Posts Tagged ‘record’

„Cotofene” inainte de termen

Aprilie 5, 2010

Statul la coada e sport national. S-au incolonat de dimineata, sa nu piarda un loc la fiesta. Newcastle United avea nevoie doar de un punct pentru a-si confirma promovarea matematica in Premier League, iar ahtiatii fani ai alb-negrilor abia au asteptat sa erupa, sa petreaca, sa sarbatoreasca revenirea dupa doar un an in elita.

Dar jocul cu Sheffield United, de pe St. James’ Park, ultimul al etapei din a doua zi de Pasti, si-a pierdut respectiva semnificatie in urma altui rezultat, conturat cu doar o jumatate de ora inainte, la Nottingham, in partida dintre Forest si Cardiff City, penultima a rundei din Championship. Pe City Ground a fost 0-0, echivaland cu destuparea sampaniei in vestiarul „Cotofenelor” din Newcastle inca inaintea iesirii pe teren pentru meciul din nocturna.

Statistica spune ca Newcastle United devine astfel al treilea club care sa-si asigure in aceeasi data de 5 aprilie promovarea in elita inainte de termen. In plus, alb-negrii fostului interimar Chris Houghton, confirmat „plin” la startul actualei editii, le-au copiat pe Bolton Wanderers si Manchester City, cluburi care in 1997 respectiv 2002 reuseau in aceasta vremelnica data sa revina in elita dupa numai un an de surghiun in liga a doua.

„Trapasii” din Bolton, antrenati pe-atunci de Colin Todd, aveau sa acumuleze 98 puncte, cu 100 goluri marcate, iar City, cu Kevin Keegan in primul sau sezon la carma, 99 puncte, cu 108 goluri marcate. Ca si acum, secondanta in ierarhia finala a fost West Bromwich Albion Birmingham.

Si totusi, cea mai implacabila promovare in elita a reusit-o Reading FC, inca de la finele lunii martie, acum patru ani, in 2006, cand alb-albastrii lui Steve Coppell au strans 106 puncte cu 99 goluri marcate.

Desi nu la fel de prolifice, cu o medie a eficacitatii putin sub doua goluri pe meci, „Cotofenele” irlandezului Hughton, avand in Andy Carroll un principal marcator cu „numai” 14 reusite in Championship, au castigat finalmente la pas liga a doua, in ciuda incertitudinilor care au planat la inceputul campaniei in privinta confirmarii bancii tehnice, a reinnoirii unor contracte de joc si chiar a proprietatii clubului. Mike Ashley se intoarce pe marea scena…

Este un triumf personal si pentru Hughton, la vremea sa primul jucator de culoare reprezentand Republica Irlanda, si care, intre cele 53 selectii, s-a regasit intre titulari la debutul „verzilor” la un turneu final, in toate cele trei partide la Euro ’88, antrenorul atingandu-si obiectivul intr-un rol foarte ingrat, intens scrutinizat de mass-media si in conditiile unor mari asteptari din partea conducatorilor si a publicului local, pasionatii Geordies, care traiesc si respira prin United.

Acel United din nord-estul industrial, serios sifonat peste ani de crizele economice, este licarul sperantelor celor din Newcastle si religia locului. La cati se aduna meci de meci in arena din centrul sus-jos de pe colinele urbei, vreo 50.000, o merita cu prisosinta. The Toon Army revine unde-i este locul de drept, in Premier League, cu amintirile din clipul de mai jos, stranse de-a lungul experientei de 16 ani neintrerupti, din „93 incoace…

Anunțuri

Ce-am avut si ce-am pierdut in decada 00

Decembrie 31, 2009

Despre golul lui „Munti” la Charleroi, despre fani, despre Liverpool din Giulesti pan’ la ‘Stambul cu Champions League in brate, am punctat in <Fotbal Vest> in loc de „La Multi Ani!” cateva repere aleatorii din decada cu miezul OO a noului mileniu, anii 2000-2009…

Un rezumat nescris… Artificii la miezul noptii, o secunda esti inca in anii 99, in urmatoarea in decada OO. In a carei a treia zi, Premier League a continuat imperturbabil cu etapa a 21-a. Derby 2-0 Watford [Branko Strupar 2, 72]; Everton 2-2 Leicester [Don Huchison 15, David Unsworth 58pen; Matt Elliott 25, 31]; Leeds 1-2 Aston Villa [Harry Kewell 46; Gareth Southgate 19, 62]; Newcastle 2-2 West Ham [Nikolaos Dabizas 18, Gary Speed 66; Frank Lampard 84, Igor Stimac 88]; Sheffield W 1-1 Arsenal [Gerald Sibon 56; Emmanuel Petit 40]; Southampton 1-0 Bradford [Kevin Davies 55]; Tottenham 1-0 Liverpool [Chris Armstrong 23]; Wimbledon 1-0 Sunderland [Carl Cort 30]; [Jan 4] Coventry 2-2 Chelsea [Cedric Roussel 54, Robbie Keane 82; Tore Andre Flo 55, 83]; [Jan 29] Man Utd 1-0 Middlesbrough [David Beckham 87].

Nu multe, doar noua la numar, sunt prim divizionarele din acel ianuarie 2000 ce se regasesc si-acum in elita, la pasul de la anii OO la 01, elita ale carei plase sunt inca scuturate de Lampard, Davies ori Robbie Keane. Plus Beckham, deloc de mirare, pe lista marcatorilor. Acum insa pe ruta L.A. – Milano. Dar Gareth Southgate, la urma urmei un fundas!?

Nu redactam la vremea respectiva rezumatul etapei de-acum 10 ani deoarece, conform traditiei, Fotbal Vest apare abia in a doua zi de marti a Noului An.

O incoronare nedesavarsita… Dorinel Munteanu egalase, insuficient, panicand insa Albionul. Iar spre oroarea unor jucatori de-ai sai mirosind sange, Kevin Keegan – alias King Kev – a inlocuit un mijlocas ofensiv cu mai sus pomenitul fundas Southgate, dar pe post de… inchizator.

Sir Bobby Robson, un alt fiu al nord-estului, elevand Anglia pe acel loc 4 din ’90 neegalat in peste 40 de ani, i-ar fi sugerat Regelui ca a mai buna aparare e atacul. Restul e istorie. Fault. Penalty. Ganea 3 – Albionul 2, Hoddle dandu-le si altora idei cu aducerea fagarasanului in insula.

Un al doilea val de romani, ca dupa Mondialul ’94? Da, Contra si Mutu, nu si altii. Bani. Substante. Aruncat ca un mar stricat. Suspendat. Amendat la greu. Sclavie moderna.

Regele n-a mai rezistat mult. Pana in 7 octombrie 2000, cand Hamann puncta ultimul joc gazduit de Empire Stadium. Ironic… Anglia – Germania 0-1. Turnurile templului cad dupa peste 77 ani. Un Wembley care pastra unicul titlu mondial in insula, cu golul care n-a fost. Thierry, le-ai sugera nemtilor sa solicite o rejucare? Asadar Regele s-a retras, primul strain intrand in scena. Sven si trei sferturi de finala la rand.

O deturnare anticipabila… Owen, marcatorul invins la Toulouse si Charleroi, descinde si-n Bucuresti. Si noi. <Fotbal Vest> si pe urmele lui Liverpool. Unii sunt mai egali ca altii. Purceii capata acreditari, cateilor din Timisoara li se refuza aceeasi promisiune. Cu bilete, in Giulesti. Owen da pasa de gol. 0-1. Rapid in halta. Liverpool pana la trofeu, contra lui… Contra, tradat de Geli. Autogol de aur. 5-4. Cupa UEFA. Unica pentru Anglia in 25 de ani.

