tente financiare…

Momentul ales de Richard Scudamore pentru lansarea veştii a fost cu atât mai bizar cu cât venea la foarte puţine zile după discuţiile răzbătând din sediul federaţiei, Football Association, cum că Fabio Capello ar fi interesat de un tete-a-tete cu federalii pe de-o parte şi cu cluburile din Premier League de cealaltă parte, legat de o mai mare marjă de timp solicitată de antrenorul naţionalei pentru a-i avea la dispoziţie pe selecţionabili înaintea unui joc interţări. Cu alte cuvinte, Scudamore s-a apărat contraatacând furibund, cu o propunere care a lăsat mască lumea fotbalului din Albion şi nu numai.

Sven-Goran Eriksson a fost în repetate rânduri avocat vehement al introducerii unei pauze hibernale, măcar de 7-10 zile, în ianuarie, şi nu doar pe când antrena Anglia, ci chiar şi în actualul sezon, când a sfârşit la cârma unui club din Premier League. Dorinţele suedezului par cu atât mai intangibile, acum, când ordinea lucrurilor pare a lua un făgaş cu totul şi cu totul aparte. Erodarea puterii federaţiilor naţionale şi a calendarului competiţional interţări s-a produs încet dar sigur, intrând însă nu doar de când cu anunţul lui Scudamore pe o pantă mult mai lunecoasă şi puţin anticipabilă acum nici zece ani să zicem.

Globalizarea câştigă însă teren iar deznodământe dintre cele mai incredibile în ziua de azi pot deveni realitate în viitorul apropiat. Sezonul 2010-2011 ar putea avea într-adevăr 39 de etape, fiind de aşteptat ca interese de rang înalt să facă legea şi cărţile înaintea oricărei păreri contrarii, fie ea venind şi din partea lui Sir Alex Ferguson. Se pare că Liverpool ar fi printre foarte puţinele cluburi care n-ar fi spus neapărat da la reuniunea de săptămâna trecută, însă orice părere poate fi reconsiderată. Şi cât a fost el de zeflemitor la adresa lui United, Wenger ar putea încheia în aceeaşi barcă, evoluând poate chiar în… Arabia Saudită. Cât despre fani, urlând de nemulţumire la auzul ştirii, părerea lor nu contează mai mult decât un ghemotoc de hârtie aruncat la coş pentru cei care taie cărţile.

Ce pare a fi cel mai hilar? Dacă Derby County, rămasă în urmă cu „lanterna roşie”, a spus da pentru o etapă a 39-a în 2010-2011, e de aşteptat ca şefii „berbecilor” să-şi fi făcut temeinic calculele că se vor afla în Premier League şi la momentul lansării doritei expediţii. Cu încă o dată în calendarul competiţional, e de aşteptat ca naţionalele şi alde Capello să sufere, poate cu un amical mai puţin sau cu mai mulţi selecţionabili cel puţin obosiţi, ba chiar indisponibili datorită accidentărilor reale ori imaginare. Asaltul lui Scudamore vine la săptămâni după ce se anunţa decizia ca federaţiile naţionale să compenseze financiar cluburile ale căror jucători se accidentează în meciuri interţări, iar fiecare nou demers oferă tabloul complet al evoluţiei lucrurilor în politica fotbalului.

Iar politica fotbalului nu face separatisme de politica mondială. E doar parte a schemei majore a lucrurilor care par a lua un avânt de neoprit. Cercetaţi, citiţi, informaţi-vă, faceţi-vă o părere iar apoi aşteptaţi doar să vedeţi… Wenger o fi râs el de Ferguson, poate-l şi va învinge duminică pe Old Trafford, dar în câţiva ani va juca tontoroiul la fel ca scoţianul şi alţi manageri. La Sydney, Arsenal – Liverpool cu un puşti african marcând golul de onoare al „Tunarilor”. Pare neverosmil, nu-i aşa?      

Furt ziua-n amiaza mare?

