Posts Tagged ‘profesionism’

PornoGol si Deva in Tara Galilor

Ianuarie 25, 2010

Acum m-am referit in Fotbal Vest la unii presedinti plimbareti gen Mandaric ori Gold si la altii cheltuitori, ultimii aducand-o pe Chester City in ingrata postura de ultima clasata in esalonul cinci, cu -3 puncte din handicapul de 25 cu care pornea la drum pe motive financiare. Iar sambata i-a fost si mai rau, 0-4 la Mansfield: doua retrogradari la rand?

La prima vedere, un club rezervor de talente in Albion, ce tocmai a fost cumparat cu tot cu datorii insumand 110 milioane, si un altul purtand “lanterna rosie” a ligii a cincea cu minus de puncte dupa Anul Nou pe arena sa de pe hotarul anglo-galez, nu par a avea nimic in comun. Si totusi…

Constat ca, imediat dupa revenirea in insula, inclin sa pomenesc de mijloace de transport. Urc intr-un intarziat oarecare tren suburban spre nicaieriul sud-vestului Londrei si il vad in ultimul rand, la geam, pe Chris Coleman. La fel de aratos ca-n zilele cand dirija din iarba apararea Tarii Galilor, la fel de natural ca pe “sticla”, candva antrenand-o pe Fulham in elita, acum pe Coventry City, in Championship.

Din tren, in autobuzul rosu etajat. Primul m-a prins in locul nepotrivit la momentul nepotrivit, stropindu-ma generos, asa incat, asteptandu-mi numarul meu, in tentativa de a ma usca, am operat un exercitiu mental numarand cate masini doar cu sofer, fara pasageri, trec la fiecare 10 vehicule. Opt sau noua. Si mi-am zis, ce fericit trebuie ca e managerul unui club profesionist de liga a doua, sa imparta darul de a calatori in acelasi vagon cu nimeni ca mine.

Fericit e si David Gold, care la 73 ani si-a cumparat clubul ce-l iubea de-o viata, West Ham United, in ciuda datoriilor “Ciocanarilor”, scrise cu noua cifre. Gold s-a aurit in industria pornografiei iar acum si-a facut hatarul, impreuna cu partenerul sau David Sullivan, de a achizitiona jumatate din gruparea scufundata de o neinspirata cedare unui consortiu islandez.

Din investitori in ramura pornografica, in fotbal, la sefia lui Birmingham City, inca din 1993, iar acum in estul Londrei, unde-au trambitat déjà ca-i vor eleva pe “visinii” atat pe viitorul Stadion Olimpic, in calitate de chiriasi cu pretentia de a juca pe o reamenajata arena cu 50.000 locuri fara pista atletica, cat si in Champions League, asta pana la ora anticipatului Mondial in insula, din 2018.

Cu Gold si Sullivan, un club mai putin in suferinta. Cu o extravaganta politica de cheltuieli pe salarii, asta pentru a-si “trage” Cupa Angliei in sala cu trofee si vizita lui AC Milan la Fratton Park in toamna lui 2008, Portsmouth plateste acum incarcata nota de plata. Udinese, Finantele si Sol Campbell o hartuie pentru milioane, portarul James o dezerteaza si el, Premier League ii deturneaza drepturile TV direct in conturile cluburilor pagubite pe piata transferurilor iar arabii ce si-au pasat-o unii altora se intreaba cu ce s-au pricopsit. Si intr-un alt caz de plimbare prin fotbal de la o carma de club la alta, Milan Mandaric pare a fi simtit cand sa renunte la Pompey in favoarea “vulpilor” lui Leicester City.

De la prea multi conducatori verosi i se trage si lui Chester City, din bogatul comitat Cheshire, zona rezidentiala preferata de vedetele jocului, undeva intre Liverpool si Manchester. In 1980, clubul le ceda “Cormoranilor” progenitura Ian Rush, pe 300.000 lire. Apoi si Lee Dixon, devenit “Tunar”, ajungea sa stranga 22 selectii pentru Albion.

Vremurile bune insa s-au dus si, odata intrat pe mana unor baieti nu neaparat botezati Claudio, clubul fondat in 1885 a sfarsit in chirie, la Macclesfield. Intoarcerea la arena locala Deva Stadium, a se pronunta diva, s-a produs in deceniul trecut dar neajunsurile tot dau tarcoale la terenul spintecat de granita Angliei cu Tara Galilor.

Plecat la drum cu o penalizare de 25 puncte datorita unui minus de 7 milioane si acceptat drept partener de competitie doar gratie votului celorlalte 23 echipe din Blue Square Premier, in care a retrogradat dupa 5 ani petrecuti intre profesionistele ligii a patra, Chester se chinuie fara antrenor sa ajunga la 0 puncte si maine e la proces cu colectorii de taxe si impozite.

Asa incat nu si-l va permite pe Mutu, altul prin tribunale, pe care pana si dubiosul Daily Mail l-a zugravit drept “fallen”, cazut, cand l-a amintit drept tinta pentru Mancini la City, dar altii l-ar putea eticheta altfel, acum, ca tot s-a lansat populista platforma Britainthinks!com, pe care tot opinantul de rand isi da cu frustrata-i parere in alt act invaluitor de erodare a presei, din actuala “democratie” globala.

Da. Nu. Nu-mi pasa! Porti alege sau chiar sa-ti publici inregistrarea video, trambitand pe larg pe tema aleasa de promotori, de exemplu “1966. Nu se va intampla anul asta”. Dezbaterea despre sansele Angliei in Africa e publicata pe reclamele statiilor de autobuz. Britannia “thinks”, gandeste.

Si a mai si bifat in weekend un tur de Cupa Angliei, 16-imile, dar fara Liverpool si Manchester United in cursa, ci cu castigatoarea Chelsea invingand cu 2–0 la Preston, cu North End, club ce cucerea fara esec “dubla” campionat – F.A. Cup cu 16 ani inaintea fondarii in 14 martie 1905 a “albastrilor” londonezi.

Si apropo de ani, au trecut 15 de cand Beckham cel controlat in peninsula de Golden Balls, testicule de aur, marca doua goluri in 5 jocuri pentru Preston, halta ce-i da nadejde antrenorului “Mioarelor”, Ferguson Jr., un alt trimis de Sir Alex la North End, ca intr-o buna zi va ajunge si el la Real si Milano.

Pai daca si presedintii schimba cluburile aidoma jucatorilor, ce sa mai avem cu antrenorii!?

Anunțuri

Antrenoratul, sport extrem de… periculos: 3+8 demisi!

Decembrie 30, 2009

Statisticienii agentiilor de pariuri stiu ei ce stiu. De exemplu au injumatatit de la 33/1 la 16/1 cota unei ninsori peste Big Ben la ora trecerii intre ani. La fel, in vara, preconizau ca Paul Hart va avea sa fie intaiul antrenor pus pe liber in editia 2009-2010 a Premier League. N-a fost greu de prezis, la deranjul de pe Fratton Park.

De fapt a fost de mirare ca Hart a supravietuit in post pana in 24 noiembrie. Unii conducatori de cluburi n-au tinut insa cont de perioada Sarbatorilor, Mark Hughes fiind demis de la carma lui Manchester City iar lui Gary Megson, care a facut Craciunul pe banca lui Bolton Wanderers, fiindu-i fatala alunecarea de la 2-0 la 2-2, pe 29 decembrie, acasa cu Hull City. Asadar trei victime pana la Anul Nou, in fond nu prea multe comparativ cu anii precedenti.

Cine arunca insa o privire in esalonul secund, Championship, nu poate sa nu aibe o farama de simpatie pentru demisi. Un adevarat carusel al antrenorilor. Tot acolo, in nord-vest, in comitatul Lancashire, Alan Irvine a impartasit si el soarta lui Megson, imediat dupa Craciun.

Prin traditie, Preston North End este un club ce „toarce domol”, detasandu-se de practica demiterii managerilor. Era mai degraba o rampa de lansare, cum a fost cazul pentru scotienii Moyes si Davies, in 2002 respectiv 2006, spre alte zari. Insa Irvine, un alt scotian, fost asistent al lui David Moyes la Everton, a aflat ca nu s-a mai putut odihni pe laurii ridicarii „Mioarelor” pana in semifinalele barajului de promovare in Premier League, in mai 2009.

Irvine a devenit astfel al optulea antrenor pus pe liber in liga a doua de la inceputul actualului sezon. Opt din 24! O treime… Dintre care unul, Brendan Rodgers, cel de la Reading, n-a rezistat decat din vara, cand ii era incredintata timona „Roialistilor”. Altii cinci, Hughton la Newcastle, Di Matteo la West Brom, ambele cazute din Premier League, Sousa la Swansea, Mackay la Watford si Holloway la Blackpool, au preluat si ei fraiele la startul campaniei, ceea ce creste cu atat mai mult procentul celor pusi tot mai repede pe fuga de pe banca suspinelor.

