10 ani de la o dispariţie-şoc. Duki…

noiembrie 9, 2010

Nu era în apele sale. Nu vroia să plece, să ne lase în urmă în redacţie, fie şi doar pentru câteva zile. Ce căuta el acolo, departe de Timişoara sa!?! Aşa se tot întreba cu voce tare. Nu ştia de ce, dar nu-i pria ieşirea. Aşa ne-a salutat şi a închis uşa „la ziar”, în noaptea de 5 spre 6 noiembrie 2000, duminică pe luni, retrăgându-se pentru o deplasare vremelnică, dimineaţa, spre Slovenia.

Ca o coincidenţă bizară, aveam să-l văd în acea dimineaţă, la 8, pe când se pregăteau să pornească la drum. Şi nu mi-a surâs să-l văd pe directorul unui popular săptămânal în Banat stând parcă înghesuit în colţul stâng al banchetei din spate, la geam. Prin care am schiţat un salut. Nu-i era deloc locul acolo. Mentorului meu nu-i şedea bine în acea postură. Chiar, de ce n-ar fi putut rămâne cu noi, la corectură, la titlurile de prima pagină, la închiderea ediţiei!?! N-aveam să ştiu că îl voi vedea pentru ultima dată, că voi fi ultimul dintre „băieţi” care să-l vadă în viaţă.

Iar miercuri, în 8, am primit un apel năucitor de peste graniţă. Eram în acelaşi birou al sediului, de pe Paris 2A, când a zbârnâit un telefon. Redacţia primea trista veste a unui accident cerebral suferit de Duki undeva departe de Timişoara sa iubită. Au fost nişte zile tare dureroase, au fost nişte ore şi clipe foarte sumbre. Iar deznodământul a fost tragic.

Acum, după zece ani, reuşesc în sfârşit să îngemănez crâmpeiele de amintiri de mai sus. Dispariţia sa ne lăsase muţi. Spiritul i-a rămas veşnic dar aş zice de fapt că era mult prea bun pentru vremurile actuale.

Iar numele său dăinuie pe frontispiciul publicaţiei impregnate cu pecetea talentului şi personalităţii sale… http://www.fotbalvest.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=3

„Se spune că fotbaliştii români sunt slabi pentru că n-au ritm”

noiembrie 9, 2010

E un citat, preluat dintr-un interviu cel puţin interesant, dacă nu chiar remarcabil. Iar cum în presa română cu greu se mai distinge bobul de neghină, devenind o depersonalizată copy/paste a tendinţelor coloniale anglo-nordamericane, orice rază de soare merită pusă în evidenţă. Şi comentariile cititorilor au fervoarea lor…

Într-adevăr, psihiatrul doctor în medicină a pomenit şi de sport şi sportivi, aşa încât vă propun, din Cotidianul, Victoria Anghelescu intervievându-l pe prof. dr. Aurel Romilă. Despre psihiatrie, despre modele de echilibru, despre inadaptabilitate, despre false elixiruri, ce mai, despre existenţa umană în societatea românească şi nu numai. 

http://www.cotidianul.ro/127231-Prof-dr-Aurel-Romila-_Nu-suntem-nebuni-suntem-semi-iresponsabili_

Citesc despre un alt maratonist, Ilie Roşu

noiembrie 1, 2010

Dacă n-aveţi timp sau răbdare să-i citiţi toată povestea, am spicuit două paragrafe extrem de semnificative, şi nu neapărat despre maratonul în sine, ci de viaţă, despre existenţele noastre, rânduri la care subscriu, atât de adevărate, atât de reale, demne de luat în seamă.

Primul. Reflecţii în timp ce alerga Maratonul Boston… „Sunt fericit, mesajul copiilor din parcul IOR a ajuns acolo unde trebuie, la americanii din generatia lor. Nu-mi doresc decat ca privirile copiilor din Romania sa arate de maine la fel ca privirile acestor copii.  In lupta ei nebuna dupa o audienta ridicata, dupa tiraj  si dupa profit,  prin mass-media romaneasca, sunt si exceptii, copiii sunt torturati  zilnic cu stiri care mai de care,   violuri, crime, droguri, violenta, incluse in categoria stirilor senzationale, apoi   pe primele pagini ale ziarelor de mare tiraj, vezi zilnic scene obscene, care ii dezorienteaza chiar si pe cei maturi. De disperare, parintii  au inceput sa  renunte la televizoare si la ziare, incercand sa-si protejeze  copiii, pazindu-i mai ceva decat de maidanezii de pe strada. In alergarile mele prin parcuri imi fac timp sa ii studiez pe copii, sunt atent la ei, acolo ei se exprima liberi , si observ cu mahnire,  ca in ochii lor ati reusit domnilor sa  instalati  FRICA.”

Al doilea. Un post-scriptum la aceleaşi rânduri, odată întors acasă, la o cursă în Bucureşti… „Inainte de cursa un tanar s-a apropiat voluntar de mine. Mi-a spus ca el n-ar duce niciodata drapelul Romaniei in mana. De ce, l-am intrebat eu. Pentru ca Romania n-a facut niciodata nimic pentru mine, a fost raspunsul lui. L-am intrebat, tu stii ce este Romania? A tacut. I-am spus doar atat,  Romania este mama ta, este casa ta, sunt bunicii si fratii tai, suntem noi, cei de aici,  din acest parc. A fost sincer si mi-a raspuns: Mie nu mi-a spus NICIODATA nimeni asta, nu am stiut”.

Dacă v-am trezit interesul, am dat în blogosferă de http://www.ilierosu.ro/2010/04/30/maratonul-boston-2010-cursa/ . Mi-a atras atenţia pentru că aş fi putut fi prezent acolo, la Boston, la ediţia din acest an, graţie timpului de calificare ce-l deţineam, o condiţie preliminară de înscriere, altfel foarte rară în lumea maratoanelor. Nu-i puţin să ai un timp calificant pentru Boston… Prioritatea logodnei şi a regrupării noii familii m-au ţinut departe de acest start nord-american dar acum, citind introducerea reportajului românului Ilie Roşu, care-a alergat Boston 2010, îi dau dreptate că, într-adevăr, niciodată nu-i prea târziu şi că dorinţele pot fi îndeplinite.