25 mai 2005. Istanbul. Ah, abia s-a incheiat, de zece zile. Campionatul. Chelsea, cu primul titlu dupa 50 de ani. In ’55 il cucerise pe primul, tot dupa 50 de ani. Club fondat in 1905. Lui Roman si Jose, stiind de centenar, nu le-au trebuit nici doi ani. Si Abramovich, intr-o lume tot mai intercorelata, le-a dat ideea deturnarii si altor potenti. Invazie. Americani la Old Trafford si nu numai.

Chelsea a luat titlul cu un portughez, Liverpool il lua, 10 zile mai apoi, in Europa, cu un spaniol. De la 0-3. Jerzy la deruta. Succes ce-i imbie, in februarie 2007, pe partenerii Gillett si Hicks. Alti americani. Invazia insulei se inteteste.

Un dialog neimpartasit… Alt 25. Acelasi 2005. In aprilie. Arsenal – Tottenham 1-0. Dupa meci, fani in metrou. Incerc sa tes. „Excuse me, stiti cumva ce-au hotarat daca Everton termina pe 4 iar Liverpool pe 5, dar castiga Champions League?” Erau cinci, de-ai oaspetilor. M-au cantarit. „Dar cum iti inchipui, colega, ca Liverpool trece zilele astea de Chelsea in semifinale!? Si Everton oricum nu va rezista!” Si-mi intoarse si el spatele. Ceilalti, cu afectare, o facusera deja. Tac. Doar intrebasem, n-am dat cu parul. Scuzati-mi Sir impertinenta. In seara imediat urmatoare, in tur, Liverpool incepea s-o convinga pe Chelsea sa se concentreze pe titlu.

Final. Everton pe 4, Liverpool pe 5. Si triumfatoare la Istanbul. Si acceptata in Liga, de pe cinci. La care imi amintesc clasicul post-scriptum al discutiilor de fotbal in insula: „Dar noi intotdeauna stim mai bine”. Stiti de exemplu care e unica nationala neinvinsa in mai mult de doua aparitii pe Wembley? Incepe cu R.

Un semicentenar onorat… 1958-2008. E al patrulea an la rand de finale cu cluburi englezesti in Champions League. Liverpool si Arsenal castigasera si pierdusera. La aparat, celelalte doua. Abramovich, cu jucaria la Moscova. The Glazers, de peste Ocean, langa Kremlin.

Ploaia de dupa miezul noptii a fost semnul divin al onorarii tinerilor azvarliti din ceruri, The Manchester Babes, in februarie ’58, la Munchen. Pe ninsoare. Capitanul Terry a alunecat la penaltyuri. Bara.

Sir Alex a repetat figura de la Barcelona iar Giggs l-a luat la meciuri pentru Diavol pe supravietuitorul de la Munchen. Sir Bobby Charlton. Care n-a urcat sa-si ia medalia, primul la placinte sprintand Peter Kenyon. Saptamani mai apoi, omul sarea in luntrea lui Chelsea.

Un vis frant… In 2000, fotbalul era cat de cat inca un joc, desi regretatul Shankly il etichetase candva drept „mult mai important decat o chestiune de viata si moarte”. Acum e Monopoly cu seici. E o forma sportiva de Upmanship. Cum am zis? Cu alte cuvinte, mutari in jocul existential necesare neprincipialei practici sistematice si constiente de „intimidare creativa”, conventia satirei fiind ca daca nu esti in avantaj cu 1-0, inseamna ca semenul tau are 1-0. Intre statiile jocului, internationalul neamt Enke si-a ales ultimul tren spre o lume mai buna pentru sine, lasandu-ne si mai goi. Si intrebatori. „Ati auzit ca ar fi ceva proteste in Maria?”… Asa a sperat un coleg licean, in 15 decembrie, acum exact 20 de ani, sarind de la alta intrebare. „Ce-o fi facut Poli la Sportul Studentesc?” 2-2.

Putin mai apoi, eliberati, ne-am pus pe scris, inclusiv umiliti sub Pod, si inca va scriem, de exemplu spunandu-va cum sa faceti o mica avere din cumpararea unui club de fotbal: primul pas e sa aveti deja o mare avere. Iata de ce am ramas la literele noastre. Inca pasionati, pe baricade, zicandu-va despre echipele tuturor acelora cu 1-0, ce in anii de 01 va capata proportii.

Care-o fi pomenitul vis frant: fotbalul rapit, soarta unuia ca Enke ori flagranta injustitie sociala? Alegeti Dumneavoastra sensul preferat… Cat despre trecerea timpului, s-au scurs deja aproape 30 ani de la tragica disparitie a unui solist ce a revolutionat muzica insulara: Ian Curtis [nascut in iulie ’56 la Old Trafford (Stretford / Greater Manchester); 18 mai 1980], lider al lui Joy Division. Un tribut… 

In final, dragi „blogeri”, vorba-ceea, s-auzim numai de bine, „La Multi Ani!” cu sanatate, si va multumesc voua, tuturor cititorilor si repondentilor mei, c-ati dat pe-aici. Si mai treceti! 

Unicat in Albion, „Padurarii” incheie turul fara esec extern!

Decembrie 26, 2009

Nottingham Forest si-a pastrat si de Boxing Day invincibilitatea in deplasare in acest sezon, incheind turul de campionat fara vreun esec extern, o performanta fara egal in 2009-2010 in primele sase esaloane din Anglia.

Nu-i deloc putin lucru sa te-ntorci sub scut si macar din doua deplasari la rand. Dar mai din douasprezece!? Care ar fi secretul revirimentului unor rosi-albi ce nu demult scrasneau a neputinta in esalonul trei? Cheia succesului e detinuta de Billy Davies, antrenorul scotian de loc din Glasgow, in varsta de 45 ani, un „recidivist” in materie de ascensiuni surpriza cu grupari demodate, ce-si incepea candva cariera de jucator profesionist la tineretul lui… Manchester United. Ah, da, si Sir Alex Ferguson e tot „glaswegian”.

Inainte de a puncta spectaculoasa traiectorie a iscusitului scotian, sa notam ca „Padurarii” au incheiat cu un 0-0 la Watford Londra, in ziua de 26 decembrie, seria fara esec de deplasari din acest sezon al ligii a doua, Coca Cola Championship. Nu mai e club intre celelalte 91 grupari profesioniste din Albion, plus intre celelalte aproape 70 de formatii din Conference, ligile a cincea si a sasea, care sa fi incheiat anul cu 0 la rubrica infrangerilor in deplasare.

In prima deplasare, in august, Forest remiza tot alb, la Reading. Apoi a facut 1-1 la QPR, Sheffield Wednesday si Ipswich, a batut cu 1-0 la Plymouth si cu 2-1 la Peterborough, continuand cu o noua serie de 1-1, la Crystal Palace, Cardiff si Middlesbrough, urmata de un 0-0 la Sheffield United si un 1-0 la Swansea. Per total, trupa de la City Ground e neinvinsa in liga din 19 septembrie, cand capota pentru a treia si ultima oara acasa, 0-1 cu Blackpool.

Rasplata este locul pe podium, trei, cu 40 puncte, primul in urma celor promovante automat in elita, detinute de proaspetele retrogradate Newcastle United si West Bromwich Albion. Baietii lui Davies le-au scuturat pe „Cotofene”, gratie unicului gol al lui Dexter Blackstock, a carui sosire in Nottingham provoca si reactia antrenorului lui QPR, Paolo Sousa, ce-si pierdea slujba datorita justificatelor sale bombaneli, si urmeaza sa aibe o proba de foc in proxima deplasare, pe 8 ianuarie, la Birmingham, cu West Brom. Recordul ii va fi in pericol in fieful trupei lui Di Matteo.

Dar Davies a uimit deja lumea ligii a doua, in care s-a reintors exact de Anul Nou, in 1 ianuarie 2009, cand a preluat-o pe Forest, cu care reconfirma deja statutul sau de expert in a forta promovarea in Premier League. Mignonul ex-mijlocas are deja antecedente, o explicatie evidenta la uimitorul traseu cu „Padurarii”.

