Ronaldo la Londra!? Da, se poate…

Veritabilul Ronaldo, marcator intr-o finala de Cupa Mondiala, apare pe coperta amatoarei londoneze Corinthian Casuals, grupare pioniera ce a raspandit spiritul fotbalului prin lume, insamantand chiar si o mai faimoasa Corinthians, in Brazilia. Unde mai joaca fosta mare stea...

Am scris o noua pagina, accesibila in coloana din dreapta: e-CARTE: „DRUMUL SPRE WEMBLEY” – FA CUP, de fapt o concentrare de reportaje de la fata locului, la jocuri de Cupa Angliei la care am asistat in ultimii ani, plus vechi povestioare din venerabila competitie, plus multa statistica si curiozitati, nelipsind si toate rezultatele, de la A la Z, ale editiei a 129-a, 2009/2010.

Am ales sa-i fac reclama e-cartii pomenind de „buturuga mica” Corinthian Casuals pentru ca amatoarea o zdrobea la vremea sa cu 11-3 pe Manchester United, cea mai aureolata grupare a Cupei Angliei, cu 11 triumfuri la activ, esec ce ramane si in ziua de azi drept cel mai drastic din istoria „Diavolilor rosii”.

In continuare, un fotoreportaj datand din august 2009, de la arena lui Corinthian, cu ocazia unui meci din tururile preliminare ale FA Cup, pierdut de roz-ciocolatii cu 1-3 in fata „Vicarilor” sud-est londonezi din Dartford.

O tablita roasa de vremi si invadata de balarii, CORINTHIAN CASUALS FC, pe o artera undeva in suburbiile sud-vestului Londrei...

Bine ati venit la un club "amalgamated" in 1939!

Un club din diviziile mici, sponsorizate de librariile Ryman, dar cu o istorie indelungata

Fumatul la o bere e interzis in sala de receptii tapitata in lemn si plina ochi de ispravile pionierilor prin lume: "samurai" in Japonia

Londonezi in jurul lumii... Din emisfera sudica si pana la Praga...

In Brazilia "s-au dat" cu autobuzul lui Corinthian Paulista

Tricoul cu autografe al lui Manchester United, o dovada ca "Rosii" au trecut pe la King George's Recreation Ground

Roz-ciocolatiii au aniversat 125 ani de istorie jucand pe Wembley contra vecinilor de la Wimbledon.

Pana si un mic club are vitrina sa cu trofee...

Jimmy Hill, fost de toate in fotbalul englez, de la arbitru la jucator si conducator, e printre figurile proeminente ale amatorilor. Cu titlu onorific...

Tribuna "Micutul" Liddle, inaugurata in mai '94, poarta numele unui ex-jucator implicat timp de 60 ani la Corinthian-Casuals. Arena a fost reconstruita cu bratele a doi frati inca ingrijind stadionul

Liverpool campioana, United pe 13

Am citit ultimul ‘Foglia seca’ al colegului aradean Florin Matei, ce a consultat in weekend starea relativ precara a unor pacienti in decadere in anii de pe urma, gen „U” Cluj, Petrolul sau Sportul Studentesc, si rasfoind la randul meu arhive de-pe-aici am dat de niste remarcabile rasturnari de ierarhii, mult mai radicale decat ne-am putea imagina.

Si anume a se citi sase cluburi actualmente in ligi inferioare, chiar si esalonul cinci, clasate in fata campioanei la zi Manchester United acum nici 20 de ani, la finele editiei 1989-1990. Cat de mare e schimbarea poate fi remarcat si in acest sugestiv reportaj de la un meci in vechea Division 1, din 1989, intre o Wimbledon si Villa pe opt respectiv vicecampioana in amintitul ’90, jucat pe o arena rasa de pe harta fotbalului, Plough Lane, unde cabine portabile tineau loc de sediul clubului si vestiare…

Erau zilele lui The Crazy Gang, gasca nebuna de la Wimbledon, cu ai sai Vinny Jones si golgeterul cu centura de karate John Fashanu… Peste doi ani, incredibil dar adevarat, „durul” Jones devenea campion national in Anglia, cu Leeds United, medaliei adaugandu-i un tatuaj pe piele cu trandafirul alb, simbol al comitatului Yorkshire si al clubului sau de top.

Wimbledon, incheind pe locul 8 in 1990, la egalitate de puncte cu Southampton, a pierdut in ultimul joc, disputat acasa, cu 0-2 in fata lui Barrow, micsorandu-si sansele sa prinda un loc de baraj pentru promovarea in liga a patra. La randul ei, Southampton, desi joaca in fata unor asistente respectabile pe St. Mary’s, are sanse mici sa prinda acelasi baraj pentru accederea in liga a doua.

De fapt, de la locul 7, ocupat in ’90 de Southampton, si pana la pozitia a 12-a, s-au regasit doar cluburi ce actualmente se regasesc inafara Premier League. Pe noua se clasa Nottingham Forest, ce pare a-si fi acontat un loc in barajul de accedere in elita, fiind urmata de Norwich City, acum lidera ligii a III-a, si QPR si Coventry City.

In urma lor, surprize surprize, tocmai Manchester United, pe 13, cu linia de clasament 13  9  16  46-47  48p, in ceea ce s-a dovedit ulterior a fi ultima clasare a „Diavolilor rosii” in a doua jumatate a ierarhiei. Asadar Alex Ferguson a trecut si prin asemenea incercari inainte de a deveni Sir, multiplu campion al Albionului si dublu cuceritor al Champions League.

Insa in vreme ce United a tot urcat de la acea modesta clasare in ’90, nu mai putin de 12 cluburi participante in respectiva editie a elitei, Division One, au luat-o pe panta la vale, astazi regasindu-se inafara Premier League. Si anume cele sase clasate deasupra celor de la Old Trafford, incluzand-o pe surprinzatoarea Wimbledon, pe opt, de altfel unica trupa inafara campioanei de-atunci Liverpool ce a suferit mai putin de 10 esecuri de-a lungul campaniei, plus Crystal Palace, Derby County, Luton Town, Sheffield Wednesday, Charlton si Millwall, ultimele doua din Londra, si care recent s-au duelat intr-un derby local al ligii a treia. Iar „Palarierii” de la Luton, clasati pe locul 2 in esalonul cinci, inca spera la promovarea automata in dauna liderei Stevenage.

12 din 20, aceasta e schimbarea la fata a Premier League, in mai putin de doua decenii… Cat despre Liverpool, ei bine ea a fost campioana in acel mai ’90, cu un avans de 9 puncte in fata vicecampioanei Aston Villa respectiv cu 16 in fata lui Spurs, urcata si ea pe podium in ceea ce avea sa fie ultimul sezon cu numai doua puncte acordate la victorie.

Insa de cand s-a trecut la 3 puncte la victorie, altele au profitat si-au luat coronita, „Cormoranii” devenind cel mult vicecampioni, de fapt in doar trei randuri, si anume in sezonul imediat urmator, 1990-1991, dupa niste „Tunari” cu un unic esec, apoi in 2002 si anul trecut, in urma lui United. Dar pe cand in editia trecuta echipa lui Benitez ii spulbera pe cei din Manchester pe Old Trafford, cu 4-1, un semn al reculului este esecul din weekend, 2-1, ce i-a subtiat spaniolului sansele de a-si pastra intact portofoliul de calificat cu regularitate in Champions League. In 2005, triumful de la Bosfor l-a salvat pentru acel loc 5 in campionat, dupa Everton, dar acum nimic altceva decat o recolta mai consistenta decat ale contracandidatelor Spurs, Manchester City si Villa, l-ar putea readuce in liga asa-zis a campionilor.

Din liga a saptea in 2006, la Mondial contra Italiei!

In 10 iunie 2009, pe platourile sud-africane din Pretoria, un anume Shane Smeltz deschidea scorul intr-un meci amical impotriva campioanei mondiale Italia. Shane si mai cum? Smeltz. „All Whites” aveau finalmente sa cedeze cu 4-3 dar in toamna si-au procurat biletele pentru a se reintoarce in Africa de Sud: 1-0 si 0-0 la baraj cu Bahrain.