Într-un fel, chiar şi statutul aparte al Maratonului Boston nu m-a înflăcărat într-atât încât să-mi doresc mult să alerg acolo, însă timpul de calificare a fost ca un zăhărel ce-mi făcea cu ochiul: „Hai, hai la start!” Poate, eventual, într-o bună zi, deşi, la fel, nu sunt nici adeptul ideei că e musai să alergi între „cele 5 mari” pentru a te simţi mai maratonist decât alţii, şi asta pentru că nu agreez ideea îmbulzelii starturilor. Unul rarefiat, la nord de Cercul Polar sau cel Clasic, al Atenei, pot cântări la fel de mult. Gusturile diferă.

Un lucru e cert. Că mi-a plăcut povestea românului, de profesie militar, şi am încercat să mă pun în pielea sa. Adică a alerga maratoanele cu două steaguri mari şi late în mâini, ale României şi al ţării gazdă. Practic, fizic, mi-ar fi fost aproape imposibil, deloc la îndemână. Incomod şi istovitor. Chiar că trebuie să ai braţe de om al Armatei să te încumeţi la aşa ceva. În plus, fiecare avem modalităţile noastre de exprimare, de a ne ilustra punctele de vedere, şi oricât de român m-aş simţi, n-aş flutura drapele în alergare. Dar asta, iarăşi, e o opţiune de liber arbitrariu. 

Însă demersul lui Ilie Roşu e într-adevăr salutar, Jos Pălăria! Ştiu sentimentul, de la atâtea zeci de curse, de a fi unicul român între sute sau mii de alergători, la o cursă oarecare în străinătate. Nu-i uşor. Iar românul nostru la Boston nu doar că a reprezentat firavul cerc al maratoniştilor din Carpaţi la una dintre cele mai prestigioase curse din lume, dar l-a încheiat fluturând tricolorul. Prin gestul şi sudoarea sa a făcut mult mai mult bine imaginii ţării decât o groază de figuri publice, fie politicieni sau chiar sportivi, care realmente dau nonşalant cu târnăcopul în postura şi credibilitatea României în lume.

Liverpool, care 31 octombrie îl alegi?

octombrie 31, 2010

E la mintea cocoşului. Acesta. 1-0 la Bolton. Maxi. Anul trecut, în 31 octombrie, Liverpool pierdea clar la Londra, 3-1 cu Fulham, antrenată pe-atunci de Roy Hodgson. Ce-a urmat, ştim cu toţii. Gerrard şi Torres au sfârşit în mai pe 7. Sub aşteptări. Sub Champions League.

Mai interesant, şi-anul trecut după 10 etape, şi-acum, Liverpool contorizează tot 4 înfrângeri. Patru. Diferenţa n-ar fi că „Roşiii” strânseseră atunci 18 puncte, din mai multe victorii, cu care acum s-ar afla imediat sub podium, ci plusul major e în contul actualei campanii, când Hodgson şi trupa joacă pentru noi proprietari, avantaj de moral în lumina faptului că ariviştii la Anfield au acoperit datoriile şi anunţă o îmbunătăţire a situaţiei financiare.

Stevie Gerrard pomenea cândva de povara gândului dând târcoale prin vestiar de a juca pentru un club cu probleme înafara terenului. Probleme care n-au cum să nu afecteze ambianţa generală, răsfrângându-se inclusiv pe gazon. Alta e însă situaţia iar fotbaliştii, oricât de profesionişti ar fi, şi deci imuni discuţiilor despre balanţe financiare din birourile capitonate, tot reacţionează diferit, în funcţie de starea de fapt. Or fi ei staruri dar mai întâi sunt oameni, şi ei cu grijile şi temerile lor. Iar stabilitatea financiară induce o mai mare linişte şi „în iarbă”. Liverpool revine încet de la încrâncenare şi deznădejde la normalitate şi speranţe…

3-1 pentru Fulham la fine de octombrie a fost un bun indiciu al deznodământului de locul 7. 1-0 la Bolton indică un urcuş iar cum carul are osii noi, mai fiabile, Liverpool nu poate spera decât la mai bine. În fond Roy intră abia într-a patra sa lună la Anfield. Sezonul e lung iar Manchester City e cu doar 5 puncte în faţă. Şi Spurs cu trei. Comparativ cu vaietele despre startul catastrofal al „Cormoranilor”, amplificate cu tot soiul de scenarii incendiare, handicapul de opt puncte faţă de podium pare acum o bagatelă. Ba chiar recuperabil.

„Operaţiunea Oaia”

octombrie 31, 2010

Scriam în vară de demersul timişoreanului Bogdan Herzog, mare polist, antreprenor localnic şi fiu al fondatorului „Diviziei Sport” la Radio Timişoara, în legătură cu campania JUSTICE FOR POLI, iniţiativa sa. Ei bine, într-o notă mai puţin serioasă, fin ironică, Bogdan a pus la cale cu alţi fani alb-violeţi şi campania „Operaţiunea Oaia”, de fapt o mare ovină gonflabilă, ţesută cu trudă, în „onoarea” descinderii pe Bega a mai-marelui Gigi Becali, odată cu Steaua sa.

Oaia a fost… făurită şi gătită pentru sosirea Stelei şi a patronului ei, adusă la stadion într-un gest de curtoazie al fanilor polişti pentru „cine-i ca noi”. Becali şi roş-albaştrii au ajuns peste tot, şi pe Riverside ori Anfield, printre altele, dar Oaie ca pe Bega n-au văzut. Ce nu face Timişoara pentru a se încadra ineditului spaţiu mioritic al Ligii lui Mitică, George, „Butelie” şi mai ales Gigi. E rupt din rai privilegiul de a juca în acelaşi eşalon cu păstoritele şi mai ales de a primi vizita Stelei.