Astfel, in sezonul 2004-2005, primul in care preluase carma lui Preston North End de la compatriotul Craig Brown, pe care-l secondase cateva sezoane la Deepdale, Davies a incheiat pe locul 5 in liga a doua, calificant in barajul play-off a carui semifinala i-a adus o mare bucurie, 2-0 si 0-0 cu Derby County, doar finala de la Cardiff, decisa de un unic gol al lui Bobby Zamora, in favoarea lui West Ham, barandu-i calea spre o neverosimila elevare in elita. Preston in Premier League!? Ar fi fost posibil, cu Davies la timona.

Un  an mai apoi, incheind din nou pe un loc de baraj, patru, cu doar 30 goluri primite in 46 etape si doar 6 esecuri, „Mioarele” din Preston au clacat in semifinala barajului, 1-1 la Leeds si 0-2, insa Davies nu si-a pierdut cumpatul ci doar a schimbat clubul, reusind marea evadare la a treia incercare.

La carma unui alt club cu palmares dar navigand in ultima vreme in ape tulburi, Davies a reusit o nescontata promovare in Premier League, in 2007, Derby County profitand de obtinerea locului 3 si accederea la baraj, unde a trecut de Southampton, la penaltyuri, iar apoi a dispus de West Brom cu 1-0 in finala din mai.

Iar seria „Padurarilor”, de peste trei luni fara esec in campionat, ne aduce aminte de recordul egalat al lui Preston North End, in acel prim sezon 2004-2005 cu Davies la carma, cand albele „Mioare” au izbutit din septembrie pana in februarie o secventa de 22 jocuri fara infrangere in Championship, echivalenta cu performanta primilor campioni din istoria fotbalului, in 1888, cand trupa de la Deepdale isi atragea porecla „the Invincibles” cu un parcurs fara greseala in 22 dispute.

Fara doar si poate, toamna lui 2009 e cea mai fertila in istoria recenta a unui mai nou tare incercat club, candva dublu campion european. Sa reinvie oare Forest? Sa repete oare Davies promovarea reusita via baraj, in 2007, cu Derby? Ar deveni un mic geniu, poate pe urmele unui regretat mare geniu, Clough, care castiga candva titlul national cu aceleasi doua grupari. Doar sa-l tina naravul pe Davies si in cele doar doua deplasari din ianuarie, la locul 2, West Brom, si la… Derby, pe 30.

Un moldovean, cel mai iute… irlandez

Octombrie 28, 2009

Sergiu Ciobanu, originar din Moldova, a castigat trofeul si premiul pentru cel mai bun alergator reprezentand Republica Irlanda la cea de-a 30-a editie a Maratonului Dublin, disputata luni in capitala „Insulei de Smarald”. Ciobanu a inregistrat timpul de doua ore, 22 minute si 6 secunde pe cei 42,2 kilometri ai popularei competitii ce a reunit la start peste 12.000 participanti, dintre care 10.446 au trecut linia de sosire, printre care un orb, un barbat paralizat de la gat in jos ori un participant ce a optat pentru a alerga distanta cu spatele la traseu.

Un stand special e dedicat istoricului celor 30 de ani ai Maratonului Dublin. La Multi Ani!

Ciobanu a sosit pe locul 15 in clasamentul general al cursei castigate de un etiopian de 19 ani, Feyisa Lilesa, care, inregistrand timpul de 2:09:12, a ratat cu doar 5 secunde egalarea recordului acestui maraton, detinut din 2007 de alergatorul rus Alexei Sokolov, sosit acum al doilea, in 2:10:38, urmat pe podium de kenianul Serem.

Lilesa este primul etiopian invingator la Dublin, dupa ce kenienii se impusesera intre 1995 si ’99 respectiv 2002 si 2004, in ultimii ani triumfand doar ucrainieni, si anume Osadchy in 2005 si Naumov anul trecut, respectiv rusul Sokolov, ce si-a pastrat titlul in 2007, cand stabilea si recordul cursei.

Naumov, sosit acum al optulea, a fost „salvat” de compatrioata Stetsenko, invingatoare la feminin in 2;32:45, inaintea unei namibience si a unei etiopience.

Tot in centrul de organizare al cursei, multi alergatori au lasat mesaje in preziua Maratonului pe imensul panou cu deja celebrul Impossible Is Nothing al sponsorului Adidas

Ciobanu, concurand la categoria barbati 30-35 ani, pentru clubul local Clonliffe Harriers, intra astfel in posesia trofeului special acordat maratonistilor localnici, din Irlanda, plus a premiilor de 1.500 euro, pentru primul intre barbatii de la cluburi irlandeze, respectiv de 1.000 euro, bonus pentru sosirea intr-un timp mai bun de doua ore si 23 minute. Ciobanu a sosit al 12-lea la categoria sa de varsta, SM, senior men (30-35 ani).

De fapt, doar maratonisti africani respectiv din fostul bloc sovietic au sosit intre primii 15, etiopianul aflat la primul sau maraton din cariera fiind urmat de  alergatori din Kenya, Namibia, Rusia si Ucraina, plus merituosul moldovean irlandez. Ponderea celor aliniati la start a fost data in mare majoritate de alergatorii autohtoni, din insula verde, ceea ce face performanta lui Ciobanu, membru al unui club atletic local, cu atat mai meritorie.

La start s-au aflat si 29 irlandezi prezenti la toate cele 30 de editii ale Maratonului Dublin, niste adevarati veterani ai probei. Maratonul a fost ireprosabil organizat iar aportul voluntarilor si suportul entuziast al localnicilor, insiruiti in numar mare de-a lungul traseului ce ne-a purtat la nord si sud de raul Liffey ori de Grand Canal, trecute de cate doua ori, plus prin maiestuosul Phoenix Park, cea mai mare intindere verde publica din spatiul citadin in intreaga Europa, a transformat concursul intr-o adevarata sarbatoare de neuitat.

Intre documentele de arhiva, Maratonul din 2001, pornit atunci de pe malul raului Liffey.

Traseul, pe ultima sa portiune, ne-a purtat prin preajma University College Dublin si terenul de golf Elm Park, trecand de doua ori si raul Dodder, ce spinteca sud-estul capitalei, inconjurand apoi spre final faimosul Trinity College, de unde ultima portiune a condus spre piata Merrion Square.

Am incheiat putin sub patru ore, in 3:56:49, la capatul unui sezon cu numeroase maratoane si dupa Wroclaw Marathon si Maratonul Dracula, din 13 septembrie si 11 octombrie, incercari intr-un interval comprimat de timp care m-au facut sa parcurg Dublinul intr-un ritm de 9 minute pe mila, circa 15 minute si jumatate pe kilometru. Picioarele la orizontala, in repaus. Hibernare.

Succesul competitiei a fost dat de aportul substantial al unor sponsori puternici, dintre care doi, Lifestyle Sports si Adidas, isi regasesc numele in titulatura oficiala a Maratonului din Dublin.

Dublin26Oct09 071

Traseul a trecut pe la baza statuii lui O'Connell, in inima Dublinului

Dublin26Oct09 073

... si pe langa cea a lui James Joyce... Suntem in patria dramaturgilor, satiristilor... Beckett, Yeats, Shaw, Wilde.

Doi Giggs dar de ce nu doar cu autohtoni?

Octombrie 20, 2009

In Football Made in UK, publicat in Fotbal Vest dupa incheierea grupelor preliminare din Europa de calificare la C.M. Africa de Sud 2010, am facut o paralela intre traseele unor frati si cele ale unor selectionate…

Nu doar Ryan Giggs cu cetina tot verde inca inscrie, ci si fratele sau Rhodri, in doua runde calificatorii succesive din Cupa Angliei, iar aidoma contrastului intre traiectoriile carierelor lor se evidentiaza si diferenta de la esec la victorie data de sosirea selectionerilor straini la unele reprezentative.   

