Posts Tagged ‘hotel’

Păltiniş 2010. Altă propoziţie

Octombrie 31, 2010

Atestare centenară a Păltinişului

Citim. Suntem în faţa uneia dintre vechile cabane tradiţionale de lemn din centrul Păltinişului, clădiri etalon, simbolice locului, negre şi cu roşul aprins conturând ferestrele, parcă din poveşti de demult, cu turtă dulce. Iar atestarea centenară confirmă vechimea celei mai înalte staţiuni montane din ţară, de fapt prima de profil… 1894.

Pe-atunci, „iubitori de natură, de oameni şi de munte” au avut inspiraţia să pună temelia Păltinişului, într-un loc „liniştit şi pitoresc„. Am tot mers în anii ´80 în staţiunea din Munţii Cindrel iar la revenire, după peste 20 de ani, am regăsit sâmburele intact. Acelaşi aer proaspăt, acelaşi foşnet inegalabil al pădurilor cu brazi zvelţi, foarte înalţi şi subţiri. Aceeaşi linişte adâncă, doar rareori spintecată de intervenţia umană. Pe vremuri era sunetul toacei, al talangelor, clopotniţei ori toporului izbind lemnul, acum al drujbelor sau motoarelor, dar fără a sări deloc calul.

Înalt ca bradul...

Pădurile Păltinişului, o minunăţie

Altădată cabană cu terasă-restaurant, vechea clădire din centru e închisă şi parcă părăsită...

Şi-atunci, de ce e totuşi o altă propoziţie? Sâmburele e intact, măreţia naturii dominând solemn ambianţa, dar „coada” omului a răvăşit amănunte ţinând de impresia artistică. Esteticul a avut de suferit în faţa buldozerului inept al civilizaţiei. Progres? Când un plai milenar, golaş şi maiestuos în gravitatea sa împietrită, e străpuns de lame ce fac loc viitoarelor pârtii şi e stropit cu fecale betonate, nu te duce gândul decât la întinare, la regres, la barbarism. Sau când vechile clădiri – tocmai acelea ce conferă farmecul locului şi-i pun pecetea autenticului – sunt date uitării, iar viloace noi cum poţi întâlni la tot pasul în România modernă defrişează peisajul, atunci e vorba de incultură. Care naţie europeană nu-şi conservă patrimoniul istoric, ignorând tezaure arhitectonice în favoarea unor noi monştri de beton? Nu ştiu…

Mama natură, regească la Păltiniş

De-o parte a şoselei, încă regească. Pe cealaltă culme însă, chiar înaintea tăbliţei de intrare în staţiune, defrişări, utilaje, betoane, îngrămădeală de proiecte umane alandala, de pe-o zi pe alta. Iar drept confirmare că Păltinişul e mult mai uşor accesibil din vale, mai vulnerabil, nu aceeaşi fortăreaţă detaşată de furnicăreala umană din oraşe, pe şerpuiala drumului tăind colina înaintea intrării între brazii ce înconjoară staţiunea, maşini străine sunt ambalate în viteze de raliu. Indivizi iau traseul ca pe o pistă de jucărie unde-şi descarcă testosteronul.

Aparatul foto a scuturat din obiectiv, nu, nu, nu vreau să surprind ciopârţirea naturii. Şi-am dat din cap, l-am aprobat, da, da, să ştii că-ţi fac pe plac şi nu fac reclamă „moca” unor făcături. Niţel mai sus, „la răscruce”, doar soclul a mai rămas din vechea hartă a zonei Păltinişului, una frumos desenată, cu obiectivele de interes turistic. Chiar, pe unde-o fi sfârşit? Cătând la dreapta, pe vechiul drum asfaltat spre centrul staţiunii, îmi zic că tăblia a fost smulsă tocmai pentru a nu-l mai indica. Asfaltul e praf şi pulbere, cariat. Ce-a fost şi ce-a ajuns. Şoseaua mai nouă, de la stânga răscrucii, ocolind „pe deasupra” staţiunii, e mai viabilă în acest 2010… 

Una dintre foarte puţinele vechi cabane de pe drumul vechi, de la răscruce în centru. A fost "învelită". Multe altele, noi, aducând chiar cu adevărate castele, s-au înmulţit aidoma ciupercilor. Chiar, aici plouă mult. Cât trebuie că s-a furat în ţara asta...

În centru, aproape pustiu. Oficiul poştal, punct pivotal în trecut, e ca şi închis, iar vederea şi timbrul le cumpăr apăsând pe clanţa uşii din dos. Vânzătoarea oftează în cele câteva vorbe despre decăderea centrului vechi. „A fost lăsat să cadă” e concluzia. De ce oare? Qui bono?