E gata să iasă din stână. Ţesălată pentru marea întâlnire

E scoasă din ţarc, într-un mediu nociv ei, în preajma turmei arenelor...

E fotogenică, între îngrijitorii ei, gata de marea întâlnire. Dar mă va remarca oare, mă va mângâia pe blăniţă? Sau va saluta trufaş doar ieşirea lui Kapetanos în încercuire?

E seară, e frig, dar les randez-vous nu poate fi ratat.

Oaia pentru Gigi, erupţie a veşnicei angoase a Timişoarei. Această stea care "sus răsare".

Oaia abia aşteaptă returul. Nu scăpăm de asemenea onoare. Steaua revine pe Bega. Până când? Veşnic, pururea Amin, într-o Ligă criptocomunistă de securişti şi hoţi ce şi-au schimbat doar blana. Trufia, rânjetele şi inumanitatea le sunt impregnate pe veci în pielea tăbăcită de grosolani ce sunt. Până la împlinirea spuselor lui Bogdan, „fotbalul ar trebui să rămână al suporterilor”, mai e iarbă de păscut.

În Răşinariul lui Cioran şi Goga

octombrie 31, 2010

Şi în excursia asta am frunzărit prin Cioran. Gândindu-mă că voi descinde la casa memorială din Răşinari, pe vale în jos de la Păltiniş…

Citesc ce-a scris în Caiete III, din Colecţia de Memorii, Jurnale, Convorbiri, la data de 20 februarie 1967… „Când sare-n ochi că gloria şi fericirea sunt incompatibile, cum se face că atâţia oameni aleargă după glorie? Din aceleaşi motive pentru care primul om a ales arborele cunoaşterii, amăgirea, sclipiciul cunoaşterii în locul adevăratei vieţi. Falsa nemurire în locul celei adevărate, aparenţa în locul fiinţei. Omul e superficial şi mizerabil, el vrea să lase urme vizibile şi nu izbuteşte decât vânzolindu-se în faţa semenilor săi, în loc să aspire la Dumnezeu şi, asemenea Lui, să se îngroape în sine, să refuze să se manifeste, să se cufunde în fericirea de a nu lăsa nici o urmă, să adopte condiţia de necunoscut, să se piardă în extazul anonimatului”.

"În această casă s-a născut Emil Cioran. 8 aprilie 1911". Bustului i-a căzut nasul şi sper ca la centenar, în aprilie 2011, să fie remodelat.

Şi-mi spun că în faţa măreţiei naturii, atotputernice şi copleşitoare, aşa cum am redescoperit-o la Păltiniş, chiar e un păcat să „laşi urme”. Mai bine te răsfeţi cu aerul de munte, cu foşnetul pădurii, cu apa de izvor, asculţi tăcerea şi o îngâni. Dar suntem capabili să nu ne manifestăm? Să nu ne vânzolim în faţa semenilor!? Să ne cufundăm şi îngropăm în condiţia reală, de furnică trecătoare!? Aş… Uitaţi-vă la mine… Mă bag în seamă cu acest blog. Las urme. Să-mi ştie oamenii părerea, în lung şi-n lat. La ce bun? Alţii lasă urme mai adânci… Fundaţii pe locuri din care rădăcini de brad îşi luau seva. Sau gunoaie dispensabile după consum. Chiar, şi în vârf de plai e ploaie de peturi. Lăsăm urme…

Mai răsfoiesc câteva pagini şi culeg ce-a scris tot în Paris, în 12 iunie 1968, despre „vecinii” de peste Canalul Mânecii… „J.T., revenit de la Londra, îmi spunea că Anglia i-a făcut impresia unei corăbii pe care mateloţii sunt nebuni iar căpitanul beat. Englezii ştiu că ţara lor nu are viitor şi chiar că e pierdută, dar nu suferă, îşi acceptă decăderea ca pe o evidenţă asupra căreia nu se cuvine să insişti. Îi spun prietenului meu că e exact constatarea pe care-o făcusem şi cu ocazia călătoriilor mele în Anglia, care îmi aminteşte Roma din secolul al IV-lea sau chiar al V-lea. (Drama acestor naţiuni fără ţărani, fără rezerve biologice şi cu un trecut prea bogat, prea apăsător).”

Cât adevăr. Şi asta era acum peste 40 de ani. De-atunci corabia a mai luat multă apă, cât despre mateloţi şi căpitani, chiar, mai bine mucles. Partea proastă e această ardoare nătângă a societăţii moderne româneşti de a copia fără discernământ, de a se „engliza”, de a deveni „cool”, de fapt de a transpune într-o bătătură în care nu se pretează, cu caracteristici carpatine, tot ce e mai putred, nociv dar insidios, „civilizat”, din farsa mincinoasă de sorginte capitalist-neoliberală, colonizând în stânga şi-n dreapta prin glonţul şi propaganda anglo-saxonă, fie ea de la… Jeep şi pân-la … Public Relations, ce mai, totul, totul. Cum îi zice la născocirea aia dezumanizantă!?! Human Resources parcă, nu-i aşa? Ei sunt aleşii colonizării globale a mileniului III, noi suntem naivii subiecţi… 

Lăsăm mândra casă a lui Cioran, trecem înapoi pârâul şi ne oprim alături, în faţa casei memoriale a lui Octavian Goga. Cu trei brazi în curte, înalţi ca pe colinele Păltinişului. „La noi sunt codri verzi de brad / Şi câmpuri de mătasă / La noi atâţia fluturi sunt / Şi-atâta jale-n casă / Privighetori din alte ţări / Vin doina să ne-asculte / La noi sunt cântece şi flori / Şi lacrimi multe, multe”.