Februarie 10, 2008

Message in the stone

După unii, expresia „daylight robbery”, „furt ziua-n amiaza mare”, s-ar trage de la o taxă pe ferestre introdusă în Marea Britanie în 1696 de Regele William al III-lea. Taxei fixe de 2 şilingi per locuinţă i-a fost adăugată una variabilă, de alţi 2 şilingi, în cazul unei proprietăţi cu 11 până la 20 de ferestre, respectiv de patru şilingi pentru şi mai multe.

În 1766, era de-ajuns să ai doar 7 ferestre pentru a plăti taxa de geam iar în 1825, opt. În zilele noastre, când nu mai e valabilă, destule au rămas însă casele londoneze cu ferestre zidite. Pentru a evita taxarea, unii îşi răpeau cândva lumina cu cărămizi în cadrul ferestrelor. Iar pentru a nu părea prea respingătoare faţada, chiar şi mesaje biblice şi-au găsit locul dăltuit în piatră…

„La ce bun să fi cucerit lumea dar să-şi fi pierdut sufletul?” La etajul unu, pe colţul unei case străjuind un mic scuar din sud-vestul capitalei Albionului… 

Nu vă stric duminica

Februarie 5, 2008

Nu e vrăjeală. E la cererea cititorilor. O prietenă mi-a scris, pe bună dreptate… „păcat că e atât de puţin„. Se referea la subiectele extrasportive. Aşa că voi publica din cand in cand câte un gând, altceva… 

Un subiect ce l-am găsit navigând worldwideweb. Pip Starr, un producător de documentare video şi activist de mediu din Melbourne, Australia, s-a sinucis într-o marţi, acum două săptămâni.  Altfel atrăgea însă atenţia oraşul de la Antipozi, cu ştiri ce făceau înconjurul globului, în acea zi de marţi: sferturile de finală ale Australian Open.

Pip îşi dedicase ani buni din viaţă întru atragerea atenţiei publicului către diverse probleme sociale majore. Era în curs, sub titlul „The first wave„, sau „Primul val”, o producţie video legată de soarta locuitorilor unui atol din Oceanul Pacific, care, datorită creşterii nivelului apelor rezultată din poluarea produsă de ţările industrializate, vor deveni în acest an primii refugiaţi de tip ecologic din istoria modernă a omenirii.

Arhipelagul Carteret a constat din 7 insuliţe, rămase şase în urma unui bombardament din cel de-al doilea război mondial, care au devenit din nou şapte când creşterea nivelului apelor a împărţit atolul Huene în două. În ultimii ani, oceanul a mâncat plajele Cartereţilor, a distrus recoltele, a înghiţit casele şi grădinile de legume ale băştinaşilor iar malaria a lovit în plin. Invadaţi de ape şi hrănindu-se doar cu peşte şi nucă de cocos, localnicii s-au simţit în voia sorţii, întrebându-se dacă nu cumva paradisul natural în care şi-au dus viaţa, generaţie de generaţie, a fost de fapt doar un blestem mascat.

Pip Starr, pe lângă înregistrările video şi fotografiile de pe insule, a notat spusele localnicilor, care s-au referit la intensificarea şi creşterea substanţială a furtunilor şi vânturilor puternice din ultimii ani. „Primul val”, producţia sa, s-ar fi conturat în acest an cu înregistrarea video a transportării refugiaţilor din atoluri pe insula principală, Bougainville, parte a Papua Noua Guinee. De pe siteul lui Pip, http://www.starr.tv putem afla că numele de proiect al refugierii este Tulele Peisa şi va fi condus de Ursula Rakova, o localnică militantă ecologistă.

În baza documentării sale şi a interviurilor cu cercetători, Pip a concluzionat că industrializarea şi acţiunile oamenilor stau neîndoielnic la baza creşterii nivelului apelor oceanice şi implicit la inundarea insulelor Carteret. Pip Starr a încercat să atragă atenţia oamenilor în privinţa sorţii unei comunităţi restrânse şi să-şi conştientizeze cititorii relativ la repercursiunile asupra mediului înconjurător a opţiunilor vieţii noastre de zi cu zi. Pip Starr a ales să plece dintre oameni. Poate neştiut de miliarde, deşi cu o contribuţie semnificativă în felul ei întru mai binele omenirii. Cine-i va sfârşi oare proiectul şi ce se va alege de Cartereţi? Măcar şi-o firimitură, acolo, în fundul sufletului, şi-ar trebui să ne pese… Mai ales în clipa când poate punem mâna în supermarket pe un produs oceanic pescuit şi transportat de la mii de kilometri distanţă. Poluare.