Oricum, o altă atestare, ce ţine de mărci filatelice, e plasată pe faţadă, despre Centenarul 1895-1995 al mărcilor poştale locale turistice Păltiniş (Hohe-Rinne) emise de societatea carpatină a turiştilor din Ardeal (SKV)…

Alături, vechiul chioşc metalic, cu ziare şi reviste, înnobilat de citate din iluştrii Constantin Noica, retras aici la sfârşitul vieţii, ori Octavian Goga, poetul naţional din Răşinariul sibian, pe vale în jos…

"Nu uita că Dumnezeu te-a trimis pe lume să-l înlocuieşti, să creezi, să dai sensuri, să duci începutul său înainte"... Citat din Noica

Dar să nu fiu cârcotaş. Cabana alăturată a fost renovată, „învelită”, iar hotelurile mai noi sunt şi ele funcţionale. Cu terasa gazdă bună pentru un prânz delicios. Amfitrion, un bătrân de-al locului, servind aici în ultimii 7 ani. Iar pe terasă un lampion cu sigla sa veritabilă, pecete a Păltinişului ca staţiune montană a sporturilor de iarnă, cu un schior „albastru”. Doar un geamlâc a rezistat astfel, dintre toate lampioanele de pe centru.

 

Centrul staţiunii văzut dinspre panta ce duce la vechiul telescaun, al pârtiei Păltinişului. Una nouă e în construcţie câţiva kilometri mai la vale, la intrare, unde se termină golul alpin.

Şi răsuflu şi mai uşurat. Mai e câte-o cabană ce şi-a păstrat intact sufletul, caracteristica iniţială, fiind încă în funcţiune. Mijeşte dintre brazi…

Din nou la răscruce, unde, în apropiere, măcar a fost salvată, conservată, vechea poartă de acces la Schit, fermecător loc de tihnă, bisericesc, refugiu la bătrâneţe pentru Constantin Noica. Cioc cioc!

Ce voi regăsi înăuntru? Toate vechi? Sau nouă toate?

În mare, cu excepţia unei cabane, rasă pentru a face loc unui monstru betonat în construcţie, vechiul ansamblu a fost păstrat şi modernizat, inclusiv cu termopane, ce mai, tot tacâmul. Dar detalii de suflet au făcut loc defrişării prin neglijenţă. Popicăria, aranjamentele din ramuri de brazi, balustradele scărilor din lemn, acum betonate. „Nimicuri” de fapt esenţiale. Iar negrul lemnului a fost… îngălbenit. Materiale noi, la milenii noi. Şi se lucrează. Se bocăne. Mă plimb pe vechea alee pe sub brazi, o desfătare cândva, acum parcă lăsată şi ea pradă ignoranţei. Avântul imbecil al noului uită tot ce-a fost bun. Ne ducem de râpă fără a clipi, cu rânjetul tâmp al tuturor emisiunilor de divertisment ce ne infestează vieţile de pe toate canalele media. Chiar, nici aici, unde ne-am cazat, n-am scăpat de tembelizor în cameră…

Iar de-aici, paşii spre schit, în sus, prin pădure. Soarele tomnatic ne scaldă feţele, fântâna ne domoleşte setea, după plimbări. Liniştitor. Cabana maicilor e aceeaşi, schitul fiind şi acesta renovat. O clopotniţă. Iar alături, mormântul lui Constantin Noica. 1909-1987. Flori proaspete. Şi nici ţipenie de om. Doar zumzetul utilajelor răzbate din vale. Zeci de noi cabane din piatră au răsărit cît de-aproape iar viitoarea pârtie e doar peste colină. Nici Schitul nu va mai avea cândva pace. Ce schimbare, în nici 30 ani. Cât e 30 ani în nemărginirea universală? Zero. Dar ţinem neapărat să ne lăsăm opera prin preajmă. Aveam să cuget la asta odată coborât în Răşinari, la locul de naştere al lui Emil Cioran.

La coborâre, remarcăm vechea cabană de lângă poartă. Pare a fi nelocuită. Dar neatinsă de schimbare.

Şi pe-aici ne e drumul, însoţiţi de noua noastră umbră, patruped lăsând undeva la o cabană cu Mini Cooper de B în faţă nişte tineri foarte hoch, coborând şi pe lângă Căsuţa din copac din Burlacul lui Botezatu. La revedere Păltiniş şi rezistă lamelor!

 

Anunțuri

Hercules, ceva recuperare, refacere? Dar echipă?

Iulie 12, 2010
Cu titlul <Hercules, ceva recuperare şi refacere? Dar echipă? Sau poate pepinieră?>, am abordat în „Fotbal vest” problema Băilor Herculane de a nu-şi valorifica potenţialul, inclusiv cel sportiv.

"Hercules" ar putea deveni o arenă trăznet, cu echipă pe măsură şi spectatori atraşi la meciuri. E chiar atât de greu!?

Aerul e la fel de ionizat ca întotdeauna, platoul Coronini e tot acolo, aşteptându-şi amatorii de antrenamente specifice, apele termale şi izvoarele cristaline sunt nesecate, Cerna curge şi mai umflată decât deobicei, înălţimile carstice de-o frumuseţe ce-ţi taie răsuflarea veghează şi-n continuare iar Hercules e tot pe soclul său, cu acelaşi ciomag în mână. Băile Herculane e aceeaşi în chintesenţa sa.