„Noi”, Luceafărul, Budapesta, 15 ianuarie 1904, din volumul „Poezii”, publicat în 1905, consacrare a poetului…

"Casa în care s-a născut la 20 martie 1881 Octavian Goga - poetul pătimirii noastre"

E aşa frumos aici, e atât de înălţător, încărcat de istorie, îmbibat de semnificaţii dintre cele mai adânci şi apropiate sufletului poporului român. Dar unde ni l-am rătăcit? Căror false călăuze ni l-am încredinţat făr-a clipi? Şi când ne vom trezi? Drumul e greşit…

Nu este înmormântat în Răşinariul natal, ci la Ciucea, unde se retrăsese, dar tot am trecut pe la biserica din comună, unde e locul de veci al lui Andrei Şaguna. Peste drum, intrarea în cimitir era flancată de tăbliţele cu săgeată spre o… pensiune. Mda.

Şi-apoi ne-am uitat spre înălţimi, şi-am căutat refugiu, cu cărţile sub nas… Iar pe drum am auzit clinchet de talangă. Cât de pur şi firesc. Anihilat însă de claxonul unui doljean grăbit, la volanul tablei sale pe 4 roţi. Păi bine băi, tu vacă artificială îmi stai în cale, limuzinei mele cu lapte natural în uger!?!

 

Păltiniş 2010. Altă propoziţie

octombrie 31, 2010
Atestare centenară a Păltinişului

Citim. Suntem în faţa uneia dintre vechile cabane tradiţionale de lemn din centrul Păltinişului, clădiri etalon, simbolice locului, negre şi cu roşul aprins conturând ferestrele, parcă din poveşti de demult, cu turtă dulce. Iar atestarea centenară confirmă vechimea celei mai înalte staţiuni montane din ţară, de fapt prima de profil… 1894.

Pe-atunci, „iubitori de natură, de oameni şi de munte” au avut inspiraţia să pună temelia Păltinişului, într-un loc „liniştit şi pitoresc„. Am tot mers în anii ´80 în staţiunea din Munţii Cindrel iar la revenire, după peste 20 de ani, am regăsit sâmburele intact. Acelaşi aer proaspăt, acelaşi foşnet inegalabil al pădurilor cu brazi zvelţi, foarte înalţi şi subţiri. Aceeaşi linişte adâncă, doar rareori spintecată de intervenţia umană. Pe vremuri era sunetul toacei, al talangelor, clopotniţei ori toporului izbind lemnul, acum al drujbelor sau motoarelor, dar fără a sări deloc calul.

Înalt ca bradul...

Pădurile Păltinişului, o minunăţie

Altădată cabană cu terasă-restaurant, vechea clădire din centru e închisă şi parcă părăsită...

Şi-atunci, de ce e totuşi o altă propoziţie? Sâmburele e intact, măreţia naturii dominând solemn ambianţa, dar „coada” omului a răvăşit amănunte ţinând de impresia artistică. Esteticul a avut de suferit în faţa buldozerului inept al civilizaţiei. Progres? Când un plai milenar, golaş şi maiestuos în gravitatea sa împietrită, e străpuns de lame ce fac loc viitoarelor pârtii şi e stropit cu fecale betonate, nu te duce gândul decât la întinare, la regres, la barbarism. Sau când vechile clădiri – tocmai acelea ce conferă farmecul locului şi-i pun pecetea autenticului – sunt date uitării, iar viloace noi cum poţi întâlni la tot pasul în România modernă defrişează peisajul, atunci e vorba de incultură. Care naţie europeană nu-şi conservă patrimoniul istoric, ignorând tezaure arhitectonice în favoarea unor noi monştri de beton? Nu ştiu…

Mama natură, regească la Păltiniş

De-o parte a şoselei, încă regească. Pe cealaltă culme însă, chiar înaintea tăbliţei de intrare în staţiune, defrişări, utilaje, betoane, îngrămădeală de proiecte umane alandala, de pe-o zi pe alta. Iar drept confirmare că Păltinişul e mult mai uşor accesibil din vale, mai vulnerabil, nu aceeaşi fortăreaţă detaşată de furnicăreala umană din oraşe, pe şerpuiala drumului tăind colina înaintea intrării între brazii ce înconjoară staţiunea, maşini străine sunt ambalate în viteze de raliu. Indivizi iau traseul ca pe o pistă de jucărie unde-şi descarcă testosteronul.

Aparatul foto a scuturat din obiectiv, nu, nu, nu vreau să surprind ciopârţirea naturii. Şi-am dat din cap, l-am aprobat, da, da, să ştii că-ţi fac pe plac şi nu fac reclamă „moca” unor făcături. Niţel mai sus, „la răscruce”, doar soclul a mai rămas din vechea hartă a zonei Păltinişului, una frumos desenată, cu obiectivele de interes turistic. Chiar, pe unde-o fi sfârşit? Cătând la dreapta, pe vechiul drum asfaltat spre centrul staţiunii, îmi zic că tăblia a fost smulsă tocmai pentru a nu-l mai indica. Asfaltul e praf şi pulbere, cariat. Ce-a fost şi ce-a ajuns. Şoseaua mai nouă, de la stânga răscrucii, ocolind „pe deasupra” staţiunii, e mai viabilă în acest 2010… 

Una dintre foarte puţinele vechi cabane de pe drumul vechi, de la răscruce în centru. A fost "învelită". Multe altele, noi, aducând chiar cu adevărate castele, s-au înmulţit aidoma ciupercilor. Chiar, aici plouă mult. Cât trebuie că s-a furat în ţara asta...

În centru, aproape pustiu. Oficiul poştal, punct pivotal în trecut, e ca şi închis, iar vederea şi timbrul le cumpăr apăsând pe clanţa uşii din dos. Vânzătoarea oftează în cele câteva vorbe despre decăderea centrului vechi. „A fost lăsat să cadă” e concluzia. De ce oare? Qui bono?

