Posts Tagged ‘Celtic’

Bosii care ii aleg sunt de vina, si nu demisii nepotriviti

martie 26, 2010

E plin fotbalul de cazuri in care antrenori ce nu s-au ridicat la inaltimea asteptarilor angajatorilor sai sunt trimisi la plimbare dupa unul sau mai multe rezultate slabe, insa contraperformantele lor sunt de fapt de cele mai multe ori doar un efect al neinspiratelor alegeri initiale facute de conducatorii care i-au numit, si care poarta evident parte din vina pentru cauzele unor nereusite previzibile.

Nu m-a mirat catusi de putin recenta demitere a lui Tony Mowbray de la carma lui Celtic Glasgow dar m-am intrebat din start, in vara trecuta, ce i-a determinat pe mai marii „verzilor” sa-l angajeze pe managerul tocmai retrogradat cu West Bromwich Albion din Premier League. Ceva nu „pusca”.

Esecul ce a determinat mazilirea sa, un rusinos 0-4 la St. Mirren Paisley, un club marunt din suburbiile Glasgowului, si care infrangere de asemenea proprtii Celtic n-a mai suferit de cateva decenii, a fost punctul culminant al unui descrescendo previzibil din ziua numirii sale la timona „verzilor”. Era chiar atat de greu de anticipat!?

Nu sugerez prin asta ca Mowbray ar fi un antrenor necompetitiv, desi nici contrariul n-a fost dovedit pe deplin, insa parea destul de limpede ca gruparea vicecampioana a Scotiei, in tentativa sa de a recuceri titlul, va sfarsi cu buzele umflate pe mainile unui manager abia regasindu-se dupa dezamagirea caderii din elita Angliei cu The Baggies. Celtic insa a fost decisa nevoie mare sa se asigure de sosirea alesului, achitand o compensatie de trei milioane lire sterline celor de la The Hawthorns pentru eliberarea sa de contract, iar conducatorii „verzilor” au ales probabil si putin cu inima, pe considerente sentimentale, care sigur erau aplicabile si in cazul unor suporteri ai clubului scotian.

Mai exact, Mowbray a fost un popular fundas central la Celtic Park, intre 1991 si ’95, cand desi n-a strans foarte multe aparitii pentru „verzi”, s-a remarcat totusi prin generozitatea efortului sau si abordarea fara „floricele” a jocului. In plus, la acea vreme, Mowbray si-a pierdut proaspata sotie, rapusa la numai 24 ani de cancer de san, tragedie care a cimentat si mai mult locul fundasului in sufletele jumatatii „verzi” din Glasgow.

Insa lasand la o parte aceste considerente, Mowbray tot venea de la un club pe care nu-l salvase de la retrogradare. Sa fi fost Tony antrenorul ideal pentru a o conduce pe Celtic la titlu? Greu de crezut. Poate insa ca bosii l-au angajat pe considerentul ca tot el o promovase pe West Brom in elita, in 2008, sau ca in precedentul sau rol, de fapt si primul „plin” din cariera, a clasat-o pe Hibernian Edinburgh in ambele sezoane in cvartetul fruntas, performanta cu care respectivii „verzi” nu mai dadusera ochii din vremea lui Eddie Turnbull, o legenda a locului.

In plus, mai era si delicata ecuatie a abordarii eurocupelor. Cu Hibs, Mowbray se impiedecase la primul obstacol, decimat de Dnepr si apoi eliminat de danezii de la BK Odense, semn ca experienta sa internationala nu era de bun augur pentru un club de calibrul lui Celtic. Deloc de mirare, drept urmare, „verzii” erau ca si „out” din a treia faza calificatorie a Champions League, inca din 19 august, dupa al doilea esec la rand acasa, tot la zero, in bogata competitie continentala, cu noul antrenor pe banca.  

Si poate tocmai aici e problema „verzilor”. Asteptarile conducatorilor si ale fanilor sunt la parametrii impusi de traditia si performantele din trecut ale clubului, si tocmai aceste asteptari pareau a indica faptul ca gruparea de la Celtic Park ar putea o palarie mult prea mare pentru totusi nerutinatul Mowbray. Si aici nu tine de varsta, 46 in cazul sau, ci mai degraba de traiectoria pe care unii conducatori de la clubul din Glasgow trebuie ca au admirat-o cu ochelari roz pe nas.

Rangers ramane cu un avans de 10 puncte in urma socantului 4-0 incasat de Celtic, care cu ex-mijlocasul ei, nord-irlandezul Neil Lennon, un interimar, spera sa-si salveze sezonul in Cupa Scotiei, din care campioana a fost eliminata in minutul 90 al sfertului de finala de la Dundee United. Un lucru e cert. Ca Mowbray a inregistrat la carma lui Celtic un procentaj mai slab decat al lui John Barnes, demis in trecut deja la mijlocul campaniei, de unde ca rabdarea conducatorilor a avut de-a face si cu dorinta lor de a iesi cu fata cat mai curata dupa o alegere evident neinspirata.

Ca o adnotare, socantul 4-0 de la Love Street venea la 3 zile dupa ce micuta St. Mirren era rapusa abia in minutul 84 de unicul gol al lui Kenny Miller, in finala Cupei Ligii, Co-Operative Insurance League Cup, cucerita de campioana Rangers, ce a inscris pe cand avea deja doi jucatori eliminati. Cu alte cuvinte, St. Mirren s-a razbunat cu varf si indesat dupa finala pierduta in fata liderei, tocmai in dauna lui Celtic. Rau au mai ajuns „verzii”…

Urmatorul la rand? Vorba aceea, ca Mark Hughes tot e pe lista, aceiasi conducatori ar putea fi pe firul scurt la Eastlands din Manchester, unde destui le-ar putea dezvalui ca galezul se facea extrem de putin placut staffului clubului, si asta de la cantina si pana la terenul de antrenament pe care rareori pasea. Pazea la un potential nou caz Mowbray.

Reclame

Din liga a saptea in 2006, la Mondial contra Italiei!

decembrie 5, 2009

In 10 iunie 2009, pe platourile sud-africane din Pretoria, un anume Shane Smeltz deschidea scorul intr-un meci amical impotriva campioanei mondiale Italia. Shane si mai cum? Smeltz. „All Whites” aveau finalmente sa cedeze cu 4-3 dar in toamna si-au procurat biletele pentru a se reintoarce in Africa de Sud: 1-0 si 0-0 la baraj cu Bahrain.

Iar aseara „albii” neo-zeelandezi au fost plasati in Grupa F, a Italiei, pe care o vor intalni joi 24 iunie 2010. Intr-un meci de Cupa Mondiala. Smeltz se va reintalni cu Squadra Azzurra.

Golul contra Italiei n-a fost insa unicul in care nouarul lui Gold Coast United a deschis baierele jocului. Prima sa reusita la echipa nationala, in 2006, pe cand evolua in liga a saptea engleza, la micuta dar cunoscuta Wimbledon AFC, a coincis cu primul gol al partidei amicale disputate in Chile, finalmente sud-americanii calificati si ei in Africa de Sud intorcand rezultatul la 4-1.

Mai apoi, Smeltz avea sa devina cunoscut in insula britanica, si nu doar la Mansfield Town, Wimbledon ori Halifax, pe unde s-a perindat vreme de doi ani, inscriind golurile de 1-0 si 2-1 in amicalul cu Tara Galilor, disputat la Wrexham, de unde „verisorii” mult mai putin celebri ai All Blacks plecau neinvinsi, 2-2. „Dubla” sa venea tocmai la finele periplului englez, in acea vara de 2007 intorcandu-se in Noua Zeelanda, la Wellington Phoenix.