Cugetări pe calea Africa de Sud

Februarie 4, 2008

 Agyemang scoring a double v Bristol City

Altă viaţă. QPR i-a administrat în weekend un scor de neprezentare unui club clasat pe un loc promovant direct în Premier League .

Cu 16 meciuri rămase în programul competiţional şi deci un total de 48 de puncte la dispoziţie, chiar şi un handicap de nouă lungimi de undă faţă de locurile care te trimit la barajul de promovare poate fi recuperabil. Mi-a spus-o cu convingere un fan al alb-albaştrilor. Nu era deloc băut. Se visează oare dulce la Loftus Road în aceste zile? Nu e curată nebunie. O fostă „lanternă roşie” la începutul toamnei se poate uita cu încredere spre zonele rarefiate ale Coca Cola Championship, şi nu cu teamă spre locurile retrogradante. Ascensiunea lui Crystal Palace, în urmă cu câteva sezoane, din Cenuşăreasă de Crăciun în nou-promovată în Premier League în luna mai, este o pildă demnă de luat în seamă.

N-aş fi scris aceste rânduri dacă Queen’s Park Rangers n-ar fi demolat-o pe Bristol City, venită în vestul Londrei pe locul doi în liga a doua, la egalitate de puncte cu lidera West Brom. Dar valorile sunt relativ egale în eşalonul secund iar forma de moment face diferenţa. 3-0. Patrik Agyemang (foto) a marcat două goluri iar maghiarul Akos Buzsaki unul. Mare a fost bucuria şi surpriza pe Loftus Road! De-acum fanii Hoops speră la mai mare şi la un loc mai bun în clasament. Jocul e mai bun ca niciodată, spun unii.

Iar înscrisul de pe nişte tricouri recent apărute în magazinul clubului confirmă că oricât de bine ar evolua Chelsea cu Avram Grant la cârmă, în W12 este o unică Queen’s Park Rangers… „În cazul în care Chelsea joacă în grădina casei mele, trag perdelele”. QPR a jucat recent pe tărâmul lui Chelsea, la Stamford Bridge, în turul III al Cupei Angliei, şi doar un autogol nefericit al portarului Lee Camp a făcut diferenţa… 1-0 pentru deţinătoarea trofeului.

O tempora! DVD-uri cu finala Cupei Angliei din 1982, Tottenham Hotspur – Queen’s Park Rangers, sunt şi ele de vânzare, un remember al anului centenar din istoria lui Rangers. „Centenary”. O finală în care alb-albaştrii, învinşi în meciul rejucare, au evoluat în… roşu. Altele au fost vremurile. Autobiografia lui Stan Bowles, legenda locului, şi cea a lui Paul Parker, micuţul fundaş dreapta, pe copertă în tricoul cu numărul 2 al Angliei, urmărit fiind de Andreas Brehme, în acea semifinală de pomină de la Torino, la Coppa del Mondo 1990. 

„Rangers til I die”. Rangers până la moarte. O colecţie de notiţe despre club. De exemplu un proiect de promovare a fotbalului în Burkina Faso. Fosta Voltă. O echipă de localnici africani în tricourile alb-albastre… Într-un colţ, o fotografie a lotului din 1975-1976. La cincizeci de lire. Da, amintirile sunt la mare preţ. Gerry Francis, pe-atunci căpitan, antrenorul de peste decenii. Dave Webb, marcator pentru Chelsea al golului victoriei într-o finală de Cupa Angliei cu Leeds United, cu câţiva ani înainte. Frank McLintock, „tunarul”. Phil Parkes, portar care sfârşea la West Ham pe vremea întâlnirii cu „Poli”. Şi nu putea lipsi acelaşi Stan Bowles…

