Posts Tagged ‘Campionat Mondial’

România pitorească: „miracolul” Pandurii

Iulie 16, 2010

N-a trecut mult din 2006. Sportul Studenţesc, clasată pe locul 4 la finele sezonului primei ligi, şi ratând o participare în Cupa UEFA doar în baza rezultatelor directe cu dinamovista de pe podium, era atunci exclusă din următoarea ediţie de campionat datorită unor taxe neachitate către stat, vreo 300.000 euro. Profitoare? Pandurii Lignitul Târgu Jiu, retrogradată ce strânsese cu 31 de puncte mai puţin decât „studenţii” şi marcase doar 22 goluri în 30 meciuri.  

Fotbalul românesc îşi fură singur căciula. Se putea oare atât de uşor lepăda străvezia Liga 1 de Sportul Studenţesc, ce se dovedise a fi o trupă închegată, ce trăsese la calificarea în eurocupe, fiind a doua pe lista marcatoarelor şi victorioaselor în acel 2005-2006? Ba bine că nu! Dar dacă interesele „o cere”…

Degeaba a înaintat Sportul o plângere la Tribunalul de Arbitraj Sportiv de la Lausanne, for care a respins-o în baza unei reglementări emanate de F.R.F. abia după înaintarea protestului „studenţilor”. Ca la noi, la nimeni. Tutto posibile…

Ei bine, într-o altă vară de Mondial, în 2010, lucrurile se repetă, cu o aceeaşi retrogradată Pandurii Lignitul Târgu Jiu trăgând foloasele şi rămânând în elită, în detrimentul Internaţionalului Curtea de Argeş, ce a aruncat prosopul pe motive financiare. De ce ne mai amăgim oare că ierarhiile sunt stabilite „în iarbă”, dacă de fapt la fiecare 4 ani un acelaşi club poate reveni pe uşa din dos, în baza unor consideraţii financiare!?

Ce rost mai au etapele şi competiţia în sine!? Şi cine are de pierdut? Aud? Ro-mâ-ni-a. Parcă n-a fost la Mondial. Să amintim una dintre cauze? Corupţia şi non-competitivitatea campionatelor interne.

Cu acest nou <Miracol>, Pandurii preia locul întâi în ierarhia ruşinii de la Timişoara, retrogradată în 2002 din liga secundă, cu golaveraj 15-105, dar ajunsă în aceeaşi vară în primul eşalon, pe cârca AEKului fost Fulgerul. Ce mişcare… trăznet, nu-i aşa? Ei bine, Pandurii o şi întrece.

Întrebare firească: oare cât de pregătită e Pandurii, de pe o săptămână pe alta, pentru debutul de vinerea viitoare, acasă cu vicecampioana Urziceni? Parcă Divizia B începe cândva în august şi tot programul precompetiţional al celor de pe Jiu bănuiesc că depindea de alte repere calendaristice. Pandurii se mişcă aidoma Fulgerului, dintr-o divizionară B lunea, într-o televizată în Liga lu` Mitică vinerea viitoare. Curat murdar.

Oricum, odată ce s-a creat un precedent, era evident că alte cazuri vor altera ierarhiile de drept stabilite de bine de rău „în iarbă”. Ca o ironie, în acest iulie 2010 Sportul Studenţesc şi Pandurii îşi recâştigă locul în prima ligă. „Studenţii” pe drept, promovând, cei de pe Jiu fentând, prin mişculaţii de hârtii, bani şi muşchi încordaţi, în spatele uşilor închise. Ura.

Ce <Miracol> va mai fi în fotbalul ăsta de bazar la vremea viitorului Mondial, din 2014? Fără „Tricolori” pe zonă, minţi odihnite şi năstruşnice vor emana alte permutări, vânzări, cedări de locuri… La mai mare.

Ghici cine merge-n Coreea? Mexicul da, româncele ba

Iulie 16, 2010

Doar ca o completare la postarea despre Gheorghe Gruia, fostul campion mondial devenit de decenii bune antrenor şi conducător delegat în Mexic… Mai exact după plecarea dumnealui acolo, în `78. Sâmbătă începe Campionatul Mondial de Handbal feminin sub 20 ani, găzduit de Coreea de Sud, ediţie a 17-a la care mexicancele vor debuta cu un meci la Cheonan contra Angolei.

În grupa D, cu Mexic, se regăseşte şi Muntenegru, una dintre cele trei reprezentative prezente în Coreea de Sud, emanate din spaţiul ex-iugoslav. Ar mai fi acolo Serbia şi Croaţia. Nu lipsesc nici tinerele unguroaice dar stau acasă elevele Marianei Târcă. S-a ratat astfel un potenţial duel inedit cu selecţionata Groenlandei, ajunsă la Mondialul asiatic, de pe tărâmul dublei campioane olimpice şi mondiale.

Nici la începutul lui august, la Campionatul Mondial de tineret al handbalului feminin, ce va fi găzduit de Republica Dominicană, România nu se va regăsi între cele 20 participante, pe când maghiarele vor fi şi acolo. Totul e în regulă cu schimbul de mâine?

Condiţia presarului sportiv: nobilă sau servilă?

Iulie 5, 2010

Reproduc editorialul SUTURI IN ZID, pe care l-am semnat in editia de marti a <Fotbal Vest>…

Mi-a picat în mână săptămânalul ieşean „Suplimentul de cultură” şi în primele patru din totalul de 16 pagini am dat de „O ţară de fotbal” şi „Sentimentul naţional al beşicii”, editoriale reliefând obsesia României pentru fotbal, cu atât mai evidentă cu cât acest unic sport şi nicicare altul îşi face aşadar loc şi într-o revistă cu profil cultural. Din păcate, deşi puternic înfipt în psihicul naţiunii şi viaţa socială, fotbalul nu se ridică însă calitativ la nivelul atenţiei cu care e înconjurat, fiind fără valoare, corupt, în linii mari o oglindă a minorităţii ce face de douăzeci de ani jocurile în ţară.

Fiind depistat drept o „vacă de muls” de către „băieţii deştepţi”, fotbalul autohton, deşi decăzut tocmai când speranţele generale ale românilor crescuseră după ´90, poartă în favoarea clicii sforarilor şi rolul de zăhărel, într-un uriaş fenomen de „fotbalizare socială” inoculat publicului şi prin acest controlabil instrument de propagandă al atotputernicilor, mass-media, în special cea vizuală. Cu pâine râncedă şi circ ieftin poate fi implementată orice decizie, cât de nepopulară…  

În acest context, care e condiţia şi pulsul mass-media în peisajul fotbalistic mioritic? Iar întrebarea e dacă presa nu mai poate într-adevăr combate, fie din cauze valorice, fie ţinând de subţierea resurselor logistice şi economice, ori nu mai vrea s-o facă, fie din motive lipsite de etică, fie drept urmare a variilor constrângeri, fie conştientizând că orice-ar dezvălui, paralizantul status quo tot ar rămâne inexpugnabil!?!

Era o vorbă emanată în ceauşism, „la fotbal şi agricultură se pricepe toată lumea”. O ironie cât se poate de mincinoasă. Aşa cum doar adevăraţii ţărani, a căror sudoare udă glia zi lumină, înţeleg tainele pământului, tot aşa şi aşezările în teren, fazele jocului ori refacerea după efort într-un tot mai complex fotbal al mileniului III, cu toate faţetele sale, nu sunt floare la ureche.

Chiar aşa! Întrebaţi-i de exemplu despre tot ceea ce înseamnă refacerea după efort, cu procedura şi rolul ei, pe autointitulaţi „campioni ai presei sportive” şi pe cei care, prin „jucăriile”-dotări şi fondurile avute la dispoziţie, se regăsesc sub acelaşi spectru generic, şi îi veţi încuia pe destui dintre ei.

Plec de la această idee întru a reaminti că presa de sport a înflorit, luând-o aproape de la zero, după aşa zisa revoluţie. Pasionaţii de sport, şi în special de fotbal, cu sâmbure de talent jurnalistic, şi care au avut curaj să intre în presă, au devenit datorită „sufletului” lor pentru joc, ce-l picurau în cuvinte, din simpli ziarişti de ocazie adevăraţi formatori de opinie. La începuturi s-a scris mai curat pentru că presa sportivă se făcea mai ales din plăcere, dezinteresat, pionierii branşei neavând nimic de pierdut şi în general informând exact ce-auzeau şi vedeau.