Sambata s-au implinit doi ani de la o seara amara pentru Albion in preliminarii, Rusia – Anglia 2-1, deznodamant ce ni-l confirma atunci, inaintea aterizarii, capitanul aeronavei pe ruta Budapesta – Londra. Mi-am amintit candva saptamanile trecute de acea reactie parca impacandu-se cu soarta a unor englezi de la bord, tot in aer fiind si dandu-mi-se sah cu o intrebare legitima lansata de o tanara nu neaparat amatoare de fotbal.

De ce nu interzice regulamentul angajarea la nationale a antrenorilor straini?” M-am fastacit la cat de mult poate fi pomenit fotbalul in avioanele lumii globalizate dar mi-am amintit “momentul Moscova”. N-ar fi rezistat raspunsul asa incat mi-am spus doar in sinea mea ca e lasata astfel o portita nu numai unor selectionate africane in haos tehnico-tactic ci si unor mari si stravechi natiuni pierdute cu firea pe dreptunghiul verde.

Hiddink a pavat atunci nesperat Rusiei calea spre Euro 2008, punand la punct Albionul care-l desconsiderase si dandu-le insularilor idei sa caute un altfel de Eriksson. Olandezul, semifinalist cu esticii la Viena si reamintind de ascensiunea lusitana a grecilor lui Rehhagel, e acum la barajul pentru Mondial, unde Anglia e déjà in carti cu un italian ce a facut uitat rateul lui McClaren. “Dar nu e drept, nici normal!” parca mi-a citit ea gandurile.  

Dar cam ce mai e drept si firesc in lumea asta? Cinstita a fost oare ciopartirea fostei Iugoslavii? Deloc. In plan fotbalistic insa, rezultantele au confirmat potentialul valoric al acelor meleaguri, noua Serbie calificandu-se en fanfare la prima incercare iar Slovenia si Bosnia-Hertegovina stand cot la cot la poarta cu mai potente financiar federatii ungandu-i pe alde Hiddink, Rehhagel ori Trap.    

Ii observam in avionul spre Albion pe sarbii cu Rugby League in piept in lunea imediat urmatoare spumosului 5-0, tineri volubili, dezinvolti si surazatori in ciuda contuziilor de pe maini si fete ori a gleznelor umflate, si-mi ziceam ca putin le pasa de nevoia de vize prin Europa. Srbija. Sunt altfel dar cat de aidoma recentilor lor vecini, croatii, la capitolul darzenie si determinare.

Iar Republika Hrvatska ne va lipsi in Africa de Sud, lasandu-i loc poate unui Shevchenko amintindu-ne de somniferul Elvetia – Ucraina 0-0 si penaltyuri. Va lipsi exuberanta unui chitarist cu cercel in ureche ce din postura de fundas cu 3 goluri marcate in preliminarii califica in premiera Croatia la un turneu final mondial, Coupe du Monde ’98, unde sesarul nonconformist avea sa ia bronzul in numele a nici 4,5 milioane locuitori serband doar 7 ani de la independenta tarii. Lijepa nasa domovino ii cantase de 44 de ori “in iarba” iar dupa nici un deceniu, la nici 40 de ani, acum antrenorul tot cu cercel era si mai mandru pe Wembley. Slaven Bilic isi savura revenirea pe-o insula unde se remarcase in aparare…

Unii, cu “sange” si mandrie, iau bronzul la mondial si apoi inving in Templu, altii, desi cu resurse multiple, asteapta peste patru decenii o medalie, din care in ultimii cam 18 ani abia ca s-au calificat cu autohtoni la carma de doua ori. Asa ramane… Straini ca si Capello sunt necesari dupa retragerea lui Bahramov, fie ca-i drept sau stramb. Babilonie.

Iar pe cand Don Fabio califica la pas Albionul, fratele mai mic al unui fotbalist de zile mari egala pe o scena mult mai restransa, intr-un nestiut joc de Cupa Angliei. Era pentru a doua oara in duelul Salford City – Blyth Spartans, scor 2-2, cand gazdele din liga Unibond North isi ofereau sansa unei rejucari pentru accederea in al patrulea tur de calificare al F.A. Cup si totodata ultimul inaintea primei runde propriu-zise.

Da, Rhodri Giggs, extrema de 32 ani leita lui Ryan, egalase la doi pentru amatoarea din Greater Manchester, dupa ce cu doar patru zile inainte, in minutul 82 al jocului din turul precedent al Cupei Angliei, cu Hyde, marcase unicul gol, suficient pentru calificarea valorand 4.500 lire sterline.

Amintesc suma, maruntis pentru vedetele lui Don Fabio, caci Salford chiar se alesese cu sediul incendiat si istoria de pe pereti cenusa, in opinia localnicilor de mana necuratului. Dar admirabilii fani ai oaspetei Hyde au strans pentru Salford 180 lire in galetusa… fara apa iar Rhodri Giggs & Co s-au aliniat in aceasta marti in rejucarea de la Blyth, cu speranta prezentei intr-unul din cele 32 jocuri ale amintitului tur patru, oferind o miza crescuta, de 7.500 lire. Si tot la 4 zile distanta…

In cursa e si fosta echipa a lui Rhodri, FC United of Manchester, dupa 3-3 acasa si 1-0 in rejucarea de peste doar doua zile, la Stalybridge Celtic, unde a deplasat 1.923 fani. Rezista si Hendon cea in chirie langa Wembley, de care scriam recent, dupa 0-0 acasa si 9-8 la penaltyuri in rejucarea la Ashford. Si vor intra sambata in scena si cele de liga a cincea, printre care nume ca Wimbledon, Luton Town, Cambridge United sau Oxford United.

Cu sau fara Rhodri in Fourth Qualifying Round? Ryan Giggs a cucerit Cupa Angliei de patru ori, a marcat in fiecare campionat de la lansarea Premier League in ’92, a batut recordul de aparitii la Man United al lui Bobby Charlton chiar in finala de la Moscova, dar Giggs nu e numai unul.

Si amatorul Rhodri inscrie pe drumul spre Wembley. Pe aceeasi cale, Ryan a marcat de 10 ori, intorcandu-se intr-un Templu in care juca in ’89 in echipa scolara a Angliei, contra Germaniei Federale. Apoi, peste ani, 12 goluri in 64 selectii pentru Tara Galilor in contul unspearului nascut in Cardiff si cu bunic din Sierra Leone. Anglia n-a putut avea zvarluga ce maine-poimaine face 36 ani, “strainul” Capello nu-l vrea pe unul ca Almunia iar brazilianul nu merge la Mondial. Eduardo.

La baraj, Irlanda v Franta, Grecia v Ucraina, Rusia v Slovenia si Portugalia v Bosnia. In 14 si 18 noiembrie.

Ziua 174. Vulnerabilitatea „cetatenilor” rapiti

Iunie 14, 2009

The Citizens. „Cetatenii”. Una dintre poreclele lui Manchester City. Chiar a fost clubul orasului, cu mai mare magnet la localnici decat mai victorioasa United. Dar ii mai reprezinta City cea cu recenta operatie estetica pe cetatenii ce ii luau cu asalt vechiul Maine Road? Mai jos, o scurta radiografie a haloasei campanii de transferari a actualei City, grebland in ultimii 2 ani nu mai putin decat 11 jucatori, deci… o echipa intreaga, cu sume de transfer de minim 8 milioane lire sterline, si potentialul de a cadea implicit in ridicol… 

As oferi doar trei exemple, suficient de sugestive. Primul s-ar referi la succesiunea pe postul de fundas dreapta. Micah Richards e un produs al pepinierei locale ce s-a lansat debordant. In unele jocuri ti-a taiat rasuflarea. Noul Gary Neville al Albionului sau cel putin atat. Va evolua zilele acestea la Europenele de tineret. Dar pe postul lui Micah a fost adus Vedran Corluka, intr-una dintre „deschiderile” pe-atunci noului sosit Eriksson. Micah incet-incet a palit iar Vedran a sfarsit prin a fi cedat Tottenhamului. Continuitatea fusese pierduta. La mutare inlocuitorul Hughes, care a venit cu solutia Zabaleta. Noul numar 2. Pana si sud-americanul a fost plimbat pe posturi, cum era „tarat” si Micah in centru, iar acum se aude de varianta Glen Johnson. De ce? Pentru ca produsul lui West Ham e pe val si s-a facut remarcat cat sa ajunga titular la seniorii Angliei. I-a crescut cota iar City recruteaza nesatios tot ce misca vertiginos in… sus. Atatea milioane cheltuite in doi ani, pentru un acelasi post de fundas lateral, cand clubul crescuse un armasar cu mare potential…