Nu mult au rezistat Southgate, demis de Middlesbrough la cateva etape dupa retrogradarea din elita, Davey, care facuse cateva minuni cu Barnsley in Cupa Angliei, si pana si Darren Ferguson, fiul lui Sir Alex, in ciuda promovarii reusite contrar asteptarilor cu Peterborough.

Iar la cat de nevrotici sunt bogatanii din birourile lui Queen’s Park Rangers, n-a fost de mirare ca si decentul Jim Magilton a fost facut pachet de la Loftus Road, in decembrie impartasindu-i soarta Brian Laws, de la Sheffield Wednesday, si scotianul Paul Sturrock, de la Plymouth Argyle. In ultimul caz, macar e vorba de un inlocuitor celebru, Paul Mariner, fost jucator al „Pelerinilor” verzi, si care a preluat timona trupei de pe coasta sudica de pe un alt post managerial in bucataria ei interna. 

Dar sa nu va inchipuiti ca Paul Hart, cel demis de Portsmouth si instalat la QPR, va rezista prea mult pe banca. Si asta nu tine neaparat de nerabdarea conducatorilor Rangersilor. Ci mai degraba de neinspiratia lor de a fi ales un inlocuitor suficient de mediocru pentru a intretine rapida invartire a moristii…

Nediplomaticul Wenger isi risipeste aura profesorala

Decembrie 3, 2009

Din nou despre rolul mainii in fotbal… In continuare, nu doar despre ignorarea unei strangeri de mana, ci despre pasiunile si strategiile generate de sferturile de finala ale Cupei Ligii Angliei. 

Cu fiecare zi scursa de la 21 mai 2005 incoace, cand Arsenal cucerea la Cardiff ultimul ei trofeu din palmares, si cu fiecare eliminare in plus suferita de „Tunari” din competitiile knock-out interne sau internationale, semnul de intrebare in privinta capabilitatii lui Arsene Wenger de a mai castiga medalii prin politica sa de slefuire si rodare a tinerelor talente se tot ingroasa.

Dintre extrem de norocosii invingatori de-acum peste 4 ani si jumatate ai „Diavolilor rosii”, doar Fabregas, actualul capitan, si inlocuitorul sau de-atunci, in minutul 86, Van Persie, mai figureaza in schema lui Wenger. Viata e un drum in permanenta constructie si alsacul e in plin proces de recladire a echipei, in jurul ancorei catalane. Nimic rau in abordarea sa.

Insa cum fotbalul, disciplina de performanta sportiva profesionista,  a devenit tot mai mult o industrie sub taisul succesului peste noapte, reculul lui Arsenal la capitolul trofee s-ar putea sa-i joace in cele din urma festa lui Wenger.

Miercuri seara, pe Eastlands din Manchester, gazda City i-a eliminat cu 3-0 pe „Tunari” din sferturile de finala ale Cupei Ligii. Pentru un club de succes ca Arsenal, un esec cu 3-0 intr-o competitie cat de neinsemnata, venit la 3 zile dupa o infrangere identica, isi poate gasi acoperirea in circumstante atenuante doar pana la o anumita limita.

Scuzele lui Wenger sunt legate de competitia in sine, Carling Cup, pe care francezul n-ar da o zecime din pretul unei semifinale de Champions League. Iar aceasta comparatie constituie de fapt intreaga temelie a continuitatii sale in postul de manager al clubului nord-londonez. Wenger a pus accent si a fost implicit salvat de calificarea an de an in competitia suprema a fotbalului continental, clasarea intre primele trei sau mai nou patru din Premier League cantarind mai greu in estimarile analistilor si ale conducatorilor sai decat pana si doua Carling Cup la rand. Banul greu vine din prezenta pe cea mai aureolata scena europeana, cu tot ceea ce implica prezenta la masa bogatilor, si calculele financiare primeaza.

Regulamentul de accedere in Liga Campionilor e de fapt supapa salvatoare a francezului, portita sa de scapare, ce fac uitate tocmai aceste tot mai multe si suparatoare eliminari. Un loc trei ori patru, mai pretios decat un trofeu inaltat pe Wembley…

Doua ar fi aspectele care ridica insa semne de intrebare in privinta atitudinii lui Wenger fata de competitia verisoara mai mica a FA Cup, Cupa Angliei. Daca francezul e intr-adevar interesat doar de rodarea tinerilor din lot, odihnindu-si implicit titularii, atunci de ce nu a acceptat ca atare o de altfel anticipabila eliminare dintr-o competitie pe care nu ar pune mare pret?

La finele jocului de la Manchester, Arsene Wenger n-a mai asteptat sa dea mana cu invingatorul Mark Hughes, ci a luat-o la pas spre vestiare. Galezul, provocat de atitudinea omologului sau, a facut cu mana in directia tunelului, la adresa unui francez indepartandu-se, intr-un gest ironic, banuind ca va fi surprins de camerele de filmat. Iar ca o continuare, intorcandu-se spre teren, a facut un alt gest din mana, peste umar, aratand cu degetul spre invinsul de-acum deja la capatul tunelului, intr-un semn de „Uitati-va la el”…

A fost Hughes indreptatit la o strangere de mana? Absolut.

Chiar si un simplu gest de curtoazie, o intelegere mutuala, strangerea de mana de la sfarsitul meciurilor e parte a traditiei locului. Acest salut n-are valoare, fiind mai degraba o conventie, un ritual, pe care unii l-ar putea considera ciudat ori ipocrit. Refuzandu-l insa, Wenger a intors nitel spatele unui spirit al jocului insular in care e admirat de peste un deceniu incoace pentru tenacitatea cu care tot reconstruieste formule de echipa. In Anglia multi pun pret pe obiceiuri inradacinate, pe simbolism, fie el cat de lipsit de sens. 

Ce l-ar fi costat pe Wenger o simpla strangere de mana? Sa fi ajuns atat de incrancenat in dogmatismul sau de a refuza calificari pe altarul lansarii unor noi tinere talente incat, odata alt proiect esuand, sa se supere ca magarul pe sat? Sa-l rascoleasca la culme nonsalanta cu care, de pe-un an pe altul, cluburi procopsite cu bogatasi imprastie sute de milioane si trag la trofee pe care el nu le considera indeajuns de semnificative pentru a fi luate in serios? Sa fie doar un foarte rau pierzator si-atat? Ori sa aiba pur si simplu „un dinte profesional” impotriva mai tanarului sau coleg de la Manchester City, pe care-l percepe drept un cumparator de mercenari si nu un truditor in depistarea si slefuirea tinerilor?

Cu gestul sau nediplomatic, Wenger si-a ciuntit insa din aura moralizatoare cu care imprastie intelepciune in fiecare ungher al jocului din Albion si risca sa se inchida intr-un turn de fildes. Usor de anticipat, colegi de breasla si ziaristi i-au sarit „in cap”.

E greu de zis ce l-a oprit pe francez sa apeleze la un simplu gest de fair-play in arena sportiva si de buna credinta in arsenalul unui gentleman cum se pretinde. Sa fi fost aruncate oarece sageti otravite in prima repriza, la 0-0, cand Hughes a patruns in spatiul rezervat lui Wenger? Asa se pare, conform explicatiilor francezului, ulterioare frecusurilor moralizatoare inerent aparute. Hughes l-ar fi provocat, cu un limbaj „industrial”, cand s-a pravalit in dreptunghiul sau, dupa cum a declarat doua zile mai apoi Wenger, atitudine ce l-a determinat inca de pe-atunci sa nu-i stranga mana la final galezului.

Chiar si in atare conditii, i-as fi dat binete lui Hughes, macar de complezanta. Intoarce-i si celalalt obraz, ca asa-i crestinesc… Sau oi fi eu demodat.

In al doilea rand, de ce se incapataneaza francezul sa devalorizeze trofeul Cupei Ligii? Din moment ce competitia in sine ii serveste drept doar banda de incercare pentru alde Vela ori Wilshere, inseamna ca obtinerea trofeului n-are o mai mare importanta pentru alsac. Wenger desconsidera implicit Carling Cup, care, asa cum e, intr-adevar o competitie in care cluburile cu dare de mana arunca in focuri tinerii din lot, a ajuns totusi – iata! – la cea de-a 50-a sa editie. Abordata an de an de toate cluburile profesioniste din Albion…

Mai mult, dupa o „seceta” iscata de la succesul din 1992, pana si campioana impartindu-se pe tot atatea fronturi Manchester United a luat lucrurile mai in serios in Cupa Ligii, ajungand din trei in trei ani in finala, pierzand-o mai intai, in 2003, si castigandu-le pe celelalte doua. Cu specificarea ca Ferguson a apelat la cativa tineri si totusi a dispus de Spurs, in finala din februarie de pe Wembley.