Subiectele reale pierd teren în faţa politicii „căpuşe”, cu ştiri de can-can

Anii însă au trecut şi într-un sesizabil plan de devalorizare prin „balonare”, de sterilizare şi mogulizare a mass-media, pus pe roate de păpuşari printr-un bombardament ştiristic şi un haos informaţional din tot mai numeroase surse-„ciuperci” apărute după ploaie tocmai pentru ca publicul să nu mai distingă bobul de neghină, a fost desăvârşită fărămiţarea firavelor temelii ale presei post 1989, făcută din pasiune şi mai degrabă onest, deci implicit incomodă. Iar coborârea ştachetei printr-o nivelare în jos a condiţiei de presar a fost ticluită şi prin politici de diluare a subiectelor substanţiale, profunde, legate de sportul în sine, în favoarea can-canului senzaţionalist, a superficialului şi a vulgarului.

Degradarea voită a imaginii mass-media în ochii publicului, la stadiul de simplu cerşetor şi neguţător de banalităţi, a dat implicit apă la moară subiecţilor săi, de exemplu recentul silenzio stampa instituit de Gabi Tamaş, deşi ridicol din partea unui tânăr lovind o sferă umflată de piele, având oarece circumstanţe atenuante. De ce?

Nu pot să uit unica solicitare venită după câţiva ani din partea unui trust central major, cu care colaborasem sezoane bune, de a-l interpela pe Adi Mutu în privinţa, răsuflase, noii sale partenere. Asta îl durea într-o vineri spre seară pe un conducător cu rol managerial la respectivul ziar, deci nu jurnalist propriu-zis, cu „temă” pentru ediţia de luni. Ei bine, „Briliantul” trebuia să-şi vadă de contract şi profesie jucând sâmbătă departe de Londra, în nord, la Blackburn, şi mi-am zis pe de-o parte că mă interesa doar forma sportivă a fotbalistului român la Chelsea, şi nu viaţa omului Mutu, iar pe de altă parte că era evidentă goana după senzaţional a redacţiilor, care, obsedate de creşterea tirajului, manipulau, „dresau” şi îndoctrinau cititorii cu un anumit gen de ştiri.

E falsă autoapărarea cum că publicul ar savura asemenea „noutăţi” şi că mass-media doar ar reacţiona în baza raportului cerere-ofertă. Din contră! Presa condiţionează forţat auditoriul cu praf în ochi ce maschează vidul unei documentări şi expuneri riguroase al unor subiecte serioase, deviind astfel atenţia plătitorului. Mai mult, a greşit obişnuindu-i prost pe cei cărora le-au sorbit vorbele şi ridicat soclurile, deveniţi falşi eroi peste noapte şi implicit demagogi scăpaţi din mână. Pe scurt, mass-media îşi educă prost subiecţii şi publicul şi implicit estompează tentativele de jurnalism echidistant, etic.          

Se zice că presa e a patra putere în stat. Atunci cum se face, dacă într-adevăr ar fi atât de influentă pe coridoarele statului de drept, că „lucrurile merg rău”!? Dacă ar fi într-adevăr tare pe poziţii, cum se pretinde, ca o veritabilă a patra putere în stat, atunci „lucrurile” ar trebui să curgă logic şi implicit spre „mai bine”, în urma dezvăluirilor făcute. Însă cum n-avem de-a face nici cu o presă independentă, ci parţial aservită, interesată să-şi conserve la vârf „traiul alb” şi dublul statut de formator de opinie şi de vezi Doamne o a patra putere în stat, şi nici cu un stat de drept, ci cu legea bunului plac a aleşilor ori infiltraţilor în poziţii cheie, influente, din păcate teatrul absurd şi parodia sunt întreţinute întru menţinerea status-quo dar în defavoarea celui prostit din vorbe.   

Apropo de mesajul emis de presă, că tot e Mondialul, admirabilă a fost remarca lui Adrian Schindarli, de la Radio Timişoara, vizavi de incompetenţa trimişilor TVR, nişte dezinformatori inocenţi dar pe banii contribuabililor, de la o competiţie doar vis televizat pentru omul de rând însă nu neapărat neştiutor. Cam în aceeaşi notă, într-un detestabil exerciţiu de cult al personalităţii, de parcă am fi încă în anii ´80, un ultracunoscut „guru” total depăşit, prost informat şi părtinitor, apărea pe prima pagină a publicaţiei sale, într-un ditamai clişeul cu o tentativă de „duble” plus o girafă, taman în ziua inaugurală a unui Mondial ce aduna toată crema fotbalului. Aşa zisa competenţă l-ar fi obligat să apară cu un intervievat dintre eroii, protagoniştii întrecerii… Sau greşesc!?

Într-un război inegal şi cu bătălii mereu pierdute cu „caracatiţa”, jurnalismul e şi constrâns prin varii metode

Şi-atunci cât de credibilă mai e presa, să „scuture” înscăunaţii, să combată susţinut şi cu dovezi evidente marile probleme ce sufocă fotbalul!? Numai faptul că Mircea Sandu, devenit preşedinte al F.R.F. dintr-un jucător retras în ´86, aniversează în august 20 de ani în frunte dintre care ultimii 12 fără vreo calificare la Mondial, şi dă de gândit că presa n-are dinţi, că pierde constant şi fără dubii războiul cu întreţinătorii structurii, cu sufocanta caracatiţă. Nobila cauză a fost abandonată pentru un pumn de galbeni, întru o pieptănare sterilă, de ochii lumii. Mass-media: aservită publicului sau puternicilor?

Sărind ca arsă la eşecuri punctuale, care însă sunt iute uitate, şi revenind apoi rapid în albia sa letargică şi pierzându-se în amănunte nesemnificative, fără a lua taurul de coarne, presa şi-a rătăcit menirea şi credibilitatea, smochinindu-se la un rol decorativ, de breloc… Şi de aici dezamăgirea ce am detectat-o repetându-mi-se cu pesimism şi autodefetism că mă voi convinge singur, cu timpul, de dezastrul din ţară.

Mi s-a mai spus şi că la nivel local presa s-a diluat cantitativ dar mai ales calitativ, că tirajele au scăzut, la fel şi încasările, din vânzări şi publicitate. Gardianul informativ şi cu rol combativ în slujba cititorului pare aşadar fără forţă, „fibră” şi idei, repetitiv în banalitate, constrâns logistic şi economic, minusuri exacerbate de sămânţa negativistă răspândită strategic de birocraţii politruci ai instituţiilor statului cum că ar fi „criză”. E tactica de frustrare a gentilului.

Consecinţa? Acei nobili ziarişti de ocazie au aruncat prosopul, mai ales în vitregita şi desconsiderata presă locală, care e de fapt „sămânţa” ştirii, fie scârbiţi de erodarea onestităţii, fie de „temele” la comandă ale „politicienilor” presei, fie mânaţi de nevoi economice spre cu totul alte domenii, fie trecând de cealaltă parte a baricadei, în birourile cluburilor. Dar însăşi racolarea lor dă o notă bună presarilor sportivi, căutaţi pentru cunoştinţele lor, pe când reciproca, exemplificată tot din loja Mondialului de scrâşnitoarele dezacorduri ale agramatului Mircea Rădulescu, un exponent al şcolii româneşti de antrenor, ar trebui să insufle curajul redobândirii artei nobile de-a taxa şi da de pământ când e cazul cu o privilegiată castă de Mirciulici ce-au devenit din şoarece, anormal, motan…

Granitul de Basel ia aur Mondial (…sau de ce nu m-a mirat Spania – Elveţia 0-1)

Iunie 17, 2010

Nu pot zice că am „mirosit” eşecul Spaniei dar am avut senzaţia certă că Elveţia îi va face seara amară, chiar sperând în asta, din moment ce mi-i luasem pe helveţi, aşa, de haz, drept simpaticii mei la turneu. Citiţi Mondial 2010: joaca de-a Pronosticul, postat înaintea startului competiţiei… Iar la finele acestei postări, recitiţi o postare a mea din 16 noiembrie 2009, despre acelaşi fotbal elveţian, Granitul de Basel ia aurul Mondial

O federaţie naţională care reuşeşte de nicăieri să câştige la prima apariţie titlul mondial la juniori, este demnă de respect şi în mod sigur bine structurată, organizată şi cu calităţi certe în componentele fotbalului pe care-l păstoreşte, pentru a fi luată în seamă la adevărata valoare. Pe această idee, că Elveţia a devenit în noiembrie 2009 campioană a lumii la juniori sub 17 ani, într-o competiţie în care România nici pe departe n-a ajuns, am şi estimat că roş-albii ne pot surprinde şi cu seniorii lor… Mulţi sunt cei care îi iau în derâdere pe elveţi sau orice altă naţiune fotbalistică fără nu ştiu ce carte de vizită, însă fotbalul s-a aplatisat valoric iar pe fondul aceastei mai mici marje de diferenţă între echipe vine şi avantajul Ţării Cantoanelor de a propune un „sânge împrospătat” cu naturalizări mult mai lesne unor mai mari naţiuni vecine. 