L-am vazut jucand pe nouarul nascut la Goppingen, in Germania, intr-o sambata rece de toamna tarzie, undeva in sud-vestul Londrei, cand a fost introdus tarziu in joc pentru AFC Wimbledon. Mi s-a explicat ca internationalul amatorilor era in recuperare dupa o accidentare, fiind folosit ca rezerva. Shane n-a schimbat soarta jocului, ramanand 0-0, insa per total a contribuit cu 26 „boabe” in 61 aparitii, dintre care 11 ca inlocuitor, pentru londoneza ce in respectivul sezon 2005-’06 avea sa stagneze la nivelul sapte.

Smeltz n-a excelat insa doar pentru „Domni”, strangand deja 15 goluri in 26 aparitii pentru Noua Zeelanda, cu care-l depaseste pe poate cel mai cunoscut fotbalist al insulei din emisfera sudica, si anume Wynton Rufer. Cine nu si-l aminteste pe zdravanul varf din tata elvetian si mama Maori ce a facut pasul din fotbalul Tarii Cantoanelor in Bundesliga, unde a excelat cu Werder Bremen, castigand nu doar campionatul si DFB Pokal ci pana si defuncta Cupa Cupelor?

Ei bine, Rufer a avut sansa sa prinda un turneu final de Campionat Mondial, drept cel mai tanar component al neo-zeelandezilor la vremea Mondialului spaniol, pe cand avea 19 ani, iar nouarul de 28 ani desemnat Jucatorul Anului in Oceania in 2007 si 2008 va fi si el acolo, piept in piept cu Chiellini, dupa ce a contribuit din plin, golgeter fiind, cu 8 reusite, la calificarea „buturugii mici” la FIFA World Cup 2010. Smeltz, golgeterul absolut al „albilor”…

Pentru a pune si mai bine in lumina abisul de nicaieri din care a rasarit pe scena mondiala „All Whites”, antrenata de Richard Herbert, 48 ani, un fundas titular pentru invinsa Noua Zeelanda la Cupa Mondiala din ’82, sa mentionam ca din firava „conexiune” britanica, in ale carei ligi evolueaza cei mai multi expatriati „Kiwi”, si mai putini sunt jucatorii ce ies in prim-plan.

De departe, lider ar fi Ryan Nelsen, veteranul capitan de 32 ani, ancora si in remiza 0-0 cu Liverpool FC. Da, sesarul lui Blackburn Rovers e ca o stanca si e nadejdea „albilor” sa nu incaseze mai … mult decat norma la Mondial, intr-un parteneriat devensiv cu recordmanul all-time de aparitii la nationala,cu 65 selectii, Ivan Vicelich, 33 ani, intors la Auckland de la Roda Kerkrade.

 In rest insa, ar mai fi Rory Fallon, numarul 14 la divizionara secunda Plymouth Argyle, autor al unicului gol al barajului cu Bahrain, cap in minutul 45 al returului din 14 noiembrie, cand arabii ratau un penalty dupa pauza, si Chris Wood, aflat in lotul lui West Bromwich Albion, dar care nu prinde „banca” pretendentei la revenirea in Premier League. Pe banca de rezerve, sambata, a stat in schimb Kris Bright, un alt numar 14, neutilizat de Shrewsbury Town, in esecul cu 1-0 din jocul de liga a patra cu Bournemouth. Si sa revin la Fallon, „verzii” sai au pierdut si ei sambata, 0-1 acasa, si se cufunda incet, pare-se, spre liga a treia…

La nord de Zidul lui Adrian, in Scotia, decarul Chris Killen, si el de 28 ani, a ajuns si prin Champions League cu Celtic Glasgow, fiind colegul din atac al lui Smeltz, adaugand o „dubla” in acel 3-4 cu Italia, iar Old joaca la Kilmarnock. 

Liga neo-zeelandeza e o necunoscuta, putine amanunte parvenind despre nivelul valoric al competitiei ce alimenteaza majoritatea lotului lui Herbert. Iar „stranierii” sunt putini si pe la cluburi marunte, ceea ce nu-i impiedica insa pe „albi” sa dea piept cu Slovacia, in partida lor de debut din 15 iunie. Un duel al nepoftitelor care au dat cu nonsalanta buzna. Bravo lor!

Cat e cota pentru un gol al lui Smeltz ori Killen in Africa de Sud? Daca ar fi sa ne luam dupa locul 156 ocupat acum 2 ani in ierarhia FIFA Coca-Cola, nu le-am da „albilor” de-un bob speranta. Dar pana si in 1982, la primul lor Mondial, insularii au marcat intr-un 2-5 cu Scotia, dupa ce fusesera pusi la punct de Brazilia, cu 4-0, si Uniunea Sovietica, 3-0. Iar cum i-am vazut prin Londra ca sunt de seriosi si ambitiosi, pasionati de sport si talentati, n-as crede ca vor incasa un alt 2-12. Mingea rotunda le poate deveni incet o buna companioana, aidoma balonului oval…

Farsa cu arbitrii de careu de la Cabana

octombrie 23, 2009

Luarea in deradere ori chiar abrupta contestare a introducerii altor doi arbitri asistenti, patruland liniile de fund ale terenului, a capatat si mai mare consistenta dupa farsa de joi seara, de la un joc de UEFA Europa League, dand o lovitura argumentelor in favoarea acestor patru ochi in plus oferite de Michel Platini si diriguitorii fotbalului continental.

S-a intamplat in minutul 79 al meciului de la Craven Cottage din Londra, la 1-0 pentru Fulham contra lui AS Roma, cand ex-„Cormoranul” Riise a fost faultat in careul gazdelor de Kelly iar arbitrul de centru belgian, la recomandarea compatriotului sau asistand de la cativa metri distanta, pe linia de fund a careului, l-a eliminat insa din joc pe Hagerland, un coleg din linia defensiva al autorului infractiunii.

Confundadu-i si luand o decizie eronata, care a influentat alegerea facuta de central, asistentul „de careu” a dat apa la moara contestatarilor apelarii la utilizarea a inca doi asistenti, ce a intrat oficial in vigoare odata cu partidele din grupele UEFA Europa League. S-a dovedit asadar ca eroarea umana, si normal, nu poate fi complet eradicata, chiar si cand inca un arbitru e „pe faza” in momentele incinse din suprafata de pedeapsa. „O pierdere de vreme”, parerea lui Petr Cech, portarul lui Chelsea, pare a fi parafa ideala pentru acest experiment, mai ales in lumina intamplarii de la Craven Cottage.

Jucatorii lui Fulham, si mai ales cei doi in cauza, formand un meleu in jurul centralului, au fost cei care au lamurit lucrurile, belgianul revenind asupra deciziei si aratandu-i finalmente cartonasul rosu lui Kelly, dupa ce il ridicase in prealabil in fata lui Hagerland. Fundasul norvegian, autor cu capul al unicului gol de pana atunci, a ramas in teren, dar doar dupa ce facuse fete, fete, complet uluit de decizia arbitrului. Kelly a insistat pe langa arbitru si asistentul sau ca el fusese autorul faultului…

De fapt, belgianul ar fi fost scutit de toata rusinea daca n-ar fi facut exces de zel in a decide eliminarea fundasului lui Fulham, care desi il impiedicase din spate pe Riise, intrat in fuleu in careu de pe flancul stang, nu se regasea in momentul comiterii infractiunii in postura de ultim aparator iar faultul n-a fost nici… „o coasa”, nici o imbranceala. Ci o simpla atingere ce l-a dezechilibrat pe roscovanul scandinav.

Vorba lui Hugh Dallas, din comitetul de arbitraj al UEFA, care s-a referit la acesti doi noi asistenti ca fiind drept „camere umane”, totul este supus erorii cata vreme este implicat elementul uman. Si – s-a dovedit la Craven Cottage – oricati arbitri ar fi in preajma, o greseala cat se poate de rusinoasa poate fi comisa. Ceea ce au vazut jucatorii, spectatorii si telespectatorii n-au vazut tocmai arbitrii! Si asta spune multe.