Oricum, o altă atestare, ce ţine de mărci filatelice, e plasată pe faţadă, despre Centenarul 1895-1995 al mărcilor poştale locale turistice Păltiniş (Hohe-Rinne) emise de societatea carpatină a turiştilor din Ardeal (SKV)…

Alături, vechiul chioşc metalic, cu ziare şi reviste, înnobilat de citate din iluştrii Constantin Noica, retras aici la sfârşitul vieţii, ori Octavian Goga, poetul naţional din Răşinariul sibian, pe vale în jos…

"Nu uita că Dumnezeu te-a trimis pe lume să-l înlocuieşti, să creezi, să dai sensuri, să duci începutul său înainte"... Citat din Noica

Dar să nu fiu cârcotaş. Cabana alăturată a fost renovată, „învelită”, iar hotelurile mai noi sunt şi ele funcţionale. Cu terasa gazdă bună pentru un prânz delicios. Amfitrion, un bătrân de-al locului, servind aici în ultimii 7 ani. Iar pe terasă un lampion cu sigla sa veritabilă, pecete a Păltinişului ca staţiune montană a sporturilor de iarnă, cu un schior „albastru”. Doar un geamlâc a rezistat astfel, dintre toate lampioanele de pe centru.

 

Centrul staţiunii văzut dinspre panta ce duce la vechiul telescaun, al pârtiei Păltinişului. Una nouă e în construcţie câţiva kilometri mai la vale, la intrare, unde se termină golul alpin.

Şi răsuflu şi mai uşurat. Mai e câte-o cabană ce şi-a păstrat intact sufletul, caracteristica iniţială, fiind încă în funcţiune. Mijeşte dintre brazi…

Din nou la răscruce, unde, în apropiere, măcar a fost salvată, conservată, vechea poartă de acces la Schit, fermecător loc de tihnă, bisericesc, refugiu la bătrâneţe pentru Constantin Noica. Cioc cioc!

Ce voi regăsi înăuntru? Toate vechi? Sau nouă toate?

În mare, cu excepţia unei cabane, rasă pentru a face loc unui monstru betonat în construcţie, vechiul ansamblu a fost păstrat şi modernizat, inclusiv cu termopane, ce mai, tot tacâmul. Dar detalii de suflet au făcut loc defrişării prin neglijenţă. Popicăria, aranjamentele din ramuri de brazi, balustradele scărilor din lemn, acum betonate. „Nimicuri” de fapt esenţiale. Iar negrul lemnului a fost… îngălbenit. Materiale noi, la milenii noi. Şi se lucrează. Se bocăne. Mă plimb pe vechea alee pe sub brazi, o desfătare cândva, acum parcă lăsată şi ea pradă ignoranţei. Avântul imbecil al noului uită tot ce-a fost bun. Ne ducem de râpă fără a clipi, cu rânjetul tâmp al tuturor emisiunilor de divertisment ce ne infestează vieţile de pe toate canalele media. Chiar, nici aici, unde ne-am cazat, n-am scăpat de tembelizor în cameră…

Iar de-aici, paşii spre schit, în sus, prin pădure. Soarele tomnatic ne scaldă feţele, fântâna ne domoleşte setea, după plimbări. Liniştitor. Cabana maicilor e aceeaşi, schitul fiind şi acesta renovat. O clopotniţă. Iar alături, mormântul lui Constantin Noica. 1909-1987. Flori proaspete. Şi nici ţipenie de om. Doar zumzetul utilajelor răzbate din vale. Zeci de noi cabane din piatră au răsărit cît de-aproape iar viitoarea pârtie e doar peste colină. Nici Schitul nu va mai avea cândva pace. Ce schimbare, în nici 30 ani. Cât e 30 ani în nemărginirea universală? Zero. Dar ţinem neapărat să ne lăsăm opera prin preajmă. Aveam să cuget la asta odată coborât în Răşinari, la locul de naştere al lui Emil Cioran.

La coborâre, remarcăm vechea cabană de lângă poartă. Pare a fi nelocuită. Dar neatinsă de schimbare.

Şi pe-aici ne e drumul, însoţiţi de noua noastră umbră, patruped lăsând undeva la o cabană cu Mini Cooper de B în faţă nişte tineri foarte hoch, coborând şi pe lângă Căsuţa din copac din Burlacul lui Botezatu. La revedere Păltiniş şi rezistă lamelor!

 

De la gentilul Bobby Moore trecut-au decenii

octombrie 30, 2010

John Pilger, remarcabil jurnalist australian, vine cu inca un editorial savuros… Plecand de la un interviu realizat in alte vremuri cu Bobby Moore, ajunge la cele 5 miliarde bagate in World Cup de statul sud-african si 4 scoase fara impozit pe venit de profitoarele corporatii, un istoric exemplificat al pervertirii lumii sportului.

http://www.johnpilger.com/page.asp?partid=587

Editorialul lui Pilger, altfel deloc un ziarist de sport, e oglinda fidela a realitatii lumii arenelor.

Veritabilul derby Poli -„U” are un X după 44 ani, şi tot în octombrie!

octombrie 22, 2010

Aseară, 22 octombrie 2010, s-a repetat pentru prima dată de la inaugurarea duelului Politehnica – Universitatea în elită ca rivalele studenţeşti să-şi împartă punctele pe Bega. Într-un derby sub semnul tradiţiei, unicul fapt netradiţional era remiza.