Mai jos, câteva consideraţii în sprijinul ideei că 0-1 n-a fost o într-atât de mare surpriza… În primul rând, s-a mai întâmplat ca favorite să înceapă cu stângul, ca de exemplu Argentina cu Camerun, doar pentru a ajunge totuşi ulterior în finală. În al doilea rând, şi asta tot din punct de vedere spaniol, calitatea de favorită nu-i prinde bine, ibericii fiind apăsaţi atât de postura actuală de campioni ai Europei cât mai ales de constanta presiune de ordin tradiţional-istoric de a sparge odată şi odată greaţa. Pe fondul unei frustrări de decenii s-a mulat acum un statut de scalp preţios. Ca atare, cu conştiinţa propriei valori, Spania şi-a permis luxul să descindă pe platourile sud-africane abia în buza startului competiţiei. Chiar aşa, nici câteva zile de acomodare acolo!? N-a fost aşadar de mirare că lui Torres i s-a acordat ceva mai mult timp de acomodare, fiind lăsat la debut pe banca de rezerve… 

Deloc mai puţin important, în al treilea rând nu trebuia subestimată valoarea managerială a germanului Ottmar Hitzfeld, selecţionerul Elveţiei. Un antrenor deseori învingător în dauna armadelor spaniole de club. Care, ca şi Rehhagel la cârma Greciei, a insuflat elevilor săi ideea că statutul de „buturugă mică” îi va prinde bine în plan psihic, beneficiind de elementul surpriză. Ţara Cantoanelor nu s-a aliniat sub presiunea nevoii de mare performanţă la Mondial, aşteptările presei şi a publicului fiind mici. Subestimare din partea lumii fotbalului de care Blaise N`Kufo si colegii au profitat cu 1-0 şi-o bară.  

Şi pentru că am amintit de jucători de culoare pigmentând albul de lapte al Bernei, Gelson Fernandes, marcatorul, a primenit şi el spaţiul fotbalului de naţională din Elveţia tot aşa cum vigoarea şi determinarea turcilor naturalizaţi Swiss dă un plus de potenţial trupei lui Hitzfeld…

Desigur, 0-1 nu înseamnă nici că Elveţia s-a calificat, nici că Spania e out, chit că va avea joc greu cu Chile, însă e dovada că mingea e rotundă, că favoriţii sunt şi ei oameni şi că deseori cei desconsideraţi se dovedesc a fi mai buni decât par.

În continuare, mai jos, Granitul de Basel ia aurul Mondial, aşa cum îl publicam pe acest blog în 16 noiembrie 2009…  

GRANITUL DE BASEL IA AURUL MONDIAL

S-a intamplat duminica doar pentru a doua oara in doua decenii ca o reprezentativa europeana sa castige Campionatul Mondial sub 17 ani, o afacere preponderent nigeriano-braziliana.

A trebuit sa descinda in Nigeria o debutanta absoluta la aceasta categorie de varsta, Elvetia, pentru a rasturna calculele hartiei, pentru a infirma o traditie nefavorabila Europei si nu in ultimul rand pentru a sugera ca fotbalul mileniului III la nivelul selectionatelor nationale extrage deja avantajele si poate culege roadele unei fericite alchimii rezultate din naturalizari.

Tara Cantoanelor, desi neutra si nealipita clubului celor 27 din Uniunea Europeana, este in mod paradoxal un adevarat Babilon universal prin imaginea sa fotbalistica reprezentata pe scena mondiala de aceasta nationala de tineret. In finala, Elvetia lui Ryser a deposedat gazda Nigeria de titlul mondial, prin golul nouarului Haris Seferovic, un mandru Grasshopper de Zurich dar originar din Bosnia si Hertegovina. 1-0.

Tara alpina nu s-a topit aidoma ciocolatei Milka in cazanul generat de cei 60.000 fani ai gazdelor in arena din Abuja, ci a fost de Granit, aidoma prenumelui mijlocasului ei Xhaka, si a adus aurul mondial pe batranul continent, reamintind de triumful Frantei in Caraibe, in 2001. In contrast, nigerienii, suspectati tocmai de alti africani, ghanezii, in privinta „datelor din buletin” relativ la varstele jucatorilor ei, un semn de intrebare ce planeaza de decenii cand e vorba de tinerii fotbalisti ai continentului negru, n-au adaugat celor 3 titluri mondiale la U-17, ramanand pe acelasi palier cu brazilienii.

Inca doua consideratii… Numarul mare de goluri cu care a triumfat Elvetia este o revelatie entuziasmanta, semn ca ros-albii nu s-au strecurat spre cucerirea aurului, ci au turat toate motoarele. 2-0 cu Mexic, Pajtim Kasami si Rodriguez marcand inaintea pauzei. Apoi 4-3 cu Japonia, Haris Seferovic inscriind in ambele reprize iar Granit Xhaka si Ricardo Rodriguez de la 2-2. A urmat un surprinzator 1-0 cu Brazilia, semnat de decarul Nassim Ben Khalifa.

In optimi, unicul meci in care Elvetia n-a castigat in timpul regulamentar de joc, intinzandu-se si in prelungiri in dauna Germaniei, pentru un 4-3 in care a condus de fiecare data, prin golurile acelorasi Rodriguez si Seferovic, dublati de Andre Goncalves si acelasi Ben Khalifa. In sferturi, elvetienii au trecut si de vecinii de la sud, italienii, Ben Khalifa si Oliver Buff inscriind intr-un 2-1. In semifinala, festival de goluri, din nou cu 4 reusite, de aceasta data fara replica din partea Columbiei: Ben Khalifa, Seferovic, Bruno Martignoni si Rodriguez pe lista marcatorilor. 

Total… 5 goluri Seferovic, 4 Ben Khalifa si Rodriguez…

A doua notita, pe marginea numelor invingatorilor. Pe Granit Xhaka si Pajtim Kasami, deschizatorul de partie de la Lazio, stim de unde sa-i luam. De extractie balcanica, aidoma altui „helvet”, Haris Seferovic, un bosniac de etnie musulmana. Ar mai fi Ben Khalifa si Rodriguez si Martignoni. Baieti de 17 ani din cel putin a doua generatie de familii imigrate in Tara Cantoanelor. Tineri care au intuit in fotbal o cale de ridicare, de afirmare. Au mai jucat in finala Goncalves, Sead Hajrovic, un alt nume cu sonoritatea spatiului ex-iugoslav, nascut la Brugg (Elvetia) din parinti bosniaci, si Kofi Nimeley. Pe cand pe banca au luat loc alde Nakic, Mijatovic ori Kiassumbua.

Elvetia a oferit oglinda perfecta  a unui inceput de mileniu fara granite, in care tineri din diverse comunitati si etnii triumfa sub un anume steag. Este un exemplu sugestiv al metamorfozei sociale din acest deceniu, cu globalizarea aratandu-si efectele rezultate intr-un termen relativ scurt si in lumea fotbalului. A carui fata in viitorul imediat e oferita tocmai de imaginea Elvetiei sub 17 ani. Fotbalul lui 2015. Nume de care vom mai auzi, un Granit Xhaka de Basel ce ar putea deveni un Anelka al deceniului viitor.

Robodance

Mai 18, 2010

In editia din 18 mai a <Fotbal vest> mi-am anuntat intoarcerea in tara, abordand subiectul lotului largit de 30 jucatori al Angliei lui Capello…

M-am repatriat, dupa sase ani si 9 luni traiti in insula. Raman in suflet manunchi de amintiri de la Old Trafford si pana la terenul lui Carshalton Athletic, diverse arene de unde relatam la vremea respectiva. Reportajele de la fata locului, purtand pecetea autenticului, vor fi de-acum inlocuite – mai putin fericit – cu analize si comentarii alterate poate de handicapul distantei. Dar samburele va ramane acelasi. Niste randuri despre jocul inventat in tara leagan a sportului rege.