La fel, Chelsea n-a strambat din nas la adresa Carling Cup, cucerind-o in 2005 si 2007, ultima oara tocmai in dauna Arsenalului, 2-1, pentru „Tunari” punctand Walcott in ceea ce se dovedeste a fi unica prezenta a lui Arsene Wenger in finala acestei competitii. O finala pierduta din 13 incercari ale francezului. Oricat de ingaduitori ar fi conducatorii clubului din N5, s-ar putea insa sa se regaseasca printre ei oameni care sa-si spuna  in barba ca e cam mult, cu un unic ultim act, si acela risipit, de la finala triumfatoare din ’93… Maine poimaine suntem, vorba aceea, in 2010.

De-atunci, Liverpool a castigat si ea de trei ori trofeul, ba chiar si rivala din nordul capitalei, Tottenham Hotspur, in doua randuri. Pana si Aston Villa, un alt club mai preocupat de strapungerea „careului de asi” decat de risipirea fortelor in alde Cupa Ligii, vrea acum sa reinvie anii de la mijlocul deceniului trecut, cand, cu Ron Atkinson la timona, cucerea de doua ori trofeul, ca sa nu mai spunem ca visiniii din Birmingham triumfau in editia sa inaugurala, in 1961. Si iata, Villa a gasit un culoar favorabil, inscriind de 4 ori la „lanterna rosie” Portsmouth, si numai prin marcatori englezi, asta daca e sa ne luam nu doar de criteriile de selectie juvenile ale francezului ci si de predilectia acestuia pentru a folosi fotbalisti straini.

Nimic nu mai este de irosit ori lepadat, pare a fi lozinca reconsiderata a celorlalti manageri. Pe cand Wenger o tine pe-a lui… Insa tocmai reusita altora de a triumfa chiar cu tineri il trimite in corzi pe francez, punandu-i metoda sub microscop. Unii s-ar putea intreba pe buna dreptate de ce nu incearca si Wenger strategia amalgamarii catorva titulari cu cei mai rasariti dintre potentialii lor inclocuitori, ce pare a da roade pentru Sir Alex Ferguson.

Astfel a castigat Manchester United trofeul in februarie si astfel a eliminat-o marti pe Spurs, invinsa sa in ultima finala pe Wembley. Mai cu un Brown, mai cu un De Laet ori Gibson. Insa Wenger se tine scai de alinierea unei echipe cat mai experimentale, fara pavaza unor capete limpezi ori piepturi barbatesti.

Pana si Ancelotti, in sfertul de finala disputat la Blackburn, desi a apelat la cativa jucatori de rezerva ori mai tineri, a trimis totusi in teren 10 jucatori care vor figura probabil la Cupa Mondiala. Si-atunci cum isi tot inchipuie Wenger, aruncand in lupta 11 juni in sferturi de finala ori semifinale disputate cu cluburi chitite sa-si faca loc in finala si punand la bataie tot ce au mai bun, ca ar putea obtine cu adevarat ceva din aceste dispute!?

Opinez ca exista o oarecare aroganta in abordarea lui Wenger, aliniind pe terenul celei mai bogate formatii din lume, venite cu orgoliul ranit dupa o incredibila serie de 7 remize si dorind sa-si justifice investitia printr-o calificare in care au pus umarul toti jucatorii cumparati cu zeci de milioane, nici mai mult nici mai putin decat niste fotbalisti in formare ca Eastmond, Ramsey, Wilshere ori Merida. Daca ar fi procedat ca Hughes, titularizand cativa jucatori de prim rang si apeland spre final la un tanar ca slovacul Weiss, care a si stabilit scorul final, poate alta ar fi fost evolutia scorului, cu vreun june printre marcatorii „Tunarilor”. Astfel insa… 

Doi, patru, patru, trei, patru. Nu e nici un numar de telefon, nici o formula de joc. Sunt locurile ocupate in campionat de Arsenal dupa castigarea titlului, in 2004. Pe-atunci, in mare duel cu Sir Alex Ferguson, „scanteile” luptei lor devenisera subiect de presa. „Tunarii” au pierdut insa teren, scotianul ramanand in frunte iar francezul alunecand pe tobogan, nu suficient de mult pentru a-si pierde si statutul de calificat in Champions League.

Cu cluburi oportuniste fortand prin preajma, Wenger pare a-si fi redirectionat disputa directa, adversar devenindu-i mai degraba Mark Hughes, pretendent cu echipa sa incropita peste noapte. Un nefericit loc 5 pentru Arsenal i-ar darama castelul de carti legat de importanta Champions League in dauna „minorei” Cupa Ligii. Wenger nu poate risca sa-si puna in pericol postura de a nu mai avea vreo scuza, iar esecurile recente cu 3-0 si accidentarea lui Van Persie sunt semnale de alarma ce l-au grabit sa se faca nevazut in tunel.

Absolut admirabila politica principiala a lui Wenger, luptand cu un buget chivernisit impotriva unor cluburi aruncand cu mai multi bani pe jucatori. Gestul sau trufas de a nu da mana cu invingatorul, dovedind implicit ca pe undeva nu prea stie sa piarda, ii stirbeste insa tocmai aura sa de cavaler al tinutei morale si a promovarii tinerilor fotbalisti. Gest care vine la o zi dupa ce un anume Darron Gibson promovat de Ferguson semna cu o „dubla” calificarea campioanei si a detinatoarei la zi a Cupei Ligii in semifinale… Wenger ar putea fi suspectat de invidie profesionala.

CARLING CUP (sferturi de finala; 01/02 Decembrie 2009): MANCHESTER UNITED – Tottenham 2-0 (2-0): Gibson – 2; Portsmouth – ASTON VILLA 2-4 (1-2): Petrov – autogol, Kanu – Heskey, Milner, Downing, Ashley Young; MANCHESTER CITY – Arsenal 3-0 (0-0): Tevez, Wright-Phillips, Weiss; BLACKBURN ROVERS – Chelsea 3-3 d.p. (1-0; 2-2): Kalinic, Emerton, McCarthy – penalty – Drogba, Kalou, Ferreira (Rovers a castigat cu 4-3 la lovituri de departajare).

Formatiile subliniate s-au calificat in semifinalele in dubla mansa din 5/6 si 19/20 ianuarie 2010, Blackburn Rovers – Aston Villa si Manchester City – Manchester United.

Northwich si Norwich in turul doi

Noiembrie 17, 2009

Pentru prima oara in Cupa Angliei un joc a fost difuzat video in direct si exclusiv pe pagina de internet a federatiei dar mai putin surprinzatoare a fost eliminarea inca din turul intai a 6 cluburi profesioniste de catre “buturugi mici”.

Dupa 6 tururi preliminare, The F.A. Cup a strans la start in First Round Proper, turul intai, si cluburile profesioniste din ligile a treia si a patra, editia cu numarul 129 intrandu-si astfel cu adevarat in drepturi. In cele 40 de meciuri s-au regasit asadar si dueluri intre David si Goliath, si nu doar jocuri intre echipe amatoare, ca pana in runda precedenta. Iar recompensa a crescut pe masura, la 18.000 lire sterline din partea federatiei pentru calificarea in runda secunda.

Iar cine asteapta turul trei din primul weekend al lui 2010 pentru intrarea in cursa a prim-divizionarelor, sa ia aminte totusi ca in primul tur s-au aliniat la centrul terenului 8 castigatoare ale Cupei Angliei. Ca traditia, palmaresul ori esalonul superior nu inseamna totul au aflat si cateva dintre triumfatoarele din trecut, eliminate fara mila.

In uvertura, vineri, au fost programate 3 jocuri in nocturna, Sven-Goran Eriksson si a sa Notts County, o castigatoare a competitiei in 1894, mergand mai departe in dauna unei alte grupari din liga a patra, Bradford City, la randul ei triumfatoare in 1911. Southampton, retrogradata in primavara in esalonul trei si pornind la drum cu 10 puncte penalizare datorita unor nereguli financiare, si-a indulcit amarul din campionat cu un 3-2 in Cupa Angliei la Bristol, pe terenul lui Rovers, o colega de esalon, in fata a 6.446 spectatori.

Sambata la amiaza, in meci televizat, o aparitie in premiera in turul intai pentru Paulton Rovers, un club vechi de 128 ani din comitatul rural Somerset, undeva la piciorusul insulei sub forma de iepuras, activand in Zamaretto League Division One South and West, un fel de esalonul opt. Dar surpriza nu s-a produs, “Canarii” abia cazuti si ei in liga a treia spulberandu-si amfitrionii: 7-0 pentru Norwich City. Cu Delia Smith presedinta, renumita autoare de carti culinare, si scotianul Paul Lambert la timona, preluata de fostul mijlocas al Borussiei Dortmund in aceasta toamna, „galben-verzii” au regasit ingredientele care le-au realimentat pofta de gol…

Apoi, in grosul jocurilor, respectand ora traditionala de start, cincisprezece, s-au regasit altele 3 purtand doar pecetea ligii a treia, Coca Cola League One. Tragerea la sorti fiind complet aleatorie, fara capi de serie ori diferentieri in privinta gazduirii intalnirii, asemenea imperecheri ale unor potentiale favorite ale turului I sunt inevitabile.