Al doilea exemplu ar fi trista poveste recenta a lui Joe Hart. Junele portar a fost titularizat de Eriksson la City in dauna compatriotului antrenorului, Isaksson, dar si acestuia i-a fost taiata de sub picioare craca necesarei continuitati. Avantul, aripile, speranta consistentei intre buturi, esentiala pentru rodarea cu bataie pe termen lung a tanarului goal-keeper. Hughes a ales sa mearga pe mana experientei, alegand niste manusi sigure, detinute de irlandezul trecut bine de 30 ani, Given. Hart, ajuns rezerva, desi titular intre buturi, pentru Albion, zilele viitoare, in Suedia.

Si mai socant e cu Daniel Sturridge. Un alt „mancunian” de-al locului, crescut in pepiniera din umbra Maine Road. Tanar, robust, cu explozie, potential marcator cu nemiluita. Eriksson i-a dat curaj. Hughes i-a dat liber sa fie recrutat pe zero lire zero centi de Chelsea. Un alt tanar irosit. In aceasta vreme, City nu pierde vremea in a cauta atacanti cu cote de zeci de milioane pe piata, amintindu-se pana si de Eto’o. Pai camerunezul a marcat in finala Champions League, nu-i asa? Chiar e City cea eliminata din Cupa UEFA de HSV de nasul pretiosului ex-Fotbalist African al Anului?

Barry a fost adus deja pe o caruta de bani iar altii s-ar putea sa-l urmeze. Si apropo de Barry, curioasa alegerea sa pentru City, la un an dupa ce se codea sa treaca la Liverpool, ajunsa vicecampioana. Stiu, omul a sperat in adancul sufletului sa furnizeze surpriza, ajungand in Champions League, cu Villa, iar odata visul spulberat a cautat o alta trupa dinafara „careului” care sa-i alimenteze iluzia…

Sa nu fi urcat oare City in ierarhie, cu Hart portar, Richards fundas dreapta si Sturridge in fata? Greu de zis daca ar fi terminat si mai rau, fara Robinho, adus pentru un record britanic de transferari. Cu alte cuvinte, zecile de milioane investite in ex-madrilen n-au adus nici pe departe saltul visat, ci o clasare inafara eurocupelor, prinse in schimb de un Fulham bazandu-se printre altii pe gen Richards ori Sturridge. Jucatori mai putin apreciati ori chiar pusi pe faras de altele.

As zice ca mana sparta a Cityului pe piata transferurilor e mai ostentativa si necadrand cu profilul altfel restrans al istoriei de-un secol al clubului, mai ostentativa asadar decat dublul record mondial al sumei de achizitie stabilit zilele trecute de Real. Intr-un puseu de contrabalansare a triumfului catalan in iarba, Castilia si-a aratat bicepsul financiar in ton cu alte  valuri de importuri pe Santiago Bernabeu. E in sangele Realului sa opereze in acest mod dar nu era deloc in traditia „Cetatenilor” sa aiba acelasi impuls de a alege scurtatura spre iluzoriul succes. De aceea, in cazul unei neomogenizari a unui lot cu prea multe „incercari” pe aceleasi posturi, City ar putea cat de curand sa cada in ridicol. Impanata cu jucatori de milioane dar fara rezultatele scontate.

Macar la Chelsea starurile stranse peste noapte au fost strunite de straini slefuiti. Dar la City impopotonarea cu alde Robinho si alte mult dorite staruri sunt pene intr-o palarie mult prea mare pentru galezul Hughes. Prin disperarea de a achizitiona cat mai mult si cu etichete cat mai sclipitoare, City isi tradeaza traditia ante-Shinawatra si aduce cu un club rapit din matca sa fireasca si asezat intr-o limuzina in care se simte inca stingher, ba in plus inca extrem de vulnerabil pe taramurile inalte ale fotbalului comercial la varf, unde stachete ridicate de Abramovich iar acum Perez doar il fac sa realizeze cat teren mai are de recuperat. Nu atat pe piata de transferari cat mai ales in iarba. Caci nici macar 10 talentati si bine intentionati Robinho nu pot garanta succesul de pe un an pe altul.

Viitorul sezon, in care City o va urmari la televizor pe Fulham in Europa Cup, mi-ar putea infirma teoria. Prefer sa sfarsesc cu ou pe fata dar sa-mi impartasesc opinia ca Man City a fost ciuntita intr-un rastimp de doar doi ani de spiritul „Citizens”, o  nimica toata in istoria indelungata a albastrilor, optand in schimb pentru o politica de achizitii aiuritoare si care lasa loc de comentarii malitioase. Carora noua City le-a deschis larg usa. Pe care, in doar un an, la… inchidere au intrat Barry dupa De Jong cu Kompany. Ce mai companie si cata improscatura de banet pentru un acelasi post… Sub media de un gol pe meci incasat in viitorul sezon de Given? N-as miza pe-asa ceva, cu toata pleiada de recruti. Ba din contra, as paria ca Aston Villa cea vaduvita in favoarea lui City de pare-se cel mai bun jucator al ei, Barry, ii va da de furca pana in panzele albe unei Man’City tintind penetrarea mult ravnitului „top sase”. Villa pe 6 si City pe 7. Bate cineva palma cu mine? Ori, si mai curajos, Hughes pe liber pana inaintea incheierii campaniei. Mai bate cineva palma?

Ziua 167. Salvati de clo…, pardon… elicopter

Iunie 7, 2009

Nu ne pune nimeni. Intr-adevar, nimeni nu ne pune sa ne aliniem la start in dure alergari de anduranta. Nu ne obliga sa incepem si sa sfarsim o cursa pe asfalt, de maraton sau mai mult. Nu ii forteaza nimeni nici pe cei care aleg intreceri pe teren variat, avand de trecut pana si ape pana la brau, si pe distante chiar si mai lungi. Sunt optiuni personale.

In fond, nici statiile cu apa si alte produse nu sunt obligatorii, desi la ordinea zilei in concursurile de alergari. De ce atata vaiet pentru apa disparuta si lipsa de pe traseu, la Maratonul Edinburgh? I s-au oferit soldatului Phippides, pe cand alerga intr-un suflet spre Atena distanta ulterior adoptata drept maraton, tot soiul de ape, geluri energizante, banane, Lucozade, bureti imbibati si alte asemenea avantaje? Nici chip… Era pe vremea spartanilor. Maratonul e o proba de anduranta, de capacitate de efort in anumite conditii date. In cel mai bun caz, fiecare ar trebui sa-si posteze in prealabil sticlute cu apa, la anumite distante pe care le considera de cuviinta, ori pur si simplu sa le aibe la purtator. Sau nu?

De la caldura din Scotia, la polul opus, la frigul de-ti patrunde in oase, cu ploaie si vant, in cursul concursului Welsh 1000m Peaks disputat la o saptamana dupa Maratonul din Edinburgh, in natura salbatica din Tara Galilor. Nu tu sosea si asfalt, ci poteca pe teren variat, prin paduri montane. Vremea n-a tinut cu organizatorii si cei doar 250 alergatori, in general cercuri restranse incumetandu-se la acest gen de intreceri, si a devenit extrema, cum se intampla la un concurs din nordul Albionului si anul trecut.