Faultul s-a petrecut tocmai in careul de la „Cabana”, vechea cabana Craven, din coltul nord-estic al stadionului cu zidul exterior al tribunei sale sudice „coborand” in malul nordic al Tamisei. Ca un semn divin, Schwarzer a aparat penaltyul executat de Mexes dar, finalmente, in ultimele secunde ale jocului, tot aidoma unui semn ceresc, dominatia totala a romanilor, in superioritate numerica, a fost rasplatita cu un gol al fundasului Andreolli, voleu in urma unui corner: 1-1.

Un meci cu de toate, ce va ramane insa in memorie mai ales pentru farsa implicandu-l pe arbitrul „de careu”. Omul a fost atat de fastacit in urma haosului ce l-a creat, cu alb-negrii lui Fulham protestand indelung in careu, incat mai ca ajunsese sa lacrimeze, pasind timid, cu niste ochi mari, tulburati, pe stramta fasie intre linia de fund si peluza foarte apropiata din spatele portii, „presat” fiind si de privirile, gesturile si declamatiile a doi jucatori ai gazdelor.

Cei doi asistenti in plus fusesera testati si la jocurile din preliminariile C.E. sub 19 ani, primind verde in aceasta toamna, la meciurile de grupe in care evolueaza si 4 cluburi romanesti.

Dar, vorba aceea, daca pana si inregistrarea video ce a dus la suspendarea recenta pe doua meciuri a lui Eduardo, in urma unui „plonjon” in careu in jocul de Champions League al „Tunarilor” cu Celtic, s-a dovedit pana la urma a fi neconcludenta, ducand in eroare comitetul de judecata al comisiei de apel a UEFA, ce s-a te mai miri ca doi oameni, intr-o fractiune de secunda, cu o peluza mai aproape ca nicaieri poate in fotbalul „mare”, au confundat autorul unei infractiuni cu colegul sau de linie. Chiar si daca Hagerland e inalt si blond iar Kelly un brunet scund.  

Pana la urma, un simplu joc, fotbalul, probabil nu va scapa din pacate de tehnologia moderna implicand reluari cu camere video. Uitati-va la tenis ori la Rugby League, cel profesionist, in 13 jucatori. Evidenta video cantareste decizii discutabile din timpul jocului, dand verdictul dupa secunde de studiu.

Contra lui Dan, Rangers nici macar cu… armata

octombrie 21, 2009

La sud de Zidul lui Adrian, jocul de pe Ibrox a fost sub radarul chibitilor de fotbal din Albion. Barurile anuntau in geam difuzarea duelurilor AZ Alkmaar – Arsenal si Liverpool – Lyon dar nu si a meciului de la Glasgow.

Intorcand insa rezultatul, Unirea lui Dan Petrescu a atras priviri si si-a facut simpatii. Nu doar intre fanii rivalei lui Rangers, alb-verzii lui Celtic, ci si intre englezi, care nu uita un jucator bun si in general zambesc cu subinteles la pasi gresiti ai fotbalului scotian.

Petrescu a facut cariera in Anglia dupa US World Cup, exceland la Sheffield Wednesday si Chelsea, unde e inca amintit cu afectiune. Fanii lui Southampton si Bradford, desi cu un nod in gat, vor recunoaste si ei ca pe la clubul lor a trecut un international la final de cariera.

Iar Petrescu s-a intors pe insula, acum la carma echipei sale, si a excelat si in postura de antrenor. Un 4-1 in deplasare spune totul, indiferent de circumstantele marcarii golurilor ori a declinului gazdei Rangers, de la rangul de finalista a Cupei UEFA in mai 2008 la cel de recenta invinsa acasa cu 4-1 de spaniola Sevilla.

Succesul Unirii merita salutat ca atare, mai ales in conditiile in care tribunele partizane cu Rangers si vremea ploioasa s-au constituit in alte handicapuri pentru „buturuga mica”, trupa cu mult mai mica experienta competitionala internationala decat gruparea lui Walter Smith, un gentleman al jocului beneficiind printre altii de unul ca Weir, veteran cu zeci de meciuri la nationala.

Sa nu uitam ca Unirea nici n-a beneficiat de suportul altfel normal in aceasta faza a competitiei al unui numar insemnat de sustinatori, majoritatea alocatiei de bilete a clubului oaspete fiind cedata organizatorilor, care le-au redistribuit fortelor armate britanice, ce au gasit peste 1.200 amatori intre purtatorii de uniforma. Chiar si cu acestia in tribuna, Unirea a amutit Ibroxul, care s-a golit incet si sigur, cu fiecare alta lovitura libera exploatata favorabil de baietii lui Petrescu. „Albii” au jucat cu „spatele la zid”, de fapt cu… negrele, si au iesit spectaculos din corzile inclusiv ale unui penalty, salvat de Tudor la 1-1.

Bonus la succes, mijlocasul Pedro Mendes a iesit accidentat si prezenta sa in albastrul lui Rangers este sub semnul intrebarii in urmatoarele saptamani, un amanunt deloc de neglijat in conditiile in care, vorba unui suporter scotian intervievat la Ibrox, echipa ar fi una mai mult decat oarecare fara lusitanul si Bougherra in alcatuire.

Formatul grupelor, cu 6 meciuri ce decid calificatele si redirectionata spre Europa League, este insa aidoma lamei cu doua taisuri pentru outsidere gen Unirea Urziceni. Un succes, fie si in deplasare, nu asigura neaparat calificarea, ceea ce a constatat si CFR Cluj toamna trecuta. Vorba lui Sir Alex Ferguson, 10 puncte asigura 100% calificarea. Asa incat Unirea a castigat spectaculos o batalie dar nu inca si razboiul. Mandria cluburilor cu o mai mare reputatie, si scuturate in primele confruntari, ar putea sa-si intre in rol si in general s-a dovedit ca favoritele finalmente s-au calificat iar ierarhiile, cu mici exceptii, au fost respectate.

Daca Unirea isi va depasi conditia si o va lasa intr-adevar in urma pe Rangers, vicecampioana a Scotiei, atunci si fotbalul romanesc, prin campioana sa, poate spera incet – incet la mai bine. Un lucru e cert… Ca insularii au invatat sa mai pronunte un nume necunoscut lor pana mai ieri si ca l-au regasit pe Dan Petrescu, un jucator admirat in Albion in deceniul trecut, acum un antrenor promitand o ascensiune chiar si in conditii de adversitate, la carma unui club cu putini fani si fara luxul de a avea voci puternice si unite sustinandu-l din peluzele Europei.

Dan chiar a reusit un mic miracol pe o insula unde se consacra candva absolut in albastrul lui Chelsea. Acum antrenorul Petrescu a decolorat albastrul lui Rangers, care Rangers, desi i s-a parut tehnicianului roman mai periculoasa pe Ibrox decat in iesirile europene, conform unei declaratii data de Dan inaintea jocului, are insa totusi la activ niste succese surprinzatoare in ultimii ani in niscaiva deplasari pe continent. Returul se anunta de foc si Petrescu simte probabil ca atunci e de mancat o paine, mai mult decat la Stuttgart ori la vizita Sevillei…

Alba-neagra cu sufletele polistilor?

octombrie 14, 2009

FC Timisoara nu s-a ridicat in plan logistic la inaltimea momentului oferit de calificarea in Europa League, o optiune paguboasa transformand o potentiala sarbatoare fotbalistica a intregii urbe intr-un fiasco in urma caruia ma tem de eventuale repercusiuni si la vizitele unor multiple cuceritoare ale continentului, Anderlecht si Ajax, si ma intreb daca nu cumva inimile de polisti cu sange alb-violet sunt confundate de unii cu niste banale portofele.