Care se pregateste zilele acestea pentru apropiatul debut, in 12 iunie, contra Statelor Unite, la Cupa Mondiala din Africa de Sud. Capello e in linie dreapta inaintea anuntarii lotului de 23 fotbalisti, sapte urmand sa fie lasati acasa din formula largita, adoptata saptamana trecuta de italian si in vederea acestui ultim joc amical inaintea definitivarii listei, cel cu Mexic, luni 24 mai, pe Wembley.

Desigur, selectionerul e interesat mai ales sa-si mentina recrutii apti de joc si dupa acest test pe gazonul surprinzator de necalitativ al arenei nationale insa sa-si si creasca potentialul de succes pe teren african cu cele mai chibzuite numiri. Rooney & Co. vor incerca sa zburde pe suprafata de joc altfel decat se impotmoleau semifinalistii Cupei Angliei, in meciul Tottenham – Portsmouth, disputat la 24 ore dupa celalalt penultim act, Chelsea – Aston Villa. De aceasta data vor fi trecut circa 50 ore de la finala barajului de promovare in elita, Blackpool – Cardiff, iar Capello si elevii sai trag nadejde ca gazonul sa nu fie destelenit ori desfundat.

Altfel, doua aspecte par certe. In primul rand, optand in pregatiri pentru 3 portari, si anume James, retrogradat cu Portsmouth, Green, salvat cu West Ham, si tanarul Hart, intors la Manchester City dupa fructuosul an de imprumut la Birmingham City, italianul a dezvaluit deja cu cine va merge intre buturi la Mondial. Nici nu era chiar greu de ales, in lipsa unei palete largi a optiunilor…

Si totusi, mereu cu o opinie si un colt la adresa antrenorilor straini, Sam Allardyce a sarit nevoie mare ca Paul Robinson, elevul sau la Blackburn Rovers, ar fi meritat un alt tratament in baza celor 41 selectii pentru Albion, dintre care patru fara gol primit la Mondialul din 2006, si a celor 35 aparitii in editia trecuta de Premier League, cu 13 “plase intacte”. E un punct de vedere pertinent, daca e doar sa-l compari cu Green, cel cu numai 9 selectii dar si 38 aparitii in liga pentru West Ham, maximum, ori cu veteranul James, ce-i drept cu 49 selectii dar doar 25 jocuri de campionat in 2009-2010, sau mai ales cu Joe Hart, baiatul de 20 ani cu o aparitie contra lui Trinidad & Tobago si 4 cartonase galbene stranse in sezonul abia incheiat.

Dar iesirea lui Allardyce as cataloga-o mai degraba drept tipic insulara… Nu-i de-al nostru, so pe el! Ce stie un strain!? Problema e ca doar 4 mari si lati sunt managerii englezi din Premier League, si anume Redknapp si Hodgson, trecuti de 60 ani, plus Bruce si Allardyce, carora li se va alatura in urma barajului fie Ian Holloway, fie Dave Jones, asa incat antrenorii autohtoni mai bine-ar inghiti in sec si lua de bune alegerile italianului, care a confirmat deja, calificand la pas Albionul in Africa de Sud…

Unuia ca Allardyce s-ar putea sa-i fi dat apa la moara coincidenta lansarii unui website, Capello Index, tocmai la momentul anuntarii lotului largit, pagina virtuala monitorizand procentual, pe baza evolutiilor la cluburi, principalii selectionabili din arena internationala, printre care si cei englezi. Pentru a aplana potentialul conflict de interese, Capello s-a delimitat de website sau macar de faptul ca ar fi implicat in acordarea notelor. La banii ce-i incaseaza de la o federatie engleza de-acum intr-a treia luna fara un presedinte executiv la carma, orice cat de mic derapaj de imagine e asteptat cu un marait adulmecand sange.

Oricum, e tare greu de crezut ca Don Fabio ii va face in ultima clipa pe plac lui Allardyce, renuntand la junele Hart, dupa modelul lui Sir Alf Ramsey, care intre cei 6 disponibilizati din lotul largit pentru Mexico ’70 il includea pe un anume Peter Shilton, baiat de 20 ani ce avea sa debuteze dupa turneul final…

In al doilea rand, readucandu-l la lot pe unul ca Jamie Carragher, fundas central cu veleitati si pe dreapta, Fabio Capello a dezvaluit si nevoia de a apela la solutii aparte pentru a suplimenta lipsa de personal experimentat ori cu un bun randament. La 32 ani, “loialistul” lui Liverpool ar putea prinde un ultim tren mai degraba in baza absentelor unor jucatori accidentati, ca Wes Brown de exemplu, ori a unora care s-au stins din fasa, in ciuda marilor asteptari puse in ei, gen Micah Richards.

De ce a fost nevoit selectionerul sa-i lamureasca pe alde Carragher ori Paul Scholes sa-si scuture mantia retragerii sau sa insiste totusi pe langa Owen Hargreaves, in ciuda celor 18 luni fara fotbal, cauzate de recidiva unor accidentari? Ei bine, in ciuda parcursului ireprosabil in preliminarii, tocmai datorita lipsei unui mai larg fond de jucatori experimentati si competitivi la cel mai inalt nivel. Shaun Wright-Phillips o fi el debordant pe extrema in ritmul alert din Premier League dar ar putea lasa impresia unei gaini fara cap odata incorsetat de jocul mai laborios cu tenta latina sau continentala.

De aici si apelul lansat veteranilor altor campanii, neimplicati pana acum sub stindardul italianului, dintre care insa doar Carragher a spus da. Probabil si datorita acestui sezon si jumatate de recul, fara artificiile Champions League pe Anfield Road.

A surprins oarecum si usa deschisa lasata la doi locotenenti ai lui Ashley Cole pe stanga, dar nu tu Wayne Bridge, de fapt mai mult rezistand cu numele in ultima vreme, ci mai putin amintitilor Baines si Warnock.

Capello nu s-a dezmintit insa “in fata”, unde l-a inclus la prima vedere in pofida oricarei logici pe Emile Heskey. Pe undeva, urmarind finala Europa Cup, din care Zamora a fost retras dupa nici o ora de joc, a fost evidenta oboseala taraind si o vaga accidentare a “calului negru” de pe turnanta. Mondialul ar fi fost un pod prea indepartat pentru “Cabanier”, prin aceasta prisma alegerea lui Heskey avand acoperire.

Insa ce-o zice oare Agbonlahor, mai tanaru-i coleg de la Villa, si cu 13 goluri la activ in liga!? Excluzandu-l pe talismanicul Rooney, al doilea in ierarhia finala a golgeterilor, cu 26 reusite, dintre atacanti doar Darren Bent, cu 24, al treilea, si Defoe, cu 18, l-au devansat pe Agbonlahor. Si totusi, pe langa Rooney, Bent si Defoe au fost preferati Peter Crouch si Heskey.

Ambii, probabil, pentru acea pecete aparte pe care ar putea-o conferi fazei de atac, indiferent de postura. Poate fi usor trecut cu vederea dar “Robodance” Crouch a marcat primul si al treilea gol in ambele ultime aparitii ale insularilor, oficiala si amicala, si anume un 3-0 cu Belarus si 3-1 cu Egipt, fie ca titular, fie “de pe banca”, incalzind usor atmosfera si la introducerea sa pe final, in parteneriat cu colegul sau de la Spurs, Defoe, in amicalul de 0-1 cu Brazilia.

Hilar in longilinitatea sa si cu doar 8 boabe in campionat, “Robodance” demasca implicit rezervorul restrans de valori get-beget al Angliei. Alegand un “dulap” trecut bine de 30 ani, si inca rezerva la club, plus o “prajina”, Capello lasa de inteles ca flerul Albionului e pe undeva prin linia mediana si in sclipirile lui Wayne. In rest, unica sansa ar fi o disciplina… robotica.