Disparuti sub norii grosi, descoperiti doar gratie tehnologiei. Telefonul mobil. Unii au fost salvati din conditii meteorologice si climaterice potrivnice doar gratie interventiilor cu elicoptere.  Din alergatori, in vulnerabile fiinte umane luate pe sus. In aer. Puterile si capacitatea umana de supravietuire nu sunt asadar infinite, ci mai degraba limitate, si chiar daca vremurile actuale imping nastrusniciile Health&Safety, mai exact a sanatatii si sigurantei, la cote mai mult decat ridicole si de fapt perdea de fum pentru a propaga insidios si subversiv alte manevre, adevarul e ca nici cel mai bine pregatit si la prima vedere imbatabil dintre atleti nu e absolut ferit de natura conditiei umane. Si aceasta este recunoasterea propriilor limite ori fateta esecului. Radcliffe, detinatoarea recordului mondial, sau Dita, campioana olimpica la zi, nealiniindu-se la start respectiv abandonand pe parcurs, la Flora London Marathon, in cursa pierduta cu limitele si capacitatile propriului organism.

Cateodata, prea multa bravada si exagerare te lasa in aer, neputincios, salvat doar de elicopter. O lectie buna pentru deprinderea unui dram de umilinta. Dar mult prea multor capete infumurate nu li se pot preda si lectura nici cele mai de baza dintre lectii…

Ziua 156. Farah, nou record britanic la BUPA, iar Dita pe 3

Mai 27, 2009

Lunea de Bank Holiday a adus caravana altetica a alergarilor pe macadam chiar in buricul Londrei, serpuind pe langa puncte cheie ale capitalei, ca palatul Buckingham, Big Ben, catedrala St. Paul’s ori columna lui Nelson din Trafalgar Square. Cum s-a mai intamplat recent in concursuri pe 10 kilometri organizate in centrul metropolei, vremea n-a fost cea mai prielnica, dar asta n-a oprit nici participantii, din elita ori amatori, nici spectatorii, sa savureze London 10.000, sub egida asociatiei caritabile BUPA.

In pluton s-a luptat aproape umar la umar la intrarea pe portiunea finala a cursei de 10 kilometri, pe The Mall...

In pluton s-a luptat aproape umar la umar la intrarea pe portiunea finala a cursei de 10 kilometri, pe The Mall...

Si nici vest-londonezul Mo Farah n-a ratat prilejul de a stabili un nou record britanic pe distanta de 10 kilometri, record ce a rezistat vreme de 25 de ani, de pe vremea cand invingatorul era inca… bebelus. Asta pana luni 25 mai 2009. Cand, impotriva vantului in rafale, si chiar cu ploaie, intensificat mai ales pe cand alergatorul de culoare in varsta de 26 ani ataca ultimii kilometri pe esplanada Tamisei, Embankment, spre Palatul Parlamentului, Farah a trecut linia de sosire dupa 27 minute si 50 secunde, invingandu-l pe kenianul Samuel Kosgei, sosit in 28’03”. Farah a reusit o cursa mare si a inaltat stacheta performantei. Cel mai iute pe 10.000 metri intre europeni, luptand de-acum aproape de la egal la egal cu africanii… De urmarit.

London BUPA 10.000, o cursa care a starnit un mare interes

London BUPA 10.000, o cursa care a starnit un mare interes

Intre participanti, campioana olimpica de la Beijing in proba de maraton feminin, Constantina Dita, prezenta invingatoarei din China sporind implicit prestigiul cursei de luni si interesul in jurul luptei pentru primele locuri. Dita s-a intors dupa o luna in Londra, unde in 26 aprilie abandona in Flora London Marathon. Dar, aidoma unei campioane adevarate, s-a aliniat din nou la start, intr-o alta proba… Iar Dita a incheiat pe podium, in 34’25”, la 33 secunde in urma mai tinerei britanice Hatti Dean, 27 ani, care a depasit-o la mijlocul traseului, in vreme ce cursa feminina a fost castigata de Kim Smith, din Noua Zeelanda, si ea o finalista a acestei probe la olimpiada, in 31’38”.

Semnificativ in privinta ritmului sustinut al cursei e faptul ca recordul lui Mark Scrutton, 27’55”, stabilit in martie ’84, a fost doborat, secondantul Kosgei sosind si el intr-un timp excelent, cu 14 secunde mai slab decat propriul sau record, atins la inceputul acestui an. Iar cat de tare a fost intrecerea o spune si faptul ca nu doar o campioana olimpica la maraton, Dita, acum la 39 ani, a fost invinsa, ci si campionul olimpic al probei de 10 kilometri de la Atena, italianul Stefano Baldini, care, sosit al 8-lea, a avut macar satisfactia de a alerga in mai putin de 30 minute la aniversarea zilei sale de nastere: 38 ani. Unii campioni cedeaza stafeta noului val…

Ziua 139. In sprint pe langa profesionist

Mai 11, 2009

M-am intors la Leeds. Am alergat semimaratonul celui mai mare oras din comitatul Yorkshire si in 2007, iar acum am ales din nou sa atac pantele de pe prima jumatate a cursei, spre Headingley, una dintre arenele preferate ale selectionatei de cricket a Angliei.

O pereche de "alergatori", un numar de concurs si... peste 21 kilometri

O pereche de "alergatori", un numar de concurs si... peste 21 kilometri

Doar in orasul natal, Timisoara, ma reintorceam sa alerg maratonul. Am adaugat pe lista Leedsul lui Billy Bremner, epicentru al proaspetei lansari cinematografice Damned United, despre cele 44 de zile, in anii ’70, cand pe-atunci campioana la zi a Angliei a fost antrenata nici… o vara de regretatul Brian Clough.

N-a fost nici fotbal, nici cricket, ci semimaraton. N-a fost nici vant, nici ploaie, ca in ziua precedenta, ci inchis si racoros, potrivit pentru o alergare de cursa lunga. N-am fost multi ca la maratonul Londrei, unde se aliniau aproape 36.000 alergatori, dintre care nici 500 au avut nesansa de a nu trece linia de sosire, printre care si campioana olimpica en-titre Constantina Dita, ci doar vreo 4.000, cu tot cu concursul paralel de stafeta. In cursa individuala ne-am adunat 2.909.

Startul, din Millennium Square, modernizata piata centrala din Leeds, unul dintre orasele de seama ale Albionului, cu tot tacamul. De la BBC Yorkshire si pana la un fascinant muzeu al revolutiei industriale, cu toate ramurile sale, undeva in Armley…

Startul asadar, in sunet de fanfara militara a copiilor. Regimentul de parasutisti. Ne-au cantat, pe cand asteptam focul pistolului, in tarcurile noastre. Cei pentru timpi sub 75 de minute, cei pentru sub 85, cei pentru sub o ora si jumatate, unde m-am inghesuit si eu, cei pentru sub 105 minute, cei pentru sub doua ore, si restul concurentilor.

Unul din turnurile cladirii Primariei, din preajma careia s-a dat startul

Unul din turnurile cladirii Primariei, din preajma careia s-a dat startul

Fanfara militara a copiilor a fost una, prezenta la start a catorva reprezentanti ai fortelor militare a fost alta, ceva nou si inedit. N-am mai vazut pe la alte curse si mi-am amintit ca, in seara precedenta, pe un panou informativ cu activitatile urbei, era amintit si un bal ca pe vremuri, retro, din perioada celui de-al doilea razboi mondial, mai exact din anul 1940, copiind respectiva festivitate organizata de The Food Ministry. Ministerul papicii. Nu se rememoreaza doar crampeie din razboi, ci si verdele armatei reapare in peisajul cotidian. Nu l-am mai prea vazut pe strazi, vorba aia, de-aproape 20 de ani. Sau gresesc?