Cu totii avem dreptul sa ne refugiem in vise si iluzii, fie ele si desarte. E un deliciu in jocul vietii de a ne desfata cand si cand cu luxul fantasmelor, ceea ce imi imaginam si de un dram speranta si in “Amintiri despre viitor”, o inchipuire publicata in ultima editie dinaintea Craciunului din anul 2000, in pagina a noua, de “puzzle”, a Fotbal Vest din acel 19 decembrie, si care este rememorata la finele acestor randuri…

Pe-atunci, cu Poli in Divizia B, am visat nebuneste cu ochii deschisi la viitorul de peste un deceniu al fotbalului de-aici. A fost un joc al imaginatiei.

Visul s-a intrupat si, dupa ce anul trecut, in 2 octombrie, Poli pierdea fara macar un punct smuls lui Partizan Beograd trenul grupelor Cupei UEFA, iata ca anul 2009 i-a adus in cale Timisoarei detinatoarea la zi a acelui trofeu cazut prada istoriei.

Si absolut remarcabil, FC Timisoara i-a eliminat pe ucrainieni, facandu-si cadou aducerea pe malurile Begai a cremei Beneluxului, Anderlecht cea cu Cupa Cupelor si Cupa UEFA in palmares, plus Ajax cu C1 + C2 + C3 in cabinet. Se anunta a fi un festin al Banatului, un punct culminant rar si pretios dintr-un periplu european mai lung ca niciodata. Un moment demn de savurat cu sampanie…

Dar sansa a fost spulberata, visul a fost destramat cu o nonsalanta nechibzuinta. Cu un “pachet”. Suporterii patimasi pentru alb-violet au fost buni cand au ragusit scandand in diferitele lor luari de pozitie prin oras pentru numele, culorile, palmaresul si spre binele lui Poli, dar n-au mai fost la fel de buni, fiind nu rasplatiti pentru loialitatea lor ci tradati, cand a venit vremea jocurilor de pe “Dan Paltinisanu” din Europa League. Cum adica “pachet” si nu bilete de meci!?! Goliciunea arenei a spus totul intr-un moment, cel al meciului contra acestui obsesiv nume Dinamo, ce se anunta unul de slefuire a onoarei si mandriei incercatului club.

Dar “pachetul”, si normal, n-a fost inghitit iar rezultatul s-a vazut atat in teren cat si in navala prin tribunele goale a fanaticilor oaspetei. Oare isi vor calca pe mandrie, dupa un 0-3 acasa si imediat apoi introduse mai scumpe bilete pentru un singur meci, cei insultati si franati cu acel “pachet”? Lasati-ne sa visam si sa ne vedem visul cu ochii!

Nu fortificati “Dan Paltinisanu” cu “pachete” ci deschideti-i sufletul, sa se umple cu zeci de mii intr-un glas ce-l inaltau pe Tata Mare impotriva Celticului! Plang, sangerand lovit de un “pachet”…

Si-acum, “Amintiri despre viitor”, asa cum era publicat in 19 decembrie 2000, in Fotbal Vest…

AMINTIRI DESPRE VIITOR

O, ce zi mare pentru fotbalul din vestul tarii! Wilhelm, fanul alb-violetilor nascut in zilele Revolutiei, si-a lasat masina electrica “Mercedes” la etajul trei al parcarii stadionului “Dan Paltinisanu”. Forfota se face déjà resimtita… nu mai sunt nici 30 minute pana la meciul echipei sale de-o viata, Poli, cu AS Roma, in faza a doua a grupelor Cupei UEFA.

Ambitia avuta de italianul Claudio Zambon la sosirea sa la Timisoara, in anul 2000, ca polistii sa joace in cupele europene cu giallo-rossi romani, devenise realitate. Cum timp mai avea, a intrat in restaurantul cu specific mexican din luxosul lant de magazine din jurul arenei, visat de Mircea Pascu inca din anii ’90.

Telefonul mobil chiar a zbarnait. Noutati primite prin serviciul de e-mail. In derbyurile Diviziei D Ilfov, Vascoza Bucuresti – Steaua Bucuresti 3-2 si Dinamo Bucuresti – Avantul Chirnogi 1-1. Nu mai sunt bilete la partida din aceeasi seara, din Cupa Europei de sud-est, programata in nocturna pe stadionul UMT, intre alb-negri si Aris Salonic. Ar fi fost ceva sa vada la lucru in aceeasi zi doua dintre echipele timisorene de Liga Nationala. Dar important e ca Poli sa invinga…

A iesit din supermarket, s-a strecurat printre autocarele double-decker aduse de domnul Diminescu de la Karlsruhe, l-a vazut prin placa de plexiglas ce inconjoara zona vestiarelor pe Puiu Preda cautand cu infrigurare ceva pe palierul de la etajul II al minihotelului polist si si-a facut loc printre fani, introducand cartela de abonat in casa de marcat de la intrare.

Pe stadion, cu greu a ajuns la locul sau traditional, 35, randul J, sectorul H. Toata suflarea asteapta cu sufletul la gura fluierul de start. La statia de amplificare, la finele prezentarii echipelor, s-a anuntat rezultatul meciului restanta din Liga Nationala, Politehnica Iasi – CFR Timisoara, feroviarii urmand sa revina seara in oras, cu cursa charter.

Peste 90 de minute, bucuria era desavarsita. Paul Codrea, revenit in tara dupa cei 4 ani petrecuti la Real Madrid, a dejucat pasul la offside al italienilor si a marcat unicul gol, in minutul 77. Suspansul a fost maxim, pentru ca protestele oaspetilor l-au determinat pe centralul olandez sa apeleze la verdictul reluarilor video. Ca o usurare, pe uriasa tabela electronica din Curva Sud, literele galbene mari de-o schioapa pulsau vestea cea buna: GOL VALABIL. Imediat, e inscris si numarul de spectatori prezenti: 59.721.

Ferice de ei dar si detinatorii de telefoane mobile si cei conectati la internet avusesera ocazia sa vizioneze jocul. Che sera, sera! Dupa meci, in uriasul pub rezervat exclusiv suporterilor alb-violeti, se vorbeste intr-una despre marea victorie… Frumos 17 martie 2011 pentru fotbalul din vestul tarii!

  • Desi unele personaje sunt reale, evenimentele poarta amprenta fictiunii. La ultima aparitie din acest an, mi-am permis un artificiu despre fotbalul mileniului III.

Poarta 13 sau despre Ajax – „Pana” din ’71, pe Wembley

septembrie 10, 2009

 Exclusiv din Atena, am scris pentru <Fotbal Vest> sub genericul DRUM EUROPEAN: despre AJAX – PANATHINAIKOS din ’71, pe Wembley, si cu titlul <Poarta 13>, despre alb-verde, o faimoasa poarta de acces in arena “Nikolaidis” si spiritul fanilor Mad Boys, intr-un cuvant Panathinaikos, cu ale sale zile de glorie, cand juca in finala cu adversara Timisoarei, Ajax.

In adnotari, curand, voi reveni cu alte amanunte si suport fotografic de la „Nikolaidis” si „Spirou Louis”.

 

De pe tuguiul Lykavittos, din inima Atenei, parca nesfarsitul alb arhitectonic al capitalei Greciei ti se desfasoara in toata splendoarea sa. De-acolo, de la Capela Sfantului Gheorghe, totul pare imaculat iar templul Parthenon de  pe stancosul Acropolis, mai scund, din apropiere, aduce aminte de gloria vremurilor dinaintea erei noastre.

Pe deal in jos, lantul de graffitti in alb-negru si verde , cu litere uriase pe stancarie, pomeneste si de gloria altor zile si sugereaza ca esti in zona unui mare si iubit club. Niciunde simbolul portii 7, in alb-rosu, a lui Olympiakos, din “patria” sudica, dinspre portul Pireu, ci peste tot trifoiul si despre poarta 13, pecetea fanilor patimasi ai lui Panathinaikos.