Înrămat, afişul finalei Cupei Ligii din 1967. Unicul trofeu din palmares. 3-2 cu West Brom, pe Wembley. Îl întreb pe un fan mai în etate, tot transpirat, la căldura şi aglomeraţia din magazin, cât ar reprezenta în ziua de azi acel şiling, preţ de acces la finală. „Da prietene, ar fi 5 pence acum. Era mult mult mai ieftin. Uite-te la preţurile actuale…” Şi totuşi. Fanul îşi cumpărase ceva. Avea ceva în punguţă. Nici n-ai cum pleca aşa, cu mâna goală, din magazinul de prezentare. E pentru QPR. Sau să ne bazăm doar pe Flavio, Bernie şi Lakshmil? Ştiu şi eu…

Căldura umană… În stradă în schimb, vântul tăios şi prezenţa masivă a poliţiei. Mă întreb, chiar aşa, cât o costa oare din banul public ordinea şi paza pe străzi într-o sâmbătă de fotbal profesionist. Sunt 46 de meciuri. Unele cu risc scăzut, altele, cu potenţial de gâlceavă. La ce văd în jurul Loftus Road, mi se pare că nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Sunt şanse mari de scântei, aşadar.

Două puburi pe colţ, ale fanilor lui QPR, pentru a nu se complica, permit accesul în incintă doar în baza biletului de meci. În Shepherds Bush Green, pe alt colţ, la O’Neill’s, au tras pare-se fanii lui Bristol City, veniţi din sud-vestul insulei. Pubul e înconjurat de un cordon fără zale lipsă, uniforme negre, şi nu galbenul fosforescent ce-l vezi la poliţistul de rând. Răsună strada… „We are, we are Bristol City, City!” Răsună berea. Tonalitatea e ameninţătoare. Înţeleg mai bine efectivul numeros. Dube, un număr semnificativ de dube. Alte detaşamente, flancând intersecţia. Plus poliţie călare. De pe o stradă adiacentă răzbat sirene. Lumea întoarce capul. Câteva maşini de poliţie baraseră strada. O acţiune în toată regula.

Un tată cu fiul său, spre stadion… „Noi n-avem nimic de ascuns… Fii pe pace…” Al mic văzuse probabil dispozitivul desfăşurat. Bristol City e pe val şi ai ei fani, sau celula dură, mă rog, cum vreţi, vrea a se face auzită. Aha, aşadar vor fi escortaţi, din O’Neill’s direct în stadion. În peluza de vest.

Înăuntru, căldură umană… Sunt fani cu speranţele şi temerile lor. S-a trecut prin multe în ultimii ani, la Loftus Road. Se suflă şi-n iaurt, cu tot cu Bernie între noi. Doar Luigi De Canio lipseşte astăzi. Managerul italian al alb-albaştrilor e la înmormântare, un deces în familie. Dar Hoops joacă şi pentru el. Îi taie avântul nou-promovatei aspirante la o a doua promovare la rând. „Rangers til I die”. Până la moarte. Aşa scrie pe insigne. Sau „Born, Live, Die – QPR”. O viaţă pentru QPR. Trei insigne şi cu Steaua, în mulţimea de insigne expuse. La două lire. Militarii figurează la secţiunea de rugby. Că bine-au fost puşi.

36 de puncte, la 15 în urma învinsei Bristol City. La 15 puncte de un loc promovant în Premier League. Cinci victorii. Mult mai realist, la nouă puncte, deci trei victorii, de un loc de baraj. După deplasarea la Southampton, vin, ciudat, trei meciuri la rând acasă. Care ar putea decide totul. În cărţi pentru ultimul tren, al locului şase. Sau la mijloc, comod. Sau tremurând, deşi în blânda primăvară. Al treilea acasă va fi televizat, pe SKY, peste exact o lună. 2 martie, cu Stoke City, într-o duminică la amiază.

Dar să dau timpul înapoi…

Era a mea. Odată, a fost a mea. Tot mutam radiocasetofonul SANYO şi reajustam finuţ pe frecvenţele undelor scurte, pentru a recepţiona cât mai clar cu putinţă transmisia, iar ei îmi spuneau sâmbăta după-amiaza, din când în când, că e într-adevăr a mea, a lui, a ei, a noastră.