Iar un asemenea meci l-a inceput si romanul Adrian Patulea, in atacul lui Leyton Orient Londra, ce-l aducea in vara de la Lincoln City. La Liverpool, in fieful lui Tranmere Rovers, ce-l demitea recent de la carma pe John Barnes, The O’s au scapat cu fata curata, 1-1, intr-una dintre cele 7 remize ale rundei, ce sunt rejucate in aceasta seara de marti 17 noiembrie. Patulea, inlocuit in minutul 67, o fi gasind poate pe teren propriu drumul spre gol si calificare.

Dar surprizele nu s-au lasat totusi asteptate. Staines Town, trupa din urbea lui Sasha Baron Cohen alias Ali G, venind din seria sudica a ligii a sasea, s-a calificat pe terenul lui Shrewsbury, o pretendenta la promovarea in esalonul trei: 1-0. Colega de divizie a lui Staines, Bath City, reprezentand un oras universitar prolific in rugby, a invins si mai clar, 2-0, la Grimsby Town, din Coca Cola League Two, liga a patra. Diferenta de doua esaloane n-a contat in alte doua cazuri, micuta Kettering calificandu-se si ea cu un 1-0 in deplasare, la profesionista de liga a III-a Hartlepool, iar Oxford United, candva o prim-divizionara, scufundata acum in divizia a cincea, bucurand peste 6.000 de fani cu un 1-0 in dauna lui Yeovil Town, la randul ei o “buturuga mica” pana mai ieri.

Ca liga a cincea are nucile ei tari a dovedit-o si York City, ce a intors in ultimele 5 minute rezultatul la 3-2 in fata profesionistei Crewe Alexandra. Tragand linia si adunand, cinci grupari profesioniste au fost trase pe dreapta de echipe dinafara Football League.

Iar apoi, sambata dupa-masa, in premiera absoluta in Cupa Angliei, un joc a fost difuzat video in direct pe pagina virtuala a federatiei engleze, www.thefa.com. Un meci de fapt de liga a treia, intre Oldham Athletic si Leeds United, colege de esalon si in 1992, cand oaspetii, pe-atunci cu Cantona, Strachan ori McAllister, cucereau ultima editie in elita inaintea lansarii Premier League. Dar semifinalele de Cupa Angliei cu remize si rejucari pierdute in fata lui Manchester United, in 1990 si ’94, cand si retrograda din prima liga, nu i-au tinut acum de cald lui Oldham: 0-2. Leeds s-a calificat in experienta in direct pe internet.

Daca n-ar fi falimentat Setanta, canalul prin satelit irlandez ce avea drepturile de difuzare, nici Football Association n-ar fi apelat la o asemenea solutie. Iar duminica onoarea televizarii i-a revenit canalului terestru ITV1, ce a mirosit surpriza langa Manchester, la Northwich, locul 16 datorita unei penalizari de 10 puncte in seria nordica a ligii a sasea, ce a eliminat-o intr-o surpriza-soc pe Charlton Athletic, o prim-divizionara pana in 2007. Riley, un barman de 20 ani cu jumatate de norma, a marcat in minutul 81 in dauna castigatoarei din 1947 a F.A. Cup!

Cu un nume predestinat, Northwich Victoria a fost inclusa in urna tragerii la sorti a turului doi, cu premii de calificare de 27.000 lire sterline, derulata in transmisiune directa pe acelasi ITV1 imediat dupa jocul surpriza. Iar ca emotiile sa-i fie iute curmate, a iesit prima din urna, pentru jocul din 28 noiembrie, acasa cu Lincoln.

Insa turul intai s-a incheiat abia luni seara, odata cu derbyul londonez Millwall – Wimbledon, colege in 1990 in prima liga, cu “Leii” acum in esalonul trei iar oaspetii in cinci. Dar ce mai oaspeti, blazonati cu cucerirea Cupei Angliei in 1988, in fata favoritei Liverpool! De asemenea succes n-a avut parte Millwall, in finala din 2004, 0-3 cu Manchester United, dar derbyul de pe The Den a fost inedit mai ales prin faptul ca a fost preluat de 31 posturi TV, printre care si Sportklub, insa niciunul din… Albion. Paradox ce mi-a amintit de exclamatia unui amic, fan Wimbledon, pe cand erau afisate pe Sky Sports rezultatele din ligile “mici”, dupa ce fusesem la jocul de liga a saptea cu Leyton, 0-0 in decembrie 2005: “Ha, ha, uite-ne numele la teve! Asta-i marele pas, intr-o buna zi sa fim si televizati, de exemplu intr-un joc de turul I al Cupei Angliei, pentru ca nu suntem fiste cine, ci urmasii unei castigatoare”.

Viziunea lui Nick s-a conturat, dar pentru telespectatori din Albania ori aiurea. Aici, jocul l-au vazut doar cei 9.500 spectatori, dintre care 3.339 fani oaspeti, prezenti la Millwall – Wimbledon 4-1. Inegalabila F.A. Cup in forma pura.

 

Briatore, „afara” nu doar din F1?

Octombrie 9, 2009

In 2008, la Kuala Lumpur, Flavio Briatore si-a pierdut „busola”. Italianul regiza acolo accidentul lui Nelson Piquet Jr., ceea ce l-a costat locul in circul Formulei 1. Dar conducatorul de la Benneton Renault a mai facut acolo un pas gresit, cu ocazia Marelui Premiu din acest an, in 4 aprilie, ce i-a alterat proaspata descindere in lumea fotbalului.

Conform dezvaluirii facute recent de Oliver Brown in The Daily Telegraph, dupa ce scandalul din lumea bolizilor l-a trantit pe italian la pamant, Briatore ar fi dat un telefon intempestiv de la Kuala Lumpur, tocmai la Londra, in pauza jocului lui Queen’s Park Rangers, club londonez al carui co-proprietar, presedinte si actionar este. Briatore se elibera astfel pentru scurta vreme din stransorile presiunii lumii din F1 cu un apel telefonic la mare, mare distanta. Se teleporta intr-un alt mediu, departe de grijile imediate din preajma circuitului.

Briatore l-a sunat atunci pe Sousa, lusitanul de la carma lui QPR, pentru i-a dicta efectuarea unei inlocuiri, invocand motivul slabului randament al unui titular, Liam Miller. Atat de mare era influenta, darul persuasiunii dar mai ales egoul italianului. Nimeni si nimic nu-i statea in cale… Lee Cook a intrat atunci dupa pauza.

Sousa n-a mai rezistat mult in post, fiind unul dintre numerosii manageri trecuti pe la carma echipei de pe Loftus Road, condusa acum de ex-mijlocasul nord irlandez Jim Magilton, al cincilea in functie de la sosirea triumviratului Ecclestone – Briatore – Mital in noiembrie 2007. Portughezul a fost finalmente demis pentru curajul de a fi declarat in presa ca n-a stiut de decizia cedarii golgeterului Dexter Blackstock, in cursul celei de-a doua parti a sezonului, cand transferul n-avea nici cea mai mica logica, lui Nottingham Forest. Briatore s-a facut atunci foc si para ca Sousa doar si-a permis sa aminteasca amanuntul in presa, si l-a trimis la plimbare. Un fost capitan al Portugaliei, demis de un arivist in fotbal. Modus operandi in stil peninsular.

Ei bine, The Football League a pus in discutie problema prezentei lui Briatore la carma clubului din Championship, in lumina unei note din regulamentul competitiei ligilor profesioniste din Albion, care mentioneaza ca orice persoana destituita din corpurile conducatoare ale altor sporturi nu poate dirija destinele unei grupari fotbalistice. Iar cum Don Flavio, 59 ani, tocmai a fost pasaportat din lumea Formulei 1, postura sa la carma lui QPR devine incompatibila.

Bernie Ecclestone, partenerul sau la carma lui QPR, a catalogat drept exagerata decizia F1 de a se lepada de Briatore, iar acum se vede pus in situatia de a ramane fara italian si la formatia vest-londoneza. Ar continua asadar doar cu Mittal.

Evident, Briatore a plonjat in fotbal ca musca-n lapte si multi microbisti s-ar bucura sa-l vada plecat, povestea apelului sau de la Kuala Lumpur transpirand si pe QPR Report, un site online independent al suporterilor. Odata scandalul din Formula 1 erupt, alte indiscretii la adresa italianului s-au adunat aidoma unui bulgare la vale, Don Flavio fiind in postura de a fi tavalugit. Se loveste intr-un om la podea si decizia federala l-ar putea vedea exclus si din lumea fotbalului englez.

QPR intrase sub conducere italiana in precedenta gestiune, a dubiosului Gianni Palladini, un alt italian, perioada in care la Loftus Road se lasa cu descinderi armate prin birourile puterii, la inceput de joc, cu teava indreptata spre peninsular, ori in care respectivul sosit in fotbalul englez cerea sume si din sase cifre unor contractori dornici sa-si ofere serviciile de afaceri clubului, pentru a le oferi businessul. Modus operandi in stil peninsular.