Dar i-am lasat pe militari, sunetul fanfarei s-a stins, iar pasii nostri au luat-o la sanatoasa. 13,1 mile. 26,2 kilometri. Gandul ma ducea la colegii de calatorie spre Leeds, care sosisera insa pentru alta cursa, una mult mai dificila, pe 35 de mile, adica vreo 50 de kilometri, si nu tu pe sosea, ci peste pasuni si prin vai. Pe nume cross-country. Chiar si cu busola. Si cu riscul de a intra pana la piept in apa. 26 de kilometri or fi ei suficient de dificili dar, pastrand proportiile, nimica toata comparativ cu cursa celor doi. I-am intrebat cum se antreneaza si mi-au spus ca pe cont propriu, nefolosind deloc mijloacele de transport in comun ci doar alergand de la A la B la C, respectiv cu doua cluburi in paralel. Rezultatul, acelasi. Suficienta rezistenta pentru 50 de kilometri. S-or fi prezentat oare si la „semi”, ca dezmortire? N-ar fi prea de tot…

Ma concentrez acum la ale mele. Nu stiu ce-l apuca pe un alergator, sa iasa in decor, de pe carosabil pe trotuar, viraj in care aluneca. Buf! Trec pe langa un masiv tatuat de sus pana jos in… paianjen. Spider Man? Cam vanjos pentru asa ceva. Parca l-am mai vazut la alte curse. Fratia noastra e in crestere dar totusi, unele fete, intre zecile de mii de amatori in Regat, sunt mai familiare decat altele.

Lume luminata pe margini, organizatori cu insemnele Mizuno. Sponsorizeaza si Gaz de France si Suez. Treaba serioasa. Urcam, urcam. Pana dupa mila 5. Undeva scrie ceva de Headingley. Cricket? Nu. Alergari pe sosea. Folosim prima banda iar a doua e a masinilor, in ritm de melc. Banuiesc ca elita cursei le bate la viteza. Impadurit. E placut.

La mila 7, un vehicul afisand timpul intermediar. 48 de minute. Stau bine. Sub 7 minute pe mila, dupa ce-am scapat de catarari. Sunt in grafic. Ii aud pe altii in preajma vorbind ca de-aici e „bulevard”. Mai si coboram. Cotitura. Inapoi spre oras. Trecem pe langa o casuta telefonica pe care o pozasem datorita porumbeilor ei. Doi indragostiti, aripa la aripa, pe acoperis. Tandrete inaripata citadina. Cum puteau fi atat de sereni si impacati, impietriti, in tumultul urban?

Doi porumbei dragastosi, unu-n altu', pe cabina telefonica

Doi porumbei dragastosi, unu-n altu', pe cabina telefonica

Reintram in zona centrala. Cineva recunoaste tricoul de prezentare al clubului si imi striga. Com’on! Haide, nu te cabra. Vad turnul cu ceas al primariei. City Hall. Sunt aproape „acasa”. Si ti se pare ca a trecut repede. Semn bun. O fi un timp chiar respectabil. Ma arunc pe ultimele pante cu viraje si trec zglobiu pe langa un profesionist. Au fost anuntati ei si din Sudan. Cu tricoul maratonului Helsinki. Ma frec la ochi. Am trait-o si pe asta.

Am traversat si poduri. Si Leeds are canalele sale, candva comerciale, in perioada revolutiei industriale, legandu-l de Liverpool, la Marea Irlandei

Am traversat si poduri. Si Leeds are canalele sale, candva comerciale, in perioada revolutiei industriale, legandu-l de Liverpool, la Marea Irlandei

E riscul celor care isi aseaza si propun stachete ridicate. Timpi de performanta. In atacarea lor, pot eventual si claca. Atatia factori concura la succesul unei curse si un cat de minor minus poate da planul peste cap. A fost probabil ghinionul indraznetului. Eu, catinel, cu tinte mult mai „umane”, am ajuns la liman mai bine… Asa i s-a intamplat si Constantinei la Londra, sa tinteasca primul ei triumf acolo, cu atat mai apasatoare misiune cu cat campioana olimpica era sub ochii unei lumi intregi.

Pentru un amator de pluton, presiunea e alta. E incomparabil mai mica. Si cateodata, ajungi sa te freci la ochi a mirare. Trec. Asaltul final. Ultima portiune. Public incovoiat peste garduri. Ecranul panoramic. Timpii. Intru. 1:28:30. Un nou record personal pe semimaraton, batandu-mi timpul de la Timisoara, din toamna lui 2007, cu 21 de secunde. Nici o jumatate de minut e diferenta intre gustul delicios al alergarii avand drept rezultat stacheta inaltata si mai sus, si o alta incercare de a te lupta cu tine insuti.

E mai mult o batalie personala decat un loc in ierarhia finala. Si acolo a fost bine. Pe locul 164 la general, din 2909, respectiv al 28-lea la categoria mea de varsta, Men 35-39. Am vazut, in alte clasificari, pentru aceasta categorie de varsta, si versiunea V. Adica veterani. Tot ce-i peste 35. Adica de partea intunecata a perioadei „30”. Ale tineretii valuri.

S-a mai dus o cursa. Porumbeii or fi tot acolo? Ce-o fi fost cu africanul? Dar cu cei doi ultramaratonisti? Linistea de dupa batalie ma cuprinde incet si nu mai functionez. Cufundarea in nemiscare si cugetare.

Ulterior aflu ca s-a castigat cu sub o ora si opt minute, invingatorul, incadrandu-se in categoria mea de varsta, devansandu-l pe al doilea clasat cu peste doua minute. Imi zic in sinea mea ca diferenta de 20 de minute n-o voi „manca” niciodata. Mai bine realist, decat cu iluzii. Un lucru e insa cert. Ca de cand Iepurasul a venit de Pasti cu un cronometru, m-am miscat mai iute. Mi-a purtat noroc. Ma obisnuisem, ani de zile, sa alerg cu o idee vaga in privinta timpului scurs. Obiectul alergarii il consta delectarea, savurarea momentului. Mai aruncam cate o ocheada pe ecranul ceasului de mana dar nu teseam calcule mentale, cu timpi intermediari si tinte. Ajunsesem chiar sa alerg cateva curse fara vreun ceas la mana. Lucrurile s-au schimbat dupa Inviere si iata-ma, cu locul 3 la Handicap, de care-am pomenit, si peste numai opt zile cu un PB, personal best, cel mai bun timp personal la semimaraton…

O statuie ecvestra din zona centrala a Leedsului. Vremea mohorata a tinut cu noi. Intrebati orice alergator. Decat dogoritor, mai bine si cate-un strop...

O statuie ecvestra din zona centrala a Leedsului. Vremea mohorata a tinut cu noi. Intrebati orice alergator. Decat dogoritor, mai bine si cate-un strop...

Iar ajuns acasa, gasesc in cutia postala numarul de concurs si plicul organizatorilor, pentru urmatoarea intrecere. Viata merge mai departe. iar numarul meu de alergare va fi 7. Pentru o zi, de fapt pentru nici o ora, voi purta septarul lui David Beckham. Dar nu suntem la fotbal. Ci la alergari pe sosea. Pas cu pas, dupa pas cu pas.

Ziua 132. „Vulpile” n-au lipsit decat un an

Mai 3, 2009

Se strecoara printre masini, gasesc calea cea mai scurta de la o curte la alta, trec strazile in voie, chiar si aproape de resedintele Reginei si ale Prim Ministrului. Vulpile sunt la ele acasa in peisajul urban din Anglia.

„Vulpile” tocmai s-au intors in habitatul natural desi se descurcasera de minune, pentru prima oara in istoria lor, si in desisul ligii a treia engleze. Anul trecut, Leicester City retrograda in premiera din Coca Cola Championship, divizia secunda, copiind alte faimoase lunecusuri pe tobogan din esalonul al doilea. Nottingham Forest, Leeds United…

Dar Leicester City, club cu porecla „The Foxes”, a revenit in anticamera elitei la chiar prima strigare, si inca relativ la pas, dovedind ca picajul de anul trecut a fost doar o intamplare. Una in peste un secol de existenta, de la infiintarea clubului in 1884, sub numele Leicester Fosse.