Iar aseara „albii” neo-zeelandezi au fost plasati in Grupa F, a Italiei, pe care o vor intalni joi 24 iunie 2010. Intr-un meci de Cupa Mondiala. Smeltz se va reintalni cu Squadra Azzurra.

Golul contra Italiei n-a fost insa unicul in care nouarul lui Gold Coast United a deschis baierele jocului. Prima sa reusita la echipa nationala, in 2006, pe cand evolua in liga a saptea engleza, la micuta dar cunoscuta Wimbledon AFC, a coincis cu primul gol al partidei amicale disputate in Chile, finalmente sud-americanii calificati si ei in Africa de Sud intorcand rezultatul la 4-1.

Mai apoi, Smeltz avea sa devina cunoscut in insula britanica, si nu doar la Mansfield Town, Wimbledon ori Halifax, pe unde s-a perindat vreme de doi ani, inscriind golurile de 1-0 si 2-1 in amicalul cu Tara Galilor, disputat la Wrexham, de unde „verisorii” mult mai putin celebri ai All Blacks plecau neinvinsi, 2-2. „Dubla” sa venea tocmai la finele periplului englez, in acea vara de 2007 intorcandu-se in Noua Zeelanda, la Wellington Phoenix.

L-am vazut jucand pe nouarul nascut la Goppingen, in Germania, intr-o sambata rece de toamna tarzie, undeva in sud-vestul Londrei, cand a fost introdus tarziu in joc pentru AFC Wimbledon. Mi s-a explicat ca internationalul amatorilor era in recuperare dupa o accidentare, fiind folosit ca rezerva. Shane n-a schimbat soarta jocului, ramanand 0-0, insa per total a contribuit cu 26 „boabe” in 61 aparitii, dintre care 11 ca inlocuitor, pentru londoneza ce in respectivul sezon 2005-’06 avea sa stagneze la nivelul sapte.

Smeltz n-a excelat insa doar pentru „Domni”, strangand deja 15 goluri in 26 aparitii pentru Noua Zeelanda, cu care-l depaseste pe poate cel mai cunoscut fotbalist al insulei din emisfera sudica, si anume Wynton Rufer. Cine nu si-l aminteste pe zdravanul varf din tata elvetian si mama Maori ce a facut pasul din fotbalul Tarii Cantoanelor in Bundesliga, unde a excelat cu Werder Bremen, castigand nu doar campionatul si DFB Pokal ci pana si defuncta Cupa Cupelor?

Ei bine, Rufer a avut sansa sa prinda un turneu final de Campionat Mondial, drept cel mai tanar component al neo-zeelandezilor la vremea Mondialului spaniol, pe cand avea 19 ani, iar nouarul de 28 ani desemnat Jucatorul Anului in Oceania in 2007 si 2008 va fi si el acolo, piept in piept cu Chiellini, dupa ce a contribuit din plin, golgeter fiind, cu 8 reusite, la calificarea „buturugii mici” la FIFA World Cup 2010. Smeltz, golgeterul absolut al „albilor”…

Pentru a pune si mai bine in lumina abisul de nicaieri din care a rasarit pe scena mondiala „All Whites”, antrenata de Richard Herbert, 48 ani, un fundas titular pentru invinsa Noua Zeelanda la Cupa Mondiala din ’82, sa mentionam ca din firava „conexiune” britanica, in ale carei ligi evolueaza cei mai multi expatriati „Kiwi”, si mai putini sunt jucatorii ce ies in prim-plan.

De departe, lider ar fi Ryan Nelsen, veteranul capitan de 32 ani, ancora si in remiza 0-0 cu Liverpool FC. Da, sesarul lui Blackburn Rovers e ca o stanca si e nadejdea „albilor” sa nu incaseze mai … mult decat norma la Mondial, intr-un parteneriat devensiv cu recordmanul all-time de aparitii la nationala,cu 65 selectii, Ivan Vicelich, 33 ani, intors la Auckland de la Roda Kerkrade.

 In rest insa, ar mai fi Rory Fallon, numarul 14 la divizionara secunda Plymouth Argyle, autor al unicului gol al barajului cu Bahrain, cap in minutul 45 al returului din 14 noiembrie, cand arabii ratau un penalty dupa pauza, si Chris Wood, aflat in lotul lui West Bromwich Albion, dar care nu prinde „banca” pretendentei la revenirea in Premier League. Pe banca de rezerve, sambata, a stat in schimb Kris Bright, un alt numar 14, neutilizat de Shrewsbury Town, in esecul cu 1-0 din jocul de liga a patra cu Bournemouth. Si sa revin la Fallon, „verzii” sai au pierdut si ei sambata, 0-1 acasa, si se cufunda incet, pare-se, spre liga a treia…

La nord de Zidul lui Adrian, in Scotia, decarul Chris Killen, si el de 28 ani, a ajuns si prin Champions League cu Celtic Glasgow, fiind colegul din atac al lui Smeltz, adaugand o „dubla” in acel 3-4 cu Italia, iar Old joaca la Kilmarnock. 

Liga neo-zeelandeza e o necunoscuta, putine amanunte parvenind despre nivelul valoric al competitiei ce alimenteaza majoritatea lotului lui Herbert. Iar „stranierii” sunt putini si pe la cluburi marunte, ceea ce nu-i impiedica insa pe „albi” sa dea piept cu Slovacia, in partida lor de debut din 15 iunie. Un duel al nepoftitelor care au dat cu nonsalanta buzna. Bravo lor!

Cat e cota pentru un gol al lui Smeltz ori Killen in Africa de Sud? Daca ar fi sa ne luam dupa locul 156 ocupat acum 2 ani in ierarhia FIFA Coca-Cola, nu le-am da „albilor” de-un bob speranta. Dar pana si in 1982, la primul lor Mondial, insularii au marcat intr-un 2-5 cu Scotia, dupa ce fusesera pusi la punct de Brazilia, cu 4-0, si Uniunea Sovietica, 3-0. Iar cum i-am vazut prin Londra ca sunt de seriosi si ambitiosi, pasionati de sport si talentati, n-as crede ca vor incasa un alt 2-12. Mingea rotunda le poate deveni incet o buna companioana, aidoma balonului oval…

Crema de sub cupola cu tepi

Crema tenisului mondial masculin a descins in Londra, cu ocazia barclays ATP World Masters Tour. Primii opt in ierarhie, duelandu-se in grupe parca importate din competitii sportive pe echipe, si cu un britanic printre ei. Andy Murray, un fiu al Scotiei.

Tabelul competitiei masculine domina curtea interioara de la Wimbledon, intre Central Court si Court 1.

Care a si dat la o parte cortina turneului, 6-3, 3-6, 6-2, dupa ce demarase cu un 5-0 in 22 minute, in fata argentinianului Del Potro, locul 5 mondial. Un insular in varsta de 22 ani, dispunand de un sud-american de 20, nu intr-o reeditare a razboiului Malvinelor…

Ce-i interesant despre aceste zile de tenis la cel mai inalt nivel tine insa si de localizarea evenimentului. Nu la All England Lawn&Tennis Club, sediu situat in sud-vestul Londrei, in inverzitul si traditionalul Wimbledon, ci la O2 Arena, acea labartata cupola cu tepi din ecranizarea cu James Bond, campata aidoma unui cort extraterestru, undeva pe malul sudic al fluviului, in tuguiul peninsulei Greenwich.

Ce aduce nou aceasta repozitionare a tenisului, de pe iarba Wimbledonului in sala complexului cu nume de furnizor de servicii de telefonie mobila? Beneficii atat pentru spectatori, cat si pentru jucatori.