M-am îndrăgostit de ea în toamna lui 1987, una de pomină, în care îmi lăsam părinţii şi bunicii îngrijoraţi la prânzul în cinstea zilei mele onomastice şi mă întorceam peste câteva ore cumplit de răguşit dar nebun de fericire. Poli o bătuse pe Dinamo cu 2-1. „Piticu” Varga şi Ilcu îl bătuseră pe Lucescu dar mai ales pălmuiseră Sistemul. Da, cam pe-atunci mă amorezasem de ea.

Auzeam de ea sâmbetele, cum câştigă şi e neaşteptat în fruntea Barclays League Division 1. Era iubirea mea ascunsă, de care nimeni nu ştia, eventual doar vreun securist interceptând cu ce ne îndeletniceam în apartamentele frigider cu lumânări. Şi a terminat a cincea în 1988, prima dintre londoneze, chiar înaintea viitoarei campioane, Arsenal.

I-am aflat adresa şi i-am scris. Îmi place de tine. Mi-a răspuns. Istoria vieţii ei, pe feţele unei A4 lucioase cu cadru bleumarin, am învăţat-o ca pe apă. Altei coli, cu semnăturile jucătorilor, i-am găsit eu o ramă. Un anume David Seaman. Dedesubt, semnătura. Şi Alan McDonald. În paranteză, cpt. Şi Paul Parker. David Bardsley. Kenny Sansom. Andy Sinton. Ray Wilkins. Peter Reid. Les Ferdinand. Colin Clarke. Roy Wegerle. Mark Falco. Plicul sosit de la Londra conţinea şi alte documente promoţionale anticipând sezonul 1989-90. Aflam că un bilet de membru al clubului în peluza Loftus Road Paddock Stand era 4 lire sterline. Sau că preţul a trei programe de meci expediate la pachet abonaţilor de pe Continent e la 29 de lire. Ce să-mi vând? Bicicleta? Şi-apoi mai ce? Un rinichi poate. Mai aflam, din calendarul competiţional, că nu va avea răgaz nici pe 1 ianuarie. 1990 avea să îl înceapă, într-o luni, la Old Trafford. Dar răspunsul la salut era dovada punţii făurite peste mări şi ţări. Era a mea, a lui Johnny, în peluza dinspre strada Loftus Road, a lui Susan, în tribuna secundă dinspre Ellerslie Road, a lor, a fanilor în tricouri alb-albastre în groase dungi orizontale.

1 ianuarie 1990. Şoc. Old Trafford. Manchester United 1 – QPR 4. Hat-trick Dennis Bailey. Apărut de nicăieri, dispărut în anonimat. Dar rămas în legendă. Şi pe tricourile cu imprimeul 1-4. Un şoc plăcut, după un decembrie timişorean însângerat.

Iar ei tot îmi spuneau sâmbetele la radio că e a mea, a lui, a ei, a noastră, a lor. La schimb, le-am solicitat o dedicaţie muzicală adresată lor, fanilor în tricouri alb-albastre în groase dungi orizontale. Please. Vă rog. Difuzaţi „With or without you”, a lui U2, cu tot binele din lume pentru fani şi QPR. Dave Lee Travis a fost un înger şi „Cu sau fără tine”, de la Mihai, din Timişoara, România, pentru QPR şi fanii ei, s-a auzit în lungul şi latul serviciului mondial al BBC, în emisiunea „A Jolly Good Show”. Şi a terminat respectabil în 1990. Pe 11, a cincea dintre cele 8 londoneze într-o primă ligă cu 20 de echipe. Apoi pe 12, tot a cincea în capitală. În ’92, înapoi pe 11.

1992. Începutul sfârşitului. Ia naştere FA Premier League. Un altfel de start. Cu artificii şi papelitos. Un alt ambalaj. Un produs cosmetizat. Dar ca şi în 1988, QPR înapoi pe cinci, prima între londoneze. 63 de puncte. Cu patru mai multe decât Liverpool sau Spurs, cu şapte mai multe decât Arsenal sau Chelsea.  Apoi 1993-94. Pe nouă, la egalitate de puncte cu Liverpool. 60. Apoi 1994-95. Pe opt. Tot cu 60. Chelsea? 54. Arsenal? 51.