Iar la al treilea colt, de intrare pe straduta Panathinaikou, explozie de culori. “Glory Days Wembley 1971 – 2001 “ iti face cu ochiul de pe zidul exterior al arenei “Apostolos Nikolaidis”, intesat de diverse inscriptii pe intreaga lungime a peluzei cu afectiune alintata “Leoforos”  si care parca se pravaleste peste straduta. Vazute de dedesubt, treptele iti pot lesne sugera iuresul nu doar cu fumigene iscat de chibitii care tropaiau in zile de meci.

Poarta 13, de fapt doua structuri metalice rotative, de acces, dispuse fata in fata, parte al unui intreg tarc, e chiar aici si plina de simboluri. Peste straduta, dintr-o casa in alb-verde-negru si cu Mad Boys 13 urias pe frontispiciu, razbat voci si muzica rock. Cei cativa fani imi spun din start ca e sediul de la stadion al galeriei din peluza “Leoforos” si ca “Apostolos Nikolaidis” e “casa de suflet”.

Sediul functioneaza ca bar dar e de fapt o minunata colectie a tot ce tine de Panathinaikos si alb-verde. In hol, steagul Mad Boys si anul 1988, cel al asocierii galeriei. “Primii am lansat coreografia si cantecele de pe arenele grecesti”, mi-a spus Hristo, un urias bland, adaugand ca ambianta era magnifica pe “Nikolaidis” pe cand oamenii inca asistau la jocuri din picioare, vreo 24.000.

“O lira sterlina in picioare” traduc de pe biletul la finala Cupei Campionilor Europeni din 2 iunie 1971, de pe Wembley din Londra, si pufnim in ras. “Aveam doar 8 ani, am vazut-o la teve”, a spus Hristo despre acea Ajax –  Panathinaikos 2-0, aratand spre un tricou verde crud, fara sponsor, doar cu trifoiul, inramat la loc de cinste. “In acesta am jucat finala!”

Inramate, alaturat, sub forma de insigne, toate versiunile de tricouri purtate peste ani de alb-verzi, incepand cu – surpriza – cel rosu sangeriu, din 1908. Da, “Pana” a avut anul trecut centenarul iar asta e mentionat peste tot, la fel si “Zilele de glorie”, despre ’71 pe Wembley ori in Intercontinentala de la Montevideo.

Au ramas doar amintirile si parca un soi de furie inabusita, fatalista, in ton cu durerea inlacrimata la focul de pe cel de-al doilea deal din triunghiul inaltimilor verzi, “plamani” strajuind Atena, dupa ce in 2007 arsesera pantele lui Pendeli. Incotro?

Mai nou spre “Spirou Louis”, noul stadion olimpic din nordul Atenei, unde “Pana” joaca intr-un cadru modern dar neutru, nu ca in barlogul intim “de-acasa”, pe “Nikolaidis”, unde se intorcea provizoriu in 2000. “De cand cu scaunele, mai intram doar 18.000. Dar mai nou a trebuit sa plecam <de-acasa>. Sufletul nostru e totusi aici…”, mi se mai spune. Si se vede…

Se vede in minunata colectie de fotografii si decupaje de arhiva, fie cu intrarea pe Wembley cot la cot cu Cruyff ori in programul de meci al acelei finale, fie in instantaneul golului de pe Goodison, in drumul victorios spre Londra, sau in coreografia sub forma de trifoi si luminata de torte.

“Para Uber Alles” pe fond alb si continuarea “Mad Boys Fan Club”, pe verde, e bannerul cel mai mare si politicos al tifosilor de la poarta 13, surprins in multe clisee. Pe un alt steag urias, al Regatului Unit, despre turul european al fanilor Ampelokipou, purtand numele zonei din estul arenei, identic cu cel al modernei statii de metrou din preajma, cu destinatia aeroport, si ce te duce cu gandul la regenerarea anuntata a cartierului, vizata de “dezvoltatori”, in care vechiul “Nikolaidis” cu ale sale graffitti despre 13, 1908 si ’71 ramane focar al pasiunilor unora.

Admirabila si colectia de fulare din sediu, cu tot ce tine de alb-verde, de la alte finaliste ca Borussia, Rapid Viena, Sporting, Ferencvaros ori Celtic si pana la alde Linfield, Hammarby, Plymouth Argyle sau… Irlanda. Dar Hibernian, pe care o vizitam recent? In bogatia din sediu, probabil am pierdut-o din ochi.

Ies cu numarul 54 al revistei in 42 pagini “Mad Boys 13” si cu calendarul lor, in care fiecare zi de 13 e inverzita, si intru in buticul de sub tribuna a doua, vanzand la reduceri tricoul eventului din 2004, cand “Pana” se razbuna pe “Oli” pentru acel de pomina 0-3 din 2003, in pribegie pe Rizoupoli, unde se lasa inclusiv cu caft, iar de-acolo sfarsesc in coltul opus intrarii 13, la sala cu panouri si locuri alb-verzi de sub treptele peluzei vecine, unde chiar se antrena baschetul clubului, candva de 5 ori cuceritor al Europei.

Ma despart de stadion, “vechea casa”, din fata tribunei principale, pavoazata la marea artera Leoforos Alexandras probabil de sponsorii adidas si cosmote, ce au desfasurat uriase colaje cu clisee de arhiva cu legende ca Domazos si Saravakos, si in care depistezi rivali ca Vialli ori Phil Neal, si imi spun ca desi buldozerul va darama candva poarta 13, pasiunea alb-verde din sufletele Mad Boys se va perpetua si-n pribegie, pe “Spirou Louis”, maratonist invingator la primele Jocuri Olimpice, din 1896, iar in viitor pe noua arena a echipei, acum in constructie.

Ziua 162. Neutri si nu prea la finala Cupei

iunie 4, 2009

O capitala cu doua cluburi prim-divizionare, neimplicate insa in finala Cupei. O capitala care nici nu gazduieste macar ultimul act al competitiei. Ma refer la Scotia, finala Scottish F.A. Cup si orasul Edinburgh.

In lipsa de altceva, amatorii de fotbal din citadela-port dintre coline au chibitat in ultima sambata a lunii mai pentru Rangers, proaspata campioana din Glasgow, sau Falkirk, „buturuga mica” fofilata in finala de pe Hampden Park. Rangers practic acasa, in Glasgow, pe Hampden, desi arena o are la Ibrox Park.

I-am intrebat pe cei cu care am intrat in vorba in Edinburgh daca lumea tine in finala in general cu Falkirk. Nici pe departe! Nu doar cand joaca acasa, pe Ibrox, dar chiar si la meciuri in deplasare, Rangers e sustinuta de grupuri de suporteri din Edinburgh, care fac deplasarea organizat, cu autocarele.

Si totusi, fani ai lui Falkirk s-au regasit intre suporterii din Edinburgh ai lui Celtic ori intre simpatizantii „calului negru”, „buturuga mica” avand sansa a doua. Exista iubitori de fotbal mereu plini de compasiune pentru echipa mai mica, mai ales intr-un duel inegal. „Suporterii lui Hearts sau Hibs vor inclina insa sa tina cu Falkirk”, mi-a spus un fan al „maroniilor”, Heart of Midlothian. Explicatia consta in rivalitatea mai mare a trupelor din Edinburgh cu Rangers decat cu Falkirk, plus in faptul ca oraselul Falkirk, situat pe o derivatie a drumului national ce leaga Edinburghul de Glasgow, e la circa 20 de minute de rulat din capitala.

In pubul Mathers, pe un ecran, antrenorii lui Falkirk si Gers, "Yogi" si Smith, sunt inca pe pace...

In pubul Mathers, pe un ecran, antrenorii lui Falkirk si Gers, "Yogi" si Smith, sunt inca pe pace...