Pentru jucatori!? Cum asa? Ei bine, e o lege nescrisa partizanatul in favoarea simpatiilor gazdelor de la Wimbledon de a oferi Central Court si in general terenurile principale celor mai bine clasati dintre britanici. Avantajul de a juca pe iarba proprie. Asta pe cand alde Dinara Safina, la vremea verii numarul unu mondial intre femei, era azvarlita pe terenurile periferice ale complexului de inalta tinuta. Un Murray probabil nici nu mai stie prea bine cum arata alte terenuri decat cel Central.

In O2 in schimb, fiecare tenisman isi asteapta randul si democratia e impartita si pentru purcei, si pentru catei. Pe acelasi teren de sub o cupola atat de mult blamata, atat de nefunctionala in opinia multora, la ora cumpenei dintre milenii, cand, intr-adevar, megainvestitia parea a fi devenit un „elefant alb”, un proiect muribund din fasa, miliarde aruncate pe malul Tamisei.  

Iata insa ca i s-a gasit utilitatea, fiind de fapt multifunctional. De la concerte de muzica, incluzand cel al Madonnei, pana la recentele Campionate Mondiale de gimnastica, iar acum, o noutate, tenisul.

Madonna, "aterizata din spatiu", intr-o coreografie scenica de exceptie, in timpul concertului din vara in O2 Arena

E bine si pentru spectatori. Putini muritori de rand isi permiteau luxul de a prinde un bilet la Wimbledon, ale carui destule meciuri se derulau si cu suficiente locuri lasate libere, pentru ca angajatii sau simpatiile ori prietenii angajatilor ori simpatiilor diverselor companii ce-si asigurasera pe cai comercial-corporatiste locurile lor in jurul dreptunghiurilor verzi nu catadicsisera finalmente sa onoreze cu prezenta.

In plus, Wimbledon e cochet, capsuni cu frisca si sampanie, bonomie de moda veche, dar nu intr-atat de extins. E oarecum exclusivist. O2 in schimb e pentru norod, mai mare, cu 17.500 locuri, si extrem de putine dintre acestea de un alt rang. Uniformitate si incluziune prin diversitate. Si un baietel dintr-o familie nevoiasa, de pe-acolo, din estul Londrei, dar de pe malul nordic, atat de „mai altfel” decat inverzitul Greenwich, poate prinde cu taticul sau un loc, inspirandu-se din arta cu racheta a urmasului lui Henman si intrebandu-si parintele cand incepe si el orele in preajma fileului.

Indirect, un imbold pentru regenerarea tenisului la nivelul juvenil si in general al maselor, in Regatul Unit. Atat de zgarcit in oferta de campioni pe scena mondiala. Atat de optimist acum, cand intre aspirantii la glorie suprema se regaseste si un britanic, fie el scotian si nu englez.

Acest turneu la O2 e in pas cu tendintele evidente ale globalizarii, tenis pentru mai multi, o nivelare prin devalorizare, sapand incet la temelia unui emblematic Wimbledon, atat de inradacinat in malul de care incet-incet ne indepartam.

Iar in crema jocului se va remarca Roger, ce ne zambeste cu crema pe fata si Gillette la purtator, nu ca Napoleon, cu o mana folosind racheta de tenis si cu cealalta ingrijindu-se de aspectul sau facial, aparandu-si concomitent amicul din reclama TV cu cei trei muschetari, Thierry cel cu mana pe lama de ras dar si pe minge.

Vom afla curand cine va triumfa, cine va lua potul, acolo unde recent si Marian Dragulescu sfida legea acceleratiei gravitationale si dadea Romaniei si mai mult aur. Unii aduc aur, cu sudoare si repetitie, altii iau aerul romanilor intr-o tara cu munti ca ai nostri care aur poarta. Iar noi?

Cladirea terenului principal de la Wimbledon, Centre Court, vazuta dinspre poarta 5. Wimbledon inseamna traditie, istoria jocului dar si emfaza. Nu e multora accesibil... De aceea Murray se poate astepta in O2 sa fie incurajat de un spectru mai larg de suporteri

Northwich si Norwich in turul doi

Pentru prima oara in Cupa Angliei un joc a fost difuzat video in direct si exclusiv pe pagina de internet a federatiei dar mai putin surprinzatoare a fost eliminarea inca din turul intai a 6 cluburi profesioniste de catre “buturugi mici”.

Dupa 6 tururi preliminare, The F.A. Cup a strans la start in First Round Proper, turul intai, si cluburile profesioniste din ligile a treia si a patra, editia cu numarul 129 intrandu-si astfel cu adevarat in drepturi. In cele 40 de meciuri s-au regasit asadar si dueluri intre David si Goliath, si nu doar jocuri intre echipe amatoare, ca pana in runda precedenta. Iar recompensa a crescut pe masura, la 18.000 lire sterline din partea federatiei pentru calificarea in runda secunda.

Iar cine asteapta turul trei din primul weekend al lui 2010 pentru intrarea in cursa a prim-divizionarelor, sa ia aminte totusi ca in primul tur s-au aliniat la centrul terenului 8 castigatoare ale Cupei Angliei. Ca traditia, palmaresul ori esalonul superior nu inseamna totul au aflat si cateva dintre triumfatoarele din trecut, eliminate fara mila.

In uvertura, vineri, au fost programate 3 jocuri in nocturna, Sven-Goran Eriksson si a sa Notts County, o castigatoare a competitiei in 1894, mergand mai departe in dauna unei alte grupari din liga a patra, Bradford City, la randul ei triumfatoare in 1911. Southampton, retrogradata in primavara in esalonul trei si pornind la drum cu 10 puncte penalizare datorita unor nereguli financiare, si-a indulcit amarul din campionat cu un 3-2 in Cupa Angliei la Bristol, pe terenul lui Rovers, o colega de esalon, in fata a 6.446 spectatori.

Sambata la amiaza, in meci televizat, o aparitie in premiera in turul intai pentru Paulton Rovers, un club vechi de 128 ani din comitatul rural Somerset, undeva la piciorusul insulei sub forma de iepuras, activand in Zamaretto League Division One South and West, un fel de esalonul opt. Dar surpriza nu s-a produs, “Canarii” abia cazuti si ei in liga a treia spulberandu-si amfitrionii: 7-0 pentru Norwich City. Cu Delia Smith presedinta, renumita autoare de carti culinare, si scotianul Paul Lambert la timona, preluata de fostul mijlocas al Borussiei Dortmund in aceasta toamna, „galben-verzii” au regasit ingredientele care le-au realimentat pofta de gol…

Apoi, in grosul jocurilor, respectand ora traditionala de start, cincisprezece, s-au regasit altele 3 purtand doar pecetea ligii a treia, Coca Cola League One. Tragerea la sorti fiind complet aleatorie, fara capi de serie ori diferentieri in privinta gazduirii intalnirii, asemenea imperecheri ale unor potentiale favorite ale turului I sunt inevitabile.

Iar un asemenea meci l-a inceput si romanul Adrian Patulea, in atacul lui Leyton Orient Londra, ce-l aducea in vara de la Lincoln City. La Liverpool, in fieful lui Tranmere Rovers, ce-l demitea recent de la carma pe John Barnes, The O’s au scapat cu fata curata, 1-1, intr-una dintre cele 7 remize ale rundei, ce sunt rejucate in aceasta seara de marti 17 noiembrie. Patulea, inlocuit in minutul 67, o fi gasind poate pe teren propriu drumul spre gol si calificare.

Dar surprizele nu s-au lasat totusi asteptate. Staines Town, trupa din urbea lui Sasha Baron Cohen alias Ali G, venind din seria sudica a ligii a sasea, s-a calificat pe terenul lui Shrewsbury, o pretendenta la promovarea in esalonul trei: 1-0. Colega de divizie a lui Staines, Bath City, reprezentand un oras universitar prolific in rugby, a invins si mai clar, 2-0, la Grimsby Town, din Coca Cola League Two, liga a patra. Diferenta de doua esaloane n-a contat in alte doua cazuri, micuta Kettering calificandu-se si ea cu un 1-0 in deplasare, la profesionista de liga a III-a Hartlepool, iar Oxford United, candva o prim-divizionara, scufundata acum in divizia a cincea, bucurand peste 6.000 de fani cu un 1-0 in dauna lui Yeovil Town, la randul ei o “buturuga mica” pana mai ieri.