1996. Pe 17, deasupra liniei roşii, Southampton, cu 38 de puncte. Dedesubt, pe 19, QPR, cu 33. Retrogradare. După 13 ani în elită. Cât de departe era acel prim loc cinci, din 1983-84, în primul an înapoi între fruntaşe, din nou campioană interlondoneză, chiar deasupra Arsenalului. Da, cât de departe era. Dar tot a mea era. Şi a lui, a ei, a lor. Puţini se temeau şi anticipau un sumbru chin înafara elitei, mulţi mai mulţi trăiau cu speranţa revenirii.

Din mai ’96, numele QPR nu s-a mai legat până azi de denumirea Premier League iar sâmbetele a fost tot mai rar amintită. Acolo, în rezultatele la grămadă, între divizionarele secunde, ba chiar şi mai jos…

 Era timpul să răsfoim amintirile… După nu mai puţin de treisprezece prealabile mutări, stema cu cele trei iniţiale împreunate şi întrepătrunse şi-a găsit adăpost primitor în 1917 pe South Africa Road, o străduţă din vestul Londrei care pleacă din spatele BBC Television Center. Pe calea Africa de Sud se stabilea QPR acum mai bine de nouă decenii…

Club de fotbal sau multinaţională?

Era a mea. Odată, a fost a mea. Şi a lui Johnny, a lui Susan, a tuturora. Dar astăzi? Nu mai ştiu ce să cred. Sunt încurcat. Confuz. Fâstâcit. Ray Wilkins, în echipă în anii ’80 şi pe coala cu semnături, şopteşte povăţuitor la urechile suporterilor: „Queens Park Rangers trebuie să aibă grijă să nu-şi piardă propria identitate. E un club local, ca de familie, cu caracteristici şi particularităţi profunde, cu caracter şi personalitate, şi tocmai de aceea e bine să vegheze la paşii făcuţi”. Fanii, prin reprezentanţii lor, sunt optimişti dar în aceeaşi măsură prevăzători. Nu zic hop până nu sar. Circumspecţie. Înţelepciune izvorâtă din capcanele trecutului.

Ce va aduce anul? Recent, în actualul sezon, lucrurile s-au mişcat repede. Stupoare. QPR atrage interesul unor mari investitori. Lanterna roşie era cumpărată de magnatul Bernie Ecclestone şi multimilionarul Flavio Briatore, oameni grei în lumea Formulei 1. John Gregory, fost jucător al alb-albaştrilor, a rezistat până în septembrie. Ray Harford a asigurat scaunul cald iar Luigi De Canio a preluat timona. Lakshmil Mittal, al cincilea bogătan din lume, a fost invitat la bord, şi-a adus şi fiul, iar baierele pungii s-au deschis pentru o cavalcadă de transferuri. Ascensiune în clasament. Proiecte îndrăzneţe şi cândva Fata Morgana Premier League deja în vizorul înfierbântat al perpeliţilor suporteri în tricouri alb-albastre cu groase dungi orizontale. Acum puţini se mai uită în urmă, în schimb mulţi mai mulţi visează frumos. Dar coşmarul a fost atât de teribil iar apariţia peste noapte atât de ca la dentist, încât „Fetiţa cu chibrituri” de Hans-Christian Andersen se vrea a fi numai şi numai un basm. A fost atât de precar totul, pe buza prăpastiei, încât nu poţi uita prea uşor. Acel 1% există. Temeri. Şi ar mai fi alte câteva procente. Întemeiate? Da, aş zice eu… Mai e oare a lui Johnny? Veţi spune că, oricum, nici n-a fost cândva…

La o bere şi o vorbă cu câţiva fani, oamenii îşi freacă totuşi mâinile de bucurie pentru sosirea muşchetarilor garnisiţi. Multe speranţe, puţine temeri. Şi senzaţia că formaţiile engleze sunt OK pe mâinile lui alde Gillett, Lerner sau Briatore, care-or fi ei. „Cei care vor să cumpere Liverpool de la americani sunt doar huligani”. Sigur. Şi cei care au strigat ceva de libertate în decembrie ’89 în Timişoara au fost etichetaţi tot huligani. Iar dacă nu-s huligani îs te ori Ta, orice dă bine pentru a-i stigmatiza pe alţii. Zău, pe undeva aş vrea să se găsească un profesor Rogan Taylor şi pe la Loftus Road, cu iniţiativa ca fanii să pună mână de la mână şi să-şi cumpere clubul. Să fie al lor. Dar doar pe-undeva. Poate de-aceea sunt niţel confuz. Vorba lui Ray Wilkins… Cu precauţie şi înţelepciune, se poate naviga şi în condiţiile actuale…   