Dar ca şi în 2 octombrie 1966, în prima ediţie de campionat în care grupările din Timişoara şi Cluj trecuseră de la aceeaşi denumire, Ştiinţa, la cele actuale, şi acum a fost egal: 2-2. Atunci a fost 1-1, noua Politehnica încheind ultima sezonul, pe 14, şi retrogradând pentru câţiva ani buni. Ca o coincidenţă, numai atunci s-au mai întâlnit în octombrie! Iar de la reluarea duelului, în 1973-1974, n-a mai fost urmă de egal la Timişoara între cele două…

După ce cu neruşinare ni s-a împuiat capul despre falsul derby Dinamo – Steaua, de fapt o faţetă evidentă a imposturii ce a generat tragedia postbelică românească, Poli Timişoara – „U” Cluj s-a prezentat ca un veritabil duel de tradiţie al fotbalului nostru, în fond una dintre cele mai longevive încleştări din arena carpatină şi totodată cu un iz cândva demn, dat de trecutul dizident al celor două grupări fost „studenţeşti”. Lucrurile s-au mai schimbat dar nostalgia altor vremuri dă o notă aparte acestui joc bănăţeano-transilvan.

„50.000 oameni la Poli – U în Divizia B” remarca www.diviziasport.ro , siteul online al Radio Timişoara, adăugând un clişeu de arhivă de la acel joc de 4-1 în favoarea Timişoarei, în primăvara lui 1984, important în economia luptei pentru repromovare. Alb-violeţii aveau să revină atunci în elită.

Interesant, ultimii ani buni n-au găsit Universitatea în elită, aşa încât consemnăm un unic 3-0 în 5 aprilie 2008, pe „Dan Păltinişanu” din Timişoara, precedentul duel Poli – „U” pe Bega datând din 3 mai 1997: tot 4-1.

În ordine cronologică, iată meciurile jucate în prima ligă sub actuala lor denumire la Timişoara între bănăţeni şi „Şepcile Roşii” în ultimele peste patru decenii, pornind chiar de la acel 1-1 în octombrie ´66…

2 octombrie 1966….. 1-1

9 septembrie 1973… 1-0

26 martie 1975…….. 0-2

28 martie 1976…….. 2-0

Etapa a 24-a, în 1979-´80… 2-0

7 martie 1981………. 3-2

20 martie 1982…….. 2-0

27 aprilie 1986…….. 1-2

28 noiembrie 1987.. 1-0

25 martie 1990…….. 4-1

9 decembrie 1990…. 4-0

7 noiembrie 1992…. 0-1

18 decembrie 1993.. 1-0

Etapa a 23-a, în returul 1995-´96… 2-0

La unele dintre cele mai bune clasări ale poliştilor, în 1976 respectiv în ´91, locurile 5 şi 4, alb-violeţii au învins la zero nişte alb-negri care aveau să încheie acele ediţii pe locul 18, ultimul. Memorabil este şi un alt 4-1, cel din martie 1990, într-unul dintre primele jocuri după lovitura de stat globalistă din România, când Timofte II semna o dublă.

Nou-promovata „U”, venită pe Bega de pe un loc superior concitadinei campioane CFR, i-a barat Timişoarei calea spre primul loc, rămas Galaţiului. De ceea ce i-a fost frică lui Cosmin Contra, Poli n-a scăpat. Când îi era lumea mai dragă, şi într-un duel în general de „1”, gazda pe val s-a înecat în faţa unui club ce nu mai remizase pe Bega din 2 octombrie 1966.

O altfel de avancronică Everton – Liverpool

octombrie 17, 2010

Aşa cum am semnat în Fotbal vest, o avancronică inedită a derbyului, de la faţa locului…

EXCLUSIV DIN LIVERPOOL: GOODISON şi ANFIELD… Blestem? Fără titlu de la dărâmarea Boot Room

Duminică, pe „Goodison”, e derbyul local Everton – Liverpool, unul trist, al locurilor 17-18. Pentru a desluşi mai multe, am păşit cu aparatul foto în culise la Anfield.

Din centrul urbei, trecând şi pe lângă parcul Everton, de pe ale cărui coclauri ţi se desfăşoară la picioare oraşul, cu portul şi eolienele din estuarul lui Mersey, autobuzul 17 te duce spre zona nord-estică printre case tot mai mici, vechi şi chiar nelocuite, cu ferestre „bătute în cuie”, până la poarta „Paisley Gateway” din faţa peluzei The Kop.

Intrare unde cu mâinile larg deschise veghează şi Bill Shankly, pe soclul cu înscrisul „He made people happy”, <el a făcut oamenii fericiţi>, statuie de la care porneşte turul arenei şi muzeului celui mai aureolat club britanic. Steve, venerabilul ghid, ne deschide „Sala Legendelor”, una jur-împrejur cu pozele eroilor. Callaghan. Cele mai multe jocuri. 857. Rush. Goluri. 346. Neal. Cel mai decorat. Şi cu peste 400 meciuri la rând! Souness. Nu cel mai bun dar – conform amfitrionului nostru – cel mai influent din vestiar. Abia la retragere, alde Gerrard ori Jamie îşi vor face loc pe pereţi. La fel şi Benitez, pe un rând al managerilor inclusiv cu Paisley, cu 14 trofee în 9 ani, dintre care trei C.C.E., şi cu Houllier, cel cu 5 cupe într-o ediţie.

„Mai bine la Beirut decât la comun cu Liverpool!”

De la clişee cu jucători şi antrenori, la tablouri în rame aurite ale fondatorilor… Ne priveşte sever “King” John Houlding, producător de bere, consilier şi primar în Liverpool, ba chiar parlamentar, care a ajutat-o pe Everton pe când puţini o făceau, în vremurile cu “albaştrii” jucând încă pe Anfield Road, şi care i-a constituit pe “Cormorani” odată ce “Caramelele” s-au mutat de-acolo, chiar ducându-i în doar 9 ani la titlul naţional. De fapt, o altă dovadă a întrepătrunderii istoriei iniţiale a cluburilor am văzut în preajma portretului lui Houlding… „Anfield a fost casa lui Everton FC din 1884 în 1892. Primul ei joc aici a fost în 27 septembrie 1884, un 5-0 cu Earlstown FC”, e scris pe placheta înmânată de rivala albastră Everton clubului vecin Liverpool FC, şi care e expusă în muzeul de la Anfield al „Cormoranilor”.