Ca liga a cincea are nucile ei tari a dovedit-o si York City, ce a intors in ultimele 5 minute rezultatul la 3-2 in fata profesionistei Crewe Alexandra. Tragand linia si adunand, cinci grupari profesioniste au fost trase pe dreapta de echipe dinafara Football League.

Iar apoi, sambata dupa-masa, in premiera absoluta in Cupa Angliei, un joc a fost difuzat video in direct pe pagina virtuala a federatiei engleze, www.thefa.com. Un meci de fapt de liga a treia, intre Oldham Athletic si Leeds United, colege de esalon si in 1992, cand oaspetii, pe-atunci cu Cantona, Strachan ori McAllister, cucereau ultima editie in elita inaintea lansarii Premier League. Dar semifinalele de Cupa Angliei cu remize si rejucari pierdute in fata lui Manchester United, in 1990 si ’94, cand si retrograda din prima liga, nu i-au tinut acum de cald lui Oldham: 0-2. Leeds s-a calificat in experienta in direct pe internet.

Daca n-ar fi falimentat Setanta, canalul prin satelit irlandez ce avea drepturile de difuzare, nici Football Association n-ar fi apelat la o asemenea solutie. Iar duminica onoarea televizarii i-a revenit canalului terestru ITV1, ce a mirosit surpriza langa Manchester, la Northwich, locul 16 datorita unei penalizari de 10 puncte in seria nordica a ligii a sasea, ce a eliminat-o intr-o surpriza-soc pe Charlton Athletic, o prim-divizionara pana in 2007. Riley, un barman de 20 ani cu jumatate de norma, a marcat in minutul 81 in dauna castigatoarei din 1947 a F.A. Cup!

Cu un nume predestinat, Northwich Victoria a fost inclusa in urna tragerii la sorti a turului doi, cu premii de calificare de 27.000 lire sterline, derulata in transmisiune directa pe acelasi ITV1 imediat dupa jocul surpriza. Iar ca emotiile sa-i fie iute curmate, a iesit prima din urna, pentru jocul din 28 noiembrie, acasa cu Lincoln.

Insa turul intai s-a incheiat abia luni seara, odata cu derbyul londonez Millwall – Wimbledon, colege in 1990 in prima liga, cu “Leii” acum in esalonul trei iar oaspetii in cinci. Dar ce mai oaspeti, blazonati cu cucerirea Cupei Angliei in 1988, in fata favoritei Liverpool! De asemenea succes n-a avut parte Millwall, in finala din 2004, 0-3 cu Manchester United, dar derbyul de pe The Den a fost inedit mai ales prin faptul ca a fost preluat de 31 posturi TV, printre care si Sportklub, insa niciunul din… Albion. Paradox ce mi-a amintit de exclamatia unui amic, fan Wimbledon, pe cand erau afisate pe Sky Sports rezultatele din ligile “mici”, dupa ce fusesem la jocul de liga a saptea cu Leyton, 0-0 in decembrie 2005: “Ha, ha, uite-ne numele la teve! Asta-i marele pas, intr-o buna zi sa fim si televizati, de exemplu intr-un joc de turul I al Cupei Angliei, pentru ca nu suntem fiste cine, ci urmasii unei castigatoare”.

Viziunea lui Nick s-a conturat, dar pentru telespectatori din Albania ori aiurea. Aici, jocul l-au vazut doar cei 9.500 spectatori, dintre care 3.339 fani oaspeti, prezenti la Millwall – Wimbledon 4-1. Inegalabila F.A. Cup in forma pura.

 

Comentatorul n-a ajuns langa Wembley

Legendarul Ryan Giggs, campion al Albionului si finalist la zi al Champions League, va trebui sa reuseasca cinci calificari pentru prezenta in finala din 15 mai 2010 a Cupei Angliei, pe care Manchester United n-a mai cucerit-o din 2004, dar anonimul atacant Bobby Traynor si-a acontat deja din partea Football Association doua bilete VIP la acelasi ultim act de peste 7 luni, desi a fost eliminat cu a sa Kingstonian din The F.A. Cup.

 In fiecare debut de sezon, in care nestiute cluburi amatoare transpira aproape neluate in seama in doua tururi preliminare si 4 runde calificatorii ale Cupei Angliei, populara competitie lansata in 1871 lasa macar senzatia ca este a tuturor, oferind si ‘buturugilor mici’ sansa unor zile de glorie si a amintirilor de-o viata.

 In ianuarie, cand in The F.A. Cup intra si prim-divizionarele, altele vor fi datele problemei, dupa cum bine stiu cluburile non-profesioniste, a caror ultima performanta de a elimina o grupare din elita a fost opera lui Sutton United, o sud londoneza, in dauna lui Coventry City, in 1989, insa pana atunci suficiente sunt ocaziile in care jucatori si echipe isi pot trambita numele.

 M-am intors la arena lui Wembley Football Club, din preajma marelui stadion londonez, unde asistam la eliminarea cu 3-2 a localnicilor, de catre Basildon United, deja in turul extrapreliminar, pentru a vedea cum se descurca Hendon F.C., chiriasa locului, in fata unor oaspeti din Kingston, nu… Jamaica ci de pe Tamisa, in atac cu un castigator al trofeului “Best Player” in runda calificatoare precedenta.

 Ne-am strans mai multi decat la jocul lui Wembley F.C., ca doar e deja Second Round Qualifying, mai exact 226 spectatori, dupa cum aveam sa aflu ulterior, insa la arena Vale Farm n-a ajuns un nume sonor in lumea fotbalului din Albion.

 Martin Tyler, cunoscutul comentator inclusiv al unor finale de Cupa Angliei, tocmai consemnase de la Fratton Park, pentru Sky Sports, jocul de Premier League dintre Portsmouth si Everton Liverpool. Mai intai monitorul si microfonul, abia apoi rolul de antrenor al echipei secunde a lui Kingstonian…

 Dar in atacul lui Kingstonian s-a aliniat Bobby Traynor, autor al unui hat-trick in turul precedent, in care sud londoneza se impunea cu 4-1 pe litoral, la Bognor Regis, tripla ce-i asigura titlul de jucator al rundei si biletele in loja Wembleyului la finala, in baza votului a peste 1.000 de microbisti, intr-un concurs dat de Football Association pe mana lui Ricky George, la vremea sa erou al competitiei, cu un inca de generic gol antologic in prelungiri, intr-un Hereford United – Newcastle 2-1, in ’71. Si Traynor aproape ca l-a copiat cu o “bomba” deturnata din vinclu dar Kingstonian tot s-a desprins mai apoi, 0-1 in minutul 16, prin Carl Wilson-Denis.

 Dupa pauza, gazdele in verde si-au amintit ca joaca pe teren propriu in umbra marelui Wembley, unde triumfau de trei ori in F.A. Amateur Cup, si au egalat in minutul 59 prin fundasul Casey Maclaren, intrat inaintea pauzei langa fratele sau mai mic, sesarul Kevin. Iar cand putini se mai asteptau, in minutele de prelungire, bulgarul Lubomir Guentchev, o alta rezerva, a fost faultat in careul lui Kingstonian, iar Harry Hunt, abia intrat in joc, in urma unei scene gen “nu-mi lua mingea, eu bat” intre Drogba si Ballack, si-a deposedat de balon colegul O’Sullivan si a transformat precis: 2-1. Salvarea sa.

 Hendon calificata si cu un premiu de 4.500 lire sterline in buzunar din partea federatiei, Kingstonian eliminata iar Martin Tyler ramas pe drumul spre Wembley doar ca si comentator de televiziune. Dar Tyler si-a trait veacul ca jucator, la roz-ciocolatia Corinthian Casuals de unde scriam nu demult, in niste vremuri in care amatoarea nu neaparat se alinia an de an in Cupa Angliei. “Era un adevarat privilegiu sa joci in competitie, fie si in rundele incipiente”, dupa cum rememoreaza comentatorul.