... iar pe celalalt ecran, deasupra intrarii, Chelsea si Everton aveau sa ofere cel mai rapid gol din istoria finalelor pe Wembley...

... iar pe celalalt ecran, deasupra intrarii, Chelsea si Everton aveau sa ofere cel mai rapid gol din istoria finalelor pe Wembley... Saha, surprins de BBC in prim-plan, avea sa intre in istorie, batand recordul lui Di Matteo, pe atunci la Chelsea...

Finalele Cupei Scotiei si Cupei Angliei in 2009 au fost la concurenta, sambata de la ora locala 3. De pe Hampden si Wembley, in direct pe micile ecrane. Iar in pubul Mathers, din centrul Edinburghului, gazdele au facut treaba buna, permitand vizionarea in paralel a finalelor. In consecinta, s-au strans si partizani, stransi la o masa in jurul unui tip in tricoul lui Chelsea, cu Terry pe spate, o alta tabara, deconspirata inca in primul minut, la reusita lui Louis Saha, tinand pumnii celorlalti albastri, de la Everton.

In fine, la o alta masa, fani ai lui Hibs si Hearts, localnicele din Edinburgh, mai interesati de finala Rangers – Falkirk. Aveau ocazia sa mai glumeasca pe seama cluburilor lor, despre care am intrat in vorba. Intrebandu-i una alta, fanii „verzilor” de la Hibs au avut doua poante despre rivala locala, Hearts.

Prima tine de stadionul „maroniilor”, Tynecastle, sugernadu-mi-se sa-l vizitez cat mai grabnic, nu de alta dar „nu va mai fi multa vreme acolo. Va deveni supermarket Tesco”. Cum Hearts a fost foarte aproape in acest deceniu de a-si vinde stadionul, asta inainte ca lituanianul Romanov sa intre in carti, mi-am zis ca bancul are un sambure de adevar. Aveam sa aflu la fata locului, la Tynecastle, ca stadionul ar putea fi complet reconstruit, pe un amplasament rotit cu 90 de grade fata de actuala sa pozitionare. O scoala a fost deja reconstruita, peste drum, terenul vechiului locas de invatamant fiind achizitionat de Romanov, care doreste si demolarea randului de case din preajma, cu despagubirea locatarilor, pentru repozitionarea stadionului. Proiectul e la stadiul de aprobari pe la consiliul local. Dar despre Tynecastle voi reveni in amanuntime altadata.

Hibs, fondat in 1875, cu radacini in nord-estul orasului. Fanii ei fac misto de Hearts, infiintata in 1874, in sud-vest. Si viceversa...

Hibs, fondat in 1875, cu radacini in nord-estul orasului. Fanii ei fac misto de Hearts, infiintata in 1874, in sud-vest. Si viceversa...

A doua poanta ar fi despre inima de pe caldaram. Heart of Midlothian, inima omului locului, din zona Lothian, incluzand si capitala Edinburgh. Acest simbol, sub forma unor caramizi maronii in pavajul cu piatra cubica gri de pe Mila Regala, in dreptul catedralei St. Giles, tine de o legenda ce istoriseste ca pe acel loc erau adusi intru judecata raufacatorii ori dusmanii cetatii. Iar oamenii adunati la procesul public erau imbiati sa-si arate dispretul, sa arunce piatra. Mai exact, sa scuipe. In timp, gestul a fost interpretat ca fiind purtator de noroc. Iti poarta noroc daca scuipi in acel loc, in trecere prin dreptul „inimii” de pe caldaram, pe Royal Mile. Versiunea fanilor lui Hibs e ca se scuipa a dispret la adresa rivalei Hearts… Doar o gluma inofensiva.

Heart of Midlothian, inima de pe caldaramul din preajma catedralei, pe artera pietonala Royal Mile, si totodata figurand drept stema a clubului Hearts...

Heart of Midlothian, inima de pe caldaramul din preajma catedralei, pe artera pietonala Royal Mile, si totodata figurand drept stema a clubului Hearts...

Everton are 1-0 dar jocul sufera din cauza caldurii iar Rangers – Falkirk e „alb”, lancezit de soare. Prilej sa aud despre Falkirk. Care a strans fosti internationali, ca Steven Pressley, fost capitan al lui Hearts si al Scotiei, fundasul cu alura de Braveheart, sau ca Jackie McNamara, ani la rand pe dreapta la Celtic, cu care cucerea de trei ori Cupa Scotiei, plus Neil McCann, fostul atacant de buzunar al Rangersului. Un cimitir al elefantilor? Poate, dar cu un antrenor tanar.

John Hughes are 45 de ani si a jucat in doua perioade la Falkirk, altfel, ca fiu de docher din Leith, zona lui Hibs, trecand cu cele mai multe jocuri la activ si prin „verdele” celor de la Easter Road. De aici si explicatia primelor zvonuri dupa demisia lui Paatelainen de la carma lui Hibs, zguduind jumatatea „verde” in seara precedenta. Mai exact, in josul Milei Regale, pe panoul publicitar al publicatiei locale, era anuntat socul demisiei unuia, iar in susul strazii, spre castel, era deja lansata versiunea sosirii lui John Hughes, de la Falkirk. Asta in dimineata finalei! Buna campanie de presa…

Acesta e maiestuosul sediu al ziarului numarul unu al Scotiei, The Scotsman, situat la intrarea pe podul North Bridge dinspre Mila Regala, unde isi avea amplasate panourile cu demisia si zvonurile inlocuitorului in postul de manager la Hibs

Acesta e maiestuosul sediu al ziarului numarul unu al Scotiei, The Scotsman, situat la intrarea pe podul North Bridge dinspre Mila Regala, unde isi avea amplasate panourile cu demisia si zvonurile inlocuitorului in postul de manager la Hibs

Miniconcert stradal, "buskers", cum sunt numiti in Regat, si o ipoteza de ultima ora a acelorasi jurnalisti de la The Scotsman, cum ca locul lui Paatelainen ar putea fi luat de "Yogi"

Miniconcert stradal, "buskers", cum sunt numiti in Regat, si o ipoteza de ultima ora a acelorasi jurnalisti de la The Scotsman, cum ca locul lui Paatelainen ar putea fi luat de "Yogi"

Cine mai e oare si „Yogi”? Yogi e porecla unui John Hughes trecut si prin fotbalul englez, pe la Crystal Palace, si care a fost alipita celuilalt John Hughes, actual manager al finalistei Falkirk. Iar „falsul” John „Yogi” Hughes, sperand la trofeu pe banca de pe Hampden Park, a fost imediat creditat cu sanse de a prelua timona lui Hibs. Sangele apa nu se face… A jucat la „verzi” iar tatal sau a lucrat in port. Nu iese fum fara foc…

Dar poanta zilei, amintita printre randuri in acelasi The Scotsman, e ca pana si John Robertson ar fi in calcule pentru postul de la Easter Road. Ei bine, Robertson e nimeni altul decat recordmanul de goluri pentru rivala Hearts, cu 214 reusite adunate mai ales in anii ’80, si al carui deliciu de a puncta de noua ori contra lui Hibs a devenit subiect de DVD, expus la loc de cinste, la intrarea in magazinul de prezentare al ‘maroniilor”, din centrul comercial al Edinburghului.

Noua goluri contra lui Hibs, un DVD cu Robertson in shopul lui Hearts, si un zvon despre fostul varf, cum ca ar prelua-o taman pe Hibs. Chiar asa?

Noua goluri contra lui Hibs, un DVD cu Robertson in shopul lui Hearts, si un zvon despre fostul varf, cum ca ar prelua-o taman pe Hibs. Chiar asa?