Soarta fotbalistica a lui Briatore, sub lupa testului Fit And Proper, initiat de Football Association. Un fel de test de aptitudini, vizandu-i pe noii conducatori sositi in lumea fotbalului, si cantarind compatibilitatea acestora cu mediul sportului rege din Albion. Daca Thaksin a rezistat un an, probabil ca si lui Briatore i-a expirat timpul cu jucaria cu 11 oameni si o paiata in dotare. Sa le dea telefon iubitelor sale, in diversele pauze, si sa le ordone schimbarea culorii rujului. Mai bine pentru toata lumea. Ciao!

Comentatorul n-a ajuns langa Wembley

Octombrie 6, 2009

Legendarul Ryan Giggs, campion al Albionului si finalist la zi al Champions League, va trebui sa reuseasca cinci calificari pentru prezenta in finala din 15 mai 2010 a Cupei Angliei, pe care Manchester United n-a mai cucerit-o din 2004, dar anonimul atacant Bobby Traynor si-a acontat deja din partea Football Association doua bilete VIP la acelasi ultim act de peste 7 luni, desi a fost eliminat cu a sa Kingstonian din The F.A. Cup.

 In fiecare debut de sezon, in care nestiute cluburi amatoare transpira aproape neluate in seama in doua tururi preliminare si 4 runde calificatorii ale Cupei Angliei, populara competitie lansata in 1871 lasa macar senzatia ca este a tuturor, oferind si ‘buturugilor mici’ sansa unor zile de glorie si a amintirilor de-o viata.

 In ianuarie, cand in The F.A. Cup intra si prim-divizionarele, altele vor fi datele problemei, dupa cum bine stiu cluburile non-profesioniste, a caror ultima performanta de a elimina o grupare din elita a fost opera lui Sutton United, o sud londoneza, in dauna lui Coventry City, in 1989, insa pana atunci suficiente sunt ocaziile in care jucatori si echipe isi pot trambita numele.

 M-am intors la arena lui Wembley Football Club, din preajma marelui stadion londonez, unde asistam la eliminarea cu 3-2 a localnicilor, de catre Basildon United, deja in turul extrapreliminar, pentru a vedea cum se descurca Hendon F.C., chiriasa locului, in fata unor oaspeti din Kingston, nu… Jamaica ci de pe Tamisa, in atac cu un castigator al trofeului “Best Player” in runda calificatoare precedenta.

 Ne-am strans mai multi decat la jocul lui Wembley F.C., ca doar e deja Second Round Qualifying, mai exact 226 spectatori, dupa cum aveam sa aflu ulterior, insa la arena Vale Farm n-a ajuns un nume sonor in lumea fotbalului din Albion.

 Martin Tyler, cunoscutul comentator inclusiv al unor finale de Cupa Angliei, tocmai consemnase de la Fratton Park, pentru Sky Sports, jocul de Premier League dintre Portsmouth si Everton Liverpool. Mai intai monitorul si microfonul, abia apoi rolul de antrenor al echipei secunde a lui Kingstonian…

 Dar in atacul lui Kingstonian s-a aliniat Bobby Traynor, autor al unui hat-trick in turul precedent, in care sud londoneza se impunea cu 4-1 pe litoral, la Bognor Regis, tripla ce-i asigura titlul de jucator al rundei si biletele in loja Wembleyului la finala, in baza votului a peste 1.000 de microbisti, intr-un concurs dat de Football Association pe mana lui Ricky George, la vremea sa erou al competitiei, cu un inca de generic gol antologic in prelungiri, intr-un Hereford United – Newcastle 2-1, in ’71. Si Traynor aproape ca l-a copiat cu o “bomba” deturnata din vinclu dar Kingstonian tot s-a desprins mai apoi, 0-1 in minutul 16, prin Carl Wilson-Denis.

 Dupa pauza, gazdele in verde si-au amintit ca joaca pe teren propriu in umbra marelui Wembley, unde triumfau de trei ori in F.A. Amateur Cup, si au egalat in minutul 59 prin fundasul Casey Maclaren, intrat inaintea pauzei langa fratele sau mai mic, sesarul Kevin. Iar cand putini se mai asteptau, in minutele de prelungire, bulgarul Lubomir Guentchev, o alta rezerva, a fost faultat in careul lui Kingstonian, iar Harry Hunt, abia intrat in joc, in urma unei scene gen “nu-mi lua mingea, eu bat” intre Drogba si Ballack, si-a deposedat de balon colegul O’Sullivan si a transformat precis: 2-1. Salvarea sa.

 Hendon calificata si cu un premiu de 4.500 lire sterline in buzunar din partea federatiei, Kingstonian eliminata iar Martin Tyler ramas pe drumul spre Wembley doar ca si comentator de televiziune. Dar Tyler si-a trait veacul ca jucator, la roz-ciocolatia Corinthian Casuals de unde scriam nu demult, in niste vremuri in care amatoarea nu neaparat se alinia an de an in Cupa Angliei. “Era un adevarat privilegiu sa joci in competitie, fie si in rundele incipiente”, dupa cum rememoreaza comentatorul.

 Rasfoind apoi programul de meci al calificatei Hendon F.C., n-am fost tare surprins sa aflu ca “verzii” nord-vest londonezi nu sunt inediti doar prin vecinatatea cu Wembleyul, ci au in palmares si obscura European Amateur Champions, datand din 1973, si i-au avut in randurile lor pe Rod Haider, cu 65 selectii in reprezentativa de amatori a Angliei, si Iain Dowie, varf cu 12 goluri in 59 de aparitii pentru Irlanda de Nord, pe care-l cedau lui Luton Town pe 30.000 lire pentru calitatile sale ofensive si nu de inginer cu masterat angajat de British Aerospace.

 Hendon va fi asadar una din cele 40 de gazde ale celei de-a treia runde calificatorii, de sambata 10 octombrie, cand miza disputei cu Ashford Town va fi 7.500 lire. Creste potul pe Vale Farm, la o aruncatura de bat de Wembley. Cutezatoare in F.A. Cup, gazda Hendon are insa handicapul unei inhibitii in liga, unde desi reusea promovarea in esalonul sase, Conference South, in 2004, refuza sa-si preia locul, lipsa de ambitie a “verzilor” determinandu-l pe antrenorul Dave Anderson sa-si mute traista la Wimbledon, pe care o ducea imediat in divizia a opta, Isthmian First, un prim pas al progresului ce-i regaseste azi pe galben-albastri in preajma podiumului anticamerei profesionismului, liga a cincea. Unii renasc, pe cand Hendon, fondata in 1908 sub numele Christ Church Hampstead, se multumeste cu postura de chiriasa la Wembley F.C.

 Iar lui Hendon nu-i va fi usor contra lui Ashford Town, club din comitatul Middlesex, din vestul Londrei, calificat cu un umilitor 10-0 in fata lui Badshot Lea, stoarsa dupa o rejucare victorioasa cu Lingfield, in urma unui 4-4 ca la table in jocul initial, in care revenise de la 4-1 in minutul 67. Sunt rundele scorurilor mari, sunt tururile unor antrenori ca Tony Beckenham, de pe banca lui Lingfield, agent de asigurari pentru Lloyds, de la noua la 17, si-apoi manager de fotbal. Sunt rundele unor vechi si ilustre uitate de lume…

 De exemplu, pentru a se alinia in caderea de cortina a turului din weekend, contra rivalei locale Stalybridge Celtic, infiintata exact acum un secol, recent fondata FC United of Manchester, aparuta intr-o reactie de fronda la preluarea lui Giggs&Co. de Malcolm Glazer, a trecut in prealabil cu 3-1 de F.C. Sheffield, pornita la drum in incetosatul 1857. Pe drumul spre Wembley mai e inca si Bradford Park Avenue, aparuta in 1863, ce se va deplasa la Buxton, dar nu si galeza Merthyr Tydfil, invingatoare in 1987 a Atalantei, 2-1 in Cupa Cupelor. Sita cerne…

Fisa unui „Groundhopper” incognito

August 24, 2009

La ora la care Sven-Goran Eriksson si a sa Notts County erau intampinati la Macclesfield de chibiti  ai gazdelor travestiti drept Ulrika Johnson, un fan al trupei din Nottingham prefera sa dea deplasarea ce avea sa se dovedeasca de vis, gratie unui 4-0, pe o vizita la terenul “buturugii mici” Wembley F.C., adaugat astfel listei de peste 800 de arene pe care a asistat la jocuri de fotbal, dupa cum mi-a dezvaluit cu ocazia unui meci din runda extrapreliminara a Cupei Angliei

Nu stiu pe cate stadioane insulare am fost dar Neil nu se incurca in zeci, spunandu-mi inca din primele vorbe ca a trecut bine de opt sute. Adica mii de meciuri, aducandu-mi imediat aminte de regretatul Branco Vuin. Neil nu actioneaza insa cu aparatul de fotografiat ci e loial cercului restrans al cutreieratorilor pe cat mai multe terenuri, denumiti “Groundhopper”. Hopa de pe o arena pe alta.