 Rasfoind apoi programul de meci al calificatei Hendon F.C., n-am fost tare surprins sa aflu ca “verzii” nord-vest londonezi nu sunt inediti doar prin vecinatatea cu Wembleyul, ci au in palmares si obscura European Amateur Champions, datand din 1973, si i-au avut in randurile lor pe Rod Haider, cu 65 selectii in reprezentativa de amatori a Angliei, si Iain Dowie, varf cu 12 goluri in 59 de aparitii pentru Irlanda de Nord, pe care-l cedau lui Luton Town pe 30.000 lire pentru calitatile sale ofensive si nu de inginer cu masterat angajat de British Aerospace.

 Hendon va fi asadar una din cele 40 de gazde ale celei de-a treia runde calificatorii, de sambata 10 octombrie, cand miza disputei cu Ashford Town va fi 7.500 lire. Creste potul pe Vale Farm, la o aruncatura de bat de Wembley. Cutezatoare in F.A. Cup, gazda Hendon are insa handicapul unei inhibitii in liga, unde desi reusea promovarea in esalonul sase, Conference South, in 2004, refuza sa-si preia locul, lipsa de ambitie a “verzilor” determinandu-l pe antrenorul Dave Anderson sa-si mute traista la Wimbledon, pe care o ducea imediat in divizia a opta, Isthmian First, un prim pas al progresului ce-i regaseste azi pe galben-albastri in preajma podiumului anticamerei profesionismului, liga a cincea. Unii renasc, pe cand Hendon, fondata in 1908 sub numele Christ Church Hampstead, se multumeste cu postura de chiriasa la Wembley F.C.

 Iar lui Hendon nu-i va fi usor contra lui Ashford Town, club din comitatul Middlesex, din vestul Londrei, calificat cu un umilitor 10-0 in fata lui Badshot Lea, stoarsa dupa o rejucare victorioasa cu Lingfield, in urma unui 4-4 ca la table in jocul initial, in care revenise de la 4-1 in minutul 67. Sunt rundele scorurilor mari, sunt tururile unor antrenori ca Tony Beckenham, de pe banca lui Lingfield, agent de asigurari pentru Lloyds, de la noua la 17, si-apoi manager de fotbal. Sunt rundele unor vechi si ilustre uitate de lume…

 De exemplu, pentru a se alinia in caderea de cortina a turului din weekend, contra rivalei locale Stalybridge Celtic, infiintata exact acum un secol, recent fondata FC United of Manchester, aparuta intr-o reactie de fronda la preluarea lui Giggs&Co. de Malcolm Glazer, a trecut in prealabil cu 3-1 de F.C. Sheffield, pornita la drum in incetosatul 1857. Pe drumul spre Wembley mai e inca si Bradford Park Avenue, aparuta in 1863, ce se va deplasa la Buxton, dar nu si galeza Merthyr Tydfil, invingatoare in 1987 a Atalantei, 2-1 in Cupa Cupelor. Sita cerne…

Nu Kewell ci Kedwell, Patulea si Harris

Pe cat de impetuos demareaza – conform traditiei – sezonul competitional in Albion, nu-i de mirare ca Blue Square Premier, liga a cincea, mai exact prima sub esaloanele profesioniste din The Football League, si-a derulat deja runda a cincea.

In care s-a remarcat un acelasi nume, printre cele ale marcatorilor. Harry Kewell, „cangurul” candva la Leeds United si Liverpool FC, a sarit pe malul Bosforului, insa undeva in sud-vestul Londrei straluceste un anume Danny Kedwell. In editia trecuta, Main contribuia din postura de golgeter al lui Wimbledon la promovarea galben-albastrilor in esalonul cinci. Acum, Main a intrat in joc doar spre final, cand Kedwell a marcat din nou, reusind unicul gol al partidei disputate la Altrincham: 1-0 pentru londonezi.

Kedwell inscrisese si golurile victoriei cu 2-1, in deplasare la Kettering, semnand o ‘dubla’ si la mijlocul saptamanii, intr-un 4-0 acasa, cu Salisbury. Asadar Wimbledon la a treia victorie succesiva, mereu cu Kedwell strangand puncte pretioase. Galben-albastrii au deja 10 din 15 posibile, desi au evoluat de 3 ori in deplasare, ocupand un loc de baraj play-off. Iar sambata viitoare, la Fans Stadium, arena fosta a lui Kingstonian, din sud-vestul Londrei, soseste lidera Oxford United, pe care Wimbledon, cu o victorie, ar egala-o la puncte. Ce zici, Kedwell?

Pe cand si in campionat, Patulea?

Iar de la Wimbledon si Kedwell, la Cupa Ligii, in al carei tur secund, saptamana viitoare, singurul club profesionist englez aliniind un jucator roman primeste vizita unei grupari din Premier League. Dupa ce Colchester United ii demola cu 7-1 pe „Canarii” lui Norwich City, chiar pe terenul acestora, surprinzatoarea invingatoare la scor era adusa cu picioarele pe pamant, acasa, tocmai de un roman, Adrian Patulea, ce inscria in minutul 2 pentru Leyton Orient, in jocul din turul I al Carling Cup.

Londoneza s-a impus finalmente cu 2-1 iar acum „The O’s” vor primi la Brisbane Road vizita lui Stoke City. Patulea are prilejul sa se remarce, in dauna unui club din elita dar care totusi opereaza dupa reteta cumparaturilor ieftine, sub pret, pentru a se descurca financiar. Unor asemenea cumparatori merita sa le iei ochii…

Pe cand insa primul gol pentru Patulea si in campionatul ligii a treia? E nevoie, pentru ca Leyton Orient sufera pe teren propriu, fiind invinsa cu 2-1 atat de Oldham cat si de concitadina Charlton, doua „Athletic”. Ii prieste in schimb in deplasare, pornind campania cu un succes la Bristol Rovers iar acum remizand la trei la Yeovil…

Si apropo de atacanti din esalonul trei, Neil Harris a avut parte de zile fripte din partea arbitrului, conform unei istorisiri inedite din publicatia South London Press. In primul rand, pentru cei care ezita in a-l identifica pe Harris, varful de 31 ani este golgeterul all-time al „Leilor” lui Millwall Londra, dupa ce anul trecut a depasit stacheta inaltata de renumitul Teddy Sheringham candva acum doua decenii.

Ei bine, atacantul trupei ce a ratat in luna mai pe Wembley promovarea via play-off in liga a doua s-a vazut trimis la vestiare de arbitrul unei recente dispute din Coca Cola League One, pe motiv ca verigheta de la inelar era un… pericol, conform ridicolelor normative legate de siguranta si sanatate, ce sugruma tot mai mult mersul firesc, natural al lucrurilor in societatea britanica. Dar cum Harris avea degetul umflat, in urma unei taieturi, nu si-a putut scoate cu una cu doua verigheta de pe inelar, asa incat a fost necesar un sprint la vestiare, plus mobilizarea medicului echipei, ba chiar si a unui angajat din echipa de mentenanta a stadionului, cu un cleste in dotare! Sa auzi si sa nu crezi.

Iar daca ziua lui Harris a fost intuncata de incapatanarea arbitrului, in schimb deplasarea lui Millwall, pentru jocul de marti de la West Ham, din turul II al Cupei Ligii, a fost umbrita de decizia forului organizator de a repartiza doar 1.500 bilete fanilor „Leilor”. E evident ca tribunele de pe Upton Park nu s-ar umple la un joc din faza incipienta a Carling Cup, asa incat numarul restrans de bilete are de-a face doar cu binecunoscuta rivalitate peste decenii intre cele doua londoneze, vecine in zona, in estul capitalei. De frica sa nu iasa scantei, au alocat 1.500 bilete, cat pentru a controla fara prea mari batai de cap grupul suporterilor vizitatori. Si uite asa se dilueaza tot ce insemna o adevarata atmosfera de derby local. Din nou, de dragul… sigurantei si sanatatii. Aceleasi normative si reguli birocratice.