Dar Hibs a mai instalat antrenori... surpriza. A fost cazul francezului Frank Sauzee, a carui sedere n-a fost insa una fericita, fapt ce nu-i impiedica pe fanii lui Hibs sa-si aduca aminte cu placere de trecerea "cocosului" prin Leith, dupa cum sugereaza tabloul-fotografie expus intr-un pub cu tenta "verde" din zona lui Hibernian

Dar Hibs a mai instalat antrenori... surpriza. A fost cazul francezului Frank Sauzee, a carui sedere n-a fost insa una fericita, fapt ce nu-i impiedica pe fanii lui Hibs sa-si aduca aminte cu placere de trecerea "cocosului" prin Leith, dupa cum sugereaza tabloul-fotografie expus intr-un pub cu tenta "verde" din zona lui Hibernian

In asteptarea altor goluri, mai rasfoiesc stufosul supliment de sport al lui The Scotsman, editie speciala de sambata cu duplexul finalelor, si aflu ca „Yogi” se lansase in antrenorat la Falkirk, actuala sa echipa, dar ca partener la carma cu nimeni altul decat Owen Coyle, recent promovat in Premier League la timona micutei Burnley. Ce mica e lumea!

Si alte reportaje interesante, despre David Moyes, scotianul de la carma finalistei Everton, ori consideratii pe marginea esecului unui alt fiu al Glasgowului, Sir Alex Ferguson, in finala de la Roma. O dezbatere si despre furia suporterilor scotieni, The Tartan Army, la adresa federalilor, pentru larghetea acestora de a sprijini lansarea unei selectionate comune a Regatului Unit, in turneul de fotbal al Jocurilor Olimpice londoneze din 2012. Daca SFA se impusca singura in calcai, sprijinind echipa comuna in detrimentul unei viitoare pierderi a independentei forului de la Glasgow, cand va fi sa reprezinte Scotia in turneele sub egida FIFA ori UEFA? Temeri intemeiate ori nejustificate?

Mathers, cu o oferta variata de whisky si o ambianta discreta, nu aducea a pub de fotbal. Dar cele doua finale au schimbat ambianta. Si deznodamantul jocurilor avea sa se schimbe dupa pauza, in avantajul favoritelor...

Mathers, cu o oferta variata de whisky si o ambianta discreta, nu aducea a pub de fotbal. Dar cele doua finale au schimbat ambianta. Si deznodamantul jocurilor avea sa se schimbe dupa pauza, in avantajul favoritelor...

Dupa ce Rangers a inscris decisiv, imediat dupa pauza, 1-0, prin Novo, iar Chelsea a intors rezultatul prin stangul lui Lampard, 2-1 contra lui Everton, pe-aici mi-a fost drumul, inapoi spre Leith. Mai erau putine minute si-mi spuneam ca soarta finalelor nu se va schimba. Cand doar mi-am varat capul intr-un alt pub, sa vad scorul final, 1-0 pentru Rangers, am sesizat si gestul descumpanit al unui fan din local. Nu purta culorile lui Falkirk dar sigur nu tinuse cu Rangers. Poate era suporter de-al lui Hibs… Iar dintr-un alt colt al stabilimentului izbea zambetul lui George Best. Un portret al fiului Belfastului, cu mentiunea „the greatest Northern Ireland player”. Da, Georgie se ridicase dintre catolicii Ulsterului iar faptul ca era tinut la loc de pret in respectivul pub spunea despre apartenenta la „verzi”. Fanii lui Hibs, cum mi se explicase deja, inclinasera sa tina cu Falkirk. Fara folos. Dar poate se aleg cu „Yogi” la Easter Road…

Ziua 132. „Vulpile” n-au lipsit decat un an

mai 3, 2009

Se strecoara printre masini, gasesc calea cea mai scurta de la o curte la alta, trec strazile in voie, chiar si aproape de resedintele Reginei si ale Prim Ministrului. Vulpile sunt la ele acasa in peisajul urban din Anglia.

„Vulpile” tocmai s-au intors in habitatul natural desi se descurcasera de minune, pentru prima oara in istoria lor, si in desisul ligii a treia engleze. Anul trecut, Leicester City retrograda in premiera din Coca Cola Championship, divizia secunda, copiind alte faimoase lunecusuri pe tobogan din esalonul al doilea. Nottingham Forest, Leeds United…

Dar Leicester City, club cu porecla „The Foxes”, a revenit in anticamera elitei la chiar prima strigare, si inca relativ la pas, dovedind ca picajul de anul trecut a fost doar o intamplare. Una in peste un secol de existenta, de la infiintarea clubului in 1884, sub numele Leicester Fosse.

Daca liga a doua totusi se va dovedi din nou o nuca prea tare pentru „Vulpi”, ramane de vazut, dar cert e ca League One, esalonul trei, a fost dominat copios de „albastrii”. Cate 46 de puncte stranse acasa respectiv in deplasare, cu chiar mai multe succese externe – 14 – decat pe teren propriu, la Walkers Stadium, si cu aproape 90 de goluri in scrise. Un adevarat tur de forta, mentinandu-se in fruntea ierarhiei.

Promovarea a tinut si de pofta de gol a varfului Matty Fryatt, care devenea primul jucator al „Vulpilor”, dupa peste patru decenii, marcator a 20 de goluri in pana inaintea Craciunului, la cumpana intre noiembrie si decembrie atacantul de 23 ani egaland un alt record al liderei, vechi de peste 80 de ani, si anume de a reusi hat-trickuri in meciuri succesive.

Vor seca golurile lui Fryatt in Championship? O alta intrebare cu raspunsul din august incolo. Cert e ca „Vulpile” l-au convins recent sa semneze pe inca 3 ani, mentinandu-l intr-un lot cu destui veterani, printre care fundasii laterali Mark Edworthy si Chris Powell, ultimul, ajuns la aproape 40 de ani si trecut la un moment dat pana si prin lotul national al lui Eriksson, fundasul central Bruno N’Gotty, mijlocasul vicecapitan Matty Oakley, o prezenta pentru ani buni in elita la „Sfinti”, cot la cot cu Matt Le Tissier, ori atacantii Barry Hayles si Paul Dickov. Apropo de ultimul, un alt scotian din atac, Steve Howard, a marcat si el consistent pentru „Vulpi”.

Asadar Milan Mandaric are de mers la cumparaturi. Croatul a facut pe termen scurt afaceri ieftine dar bune, apeland la profesionisti versati pentru a-si atinge scopul imediat al revenirii in liga a doua, de unde „Vulpile” nu cazusera niciodata in peste un secol de fotbal. Dar acum lotul lui Nigel Pearson, o „fata” cunoscuta intre fundasi pe cand la Sheffield Wednesday, in prima liga, iar apoi in apropierea lui Bryan Robson, ca „locotenent” pe la cateva cluburi, necesita o evidenta remaniere. Intru consolidarea in Championship.

Altadata, nu demult, „Vulpile” se plimbau linistite pe taramul primei ligi. Ba chiar si prin Europa, dupa triumfurile cu acces la Cupa UEFA din Cupa Ligii, in 1997 si anul 2000. Erau victoriile unui Martin O’Neill care isi facea un nume, ulterior optand pentru Celtic Glasgow. Cupa Ligii, castigata si in anii ’60, e trofeul favorit al „Vulpilor”, care, in lipsa unor cuceriri de seama, s-au multumit si cu aceasta „verisoara” a Cupei Angliei. Insa pana si succesele in League Cup si traseele europene n-au impiedicat retrogradarea „Vulpilor” din Premier League, odata ce O’Neill a optat pentru un club mai mare. Iar de-acolo au pornit dandanalele…

Fara aceiasi bani din televizari cu care se obisnuise in elita, ba chiar fara nici un ban din afacerea falimentara cu ITV Digital, care a promis fonduri din drepturi de televizare cluburilor din esalonul doi dar le-a lasat cu buzele umflate la finele unui contract de care s-a ales praful, in plus fara sumele scontate din cedarea numerosilor jucatori ce au ales sa paraseasca echipa dupa plecarea lui O’Neill, Leicester s-a vazut brusc in criza, retrogradata si cu cheltuieli uriase la finisarea noii arene. Caci in 2002, dupa 111 ani la Filbert Street, „Vulpile” s-au mutat in casa noua, la Walkers Stadium. O arena purtand numele producatorului de saratele crocante si pufuleti, Walker’s Crisps, la care facea reclama un erou al locului, Gary Lineker.