L-am remarcat cum schiopata, la intrarea pe Vale Farm, terenul lui Wembley Football Club, inaintea jocului din runda extrapreliminara a Cupei Angliei, cu Basildon United. Mi-a impartasit imediat preferinta sa pentru meciurile din ligi amatoare, cu explicatia de care aminteam in reportajul precedent, ca “aici suntem tratati de la poarta ca fiinte umane si apoi spectatori, si nu ca portofele, cum e cazul in primele esaloane”. Nu l-am contrazis, el fiind mult mai umblat, pana si acum, cu un genunchi “in pioneze” dupa o miuta, accidentare ce l-a impiedicat recent sa asiste la traditionalul amical Wimbledon – FC United of Manchester, ocazie cu care si-ar fi adaugat in palmares prezenta pe arena sud-vest londoneza Kingstonian.

Te admir ca ai avut curaj sa stai cu ei in peluza”, m-a gratulat Neil, dupa ce i-am spus ca m-am simtit in largul meu intre fanii oaspetei din Manchester, dizidenti ai “marii” United. De ce? “Au fost cei mai acizi la adresa opiniilor mele, dupa ce am scris ca n-am mai vazut asemenea comportament ca al lor in ligile mici, cu ocazia primului joc din istoria lui FC United, cu Leigh RMI. Ce mai scandari… Plus ca i-au stropit cu bauturi alcoolice pe jucatorii adversarei. Am opinat ca asemenea atitudine nu cadreaza cu fotbalul amator”.

Asadar Neil scrie… Cutreieratorul intre doua varste, cu cercel in forma de peste in urechea stanga, si aducand perfect cu un fan inveterat, mi-a explicat ca semneaza sub pseudonim un editorial sub genericul “Povestile calatorului”, in revista saptamanala a fotbalului amator din Albion, comentarii de tot felul primindu-le in casuta virtuala. La care scoate din punga si o revista sub acelasi nume, insiruind toate diviziile si cluburile din fotbalul amator, plus tintarul competitional pe 2009-2010.

Cu asemenea “Biblie”, Neil a “coborat” in sfarsit de la Nottingham si pe Vale Park, arena lui Wembley F.C. din preajma marelui Wembley. Pe care, desigur, l-a bifat demult. Ii arat programul de meci, pe ale carei ultime pagini e radiografia facuta sub acelasi generic “Povestile calatorului”, la 6 jocuri la care asista de marti pana sambata, de un anume Brian Buck, prezentat drept un “Groundhopper” senior si abonat anual la Tottenham. Il intreb pe Neil daca e si el cutreierator “senior” si imi arata recordul lui Brian Buck, publicat in aceleasi pagini: 9.373 de jocuri pe 2.837 terenuri vizitate.

De unde pana unde “Groundhopper”? Si aici Neil ma da gata. “Ca abonat al lui Notts County, am mers si in toate deplasarile, si cum intre 1984 si ’91 ne-am plimbat din prima liga intr-a treia si inapoi, am ajuns sa vad arenele destulor profesioniste. Iar in 1997, cand am cazut chiar in esalonul patru, am sfarsit prin a contoriza spre 91, totalul stadioanelor din Premier League plus Football League. Dupa care m-am concentrat sa le vizitez, tot cu County, si pe cele ramase inca nebifate. Am batut astfel lejer suta, datorita numeroaselor promovate peste ani dintre amatoare, in primele 4 ligi. Asa ca in acest nou sezon am de mers doar intr-o deplasare cu Notts County, pe 28 decembrie, la nou-promovata Burton Albion”.

L-am intrebat daca nu merita acum sa se intoarca la statutul de abonat al alb-negrilor “The Magpies”, preluati in iulie de investitorii arabi de la Munto, cu al lor director de fotbal Sven-Goran Eriksson. “Am avut destul! Notts e clubul cel mai plimbat intre divizii, cu 12 promovari si 15 retrogradari, iar mai nou intre ligile mici ale profesionismului, plus ajuns la un pas de desfiintare la mijlocul acestui deceniu. Cand am descoperit deliciul de a fi <Groundhopper> pe cat mai multe arene, am imbratisat fotbalul amator. E alta viata… N-as mai fi ca fani ai lui Manchester United care pana si acum isi ocupa sambetele calatorind la Old Trafford. Multi sunt afaceristi din Londra. Altii, de exemplu din Exeter, umplu doua autocare pentru a <taia> o jumatate de tara, pana in Manchester. Lipsiti de imaginatie…

Odata toate arenele profesionistelor vizitate, cu Notts County, Neil s-a axat intr-o buna zi pe meciuri de referinta, ultimele pe stadioane vechi, ce urmau sa fie scoase din circuit, ori inaugurale, pe terenuri noi-noute. “De exemplu am fost peste drum, pe vechiul Wembley, la cantecul de lebada… Anglia – Germania.” Zic Didi Hamann si ma ingana. Joc de referinta i s-a parut si acesta, al lui Wembley F.C., in chiar primul tur al Cupei Angliei. “Acum voi incerca sa merg in fiecare tur pe cate un teren nevizitat…”  

Neil imi spune ca e cat se poate de obiectiv in “pastilele” sale, ferindu-se sa laude fara acoperire, pentru a nu fi ulterior “dovedit” de potentiali alti “Groundhopper”, care, unsi cu toate alifiile, pot face diferenta intre nenumarate terenuri, tribune, atmosfere de meci. Wembley F.C.? “Un calificativ bun. Primitori!

Auzim la radio ca e Macclesfield 0 – Notts County 4, dupa ca in prima etapa “Macalendrii” lui Eriksson o zdrobisera cu 5-0 pe Bradford City, si il intreb daca n-are chiar nici un regret. De la locul 21 in 2008 si 19 in mai, adica la un pas de retrogradarea dintre profesioniste, lidera acum in liga a patra. “M-am bucurat recent, acolo, pe Meadow Lane, la amicalul cu rivala Forest, 2-1 pentru noi, la debutul lui Sven. Dar mai degraba sunt fan al fotbalului amator, in intregul sau, decat al lui County, si – la urma urmei – toti acesti bani noi la profesionism, fie in Premier League, fie la Notts, pot fi retrasi intr-o buna zi. Tocmai au pompat peste 5.000 lire pe saptamana in salariul noului varf Lee Hughes, enorm pentru liga a patra, ca de, are cota, dar tocmai asemenea contracte pe <plimbareti> ne-au dus pe buza falimentului. Deci…

Deci Neil cu cutreieratul sau, spre “cota” 1.000 si pe urmele “seniorului” Buck, iar Notts County sub bagheta lui Sven, incercand intr-un cincinal sa redea stralucirea celui mai in etate club profesionist din lume. Da. Fondat in 1862, County e mai vechi decat federatia engleza, infiintata in 1863, si participant la prima editie de campionat din istoria fotbalului, clasandu-se pe 11 din 12 cluburi, in 1889. E drept, un unic trofeu major, Cupa Angliei, in secolul XIX, dar clubul care va aniversa la anul centenarul pe vechea arena Meadow Lane se poate lauda cu admirabilul rol de esantion pentru alb-negrul vertical al “Batranei Doamne” Juventus…

Nu Kewell ci Kedwell, Patulea si Harris

August 22, 2009

Pe cat de impetuos demareaza – conform traditiei – sezonul competitional in Albion, nu-i de mirare ca Blue Square Premier, liga a cincea, mai exact prima sub esaloanele profesioniste din The Football League, si-a derulat deja runda a cincea.

In care s-a remarcat un acelasi nume, printre cele ale marcatorilor. Harry Kewell, „cangurul” candva la Leeds United si Liverpool FC, a sarit pe malul Bosforului, insa undeva in sud-vestul Londrei straluceste un anume Danny Kedwell. In editia trecuta, Main contribuia din postura de golgeter al lui Wimbledon la promovarea galben-albastrilor in esalonul cinci. Acum, Main a intrat in joc doar spre final, cand Kedwell a marcat din nou, reusind unicul gol al partidei disputate la Altrincham: 1-0 pentru londonezi.

Kedwell inscrisese si golurile victoriei cu 2-1, in deplasare la Kettering, semnand o ‘dubla’ si la mijlocul saptamanii, intr-un 4-0 acasa, cu Salisbury. Asadar Wimbledon la a treia victorie succesiva, mereu cu Kedwell strangand puncte pretioase. Galben-albastrii au deja 10 din 15 posibile, desi au evoluat de 3 ori in deplasare, ocupand un loc de baraj play-off. Iar sambata viitoare, la Fans Stadium, arena fosta a lui Kingstonian, din sud-vestul Londrei, soseste lidera Oxford United, pe care Wimbledon, cu o victorie, ar egala-o la puncte. Ce zici, Kedwell?