Culmea ironiei e ca pana si fanii lui West Ham s-au declarat nemultumiti si neplacut surprinsi ca lui Millwall nu i s-au alocat macar 4.000 bilete. Credeti ca restul de 2.500 se vor vinde? Nu prea… Peluza va ramane goala, incasarile vor fi mai subtiri, ambianta va fi mai neutra. Pacat. Si poate s-o mai gasi si-acolo un arbitru chitit pe inelarul golgeterului.

„Palarierul” Mick n-a mai cedat si dupa 21 de ani

Scriam recent ca doua cluburi acum surghiunite, ce nu demult jucau in prima liga, au deschis balul in Blue Square Premier, liga a cincea, semiprofesionista, prima sub The Football League. Fie a fost doar o indiscretie a programului computerizat de schitare a tintarului competitional, fie a fost o imperechere voita, pentru a atrage si mai mult atentia asupra tot mai popularei divizii de top a National Conference, cert e ca Wimbledon si Luton Town au dat piept in etapa inaugurala, pe The Fans Stadium din Kingston, undeva in sud-vestul Londrei, la o aruncatura de bat de Tamisa ori Twickenham, stadionul de rugby.

9 aprilie 1988. Anglia nu se mai distreaza prin fazele finale ale cupelor europene, fiind suspendata din competitii, dar „se scufunda” intr-un fotbal vlaguit de idei si conflicte. Problemele aveau sa se vada la Euro ’88, de unde un june Tony Adams si Albionul erau eliminati fara vreun punct in traista. Dar viata merge inainte, si mai ales batrana F.A. Cup. Pe White Hart Lane din Londra, arena a lui Tottenham, un inedit duel in semifinala Cupei Angliei. Luton Town contra Wimbledon, din sudul Londrei. Asadar „The Dons” doar au trecut Tamisa, pe cand „Palarierii” n-au avut nici ei mult de rulat spre sud, dinafara centurii „Orbital” M25.

In cealalta semifinala, pe Hillsborough din Sheffield, Liverpool – Nottingham Forest. Da, da, a fost si in ’88. Aldridge doua, respectiv Clough, tanarul fiu al regretatului antrenor al „Padurarilor”. Asadar nu doar nepotisme ci ce naste din pisica… 2-1 pentru Liverpool. Un an mai tarziu, acelasi stadion, aceeasi semifinala, dar o regie de cosmar… „Hillsborough disaster”.

Iar in Londra avea sa fie decisa presupusa invinsa a finalei de pe Wembley. Wimbledon ori Luton? Buturuga mica. 2-1 pentru „Gasca nebuna”. John Fashanu si Dennis Wise, respectiv Mick Harford. Anii au trecut si in 8 august 2009 acelasi Harford ce marca pentru Luton in semifinala pierduta i-a condus pe „Palarieri” in jocul contra urmasei teribilei Wimbledon.

Acum n-a mai pierdut, ci a remizat la unu, ba chiar ar fi castigat, daca golgeterul gazdelor, Main, n-ar fi egalat pe final. Luton, retrogradata din fotbalul profesionist in luna mai, a pornit asadar la drum cu o remiza externa. Luton n-a cazut insa de slaba ce-a fost ci a fost practic condamnata la surghiun. Cum poti supravietui cu o penalizare de 30 puncte dictata inca inaintea inceperii campionatului. Astfel a pornit Luton la drum in vara trecuta si deznodamantul a fost implacabil. Remarcabil este insa ca „Palarierii” si-au aratat valoarea, cucerind trofeul Johnstone Paint, rezervat trupelor profesioniste din ligile a treia si a patra, un fel de Cupa Ligii pentru doar aceste doua esaloane: 3-2 in finala cu prelungiri de pe Wembley, contra lui Scunthorpe. A fost palma data de Luton unui sistem care a imbrobodit-o cu 30 puncte pentru malfunctii financiare ce n-aveau de-a face cu echipa, antrenorul ei, fanii ori tot ceea ce tine de Luton Town in plan fotbalistic. Palmuita pentru chestii tinand de bani…

Asa ca Wimbledon, patita la fel nu demult, ba chiar mai crud, cand aproape isi pierdea firul istoriei in convulsii de care a aflat si Timisoara in acest deceniu, si-a gasit in Luton nu doar o colega de esalon, ci si de suferinta. De fapt, daca facem paralela si luam in considerare faptul ca Wimbledon detine cei mai educati si incarcati de materie cenusie fani din Albion, nu stiu de ce dar imi vine sa urlu din toti rarunchii senzatia ca maini invizibile si vadit interesate au ticluit planuri de a pune cu botul pe labe adevarate forte ale maselor, aici referindu-ma la Peluza Sud cu Spiritul Timisoarei si la intelectualii care pot citi printre randuri mersul lucrurilor, reuniti la meciurile „Domnilor”. Nu stiu, e doar o idee, dar prea au avut destine similare in acest deceniu…

Wimbledon 1 – Luton 1. Mick Harford isi continua truda de profesionist, indiferent de vitregiile soartei. Asa i-a fost dat lui Luton, sa fie luata anul trecut la ochi. Dar Blue Square Premier e o sansa de relansare. Harford si „Palarierii” pot prospera in Patratul Albastru. Unde nu e usor. Dar revenirea la profesionism le e la indemana. Fostul atacant prim-divizionar are sub armura un suflet mare, cu care i-ar putea face pe adversari sa-si scoata palaria in fata ‘The Hatters. Si nu mizati impotriva lui Luton cand intra in cartile Cupei Angliei…

Adevaratul vinovat e Ilie, zice unu’

Chiar m-as fi mirat sa nu fie vreunul aparandu-i pe bezmetici ori cautand vinovatii prin alta parte. Sta in talentul lor slefuit prin secole de diplomatie sa mute din vorbe sau condei barele portii, asa cum le convine mai bine, sa iasa basma curata, mai albi decat albul, ori sa arunce pisica in ograda nevinovatilor.

S-au mai irosit duminica tone de material lemnos cu un editorial estival, publicat de unul dintre cotidianele de mare audienta si prestanta din Regatul Unit. Sub titlul „Adevaratul motiv pentru toti acei derbedei in vacanta”, autoarea e de parere ca nimic nu poate opri comportamentul strigator la cer al unei anumite sectiuni a societatii britanice iesite la distractie, de la Riga si pana in West End din Londra. E poveste veche si firul istoriei, argumentele si numeroasele intrebari sunt intoarse pe toate fetele.

Subiectul a iesit din nou in prim-plan cand cu recentul exhibitionism pe fond de ebrietate, al unui britanic, undeva in Creta, pentru care s-a fript, o grecoaica facandu-si singura dreptate. Mai „adevarata” si mai transanta decat zeci echipati din banul contribuabilului, cu toate planurile lor de mentinere a ordinii publice, degeaba si ineficiente, poate chiar tacit trecand cu vederea debandada. Dar asta e treaba lor… 

Cert e ca un suvoi de comentarii ale cititorilor au inundat editia online a publicatiei, pe marginea editorialului. Majoritatea au infierat starea de fapt si si-au spus oful, sugerand propriile opinii in privinta cauzelor degradarii comportamentale a numerosilor subiecti ai Maiestatii Sale, mai ales cand e vorba sa-si suprime inhibitiile la o iesire in oras, ori pur si simplu varsandu-si frustrarea cu exemple experimentate pe proprie piele. Dar s-a mai gasit cate unu’, care sa te lase masca…

E drept, mai mereu cate un comentariu e tipic Gica Contra, doar sa toarne gaz pe foc si sa atate, ori e doar pura inventie redactoriceasca. In orice caz, comentatorul s-a semnat si a spus cam asa… „Alistair Cooke obisnuia sa remarce ca declinul comportamental al publicului a inceput odata cu Ilie Nastase la Wimbledon, a fost dospit de Jimmy Connors si a atins zenitul cu John McEnroe. Tinerii au vazut, au admirat, au realizat ca autoritatea n-are sanctiuni, si au copiat…”

Asadar radacinile s-ar regasi dupa Dumnealui pe dreptunghiul verde sud-vest londonez, in circul sportului alb, iar exemple negative ar fi niste talentate genii ale tenisului, cetateni non-britanici. Desigur. Intotdeauna vinovatii sunt altii, si nu ai nostri ca bradul, care sunt mai albi ca albul, de o moralitate si civilie impecabile, cinstiti, virtuosi, buni si talentati, cei mai cei de pe toate meridianele globului.