Prin ochi sud-africani, realitati si mituri inaintea World Cup 2010

Martie 26, 2010

Chris Webb, ziarist sud-african studiind in Canada, ofera cu acuratete si profesionalism o analiza reala, onesta si adevarata a haltei caravanei Cupei Mondiale in republica, intr-o imagine de ansamblu sub titlul „Vanzand Africa de Sud: saracie, politica si 2010 FIFA World Cup”, http://globalresearch.ca/index.php?context=va&aid=18303 

In mare, Webb sesizeaza ca descinderea teatrului de papusi fotbalistic in Africa de Sud este doar un vehicul corporatist, ce va genera deschiderea pietei interne genului de investitii al economiei globale neoliberale, implicand vanzarea unor bunuri ori mijloace fixe nationale, insa care din pacate nu va permea macar o unda de prosperitate pana la nivelul a mai bine de jumatate din populatia tarii, ce traieste sub pragul de saracie.

Webb creioneaza fin realitatile social-economice si politice si identifica iluziile hranite de sosirea caravanei fotbalistice intr-o tara lovita la randul ei de criza economica, „subtiind-o” de exemplu cu 6,4% in primele 3 luni ale anului trecut. Este o excelenta lectura, e drept, in limba engleza, gazduita de publicatia online www.globalresearch.ca , de fapt un centru de cercetare in privinta globalizarii, ce ofera in paralel branse in celelalte mari limbi de circulatie europene.

Nu este o noutate faptul ca exista sute si sute de diverse pagini virtuale incarcate cu informatii si analize de o calitate si veridicitate net superioare asa-ziselor stiri, in marea lor majoritate de fapt non-stiri aberante, ce sufoca mass-media traditionala, bagata pe gat publicului intr-o indoctrinare voita. Analiza si datele oferite de Webb sunt o schita sugestiva a ceea ce se va dovedi cu adevarat a fi descinderea Cupei Mondiale in Africa de Sud, cu consecinte anticipabile dar pe care cei direct interesati nu le doresc transparente.

Trasand paralele, autorul a amintit de indatoririle si deficitul public suferite actualmente de Grecia, drept efect al gazduirii J.O. in 2004, ori de cele 6 miliarde dolari cheltuite inclusiv din banii contribuabililor, pentru doua saptamani de competitie, de o Canada mai putin dezinvolta in lumina crizei manipulate in ultima vreme. 

Pentru cei realmente interesati si capabili de discernamant in aceasta voita cacofonie mediatica, articole ca al lui Chris Webb merita pieptanate, si asta cat va mai fi posibil. Se apropie ziua cand internetul, sau cel putin cel independent, va fi probabil sufocat de o legislatie restrictiva si finalmente prohibitiv. Pare ireal dar v-ati fi inchipuit nu demult ca in Anglia se anunta deja pe afise publicitare obligativitatea microcipuirii populatiei canine? Sustragerea de la actiune implica pedepsirea proprietarilor… Totul este incrementat in etape, in toate domeniile, pentru ca gentilul sa ingurgiteze si sa nu „dea pe-afara”…

Exclusiv din Franta (II): „Verzii”, dupa 17 ani in sferturi

Februarie 15, 2010

Cu titlul <Pe nea si viscol, dupa 17 ani in sferturi>, am semnat in Fotbal Vest un al doilea fotoreportaj din St. Etienne… Drumul Romaniei spre Polonia si Ucraina va trece in 2010-2011 si prin Hexagon, asa ca o descindere la arena celui mai aureolat club francez v-ar putea starni interesul.

De pe una din colinele ce domina orasul, spre nord, cu arena "Chaudron", plasata in preajma tronsonului tramvaiului 4, ce spinteca vertical urbea, de la sud

La poale, magazine cu bun gust si nici urma de lanturi transnationale de mancare "fast". Si pana si un supermarket nu aduce cu monstrii pe sablon nord-american, ci deghizat intr-o reamenajata veche piata, La Halle

Strazile principale s-au inglodat in zloata, magazinele au ramas goale iar stadionul s-a umplut doar pe-un sfert dar St. Etienne a profitat de-o bresa intre ninsorile urmate de viscol, recidivand cu un succes la zero acasa, la trei zile dupa memorabilul 3-0 cu AS Monaco.

Multe piete, multe statui, poleite chiar in aur. In memoria unor eroi cazuti pentru libertate. Suntem in tara lui Liberte, Egalite, Fraternite

Daca traiesti mai mult in insula, ajungi automat sa pomenesti mai des de vreme. Si n-am trecut cu vederea sa constat cat de capricioasa poate fi, in egala masura, pe continent. La St. Etienne, vantul rece de la ora jocului de duminica trecuta, cu AS Monaco, a anuntat parca zapada, ce a cernit necontenit doua zile mai apoi, cu 24 de ore inaintea optimii de finala a Cupei Frantei, cu Vannes OC, programata tot pe Geoffroy-Guichard.

Tribuna a doua, Henri Point, are un tarc pentru fanii oaspeti

Soferii au atacat mai greu abruptele pante radiind din zona centrala spre dealurile dimprejur, neaua s-a transformat in zloata pe arterele principale iar disputarea meciului knock-out a cazut sub semnul intrebarii. La cat a nins, prin alte locuri s-ar fi aruncat prosopul dar localnicii au lopatat cot la cot si arbitrul jocului, intr-o inspectie facuta miercuri la ora 11, a decis ca terenul este practicabil.

Totul parca inghetase insa fotbalul mergea inainte. St. Etienne trecuse cu 4-1 de Lorient in ianuarie si cu 3-1 la lovituri de departajare, dupa 2-2 la Villefranche, in 16-imile din saptamana precedenta, si doar cochetele magazine si buticuri din oras pareau a bate pasul pe loc.

Peluza Jean Snella, cea dinspre oras, are o galerie "saltatoare". Fanii se iau dupa umeri, intr-un lant uman, si sar pe loc minute in sir

Mai exact, nu multi s-au inghesuit in weekend, in ciuda soldurilor de pana la 70% expuse in vitrine, si nici tipenie de om la inceput de saptamana. Succesul “Verzilor”, 3-0 cu monegascii, n-a catalizat apetitul localnicilor, mai degraba precauti si restransi decat cheltuitori aidoma lyonezilor.

In fond, St. Etienne a fost si un centru minier in alta perioada a existentei sale, axandu-se abia mai recent pe latura artistica, drept gazda a celui mai mare muzeu national de arta moderna, insa ce sare pregnant in ochi in orasul cu sub 150.000 locuitori e spiritul pozitiv al coeziunii comunitatii locale. Le Stephanois.

Totul redus, inclusiv flamura cu "Le 12e Homme", al doisprezecelea jucator, dar putini s-au inghesuit...

L-am remarcat la victoria cu cei din Principat, pe esantionul de circa 23.000 spectatori, ce au stins rapid torcida cu fumigene si flamuri a alb-rosilor, dar si in oras, asta apropo de magazine. Nu tu branduri transnationale in zona centrala, nici macar urma de alde McDonald’s, KFC si alte gainarii pe aceleasi linii, ci macelarii si nu numai ale localnicilor, printre care si un butic expunand tricouri pentru mamici insarcinate, cu imprimeul ICI FUTUR SUPPORTER STEPHANOIS. Cu litere verzi, pe burta. Aici, un viitor fan Stephanois. Mi se parea mai frecventat.

Un butic din centru, de pe artera cu sine pentru transport in comun, unde e evident ca "Verzii" sunt in buricul comunitatii locale

Stafeta se inmaneaza asadar in familie iar flacara rivalitatii e intretinuta in duelul cu Olympique Lyon, ce i-a rapit suprematia in Hexagon. Dar in alte vremuri, pomenite in albumele ilustrate cu coperti rosii dar si verzi, desi comercializate in magazine de prezentare ale lyonezilor, St. Etienne se impunea la pas, de exemplu in perioada 1968-’77, cand cucerea de cinci ori Cupa Frantei, de fiecare data in fata altei finaliste insa nu Olympique. E drept, din 1977, de la ultimul succes, 2-1 cu Reims, n-au mai fost decat doua finale pierdute, in 1981 si ’82, cu Bastia si PSG, “Verzii” ramanand la agoniseala de 6 trofee, in urma marseillezilor si a parizienilor, cu cate zece respectiv sapte, in timp ce Lyon a urcat la patru. Nu multe, traditia fiind ca trofeul sa fie pasat ca mingea de rugby. Acum e la Guingamp.

Le Derby du Rhone s-a inclinat in ultimele doua decenii in favoarea lyonezilor iar distanta parcursa in 50 minute de excelentele lor trenuri etajate, pe vale in sus, spre metropola expunand pe la periferii si saloane de prezentare Dacia, parca s-a alungit in defavoarea “Verzilor”.