Pe cand si in campionat, Patulea?

Iar de la Wimbledon si Kedwell, la Cupa Ligii, in al carei tur secund, saptamana viitoare, singurul club profesionist englez aliniind un jucator roman primeste vizita unei grupari din Premier League. Dupa ce Colchester United ii demola cu 7-1 pe „Canarii” lui Norwich City, chiar pe terenul acestora, surprinzatoarea invingatoare la scor era adusa cu picioarele pe pamant, acasa, tocmai de un roman, Adrian Patulea, ce inscria in minutul 2 pentru Leyton Orient, in jocul din turul I al Carling Cup.

Londoneza s-a impus finalmente cu 2-1 iar acum „The O’s” vor primi la Brisbane Road vizita lui Stoke City. Patulea are prilejul sa se remarce, in dauna unui club din elita dar care totusi opereaza dupa reteta cumparaturilor ieftine, sub pret, pentru a se descurca financiar. Unor asemenea cumparatori merita sa le iei ochii…

Pe cand insa primul gol pentru Patulea si in campionatul ligii a treia? E nevoie, pentru ca Leyton Orient sufera pe teren propriu, fiind invinsa cu 2-1 atat de Oldham cat si de concitadina Charlton, doua „Athletic”. Ii prieste in schimb in deplasare, pornind campania cu un succes la Bristol Rovers iar acum remizand la trei la Yeovil…

Si apropo de atacanti din esalonul trei, Neil Harris a avut parte de zile fripte din partea arbitrului, conform unei istorisiri inedite din publicatia South London Press. In primul rand, pentru cei care ezita in a-l identifica pe Harris, varful de 31 ani este golgeterul all-time al „Leilor” lui Millwall Londra, dupa ce anul trecut a depasit stacheta inaltata de renumitul Teddy Sheringham candva acum doua decenii.

Ei bine, atacantul trupei ce a ratat in luna mai pe Wembley promovarea via play-off in liga a doua s-a vazut trimis la vestiare de arbitrul unei recente dispute din Coca Cola League One, pe motiv ca verigheta de la inelar era un… pericol, conform ridicolelor normative legate de siguranta si sanatate, ce sugruma tot mai mult mersul firesc, natural al lucrurilor in societatea britanica. Dar cum Harris avea degetul umflat, in urma unei taieturi, nu si-a putut scoate cu una cu doua verigheta de pe inelar, asa incat a fost necesar un sprint la vestiare, plus mobilizarea medicului echipei, ba chiar si a unui angajat din echipa de mentenanta a stadionului, cu un cleste in dotare! Sa auzi si sa nu crezi.

Iar daca ziua lui Harris a fost intuncata de incapatanarea arbitrului, in schimb deplasarea lui Millwall, pentru jocul de marti de la West Ham, din turul II al Cupei Ligii, a fost umbrita de decizia forului organizator de a repartiza doar 1.500 bilete fanilor „Leilor”. E evident ca tribunele de pe Upton Park nu s-ar umple la un joc din faza incipienta a Carling Cup, asa incat numarul restrans de bilete are de-a face doar cu binecunoscuta rivalitate peste decenii intre cele doua londoneze, vecine in zona, in estul capitalei. De frica sa nu iasa scantei, au alocat 1.500 bilete, cat pentru a controla fara prea mari batai de cap grupul suporterilor vizitatori. Si uite asa se dilueaza tot ce insemna o adevarata atmosfera de derby local. Din nou, de dragul… sigurantei si sanatatii. Aceleasi normative si reguli birocratice.

Culmea ironiei e ca pana si fanii lui West Ham s-au declarat nemultumiti si neplacut surprinsi ca lui Millwall nu i s-au alocat macar 4.000 bilete. Credeti ca restul de 2.500 se vor vinde? Nu prea… Peluza va ramane goala, incasarile vor fi mai subtiri, ambianta va fi mai neutra. Pacat. Si poate s-o mai gasi si-acolo un arbitru chitit pe inelarul golgeterului.

Drumul spre Wembley, in Cupa, incepe din… Wembley

August 17, 2009
Wembley Football Club se aliniaza din anii '40 la startul Cupei Angliei, ale carei finale sunt gazduite de arena Wembley, insa doar o data a atins macar turul I. Sambata am vazut-o invinsa si eliminata acasa, pe Vale Farm, foarte aproape de marele WEmbley, in runda extrapreliminara a competitiei. Un prim reportaj de-acolo, mai jos...

Wembley Football Club se aliniaza din anii '40 la startul Cupei Angliei, ale carei finale sunt gazduite de arena Wembley, insa doar o data a atins macar turul I. Sambata am vazut-o invinsa si eliminata acasa, pe Vale Farm, foarte aproape de marele WEmbley, in runda extrapreliminara a competitiei. Un prim reportaj de-acolo, mai jos...

Intr-un reportaj de la terenul lui Wembley Football Club, grupare amatoare din zona marii arene cu acelasi nume, tin din nou sa subliniez ca fotbalul englez nu inseamna nici pe departe doar Premier League, in paralel cu care a demarat sambata Cupa Angliei 2009-2010, reunind in prima ei runda extrapreliminara 406  dintre cele mai neinsemnate “buturugi mici”.  

Abia s-a terminat de cateva minute undeva cam la 10 kilometri la sud-est de-aici, pe Stamford Bridge, unde Chelsea a ridicat cortina in elita cu un 2-1 si imi zic, vai, ce desfatare, c-am ignorat aerul statut al unui oare al catalea joc cu “albastrii” pe “sticla”, si care castigatori la zi ai F.A. Cup te asalteaza si de pe conserve, panouri publicitare ba fie si daca deschizi frigiderul, optand in schimb pentru prospetimea unui nestiut meci intre Wembley FC si Basildon United, partida cu numarul 102, conform tragerii la sorti, de pe tabloul cu 203 intalniri din turul de start al Cupei Angliei, care la aceasta a 129-a editie va inregistra un record egalat de participare, de 762 cluburi.

Desigur, e imposibil ca amatoarele sa-si croiasca drum prin totalul de 13 faze ale competitiei knock-out, pana in finala de sambata 15 mai 2010, dar cert e ca zaharelul urmatorului tur, runda preliminara din 29 august, cu premiul de calificare din partea federatiei de 1.500 lire sterline, e un stimulent suficient. Sambata, in extrapreliminara, potul a fost de 750 lire…

Nu de alta dar atat Wembley FC cat si Basildon, orasel din preajma estuarului Tamisei ce a dat muzicii alde Depeche Mode ori Alison Moyet, fac echilibristica financiara nu pe-o funie, ci pe ata, veniturile la acest nivel amator depinzand mai ales de vanzarile facute nu doar in zi de meci de “Clubroom”, barul din incinta arenei, dupa cum mi-a explicat un cunoscator local al fotbalului amator. Aha, poate de aceea pe a treia dintre cele 36 pagini ale programului de meci, sub numele conducatorilor lui Wembley F.C., sunt trecute si cele ale portarului stadionului, barmanului, si ale gazdelor ceainariei…

Dau ocol unor gradini de zarzavat ale localnicilor si portile larg deschise ale stadionului Vale Farm, ferma din vale, confirma stramtorarea financiara. Infloriturile de fier de pe grilaj, Wembley Football Club 1946, sunt prada ruginei. Odata insa ce inimosi ai locului iti dau binete la intrare pe doar 7 lire, ceea ce l-a facut pe un alt platitor ce avea sa-si dezvaluie ulterior identitatea sa remarce ca “la acest nivel esti tratat ca o fiinta umana, nu ca un portofel”, dau ochii de o arena totusi cocheta, la tribuna intai cu o cladire lunguiata pe un nivel, adapostind si vestiarele, cam ca la UMT, si cu o tribuna a doua acoperita, cu 6 randuri de scaune rosii, care-mi zic c-ar putea sa fi fost surplus pe marele Wembley.

E drept, un ceas ca in gara, tronand ca un cocostarc in preajma intrarii echipelor in teren, indica ora 12, desi e aproape trei, iar cei cate 3 piloni avand doua reflectoare, dispusi relativ central pe lungimea terenului, nu sunt prea inalti, insa arena are farmecul ei… O poarta “Ron Clarke Memorial Gate”, o tabela de marcaj manuala dar si vreo 12 nume pe panourile publicitare, printre care si Ryman, sponsor al esalonului in care evolueaza Hendon, chiriasa mai sus pusa a micutei Wembley.

Gazdele, Wembley F.C., s-au clasat pe locul 17 din 22 echipe in Combined Counties League Premier Division, esalon care, in pofida pomposului “Premier” din denumire, reprezinta doar al noualea “strat” al piramidei fotbalului din Albion. Pe-aici, ca si in Essex Senior League, de la acelasi nivel, in care “Albinele” oaspete din Basildon au incheiat pe 8, jucatorii se antreneaza dupa orele de munca, martea si joia, si nimeni nu se plange ca a ostenit pe schela.