Mai mult, în vremuri demult apuse, cele două rivale din Liverpool şi-au împărţit şi… hârtia programului de meci, având unul comun timp de peste trei decenii, după cum relevă un panou explicativ de pe frontul stradal al arenei Goodison Park: „Unicul program oficial editat cu împuternicirea lui Everton şi Liverpool”, e scris pe panoul turului istoric al lui Goodison, menţionând că rivalele au avut un program de meci la comun din 1904 şi până în 1935!

Şi tot în periplul istoric de la Goodison Park e prezentată o fotografie de grup a suporterilor celor două rivale, pozând fericiţi împreună după un 1-1 pe acea arenă între „Caramele” şi „Cormorani”, în 1948, în faţa unei asistenţe record de 78.299 spectatori. Remarcabil în clişeu e spiritul deschis, voios, al fanilor rivalelor, acea camaraderie a breslei iubitorilor de fotbal, fără aere ori rivalităţi prost înţelese. Oamenii erau nevoiaşi, mult mai strâmtoraţi decât în zilele noastre, însă mai uşori la suflet, mai bogaţi la inimă, neînvrăjbiţi ori infatuaţi. Erau uniţi de pasiunea pentru fotbal. De fapt, în anii postbelici, chibiţii din Liverpool cât şi din Manchester, deşi ţineau cu una dintre echipe, obişnuiau să meargă la meciurile de-acasă ale ambelor cluburi, parcă într-o solidaritate locală.

Altele sunt însă vremurile şi, deşi constrânse financiar în ultimii ani, Liverpool FC şi Everton nu pot depăşi ascuţişul rivalităţii lor locale pentru a se uni în ridicarea unei noi arene „comune”, în ciuda faptului că „albaştrii” au jucat acei 8 ani pe teren propriu la Anfield Road, în secolul XIX! „Mai bine la Beirut decât să împartă cu Liverpool”, mi-a explicat jurnalistul Paul Wilson, de la The Guardian, vizavi de dogmatismul favoriţilor săi, Everton, de a rămâne de sine stătători, de cealaltă parte a parcului Stanley. Căci da, Goodison şi Anfield sunt despărţite doar de o întindere verde…

De la pluşul sălii conducătorilor, în „ţarcul Directorilor”, din centrul vechii tribune principale, cu scaune încă de lemn, datând din 1906, şi unde iau loc de la staruri gen Daniel Craig, alias 007, până la loviţi ca Harry Kewell, care, conform lui Steve, „şi-a cam petrecut anii aici”. Iar bancheta capitonată a lui John Lesley Handley, dispărut la doar 27 ani, conform plăcuţei memoriale, sigur a fost preluată de alt fan de vază, la asemenea cerere. Din ţarcul vecin comentează fostul vârf John Aldridge, pentru popularul post local Radio City, camerele fiind postate deasupra, parcă agăţate de acoperiş. Doar Alan Green, mai marele BBC Radio 5, vorbeşte din înaltul tribunei opuse, a doua, cea cu numele şi sigla noului sponsor, Standard Chartered, americani pe asigurări. Acel înalt de tribună a fost adăugat în 1992, la centenarul clubului, când a şi primit numele Centenary. Acolo sunt şi cele doar 30 „boxe” executive, un unic „brâu” sub balcon, comparativ cu 130 la Arsenal ori 200 la United, diferenţă pe care Steve o adaugă problemelor lui Liverpool.

Păi? Ei bine, angajatul clubului mi-a explicat că şi dacă ar începe acum construcţia noului Anfield, perpendicular pe actualul şi chiar în spatele peluzei opuse Kopului, şi tot ar lua 4 ani, răstimp în care capacitatea de doar 45.522 va mări handicapul faţă de rivale prospere. Alţi 20.000 sunt refuzaţi bilete meci de meci iar aproape 90.000 sunt pe liste de aşteptare pentru abonamente.

Degeaba are Liverpool cele mai multe titluri, 18, şi Cupe ale Campionilor Europeni, 5, dacă nu mai are bani să ţină pasul cu campioanele actuale. Americanii s-au dovedit a fi „o frână” iar clubul are „disperată nevoie” de finanţele altcuiva. Steve a adăugat că abia atunci vor fi dărâmate deplorabilele case părăsite, înconjurate cu sârmă ghimpată, chiar de dedesubtul tribunei principale, pentru ridicarea noii arene! Puţine mai sunt apartamentele locuite, cu „This Is Anfield” în geam, de pe nişte străzi pe care va intra buldozerul. Cine şi când va investi?

Coborâm din nou sub tribună, în mica sală de conferinţe de presă cu fundal identic celui de la complexul de pregătire Melwood, asta pentru „derută”. Pe perete, clişeul aerian post-Istanbul, din centru, de lângă The Cavern, unde se lansau The Beatles, cu un autobuz etajat asaltat de 1,5 milioane fani…

De-aici se intra cândva în faimoasa Boot Room, unde juniorii curăţau bocancii starurilor iar mai apoi alde Shankly, Paisley ori Fagan ţineau sfatul tactic de taină. Steve a pomenit de blestemul dărâmării „camerei”, moment din care, din 1990, Liverpool n-a mai cucerit titlul naţional. Câştigat în premieră în 1901, când cu „King” Houlding.