Si exact de numele popularului Lineker s-a legat salvarea „Vupilor” atunci cand le durea mai tare. Clubul aproape ca s-a trezit falit si un consortiu incluzandu-l pe Lineker a redresat corabia. De-atunci, desi in liga a doua, ba chiar si intr-a treia pana zilele trecute, City si-a revenit financiar, in februarie 2007 fiind preluata de Milan Mandaric, cel care o elevase si pe Portsmouth. De-acum fara O’Neill, care le promova pe „Vulpi” in elita in urma cu mai bine de-un deceniu, dar cu un croat uns cu toate alifiile si care, desi a promis initial fotbal de Premier League la Walkers Stadium si a inghitit in sec la retrogradarea in premiera in esalonul trei, macar a tinut gruparea pe linia de plutire in plan financiar, readucand-o in Championship. Unde antrenorul Pearson isi va da adevaratul examen de maturitate. Odata „locotenent” al inabilului Robson, Pearson are in mod cert cate ceva de dovedit.

Pana atunci, toata lumea din Leicester canta, rade si danseaza. E un obicei al clubului, sa cucereasca piscuri secundare. Deseori castigand liga a doua si promovand, acum, la chiar prima incercare, cucerind esalonul trei. In trei randuri triumfand in League Cup dar niciodata in Cupa Angliei, in a carei finala s-a regasit de 4 ori. Si multumindu-se cu postura secundara si in campionat, unde cea mai buna clasare in elita, locul 2, o reusea in 1929.

Clubul lui Gary Lineker si al portarilor Banks ori Shilton a revenit in liga a doua, avandu-l drept capitan pe Stephen Clemence, fiul mai renumitului ex-goal-keeper al Angliei, semn ca „Vulpile” au un tainic „fir scurt” cu falnicul Albion. Acum pe mainile unui alt investitor strain, din pleiada celor care au invadat cam de la Mandaric incoace, si cu un blazon de aparat. Macar in liga a doua, o singura data in a treia. 2008-2009 a fost o pagina neagra pentru „Vulpi”, ce s-au descurcat de minune si intr-un habitat cu care nu fusesera obisnuite.

La brat cu „Vulpile”, ca si vicecampioana, a promovat automat si Peterborough United, unde se remarca tanarul manager Darren Ferguson, nimeni altul decat fiul lui Sir Alex. Aschia nu sare departe de trunchi sau ce naste din pisica soareci mananca. Fiul pe urmele tatalui, luand-o de jos? O noua promovare ce-i face cinste…

La baraj, fete cunoscute. Rob Di Matteo, la carma lui Milton Keynes Dons, „facatura” rezultata injust dupa retrogradarea lui Wimbledon din elita, continuand pe locul acesteia intre profesioniste dar recunoscand la un moment dat ca palmaresul si traditia sunt ale continuatoarei de drept, nou-infiintata Wimbledon AFC, si ea ajunsa deja in esalonul cinci, si careia i le-a retrocedat. MK Dons va juca tur retur cu Scunthorpe United, retrogradata odata cu Leicester din liga a doua si acum mereu pe un loc de baraj, pana insa in timpul ultimei etape, cand, desi jucand acasa, s-a vazut condusa de Tranmere Rovers Liverpool, trupa de pe locul 7, imediat urmator.

Bryan Cliff, fundasul lateral capitan, a marcat cu capul in urma unei lovituri libere, in minutul 88, smulgand o remiza, 1-1, suficienta pentru ca Scunthorpe sa-si mentina locul 6 si sansa unei semifinale de baraj cu MK Dons. Mai-mai ca Tranmere i-a suflat in ultima clipa ultimul tren spre Championship. Iar in cealalta semifinala, rivalitate cu sange, intre doua „dure”: Leeds United si Millwall Londra. Pentru ca povestea sa fie completa, mai avem de-asteptat deznodamantul barajului. Insa Leicester a confirmat deja ca locul de drept ii e macar in liga a doua. Daca nu chiar mai sus. Dar asta ar implica probabil mult mai multi bani si persuasiune la adresa unuia ca Martin O’Neill. Ce-i drept nord-irlandezul nu-i departe, ci tot undeva in Midlands, la Birmingham…

Ziua 85. Ochii irlandezi stralucesc… Marele Slem dupa peste 60 ani

martie 17, 2009

E criza si Irlanda, Tigrul economic al Europei in ultimii ani, o resimte din plin. Dar 17 martie e ziua patronului spiritual al insulei de smarald, St. Patrick, si „verzii” au alte motive sa dea pe gat whiskey si Guinness. Nu de alta dar pentru prima oara in peste sase decenii reprezentativa de rugby a Irlandei ar putea reusi Marele Slem in Turneul celor 6 natiuni, daca va castiga sambata la Cardiff si cel de-al cincilea ei meci, din 5, in actuala editie. In fata ii vor sta galezii, clasati pe locul 2 si care, teoretic, au sanse la castigarea turneului in cazul unui succes la peste 30 de puncte diferenta.

Greu de crezut. Asadar Irlanda pare a sufla trofeul de la detinatorii galezi. Ramane de vazut daca va reusi si Grand Slemul. Pana atunci, irlandezii au sarbatorit in preajma St. Patrick’s Day succesul din Scotia, de la Edinburgh, in acelasi weekend, dar la Glasgow, jumatatea catolica, deci irlandeza, a orasului, jubiland la succesul „verzilor” de la Celtic in finala Cupei Ligii, tocmai in dauna rivalei locale Rangers.

Iar pentru ca tacamul sa fie complet, a fost prima victorie a lui Celtic intr-o finala in dauna lui Rangers din 1989 incoace. Dupa douazeci de ani, de Dumas. Si mai frumos, dupa 0-0 in decursul celor 90 de minute, gheata a spart-o tocmai un irlandez, fundasul central de 22 ani Darren O’Dea, marcator in minutul 91. Avea sa se incheie 2-0 dar laurii sunt ai lui O’Dea, care a fost la un pas de a fi cedat in ianuarie, sub forma de imprumut, la Burnley. Strachan, antrenorul „Celtilor”, a anulat insa transferul, odata ce fundasul Kennedy i s-a accidentat. Si inspiratia i-a fost rasplatita, tocmai O’Dea aducandu-i trofeul, in prag de St. Patrick’s Day. Se putea oare mai frumos? 2-0 pentru Celtic…

Dar St. Patrick’s Day n-a fost mereu doar zambete si pace. Cand e vorba de Celtic – Rangers, poate sa fie si 17 martie, ca tot se lasa cu razboi si sange. Sau poate cu atat mai mult… In 1991, de St. Patrick’s Day, sfertul de finala al Cupei Scotiei, Celtic – Rangers, pe Celtic Park, a degenerat intr-o farsa, cu 3 jucatori ai oaspetilor, englezi protestanti, eliminati din joc. Alaturi de Hurlock, Walters si Hateley, un jucator al lui Celtic, Grant, a vazut si el rosu. Plus alti sase au vazut galben. Ce mai sarbatoare de culoare. Cat de rau trebuie sa fi fost, daca pana si abrazivul Souness, de la carma lui Rangers, si-a cerut scuze in numele echipei sale. Nici peste o saptamana, in campionat, Rangers n-a scapat intacta, Nisbet fiind eliminat iar Celtic castigand cu 3-0.

Actualizare… Irlanda a castigat la Cardiff, 17-15, cucerind Turneul si Marele Slem.