Ilie Nastase a fost de fapt un exceptional tenisman, oferind pe langa jocuri atractive si sarea si piperul atat de adorate de public. De aici insa si pana la a-l gasi, fie si la misto sau aruncata la biza intr-un comentariu fara noima, „buric” al degradarii comportamentale a supusilor Reginei, e ca de la pamant la planete nestiute.

Helloooo-oooo! Rusinica, rusinica! Pai restrangeti-va scandalagii umflati de alcool si alte dependente urinand in dispret si inconstienta pe monumentele batranului continent tot asa cum v-ati domesticit animalele huliganice pornite la dat cu maciuca in cap europenilor, pe stadioanele din lung si lat. Se poate?

Cat despre vorbele pline de venin si atitudinea cu un infinit complex de superioritate al destulor subiecti insulari, blestemati cu cele mai lase si degradante dintre prejudecati la adresa altor semeni de alt nat, nu e nevoie sa-i vezi „la lucru” in deplasare. Si pe teren propriu sunt la fel de breji si nesuferiti. Dumnezeu a stiut de ce i-a pus pe toti pe o insula dar ei si-au gasit calea, mai intai plutind. Acum zboara spre destinatii europene unde uda nu doar rondouri ci si statui, unde nu doar insulta localnici dar le si arata cealalta maciuca. Asta-i natia, asta-i situatia.

Din peluza lui ManU, la AFC Wimbledon 2 – FC United 0

Acum zece ani, fanii reuniti sambata undeva in sud-vestul Londrei pentru a-si incuraja echipele non-profesioniste, se intreceau in coruri de scandari la dueluri in Premier League. De exemplu la ultimul lor joc in campionat.

Se intampla in 26 februarie 2000, in runda a 26-a din elita, pe Selhurst Park din sudul capitalei… Ca si in tur, la Old Trafford, unde Wimbledon deschidea scorul prin Walid Badir iar Jordi Cruyff stabilea rezultatul final, 1-1, si in Londra „Domnii” au punctat primii, ba chiar in minutul 1, prin Euell, acelasi Cruyff junior egaland iar punctele impartindu-se… 2-2. Asadar galben-albastrii sud-londonezi, carora le palise intre timp aura de „Gasca nebuna”, nu cedau campioanei la zi a Europei! Insuficient insa pentru a evita retrogradarea, dupa destui ani buni petrecuti in elita. Campioanei ii erau insa suficiente remizele, pentru a-si apara titlul cu un avans de 18 puncte, gratie celor doar 7 egaluri si 3 esecuri inregistrate…

Ei bine, din februarie 2000 s-au scurs mai bine de noua ani iar socurile la care a fost supusa mai apoi Wimbledon plus dezamagirea unor fani ai lui Manchester United cu preluarea clubului de catre familia Glazer au dus la crearea unor noi grupari, pornind de la zero, de la baza piramidei fotbalului englez, si cladite din temelii de suporterii loiali, a caror initiativa, ca intre dizidenti care se respecta, a fost si de a permanentiza un duel amical, in verile pregatirilor competitionale.

Iar amicalul pe 2009 a avut loc sambata, pe arena lui Kingstonian, cumparata de fanii lui Wimbledon pentru noul lor club cocotat deja in liga a cincea, prima sub profesioniste. The Fans Stadium, un nume foarte potrivit. Nici ca se putea mai bine ales.

Biletul de intrare la amicalul intre non-profesionistele AFC si FC United, din Blue Square Premier respectiv UniBond League, renascand din propria cenusa dupa ce acum un deceniu puteai citi de "Domnii" prim-divizionari si surprizele ce le ofereau unor favorite ca Man United

A fost doar un joc amical dar, datorita conotatiilor sale si semnificatiilor adanci ale regenerarii pe baze etice a gruparilor, a fost de fapt mult mai mult decat un amical. Demn de luat in considerare. Cu trenul si la pas, am descins undeva in preajma Kingston Road, ce te scoate din Londra spre sud-vest, si am consemnat mai mult decat un banal 2-0. Dintr-un colt al peluzei ocupate de fanii lui FC United of Manchester. Dintr-un colt al peluzei ocupate de suporteri tineri, de varsta a doua sau chiar varstnici, dar mai ales la vreo 40-50 de ani, si care, esential, pana acum nici un… cincinal asistasera la nenumarate jocuri ale marii United, de undeva de pe Old Trafford. Un mini-reportaj dintre fani dizidenti ai lui Man U, trecuti de pe Old Trafford la FC United, dar care tot raman cu clubul mama in suflet. Doar ca nu vor s-auda de Glazer, preluarea din 2005 si indatoririle ulterioare…

Opinez ca, tinand cont de principiile de natura noncomercialista si noncorporatista vizavi de industria fotbalului a fanilor celor doua mici grupari in ascensiune, amicalul de sambata n-ar fi crescut in incrancenare nici in cazul unui joc oficial. Si asta nu pentru ca fotbalistii s-ar fi menajat, ceea ce nu e deloc cazul, prestand acelasi joc barbatesc, caracteristic insularilor, ori pentru ca suporterii s-ar fi „inmuiat” peste ani, de pe cand scandau intreg repertoriul la meciuri pe bunicele sute de mii de lire, cu miza mare, ci pentru simplul motiv ca AFC si FC United se simt oarecum in aceeasi barca, mai degraba aliate in crezuri si simtiri decat despartite de rivalitati ce, in cazul lor, dureaza exact 90 de minute. De fapt, cum o sugereaza si amicalul de sambata, sunt cluburi prietene, aliaj al experientelor traite in ultimul deceniu. De la aceasta idee ar „curge” in ansamblu partida din weekend, cu intreaga sa ambianta.

Comparativ cu incrancenarea interesata si tensiunea latenta din peluzele de Premier League, fanii rivali de sambata pareau „cazuti” din fotbalul altor vremuri, apuse in esaloanele superioare, desi traisera asemenea timpuri. Mai de moda veche, niste nostalgici incurabili, cu tot farmecul irezistibil oferit de asemenea inclinatii. Ramanand fideli principiilor si crezurilor lor, despre cum ar trebui sa „curga” lumea fotbalului veritabil, departe de panourile publicitare electronice, in culori tipatoare, un sirag nesfarsit de nume de firme, sponsori…

Pe arena Kingstonian, al carui gard de beton spre artera principala era acoperit de uriase steaguri simbolizand fratia dintre AFC Wimbledon si Busan, fluturand in vant sub tablia cu proximele jocuri, si anume Kingstonian contra Fulham XI respectiv AFC versus West Ham, panourile publicitare sunt – se putea altfel? – cele vechi si de demult. Cel din dreptul liniei de centru, cu  numele gazdei, sigla clubului si numele Football Manager. Popularul joc interactiv.

In spatele panourilor, patru tribune separate, acoperite si cu locuri in picioare, cu exceptia celei principale. Golasa intr-unul din colturi, dat fiind si pretul mai mare al biletelor, comparativ cu accesul la peluze. Iar in tribune, fani sadea. Trecuti prin purgatoriul fotbalului-comert.