Acesta e nivelul si nu m-am asteptat la un joc minune, ci doar sa admir intruparea unui vis. Caci, asa cum e inscris pe emblema “Leilor” lui Wembley FC, “A Posse Ad Esse”, adica de la posibilitate la realitate, oameni ai locului si-au spus in 1946 ca in umbra celebrului stadion se cade sa existe si un club al cartierului, ce devenea chiar membru fondator al diviziei Delphian League, in ’51. Ei bine, a trecut mai bine de-o jumatate de secol si, chit ca alb-rosii au atins o singura data turul I in drumul spre Wembley, adica abia a saptea faza a competitiei, in 1980, au supravietuit totusi in preajma renumitei arene.

De-aici, de pe Vale Park, arcul boltit al Wembleyului pare cu atat mai inalt, drumul de la micul teren la marele stadion fiind urmat in zig-zag prin toate fazele competitiei, in una din editiile sale recente, de John Stoneman, un pasionat de fotbal ce a creionat traiectoria in cartea “Drumul de la Wembley: o odisee a Cupei Angliei”. Asadar de la Wembley, si nu spre Wembley, de unde ca exista destui fani apreciind alinierea la debutul competitiei a unor amatoare ca Wembley FC, de la baza piramidei.

Alb-rosii in dungi verticale, Wembley F.C., cu antrenorul-jucator cu coama de viking Ian Bates in rolul septarului, fata in fata cu alti vargati, in negru-portocaliu, Basildon United. Care pe care. Wembley n-a inceput bine in campionat, cu un 0-2 si 0-3, iar Basildon, prin cei doi atacanti vanjosi,  a profitat si ea, mai intai in urma unui corner. In minutul 35, déjà 0-2… Nouarul de culoare Phil Ankrah a ripostat imediat, la prima ocazie mai de Doamne ajuta a Wembleyului, 1-2 in minutul 37, dar repriza e a oaspetilor.

Imi zic ca Wembley s-ar multumi cu un egal si deci o rejucare, in deplasare la Basildon. Doar ca programul competitional in campionat e din start stufos, cu meciuri sambata-marti in primele 5 saptamani ale sezonului, iar palmaresul lor e slab, cand e vorba de rejucari in Cupa Angliei. La debutul lor in competitie, in 1949/’50, 2-2 acasa, apoi 2-2 in deplasare, in rejucarea cu Ware, si 1-5 in a doua rejucare, pe teren neutru, la Barnet. Figura care avea sa se repete si in 1976, ’92 si ’93, pe scut la a doua rejucare. Tare a fost doar o data in inclestari cu doua rejucari, in ’84, contra lui Sudbury Town. Imi spune ceva numele… Da, la aceasta statie am coborat pentru a ajunge la Vale Farm. Asadar vecina… Bun program de meci!

La inceputul reprizei a doua, sa ne fi strans vreo 50 de spectatori, dar Basildon a retezat sperantele, 1-3, si apoi a stins motoarele, oferindu-i doua sprinturi blondei lor fizioterapeute. Rezerva lui Wembley, Daniel Burnett, a marcat apoi un eurogol de la 25 metri, ce sfarsea noaptea la BBC, dupa Match of The Day, dar era prea tarziu. 2-3 si eliminare. Tot programul ne spune ca Wembley ceda acasa cu 3-2 in acelasi 15 august si in 1970, in campionat. Denumit atunci Athenian League. Atena londoneza…

Drumul spre Wembley, pornit de la… Wembley, va continua doar pentru Basildon. In cerc pe teren, stropi de sampanie in soare si un inimos “Yeeeeee!”, apoi o alergare usoara. Cum si tragerile la sorti pentru urmatoarele doua tururi, preliminar si primul de calificare, au fost facute inca din start, Basildon isi stie adversarele. Wembley e déjà istorie.

„Palarierul” Mick n-a mai cedat si dupa 21 de ani

August 14, 2009

Scriam recent ca doua cluburi acum surghiunite, ce nu demult jucau in prima liga, au deschis balul in Blue Square Premier, liga a cincea, semiprofesionista, prima sub The Football League. Fie a fost doar o indiscretie a programului computerizat de schitare a tintarului competitional, fie a fost o imperechere voita, pentru a atrage si mai mult atentia asupra tot mai popularei divizii de top a National Conference, cert e ca Wimbledon si Luton Town au dat piept in etapa inaugurala, pe The Fans Stadium din Kingston, undeva in sud-vestul Londrei, la o aruncatura de bat de Tamisa ori Twickenham, stadionul de rugby.

9 aprilie 1988. Anglia nu se mai distreaza prin fazele finale ale cupelor europene, fiind suspendata din competitii, dar „se scufunda” intr-un fotbal vlaguit de idei si conflicte. Problemele aveau sa se vada la Euro ’88, de unde un june Tony Adams si Albionul erau eliminati fara vreun punct in traista. Dar viata merge inainte, si mai ales batrana F.A. Cup. Pe White Hart Lane din Londra, arena a lui Tottenham, un inedit duel in semifinala Cupei Angliei. Luton Town contra Wimbledon, din sudul Londrei. Asadar „The Dons” doar au trecut Tamisa, pe cand „Palarierii” n-au avut nici ei mult de rulat spre sud, dinafara centurii „Orbital” M25.

In cealalta semifinala, pe Hillsborough din Sheffield, Liverpool – Nottingham Forest. Da, da, a fost si in ’88. Aldridge doua, respectiv Clough, tanarul fiu al regretatului antrenor al „Padurarilor”. Asadar nu doar nepotisme ci ce naste din pisica… 2-1 pentru Liverpool. Un an mai tarziu, acelasi stadion, aceeasi semifinala, dar o regie de cosmar… „Hillsborough disaster”.

Iar in Londra avea sa fie decisa presupusa invinsa a finalei de pe Wembley. Wimbledon ori Luton? Buturuga mica. 2-1 pentru „Gasca nebuna”. John Fashanu si Dennis Wise, respectiv Mick Harford. Anii au trecut si in 8 august 2009 acelasi Harford ce marca pentru Luton in semifinala pierduta i-a condus pe „Palarieri” in jocul contra urmasei teribilei Wimbledon.

Acum n-a mai pierdut, ci a remizat la unu, ba chiar ar fi castigat, daca golgeterul gazdelor, Main, n-ar fi egalat pe final. Luton, retrogradata din fotbalul profesionist in luna mai, a pornit asadar la drum cu o remiza externa. Luton n-a cazut insa de slaba ce-a fost ci a fost practic condamnata la surghiun. Cum poti supravietui cu o penalizare de 30 puncte dictata inca inaintea inceperii campionatului. Astfel a pornit Luton la drum in vara trecuta si deznodamantul a fost implacabil. Remarcabil este insa ca „Palarierii” si-au aratat valoarea, cucerind trofeul Johnstone Paint, rezervat trupelor profesioniste din ligile a treia si a patra, un fel de Cupa Ligii pentru doar aceste doua esaloane: 3-2 in finala cu prelungiri de pe Wembley, contra lui Scunthorpe. A fost palma data de Luton unui sistem care a imbrobodit-o cu 30 puncte pentru malfunctii financiare ce n-aveau de-a face cu echipa, antrenorul ei, fanii ori tot ceea ce tine de Luton Town in plan fotbalistic. Palmuita pentru chestii tinand de bani…

Asa ca Wimbledon, patita la fel nu demult, ba chiar mai crud, cand aproape isi pierdea firul istoriei in convulsii de care a aflat si Timisoara in acest deceniu, si-a gasit in Luton nu doar o colega de esalon, ci si de suferinta. De fapt, daca facem paralela si luam in considerare faptul ca Wimbledon detine cei mai educati si incarcati de materie cenusie fani din Albion, nu stiu de ce dar imi vine sa urlu din toti rarunchii senzatia ca maini invizibile si vadit interesate au ticluit planuri de a pune cu botul pe labe adevarate forte ale maselor, aici referindu-ma la Peluza Sud cu Spiritul Timisoarei si la intelectualii care pot citi printre randuri mersul lucrurilor, reuniti la meciurile „Domnilor”. Nu stiu, e doar o idee, dar prea au avut destine similare in acest deceniu…

Wimbledon 1 – Luton 1. Mick Harford isi continua truda de profesionist, indiferent de vitregiile soartei. Asa i-a fost dat lui Luton, sa fie luata anul trecut la ochi. Dar Blue Square Premier e o sansa de relansare. Harford si „Palarierii” pot prospera in Patratul Albastru. Unde nu e usor. Dar revenirea la profesionism le e la indemana. Fostul atacant prim-divizionar are sub armura un suflet mare, cu care i-ar putea face pe adversari sa-si scoata palaria in fata ‘The Hatters. Si nu mizati impotriva lui Luton cand intra in cartile Cupei Angliei…