Biletele de 30 euro la tribuna principala pot fi cauza goliciunii ei. In rest 20 ba chiar doar 15...

Un licar de speranta a reaprins Galtier, noul antrenor principal, cu acest parcurs in Cupa Frantei, amintind imediat de precedenta ocazie cand “Verzii” de pe “Chaudron” jucau in sferturi. S-a intamplat in indepartatul 1992-’93, in primul sezon cu Jacques Santini la timona, stropit de un 2-1 dupa prelungiri cu Marseille, o campioana in devenire ce avea insa sa fie deposedata de titlu dupa incheierea editiei. Asa cum n-a durat nici bucuria lui OM, dupa “afacerea Valenciennes”, tot asa s-a stins si St. Etienne, 0-1 in semifinala cu Nantes, focul de paie fiind evident in editia imediat urmatoare, cu o eliminare prematura, la penaltyuri, in fata lui Pau.

L'Abattoire e un bar pe colt din preajma arenei, unde fanii se strang inainte si dupa jocuri, depasind numeric amatorii de curse hipice din incinta. Sub ecran, o vitrina cu mandria lui AS Saint Etienne. Simboluri, steme, ani triumfatori...

“Verzii” fusesera poate imbolditi la vremea aceea de traiectoria monegascilor in Cupa Cupelor, alb-rosii lui Arsene Wenger sfarsind in finala de la Lisabona, pierduta cu 2-0 in fata lui Werder. Dar cam de-atunci nu s-a mai auzit de St. Etienne de bine, rivalii din mai marele oras vecin crescand in schimb in proeminenta.

Stade Geoffroy-Guichard, inaugurat la 13 septembrie 1931, a ramas insa pe harta, cu ocazia Coupe du Monde ’98, cand s-a intrebuintat de 5 ori in faza grupelor, gazduind si memorabila optime cu penaltyuri Argentina – Anglia. Cea cu rosul lui Milton-Nielsen pentru Beckham. De acolo i se trag si gardurile imprejmuitoare, un surplus fata de Albion si mai ales in disonanta cu pasnicul spirit Stephanois. Partizani dar fair-play…

Fanii din peluza Charles Paret au cateva steaguri gigant, incluzandu-l pe cel cu un craniu cu palarie. Povesti cu stafii?

Duminica, inaintea jocului de la ora 5 cu AS Monaco, mai nimic nu era deschis in St. Etienne. Francezii pranzeau la casele lor fara mari peluze ori limuzine in fata, pastrand rodnic samburele familiei si al comunitatii locale. Strada era a lor pentru 5 tuciurii in grup, misunand in zona unei gari de naveta, si cu greu am gasit, in drum spre stadion, o usa deschisa cu refugiati “Verzi”. Initial, mai multi erau ei in L’Abattoire chibitii de curse hipice, scurgandu-se pe ecrane din Irlanda sau aiurea.

Mi se pare c-au cam pierdut pariurile dar fanii “Verzi” sositi in bar au tras nadejde de la vitrina cu flamuri, tricouri, steaguri si imitatii de trofee din anii cu zece titluri stranse. Pe artera spre stadion, nu multi s-au infipt la cele doua-trei standuri cu produse ale clubului, unele reduse si la 10 euro, lasand ceva si pentru jocul cu Vannes, pe langa cele 30 la principala, 20 in Point si 15 la peluze, taxate la meciul cu Monaco.

Vor urca "Verzii" in ierarhie aidoma amorezului pe tulpina? Undeva in centru, un colt de strada ce-ti ia ochii...

Miercuri, pe frigul de la ora 20, printre altii fara capitanul Matuidi, St. Etienne a fost atenta la capcanele “buturugii mici” din josul ligii a doua si a punctat spre final, prin Payet si Riviere, care, ca si cu monegascii, a conturat victoria la fluierul final: 2-0 si calificare. In sferturi, dupa 17 ani! Zapada de marti, ramasa pe scaune, n-a scos din case 10.000 de Stephanois, tarcul oaspetilor ramanand gol…

Iar joi s-a pus pe viscol, semn ca, pe locul 16, St. Etienne n-a iesit inca din iarna. Care a anulat peste saptamana unul din zborurile spre Bordeaux, urbe a campioanei lidere care le-a administrat duminica „Verzilor” un 3-1 ce-i tine acolo jos, sub presiunea rezultatelor. Ultimele 14 etape vor fi de foc…

Intercalate, urmeaza fazele finale ale Coupe de France, care in 23/24 martie programeaza sferturile de finala, cu perechile Monaco – Sochaux, Auxerre – PSG, Quevilly – Boulogne si Lens sau Brest cu St. Etienne. „Verzii” isi vor afla adversara miercuri seara, 17 februarie, cand ex-campioana Hexagonului va primi vizita divizionarei secunde Brest. Oricum ar lua-o, o deplasare dificila pentru Stephanois…

0-1 in duelul anglo – american

Decembrie 6, 2009

In nici 48 de ore dupa tragerea la sorti a Campionatului Mondial, doi internationali englezi au ratat lovituri de la 11 metri, unul dintre portarii salvatori fiind din SUA. Un cartus de antrenament irosit de favoriti in anticiparea jocului inaugural din Grupa C, din 12 iunie…

Sambata, Frank Lampard a fost ghicit de irlandezul Given, in jocul Manchester City – Chelsea, la scorul de 2-1, dupa ce lidera risipise avantajul initial. Duminica, tot in conditii de deplasare, Jermain Defoe a fost si el intuit de Tim Howard, portarul nord-american al „Caramelelor”, in prelungirile partidei Everton – Tottenham, la 2-2, si in acest caz dupa ce gazdele revenisera cu doua goluri spre final. Cu alte cuvinte, marcatori pentru Albion au esuat de pe punctul cu var in conditii de mare suspans psihic, generat de surmontarea handicapului de catre adversari.

Fanii lui Everton au facut sa rasune Goodison Park de scandarea „USA! USA!”, o atipica revarsare de recunostinta din partea insularilor. Ei bine, fostul goalkeeper al lui Manchester United n-a fost unicul „yankeu” intre buturi in etapa de Premier League din weekend. Veteranul Brad Friedel a castigat cu Aston Villa, 3-0 cu Hull, iar Marcus Hahnemann, pana nu demult la Reading, a invins si el cu Wolverhampton Wanderers, 2-1 contra lui Bolton.

Intr-un contrast ingrijorator, doi portari englezi de lot national au fost inlocuiti sambata, Robert Green fiind substituit imediat dupa ce incasase in doar doua minute al treilea si al patrulea gol din munitia lui Manchester United, maghiarul Kurucz preluand postul in minutul 74 pentru West Ham, iar Chris Kirkland retragandu-se cu o accidentare la spate la mijlocul primei reprize a partidei Wigan – Birmingham City. Michael Pollitt, rezerva sa, e un englez in varsta de 37 ani.

Si amintind de varste ale retragerii din activitate, David James, favorit al lui Capello pentru tricoul cu numarul 1, n-a figurat nici macar pe banca de rezerve a lui Portsmouth, unde a sezut Ashdown, ca potential inlocuitor al tanarului bosniac Begovic.

Tragand linia si adunand, doar trei au fost portarii englezi integralisti in elita. Hart, tanarul incercat de Capello si imprumutat de Man’City lui Birmingham City, cu care a invins cu 3-2 la Wigan, Paul Robinson, care pare a-si fi regasit linistea in poarta lui Blackburn, parand doua lovituri de departajare executate de Chelsea in Cupa Ligii si remizand alb cu Liverpool, respectiv Matt Duke, paratraznetul de 32 ani al lui Hull City. Subtire.

E bine documentat faptul ca Albionul sufera absenta unor maini sigure intre buturi, deficienta care isi arata coltii si reaminteste ca nu e totul roz in Regat, in ciuda noii cote de 5/1 la castigarea Cupei Mondiale.

De notorietate e si incapacitatea Angliei de a castiga la lovituri de departajare. Esecuri pe linie, contra Germaniei Federale in 1990, la Coppa del Mondo, si din nou in fata „Panzerelor”, la Euro ’96, pe Wembley, apoi in fata Argentinei, la Coupe du Monde ’98, si de doua ori contra lusitanilor, la Campionatul European din 1994 si in Germania, la C.M. 2006. Cinci din cinci si tracul de la 11 metri pare a persista. Unde mai pui ca potentiali convocabili din noua garda pentru Africa de Sud au iesit sfasiati din incredibila semifinala cu nesfarsite lovituri de departajare de la C.E. de tineret din 2007, din Olanda? 