Daca liga a doua totusi se va dovedi din nou o nuca prea tare pentru „Vulpi”, ramane de vazut, dar cert e ca League One, esalonul trei, a fost dominat copios de „albastrii”. Cate 46 de puncte stranse acasa respectiv in deplasare, cu chiar mai multe succese externe – 14 – decat pe teren propriu, la Walkers Stadium, si cu aproape 90 de goluri in scrise. Un adevarat tur de forta, mentinandu-se in fruntea ierarhiei.

Promovarea a tinut si de pofta de gol a varfului Matty Fryatt, care devenea primul jucator al „Vulpilor”, dupa peste patru decenii, marcator a 20 de goluri in pana inaintea Craciunului, la cumpana intre noiembrie si decembrie atacantul de 23 ani egaland un alt record al liderei, vechi de peste 80 de ani, si anume de a reusi hat-trickuri in meciuri succesive.

Vor seca golurile lui Fryatt in Championship? O alta intrebare cu raspunsul din august incolo. Cert e ca „Vulpile” l-au convins recent sa semneze pe inca 3 ani, mentinandu-l intr-un lot cu destui veterani, printre care fundasii laterali Mark Edworthy si Chris Powell, ultimul, ajuns la aproape 40 de ani si trecut la un moment dat pana si prin lotul national al lui Eriksson, fundasul central Bruno N’Gotty, mijlocasul vicecapitan Matty Oakley, o prezenta pentru ani buni in elita la „Sfinti”, cot la cot cu Matt Le Tissier, ori atacantii Barry Hayles si Paul Dickov. Apropo de ultimul, un alt scotian din atac, Steve Howard, a marcat si el consistent pentru „Vulpi”.

Asadar Milan Mandaric are de mers la cumparaturi. Croatul a facut pe termen scurt afaceri ieftine dar bune, apeland la profesionisti versati pentru a-si atinge scopul imediat al revenirii in liga a doua, de unde „Vulpile” nu cazusera niciodata in peste un secol de fotbal. Dar acum lotul lui Nigel Pearson, o „fata” cunoscuta intre fundasi pe cand la Sheffield Wednesday, in prima liga, iar apoi in apropierea lui Bryan Robson, ca „locotenent” pe la cateva cluburi, necesita o evidenta remaniere. Intru consolidarea in Championship.

Altadata, nu demult, „Vulpile” se plimbau linistite pe taramul primei ligi. Ba chiar si prin Europa, dupa triumfurile cu acces la Cupa UEFA din Cupa Ligii, in 1997 si anul 2000. Erau victoriile unui Martin O’Neill care isi facea un nume, ulterior optand pentru Celtic Glasgow. Cupa Ligii, castigata si in anii ’60, e trofeul favorit al „Vulpilor”, care, in lipsa unor cuceriri de seama, s-au multumit si cu aceasta „verisoara” a Cupei Angliei. Insa pana si succesele in League Cup si traseele europene n-au impiedicat retrogradarea „Vulpilor” din Premier League, odata ce O’Neill a optat pentru un club mai mare. Iar de-acolo au pornit dandanalele…

Fara aceiasi bani din televizari cu care se obisnuise in elita, ba chiar fara nici un ban din afacerea falimentara cu ITV Digital, care a promis fonduri din drepturi de televizare cluburilor din esalonul doi dar le-a lasat cu buzele umflate la finele unui contract de care s-a ales praful, in plus fara sumele scontate din cedarea numerosilor jucatori ce au ales sa paraseasca echipa dupa plecarea lui O’Neill, Leicester s-a vazut brusc in criza, retrogradata si cu cheltuieli uriase la finisarea noii arene. Caci in 2002, dupa 111 ani la Filbert Street, „Vulpile” s-au mutat in casa noua, la Walkers Stadium. O arena purtand numele producatorului de saratele crocante si pufuleti, Walker’s Crisps, la care facea reclama un erou al locului, Gary Lineker.

Si exact de numele popularului Lineker s-a legat salvarea „Vupilor” atunci cand le durea mai tare. Clubul aproape ca s-a trezit falit si un consortiu incluzandu-l pe Lineker a redresat corabia. De-atunci, desi in liga a doua, ba chiar si intr-a treia pana zilele trecute, City si-a revenit financiar, in februarie 2007 fiind preluata de Milan Mandaric, cel care o elevase si pe Portsmouth. De-acum fara O’Neill, care le promova pe „Vulpi” in elita in urma cu mai bine de-un deceniu, dar cu un croat uns cu toate alifiile si care, desi a promis initial fotbal de Premier League la Walkers Stadium si a inghitit in sec la retrogradarea in premiera in esalonul trei, macar a tinut gruparea pe linia de plutire in plan financiar, readucand-o in Championship. Unde antrenorul Pearson isi va da adevaratul examen de maturitate. Odata „locotenent” al inabilului Robson, Pearson are in mod cert cate ceva de dovedit.

Pana atunci, toata lumea din Leicester canta, rade si danseaza. E un obicei al clubului, sa cucereasca piscuri secundare. Deseori castigand liga a doua si promovand, acum, la chiar prima incercare, cucerind esalonul trei. In trei randuri triumfand in League Cup dar niciodata in Cupa Angliei, in a carei finala s-a regasit de 4 ori. Si multumindu-se cu postura secundara si in campionat, unde cea mai buna clasare in elita, locul 2, o reusea in 1929.

Clubul lui Gary Lineker si al portarilor Banks ori Shilton a revenit in liga a doua, avandu-l drept capitan pe Stephen Clemence, fiul mai renumitului ex-goal-keeper al Angliei, semn ca „Vulpile” au un tainic „fir scurt” cu falnicul Albion. Acum pe mainile unui alt investitor strain, din pleiada celor care au invadat cam de la Mandaric incoace, si cu un blazon de aparat. Macar in liga a doua, o singura data in a treia. 2008-2009 a fost o pagina neagra pentru „Vulpi”, ce s-au descurcat de minune si intr-un habitat cu care nu fusesera obisnuite.

La brat cu „Vulpile”, ca si vicecampioana, a promovat automat si Peterborough United, unde se remarca tanarul manager Darren Ferguson, nimeni altul decat fiul lui Sir Alex. Aschia nu sare departe de trunchi sau ce naste din pisica soareci mananca. Fiul pe urmele tatalui, luand-o de jos? O noua promovare ce-i face cinste…

La baraj, fete cunoscute. Rob Di Matteo, la carma lui Milton Keynes Dons, „facatura” rezultata injust dupa retrogradarea lui Wimbledon din elita, continuand pe locul acesteia intre profesioniste dar recunoscand la un moment dat ca palmaresul si traditia sunt ale continuatoarei de drept, nou-infiintata Wimbledon AFC, si ea ajunsa deja in esalonul cinci, si careia i le-a retrocedat. MK Dons va juca tur retur cu Scunthorpe United, retrogradata odata cu Leicester din liga a doua si acum mereu pe un loc de baraj, pana insa in timpul ultimei etape, cand, desi jucand acasa, s-a vazut condusa de Tranmere Rovers Liverpool, trupa de pe locul 7, imediat urmator.

Bryan Cliff, fundasul lateral capitan, a marcat cu capul in urma unei lovituri libere, in minutul 88, smulgand o remiza, 1-1, suficienta pentru ca Scunthorpe sa-si mentina locul 6 si sansa unei semifinale de baraj cu MK Dons. Mai-mai ca Tranmere i-a suflat in ultima clipa ultimul tren spre Championship. Iar in cealalta semifinala, rivalitate cu sange, intre doua „dure”: Leeds United si Millwall Londra. Pentru ca povestea sa fie completa, mai avem de-asteptat deznodamantul barajului. Insa Leicester a confirmat deja ca locul de drept ii e macar in liga a doua. Daca nu chiar mai sus. Dar asta ar implica probabil mult mai multi bani si persuasiune la adresa unuia ca Martin O’Neill. Ce-i drept nord-irlandezul nu-i departe, ci tot undeva in Midlands, la Birmingham…