Nu mai ştim exact. Odată, a fost a mea. Mai e a mea? Johnny se întreabă: oare mai e a mea? La fel şi Susan. Mai e a noastră? Sau e doar jucăria altora? Ultramodernă, rapidă, cu cârmaciul din Italia, cu bani din India, cu şasiul multinaţional, în garaj lângă alte Benetton frumos colorate, dar oare încă a noastră? Neîndoielnic, W12 va prospera. Westfield, cel mai mare complex comercial urban din Europa, se ridică văzând cu ochii de cealaltă parte a BBC Television Center. Acolo s-ar găsi loc şi de-un stadion, mai aerisit, mai încăpător, nu înghesuit între case, ci parte a investiţiilor antreprenorilor imobiliari. Totul e o afacere. Premier League e o afacere. Cu artificii şi papelitos. E un vehicul al îndesării numelor marilor companii sub ochii consumatorilor. Telespectatorilor. Şi fanilor. Unii se întreabă dacă asemenea bogaţi din lumi absolut paralele cu cea a fotbalului n-au descins pe calea Africa de Sud doar pentru o cifră mărită de afaceri şi o oportunitate de a investi într-o zonă comercială în metamorfoză ori măcar pentru satisfacerea propriei vanităţi într-un duel între cartiere cu Abramovich, sosit niţel mai iute şi mai la sud-est. Nu, nu putem fi într-atât de cinici. E păcat. Dar mai e a noastră? Sau ca şi pe la case mai mari, odată noua orânduire absolut înrădăcinată, preţurile împung plafonul, fanii de-o viaţă rămân pe dinafară şi spectatori buni de teatru îşi agaţă Cartier şi blana şi se dau alb-albaştri. Bani de acces la toaletă publică pentru ei, să-şi cumpere mai scumpe tricouri alb-albastre cu groase dungi orizontale. Dar ce-ar face cu sufletele cândva alb-albastre, acum poate însângerate, rămase undeva pe dinafară, în stradă, în umbră? Să fiarbă în suc propriu. Nu, nu putem fi într-atât de cinici. E păcat. Dar putem să avem bănuielile şi rezervele noastre, că doar e în firea omului.

Au luat-o pe 14 milioane. De lire. Şi l-au luat apoi şi pe Mittal cu ei. Urcuş. La 9 puncte de un loc la baraj. Recuperabile, în 16 etape. 3-0 cu Bristol City. Dacă o nou-promovată cu mult mai puţini bani şi fără trei muşchetari ca Ecclestone, Briatore şi Mittal, poate trage la promovarea în Premier League, de ce n-am visa şi noi pentru a noastră bella? De ce nu? O iubire alb-albastră. The Hoops.

Queens Park Rangers, acum cel mai bogat club din lume. Din zdrenţe în bolizi. Cu scrâşnet de Bridgestone spre Premier League. A mai fost acolo. În Division One, din ’83 până în ’92. Apoi în noul ambalaj cu artificii şi papelitos. Acolo, unde instituţii mai bogate în trofee nu mai sunt ale lui, ale ei, ale lor. În lumea elitei, întrebarea legată de apartenenţă, acest mai e oare a mea, s-ar estompa într-o uniformizare a incertitudinii. A nesiguranţei. La fel ca ei. Cândva a lor, de ieri a nord-americanilor, de mâine poate a chinezilor. Globalizare. QPR, brand mondial.   