„Ceea ce trebuie e macar sa ajungem in finala. Dar sa o pierdem ar fi devastator” s-a exprimat din tot sufletul Frank Lampard in seara tragerii la sorti. Aceleasi asteptari atarnand ca plumbul in ghetele englezilor. O seara mai apoi, dorindu-si din toata inima sa egaleze, mijlocasul lui Chelsea a fost tradat de aceeasi sufocanta anticipatie. Unde e „Cool Britannia”, proclamatia sociala a ultimilor 12 ani in insula?

Nu stiu cum de s-a nimerit dar aceste doua lovituri de la 11 metri au pleznit atat de fatis imediat dupa tragerea la sorti, in plina retorica abundand de titluri legate de un anumit drum spre victorie. Picioarele pe pamant si pasul mic, caci asa poate-o iesi ceva-ceva. Altfel, in sunet de trompeta, parca si papagalii ragusesc in a mai crede ceva.

Din liga a saptea in 2006, la Mondial contra Italiei!

Decembrie 5, 2009

In 10 iunie 2009, pe platourile sud-africane din Pretoria, un anume Shane Smeltz deschidea scorul intr-un meci amical impotriva campioanei mondiale Italia. Shane si mai cum? Smeltz. „All Whites” aveau finalmente sa cedeze cu 4-3 dar in toamna si-au procurat biletele pentru a se reintoarce in Africa de Sud: 1-0 si 0-0 la baraj cu Bahrain.

Iar aseara „albii” neo-zeelandezi au fost plasati in Grupa F, a Italiei, pe care o vor intalni joi 24 iunie 2010. Intr-un meci de Cupa Mondiala. Smeltz se va reintalni cu Squadra Azzurra.

Golul contra Italiei n-a fost insa unicul in care nouarul lui Gold Coast United a deschis baierele jocului. Prima sa reusita la echipa nationala, in 2006, pe cand evolua in liga a saptea engleza, la micuta dar cunoscuta Wimbledon AFC, a coincis cu primul gol al partidei amicale disputate in Chile, finalmente sud-americanii calificati si ei in Africa de Sud intorcand rezultatul la 4-1.

Mai apoi, Smeltz avea sa devina cunoscut in insula britanica, si nu doar la Mansfield Town, Wimbledon ori Halifax, pe unde s-a perindat vreme de doi ani, inscriind golurile de 1-0 si 2-1 in amicalul cu Tara Galilor, disputat la Wrexham, de unde „verisorii” mult mai putin celebri ai All Blacks plecau neinvinsi, 2-2. „Dubla” sa venea tocmai la finele periplului englez, in acea vara de 2007 intorcandu-se in Noua Zeelanda, la Wellington Phoenix.

L-am vazut jucand pe nouarul nascut la Goppingen, in Germania, intr-o sambata rece de toamna tarzie, undeva in sud-vestul Londrei, cand a fost introdus tarziu in joc pentru AFC Wimbledon. Mi s-a explicat ca internationalul amatorilor era in recuperare dupa o accidentare, fiind folosit ca rezerva. Shane n-a schimbat soarta jocului, ramanand 0-0, insa per total a contribuit cu 26 „boabe” in 61 aparitii, dintre care 11 ca inlocuitor, pentru londoneza ce in respectivul sezon 2005-’06 avea sa stagneze la nivelul sapte.

Smeltz n-a excelat insa doar pentru „Domni”, strangand deja 15 goluri in 26 aparitii pentru Noua Zeelanda, cu care-l depaseste pe poate cel mai cunoscut fotbalist al insulei din emisfera sudica, si anume Wynton Rufer. Cine nu si-l aminteste pe zdravanul varf din tata elvetian si mama Maori ce a facut pasul din fotbalul Tarii Cantoanelor in Bundesliga, unde a excelat cu Werder Bremen, castigand nu doar campionatul si DFB Pokal ci pana si defuncta Cupa Cupelor?

Ei bine, Rufer a avut sansa sa prinda un turneu final de Campionat Mondial, drept cel mai tanar component al neo-zeelandezilor la vremea Mondialului spaniol, pe cand avea 19 ani, iar nouarul de 28 ani desemnat Jucatorul Anului in Oceania in 2007 si 2008 va fi si el acolo, piept in piept cu Chiellini, dupa ce a contribuit din plin, golgeter fiind, cu 8 reusite, la calificarea „buturugii mici” la FIFA World Cup 2010. Smeltz, golgeterul absolut al „albilor”…

Pentru a pune si mai bine in lumina abisul de nicaieri din care a rasarit pe scena mondiala „All Whites”, antrenata de Richard Herbert, 48 ani, un fundas titular pentru invinsa Noua Zeelanda la Cupa Mondiala din ’82, sa mentionam ca din firava „conexiune” britanica, in ale carei ligi evolueaza cei mai multi expatriati „Kiwi”, si mai putini sunt jucatorii ce ies in prim-plan.

De departe, lider ar fi Ryan Nelsen, veteranul capitan de 32 ani, ancora si in remiza 0-0 cu Liverpool FC. Da, sesarul lui Blackburn Rovers e ca o stanca si e nadejdea „albilor” sa nu incaseze mai … mult decat norma la Mondial, intr-un parteneriat devensiv cu recordmanul all-time de aparitii la nationala,cu 65 selectii, Ivan Vicelich, 33 ani, intors la Auckland de la Roda Kerkrade.

 In rest insa, ar mai fi Rory Fallon, numarul 14 la divizionara secunda Plymouth Argyle, autor al unicului gol al barajului cu Bahrain, cap in minutul 45 al returului din 14 noiembrie, cand arabii ratau un penalty dupa pauza, si Chris Wood, aflat in lotul lui West Bromwich Albion, dar care nu prinde „banca” pretendentei la revenirea in Premier League. Pe banca de rezerve, sambata, a stat in schimb Kris Bright, un alt numar 14, neutilizat de Shrewsbury Town, in esecul cu 1-0 din jocul de liga a patra cu Bournemouth. Si sa revin la Fallon, „verzii” sai au pierdut si ei sambata, 0-1 acasa, si se cufunda incet, pare-se, spre liga a treia…

La nord de Zidul lui Adrian, in Scotia, decarul Chris Killen, si el de 28 ani, a ajuns si prin Champions League cu Celtic Glasgow, fiind colegul din atac al lui Smeltz, adaugand o „dubla” in acel 3-4 cu Italia, iar Old joaca la Kilmarnock. 

Liga neo-zeelandeza e o necunoscuta, putine amanunte parvenind despre nivelul valoric al competitiei ce alimenteaza majoritatea lotului lui Herbert. Iar „stranierii” sunt putini si pe la cluburi marunte, ceea ce nu-i impiedica insa pe „albi” sa dea piept cu Slovacia, in partida lor de debut din 15 iunie. Un duel al nepoftitelor care au dat cu nonsalanta buzna. Bravo lor!

Cat e cota pentru un gol al lui Smeltz ori Killen in Africa de Sud? Daca ar fi sa ne luam dupa locul 156 ocupat acum 2 ani in ierarhia FIFA Coca-Cola, nu le-am da „albilor” de-un bob speranta. Dar pana si in 1982, la primul lor Mondial, insularii au marcat intr-un 2-5 cu Scotia, dupa ce fusesera pusi la punct de Brazilia, cu 4-0, si Uniunea Sovietica, 3-0. Iar cum i-am vazut prin Londra ca sunt de seriosi si ambitiosi, pasionati de sport si talentati, n-as crede ca vor incasa un alt 2-12. Mingea rotunda le poate deveni incet o buna companioana, aidoma balonului oval…

Anglia, pe podiumul favoritelor la Mondial

Decembrie 5, 2009

Casele de pariuri londoneze au micsorat cotele Angliei la cateva minute dupa incheierea tragerii la sorti a grupelor turneului final al Mondialului sud-african. Cap de serie in Grupa C, care s-a conturat drept abordabila in urma extragerii din urna a Statelor Unite, Algeriei si Sloveniei, fiind catalogata drept usoara de comentatori si „deloc rea” de catre selectionerul Fabio Capello, Albionul este acum creditat cu 5/1 sanse la cucerirea Cupei Mondiale de catre analistii de la Ladbrokes, de la 6/1 inaintea evenimentului desfasurat aseara in Africa de Sud, urmand Spania dar devansand Brazilia pe podiumul favoritelor la castigarea trofeului.