E drept, Rafa a recreat o mai mică Boot Room, lângă vestiar, dar degeaba… În vestiarul acum al lui Roy, HOME TEAM DRESSING ROOM, cel mai mic şi modest din Premier League, cu tâlc restrâns pentru forjarea coeziunii, apărarea stă după uşă la stânga, cu tricourile frumos înşirate de la Reina şi 2 G Johnson încolo, şi anume Carragher, Agger, Skrtel, Kyrgiakos, Fabio Aurelio, mijlocaşii pe alt perete, cu Gerrard luându-i sub aripi pe Poulsen şi Cole, iar atacanţii la un al treilea, Babel, Torres, Kuyt, Ngog, găselniţă a lui Shankly pentru a evita grupuleţele şi a comunica între ei, pe compartimente. Am numărat 8 limbi, Steve glumind că de lecţii de engleză au nevoie localnicii cu accent „Scousers”, Stevie şi Jamie…

„În vară a fost revopsit şi dotat cu un nou uscător de păr, pentru Reina, în rest însă fiind doar 7 duşuri şi peretele opus, cel al rezervelor, cu un vechi clişeu al lui Shankly vorbindu-le băieţilor chiar în acest loc. Dar vestiarul e izolat fonic, spre deosebire de cel al oaspeţilor, mai mare însă mai răcoros şi în care se aude zgomotul paşilor, al tumultului tribunei”, explică Steve. Presiunea psihologică se amplifică la ieşirea din vestiare, în restrânsul spaţiu al interviurilor TV, cu reclame modificabile în funcţie de competiţie, de exemplu Barclays, Adidas, Standard Chartered şi BBC Sport pentru Premier League, hol revărsându-se pe treptele coborânde spre teren, cu THIS IS ANFIELD deasupra, <Acesta e Anfield>, şi nu… „Welcome”. Loc unde a răsunat recent în Europa League şi pentru Steaua „You´ll Never Walk Alone”, dintr-un difuzor.

Iar în infernul de-afară se regăsesc doar maxim 3.000 fani oaspeţi, în colţul stânga jos al peluzei opuse Kopului, numai 1.900 în cazul vizitatoarei de la descinderea mea, Albionul lui Tamaş, delimitaţi de chibiţii gazdei printr-o neagră husă despărţitoare mutabilă în funcţie de asistenţă.

Turul, trecând pe la băncile de rezervă cu câte 21 locuri pe 4 rânduri, se încheie în peluza The Kop, neacoperită până în 1928 şi cândva înghesuind şi 28.000 fani, drept cea mai mare din ţară. „A fost groaznic, eram ca sardelele, 3 în picioare pe aria unui scaun din zilele noastre. Am crescut în colţul din dreapta sus…”, spune Steve, care plătea a 20-a parte dintr-o liră de azi pentru bilet. O mică secţiune din două rânduri, cu tot cu o gradenă originală de susţinere, sunt salvate şi expuse în muzeu, în faţa unui panoramic reluând la nesfârşit momentul Istanbul…

La 0-1 cu Norwich, în ´94, fanii şi-au luat cărămizi drept amintire, pentru grădina de-acasă, când peluza în picioare a spus adio iar Kop s-a restrâns la 12.000 „scoici” pe 76 rânduri. Doar atmosfera cu „You´ll never walk alone” nu s-a schimbat, Kop trăgându-şi numele de la dealul de observaţie disputat în Războiul Burilor din Africa de Sud, în 1900, cu olandezii, când au pierit 300 ostaşi din Liverpool.

Alte locuri esenţiale, de suflet, ar fi mozaicul cu numele celor 96 pieriţi la Hillsborough, de la intrarea în muzeul cu vitrinele trofeelor, fani comemoraţi permanent, cu lumânări şi jerbe, şi la „Memorialul” dinafara arenei, din spatele Centenary Stand, de la celebra poartă „You´ll never walk alone”, a lui Shankly, inaugurată de soţia sa, Nessie, în 26 august ´82, la opt ani după ce Bill preda ştafeta. Sunt nume de rude, tată şi fiu, fraţi, surori… Iar pentru dreptatea lor încă se luptă, steaguri relevante ale organizaţiilor fanilor, „Hillsborough Justice Campaign”, de dezvelire a adevărului sufocat de Poliţie şi denaturat de scandalagiul londonez The Sun, fiind arborate vizavi de Kop, la pubul The Park. Care e flancat de barul „Al 12-lea jucător”… Iar pe flamura cu flacăra unui chibrit şi o balanţă stă scris „Încă nu s-a făcut dreptate” şi 96 – JUSTICE FOR ALL.

Sunt doi Brown. 18 şi 25 ani. Doi Glover. 27 şi 20. Chiar 3 Harrisoni: 15, 27, 31. Doi Hewitt. 17 şi 16 ani… Howard şi Rimmer, taţi şi fii. Gerald Baron Snr, cel mai vârstnic, la 67 ani. Şi Jon-Paul Gilhooley, verişorul lui Stevie G, cel mai fraged, la 10 anişori. Şi un masterand în ştiinţă, Jones, unul dintre cei 78 sub 30 de ani. Şi poate cel mai cumplit, surorile Hicks, Sarah Louise (19) şi Victoria Jane (15), din cele şapte fete pierite, şi ale căror părinţi, şi ei atunci la faţa locului, au înfierat cinismul autorităţilor într-un recent documentar investigativ televizat. În memoria lor, în muzeu, o pictură din partea branşei scandinave a fanilor clubului, cu clasicul clişeu cu peluza post-tragedie, inundată de eşarfe, flori, jerbe… 

De fapt, memoria fanilor şi a lui Shankly te urmăresc ca o umbră la Anfield, şi în muzeul având drept intrare o veche poartă originală de acces din lemn roşu cu însemnul „Spion Kop – bilete anuale”, acolo regăsindu-se şi cărticica „The Little Red Book”, cu „gândurile” lui Bill…

„Liverbird”, pasărea cormoran simbol al clubului şi urbei, de pe clădirea etalon de la ţărm, vrea să rămână stoică în zona Anfield, dar pe o arenă nouă, mare, unică şansă pentru Liverpool să-şi împrospăteze gloriosul palmares.


Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.