In peluza lui FC United, calatori din Manchester, cu accentul de rigoare si cu tricouri ce-i deconspirau… In general in alb sau rosu ori intr-o combinatie adecvata de culori. F**k Glazer, intr-un chenar rosu. Ori mesajul confirmand conceptul de a fi liber sa faci ceea ce vrei. Liber sa intorci spatele unei Manchester United preluate de proprietari care au incarcat-o de datorii ca pe magarus, si sa imbratisezi ideea a ceea ce ti-ar fi placut sa fie albia clubului mama. Secata. Cu pieptul „gol”, doar tricourile de joc ale lui FC United. Din nou, chestie de principiu. Fara sponsor!

Ce scrie in piept, iese si pe gura. In cor. Cantecelele sunt pe liniile melodice ale celebrelor grupuri „indie” din Manchester care au remodelat imaginea urbei in aceeasi perioada in care United se regasea, dupa ani de bajbaieli, sub bagheta unui proaspat Alex Ferguson. Fanii s-au „copt” existential si fotbalistic purtandu-si pasii spre Old Trafford pe cand in oras muzica unor The Stone Roses sau Inspiral Carpets lasa gura apa industriei de profil din insula. Erau vremuri interesante in Albion si mai ales in Manchester, care renastea in epoca postindustriala, vremuri pe care fanii trecuti intre timp in aceasta inedita dizidenta nu le-au uitat.

Refrenele ca refrenele dar mai cadeau ca din senin si scandari. Gerrard e vinovat, bubuia din peluza estica, a „unitilor”. Sau Argentina. Care e dedesubtul, n-am intrebat. Repertoriul lor, secretul bucatariei interne. N-as zice ca ar avea de-a face cu Tevez. Mai degraba Maldivele decat Carlos. Dar asta e rafuiala lor.

Tricouri, scandari si, pe masura, steaguri. Bannere. Cu care a fost tapetata intreaga peluza. Fanii iti lasau impresia ca sunt inruditi, daca nu chiar frati de cruce. Unii erau preocupati doar sa converseze. Se pupau candid, ca la o placuta revedere. Palavrageau, cu spatele la amicalul prevestind un alt sezon cu asteptari de promovare. Isi impartaseau temerile, de exemplu despre un cunoscut comun atins de gripa porcina. Multe fire albe. Calvitie. Riduri de expresie. Oameni ce s-au implinit frumos, arzand lumanarea uneori la ambele capete. Pasionati de fotbalul lor, chiar daca au schimbat emblema campioanei United cu cea nu mult diferita a „inventiei” tematice FC United. Urcata in liga a saptea si inca sperand mai sus. Pe unele tricouri ale unor doamne bine scria chiar maxima infirmata, „Nu-i va prinde nici Craciunul”. Lumea fotbalului mare, „cunoscatorii”, rautaciosi de pe diverse drumuri sau chiar creduli in cursul deviat al campioanei, spusesera probabil la vremea lansarii noii entitati ca va muri in fasa. Nu i-au dat nici prima zapada si iata ca au trecut ani… Cu cateva promovari! Iar cei luati in deradere, desconsiderati, n-au ratat prilejul sa taxeze indiscretia, prin imprimeuri. Ce dragut.

Ce club de liga a saptea din lumea asta larga ar strange la peste 300 kilometri, in deplasare, o intreaga mica peluza? Greu de zis. La statie se anunta ca am fi 1.773 de platitori. Deloc rau, pentru o confruntare intre o nou promovata in liga a cincea, Blue Square Premier, si o trupa de-a saptea. Mai entuziasti sunt oaspetii, chiar si confruntati cu irosirea unui penalty. E doar un amical. Si, oricum, e doar un joc. Fotbal. Entuziast e si numarul 19, Haydon, un nume legat de fosta resedinta „originala” a vechii si decimatei Wimbledon. Haydon e de fapt mascota, nu ma intrebati ce animalut. Dar plin de viata, tinand ritmul imnului Ole Ole Ole Ole/We are the champs, We are…, din percutii cu capacul unui mare tomeron vertical. In vazul intregii tribune, pe esplanada „principalei”. Apoi a dat tura arenei, imbratisandu-se si impartind bezele inclusiv cu incercatii incaruntiti „uniti”.

Fratia actuala ma duce cu gandul la imaginea acelorasi fani, luand acum 15 ani sa zic drumul lui Selhurst Park ori Old Trafford pentru dueluri cu „saft”, de elita, intre alde Vinny Jones contra Andrei Kanchelskis. O tempora.  Putin le pasa ca au fost nevoiti, din principiu in cazul lui FC United ori din nevoi, in cazul lui AFC, s-o ia de la zero. Ba sunt chiar mandri cu statutul lor. Nealiniati. Ori mai bine zis aliniati fotbalului in varianta sa pura, geniala, putin atinsa de tentacula sportului-afacere.

Le studiez expresiile faciale si sesizez eliberarea de constrangerile dogmei fotbalului modern, comercial-publicitar. Pe care, e clar, nu mai dau doi bani. Ba unii dau, mai trec pe la Old Trafford, dar cat sa constate, cum aud, ca „United trebuie sa tot castige, pentru a strange banii sa-si acopere datoriile”. Si-mi aduc aminte de abtibildul vazut undeva in Manchester, lipit probabil de fani cu aceeasi orientare. In rosul dragostei, We love United. In negrul abisului, We hate Glazer. Cam la atat se rezuma existenta lui FC United. Fanii sunt actionari si implicit proprietari, au cuvantul lor. La United nu mai aveau un glas. Scepticii erau chiar purjati de pe Old Trafford, pentru exprimarea libera a opiniilor. Liberate? Democratie? Pufniti in ras, dar pe ascuns, va rog. Ca doar se filmeaza.

Dupa pauza, se marcheaza. AFC Wimbledon isi intra in rolul gazdei din esalonul superior, aflata cu doua saptamani inaintea debutului in Conference, chiar aici, contra lui Luton Town. Altadata, in deceniul trecut, un joc de prima liga, intre cluburi oarecum nonconformiste. „Gasca nebuna” contra „Palarierilor”. Chestii de mansarda, cu incapatanarea de rigoare. „We are The Dons” scrie pe unul dintre bannerele din peluza opusa, a fanilor gazdelor si, imi spun, ar fi la fel de savuros sa asist la amical din randul respectivilor temerari suporteri.

Daca e 1-0, e loc si de 2-0, copie la indigo, in ultimul minut. Tesatura pe dreapta, centrare in gura portii, gol. Mai presus de rezultat, strangerile de maini intre cele doua tabere, cu antrenorii invitati la o reuniune in receptia stadionului, in scopuri nobile. Caritabile. Fanii aplauda indelung iar jucatorii raspund, intr-un tur de onoare. Invingatori si invinsi. Contribuind la succesul fotbalului in forma sa pura. Impuritatile permeaza ambianta unor amicaluri televizate, mai „importante”, prin Asia ori Africa de Sud. Acolo unde se joaca in piept cu aig (inca?) ori etihad. Fotbalul mileniului III, cel de aproape 200 de mii saptamanal, in bocancii unui star. Stea?

Steaua lui AFC si FC United straluceste frumos. Si e purtata in suflete de patimasi pentru care fotbalul cu care cresteau acum trei-patru decenii e mai presus de victoriile cu trofee ce doar alimenteaza jocul modern, pe datorie, cinic si rece la suflet dar luand fata cu reclamele tipatoare.

AFC Wimbledon 2, FC United un penalty ratat si o bara din lovitura libera. Sezonul bate la usa, chiar si in ligile mici. La Kingstonian, printre altele, vor poposi in august candva prim-divizionare ca Luton ori Oxford, cu care „vechea” Wimbledon se batea in „vechea” elita, masurat numita First Division. Acum totul e Premier, ultra si extra. Vorba aceea, imprimata pe tricoul fanului indarjit impotriva creditatului in numele clubului sau de suflet. F**u-i. El se va multumi cu UniBond si deplasari locale. Europa e pentru cei ramasi la Old Trafford. Iar Londra, in acest context, a fost o adevarata aventura. La care au raspuns sute. Frumos. Inaltator. O pilda demna de urmat. Usor de zis, aproape imposibil de abordat, pe alte meleaguri.