Fara doar si poate, comparativ mai ales cu Germania si Brazilia dar si cu Argentina, capi de serie carora li s-au repartizat cativa adversari competitivi in grupele D, G respectiv B, Anglia a iesit multumita de la tragerea la sorti iar traditia fiind de partea ei in privinta calificarilor din grupele turneelor finale, este de asteptat ca insularii sa confirme statutul de cap de serie.

Cuvantul de ordine in grupe a fost mereu precautia, din 1982 incoace, cand Anglia revenea la turneul final dupa doua absente la rand in anii ’70, insularii reusind performanta de a primi un unic gol in 4 din cele sase prime faze ale Mondialului, exceptiile consemnandu-se in 1998 si 2006, cand Romania respectiv Suedia le-a marcat un al doilea gol, in ultimul minut, prin Petrescu respectiv Larsson. Absolut remarcabil ca Albionul a reusit la ultimele 6 turnee finale sa nu primeasca gol in fiecare doua din cele 3 jocuri din grupe.

Iar cu Capello la timona, prin definitie si excelenta un strateg exponent al betonului armat italian, e de asteptat ca Anglia sa-si croiasca din nou cu mare grija drumul din grupe.

In principiu, ar ramane de vazut cu care calificata din grupa D vor da piept englezii in optimi, dintre Germania, Ghana si Serbia, adversare ce s-ar putea dovedi nuci tari in faza knock-out, analisti de prim rang din presa londoneza plasand din start „Panzerele” in fotoliul de lider si avertizand implicit Anglia sa evite locul 2 in grupa. Insa pana atunci, grupa C le-a adus oponentii doriti.

Intrebarea e daca Albionul va iesi imaculat din grupa sau va repeta figura ca la fiecare 12 ani sa se califice sifonat. Pe platourile mexicane, in ’86, Anglia regretatului Sir Bobby Robson pornea la drum cu un esec, 0-1 cu Portugalia, nedezmeticindu-se nici in al doilea joc, 0-0 cu Maroc, abia hat-trickul lui Gary Lineker contra Poloniei scuturand blazarea si aducand calificarea.

Iar in 1998, la Coupe du Monde, stim bine cum Dan Petrescu a avut ultimul cuvant de spus in fata trupei lui Glenn Hoddle, 2-1 in cel de-al doilea meci din grupa, dupa ce insularii dispusesera initial cu 2-0 de Tunisia.

Infrangerile cu Portugalia si Romania ar fi insa exceptiile care confirma regula ca Anglia se descurca in grupele Campionatului Mondial, doar succesiunea 1986, 1998, 2010 dandu-le ocazia unor carcotasi ca mine sa faca speculatii.

Ca Anglia poate fi foarte multumita cu rezultatul tragerii la sorti ar putea-o sugera si o alta privire in trecut, la adversarele din grupa Mondialului asiatic din 2002, cand insularii au trebuit sa-si croiasca drum dintre Suedia, Argentina si Nigeria. A fost un patrulater piatra de moara, din care englezii au navigat insa cu un 1-1 cu scandinavii, fiind egalati de Alexandersson, razbunandu-se cu 1-0 pe sud-americani si remizand alb cu africanii. 

Si cand le-a fost insa mai usor, peste 4 ani, la Mondialul din Germania, 1-0 cu Paraguay si un 2-0 conturat abia in ultimele sapte minute, cu Trinidad&Tobago, englezii tot au risipit puncte in grupa, fiind egalati la doi de scandinavi.

Cu alte cuvinte, Anglia mereu s-a calificat dar cedand de fiecare data puncte, cum a fost cazul si la Italia Novanta, cand s-a vazut nevoita sa transeze ultimul joc, cu Egipt, dupa ce fusese tinuta in sah de Irlanda si Olanda. Doar in 1982, la Mondialul spaniol, venit dupa doua absente neasteptate ale Albionului, trupa lui Greenwood a defilat in grupa, cu trei succese. Si apropo de acel turneu final iberic, acolo Algeria lui Madjer pornea la drum cu un 2-1 contra Germaniei Federale, insa Algeria de astazi, calificata la baraj in dauna Egiptului, este mult mai mult o necunoscuta decat in acele vremuri, cel putin din punctul de vedere al insularilor, care n-au intalnit-o niciodata, macar intr-un joc amical…

Insa cum Anglia va debuta contra Statelor Unite, n-ar trebui s-o ingrijoreze faptul ca algerienii nu erau invinsi nici la startul Mondialului mexican, unde egalau prin Zidane la unu Irlanda de Nord.

Intrebarea e daca va gasi cineva ac de cojocul Angliei: nord-americanii, adversari incomozi si cu atat mai mult pentru „verisorii” insulari, ori bine organizata Slovenie? Dupa cum s-a descotorosit insa Capello in grupa preliminara de adversare din spatiul ex-sovietic si cum baietii lui Kek s-ar putea „stinge” pana la ora celei de-a treia dispute, balanta inclina in favoarea alesei bookmakerilor.

Cert e, in baza rezultatelor Albionului in grupe din ’86 incoace, cand Lineker zdrobea Polonia cu un hat-trick, ca insularii n-au mai castigat de atunci cu nationale europene, remizand de 4 ori cu exponente ale stilului anglo-saxon.

Mult mai bine s-au descurcat insa cu africanii, neprimind nici un gol si invingand in trei din patru cazuri: 0-0 cu Maroc in 1986, 1-0 cu egiptenii in ’90, 2-0 cu Tunisia in grupa din care a facut parte si Romania la Coupe du Monde si 0-0 cu Nigeria, in Asia. Si procentaj suta la suta cu nationalele din continentul american, 2-0 cu Columbia in Franta, 1-0 din penaltyul lui Beckham contra Argentinei, in Asia, un alt 1-0 dintr-o lovitura libera a aceluiasi Beckham, in debutul primului joc al campaniei, cu Paraguay, si imediat un 2-0 contra caraibienilor din Trinidad & Tobago.  

Daca bookmakerii spun insa ca sansele Albionului la titlu au crescut subit dupa extragerea bilelor din urna, trebuie ca stiu ei ceva, si toate aceste consideratii statistice bazandu-se pe traditia precedentelor editii pot fi aruncate pe fereastra. Totusi, analistii caselor de pariuri au recunoscut castigurile financiare substantiale obtinute la celelalte turnee finale de pe urma mizelor jucate mai mult cu sufletul decat cu mintea de catre chibitii insulari, de unde ca ar putea fi suspectati acum de un usor cinism prin cresterea sanselor Albionului, cotata de vineri noapte chiar peste Brazilia la castigarea titlului, aruncand poate o mica momeala in lumina deznodamantului tragerii la sorti. „Ne e teama ca vom iesi in pierdere de data asta” s-au grabit sa opineze, sugerand ca miscorarea cotelor le vor atenua platile facute nu putinilor fani pe care ii stimuleaza sa mearga pe mana Angliei.

In aceeasi nota, in editorialul suplimentului special editat de un mare cotidian londonez in dimineata imediat urmatoare tragerii la sorti, preambulul articolului a caracterizat Grupa C drept „o simpla croaziera ce duce la cel putin un loc in semifinale”, traseul lui Rooney si compania urmand sa atinga haltele Serbia, in optimi, Franta, in sferturi, Brazilia, intre ultimele patru, si Spania. Este totusi doar un exercitiu al imaginatiei, din moment ce acelasi autor, cu cateva zile inainte, alcatuind o echipa fantastica a ultimului deceniu in Premier League, l-a selectionat pe Steve Gerrard pe post de fundas dreapta.

Mingea e rotunda si frumosul joc ne poate lasa dusi pe val… Startul, peste o jumatate de an. Cam pe-atunci, cand loturile vor fi conturate, cand vom stii cine e in forma si cine ar putea rata vreun meci-doua din cauza accidentarilor ori a lipsei prospetimii, vom putea specula intr-o mai mare masura in lumina aspectelor tehnico-tactice si a caracteristicilor selectionatelor.

Pentru moment, la cald, cotele de pariuri si probabilitatile date de statistici si traditie pot tine loc de speculatii.