Odiseea căpitanului Cook şi vorba lui Lineker

Februarie 1, 2008

Fereastra s-a închis. La miezul nopţii. Din avalanşa transferurilor lunii ianuarie, un bulgăre mi-a atras atenţia. Lee Cook a devenit celebru în vară, la începutul lui august, când, în urma unui transfer tărăgănat de la QPR, care trăgea de preţ, la Fulham, a donat întreaga sa sumă de instalare, 250.000 lire sterline, clubului care tocmai îi dăduse drumul undeva mai sus, la o prim-divizionară.

Aţi mai auzit în lumea fotbalului de azi ca un jucător să-şi arate recunoştinţa faţă de fostele culori cedându-i un sfert de milion de lire? Lee Cook, născut în Hammersmith, un cartier ce… desparte QPR de Fulham, e fan Rangers de-o viaţă. Şi vroia cu tot dinadinsul să joace în Premier League. La 25 de ani, şi-a văzut visul împlinit, trecând în curtea lui Fayed dar lăsând în urmă un QPR chinuit în liga secundă şi, mai ales, în marasm financiar. De aici şi gestul său. Prima de instalare, ajutor pentru sinistraţi. Pentru QPR. Care o lungise cât a putut, să mai stoarcă un bănuţ de la Fayed, la transferul lui Lee.

Cook era bun, acolo, pe extrema stângă. Dar toamna la Fulham a fost un coşmar. Accidentări. Nu tu Premier League. Toamna la QPR a fost cu sosirea lui Ecclestone, Briatore şi Mittal. Cu mai mulţi bani decât 250.000 lire. Unii vor spune vai, ce-a mai muşcat Cook. Să fi rămas pe loc şi era baron. 

Odiseea lui Cook a continuat aseară. Împrumutat până în vară, de la Fulham la o altă londoneză, Charlton Athletic. În acelaşi eşalon doi ca şi QPR. Niţel mai sus în ierarhie. Antrenorul Pardew era un admirator al micuţei extreme şi şi-a făcut hatârul. Iar Cook poate că va prinde acum meciuri în picioare, preluând locul lui Andy Reid, cedat tot ieri de Charlton lui Sunderland, în prima ligă, pe 4 milioane. Apăi acu’ Reid o juca el pentru Irlanda sa, dar… patru milioane!? E inflaţie coane, şi nu doar la pompe, cu litrul la o liră şi 10 pence. În atare situaţie, donaţia lui Cook din vară pare acum bani bărunţi. Dar ce e din suflet…

Punând miercuri punct rezumatului etapei, în emisiunea BBC Match of the Day, al cărei moderator este, Gary Lineker nu l-a ironizat pe alde Cook, un jucător de pluton al fotbalului, ci a cătat perfect, mai sus. Lineker a fost golgeter de Campionat Mondial şi n-a văzut măcar un cartonaş galben în frumoasa sa carieră. Aşa încât are căderea să spună lucrurilor pe nume. Numai că în ultimul an şi ceva, de când cu derapajele Angliei şi ofuscările mai marilor care nu suportă critica, Lineker a cam fost urecheat şi cenzurat să nu mai fie chiar în largul său cu opiniile exprimate pe canalul contribuabilului public, aşa încât s-a autocenzurat.

Finuţ, în ton cu cursele şi finalizările sale de altă dată, Lineker însă mai împunge pe ici, pe colo. A încheiat el miercuri, referindu-se la proximul meci de pregătire Anglia – Elveţia… „Da, un foarte de folos joc amical în vederea europenelor…ăăă… pentru Elveţia”. Pauza ironică a avut efectul scontat. Nici prea scurtă, nici prea lungă şi fără a clipi. Gary a ironizat necalificarea celor pe care n-are voie să-i mai critice. Sau doar aşa, cu perdele groase. A fost atât de la ţanc, încât invitaţii săi, analiştii Alan Hansen şi Mark Lawrenson, au pufnit în râs. Iar râsul lor s-a auzit şi pe fondul genericului de final. L-or fi lăsat dinadins, tehnicienii de sunet. Ce ne-a mai rămas dacă nu râsul? Fie el şi sarcastic. Dar ca şi cu irlandezul Reid. Apăi da’ Lineker şi-a permis gluma, că doar a jucat la turnee finale mondiale. Dar Lawrenson? E bine c-a râs, doar că pe vremuri nici el n-a jucat cu Irlanda pe asemenea scene…