Stadionul "Hercules" nu-i face cinste numelui purtat. Mai multă vopsea proaspătă, mai puţină rugină! Se poate?

Rămasă pe baricade e şi urarea „La Mulţi Ani 2000!”, însă împietrită în nostalgie, ca parte a ghirlandelor de beculeţe spânzurând pentru un alt Revelion pe faţada decăzută a Hotelului Roman, un indiciu că nu şi simbolurile zidite ale staţiunii au rezistat la fel de bine „cataclismului Argirom”. Şi poate o explicaţie la faptul că echipele nu prea mai vin în cantonamente de vară şi iarnă la Herculane. Erau însă să nu mai dea prin oraşul-staţiune nici cluburile din Divizia D Caraş Severin, în care „Hercules” abia s-a menţinut, cu chiu cu vai, în urma unui baraj inegal cu Sacu.

Unde-or fi condiţiile de altădată de recuperare şi refacere după efort şi cum se face că o aşezare cu uriaş potenţial trage cât să nu pice din liga a patra într-un judeţ al cărui trecut fotbalistic ar trebui să-i dea nădejde să investească în echipa locului? Chiar n-ar putea răsări şi de la „Herculesul” Băilor următorul Belo ori Iovan, un alt Dorinel Munteanu sau Panduru ori Chivu!?!

Vă mai amintiţi? Iosif Armaş. Argirom Internaţional. Iunie 2002. AEK Bucureşti strămutată la Timişoara, drept cal troian politic al PSD cu capital electoral, şi Poli luată cu liftul din <C> în <A>. Pe-atunci, deja în septembrie 2001, Argiromul ex-deputatului primise pe mai nimic tot patrimoniul SC Hercules SA, 52 de clădiri cu pavilioane şi băi. De-acolo i se trage Băilor Herculane. Anii au trecut, buruienile s-au înălţat iar staţiunea a picat, dar zilele astea administratorii sunt executaţi silit de creditori, Primăria locală recuperează cu majorări parte din impozitele neplătite pe clădiri şi teren iar Fiscul şi băncile scot la licitaţie podoabele, „Roman” trecând deja luna trecută pe mâini noi.  

Trec şi eu podul, continui pe strada desfundată, înfundându-se într-o cochetă vilă finisată, şi-mi tresaltă inima văzând o alta, în construcţie, „în gri” să zic aşa, cu etaj şi mansardă, chiar în preajma porţii de acces din gardul împrejmuitor al stadionului „Hercules”. „Şi-au tras gospodarii sediu de club” mi-am zis cu optimism, doar apoi constatând însă că e o rezidenţă privată ca mai toate celelalte.

Pe strada peste Cerna ce dă în stadion ţi se deschid în faţă stâncăria versantului şi noile pensiuni. Nu poţi însă admira peisajul, de gropile arterei desfundate...

Firesc, întrebările ar fi, în ordine, de ce n-au localnicii pic de mândrie să-şi asfalteze scurta cale de acces spre arena oraşului, pe unde ajung şi alde ex-divizionare <B> ca Metalul ori Gloria, şi ce-i cu casa atât de aproape de teren!? Să fie oare un semn al încolţirii şi marginalizării fotbalului?

Mă uit la lacăt şi la galben-albastrul şters al porţii ruginite a stadionului şi-mi zic că pe desfundătură trec în urcuşul lor spre versantul de la „Carieră” şi căţărătorii amatori ai C.S. Alternative TM, venind când şi când taman de la Timişoara, pentru a lua în piept înălţimile Prolasului, şi prăbuşindu-se uneori în gol cu tot cu stânca de care se agăţaseră. Fac comparaţia pentru a sublinia că pasiunea reală pentru sport implică neapărat şi o investiţie sufletească şi logistică în activitatea aleasă, cu riscurile-i de rigoare. A se citi bani cheltuiţi dar nu risipiţi şi fizicul la bătaie… Mă retrag, amintindu-mi cum pozam aici la antrenamentele în cantonament ale Reşiţei ori poliştilor. Dar unde nu mai sunt condiţii de refacere, e varianta Slovenia.

Cerna la Podul Roşu, cu vedere spre aval... Se construieşte, pe mal. Bani ar fi dar sportul e mereu ultimul pe la noi pe-aici...

Continui, în amonte spre staţiune, rumegând că dacă ar ţine cu tot sufletul la „Hercules” cu mingea la picior, atunci păstorii echipei de la Băi vor capacita sponsori de-ai locului şi viitori investitori în clădirile de vânzare să „adopte” câte-un jucător şi să mai pună mână de la mână cât să încropească o echipă cu – sunt sigur! – destui „recruţi” doritori să bată mingea într-un asemenea colţ feeric de ţară, ori fie, de aceştia n-au încredere în reputaţia competiţiilor fotbalistice şi deci nu vor să se implice, să le insufle ideea că divizionara <D> ar coti la o adică spre ideea unei pepiniere. Speranţele de azi, potenţialul de mâine. Aşa cum Miodrag se trage de la Socol sau Dorinel din Grădinari, tot aşa şi Băile ar putea detecta un giuvaer prăfuit…

Nu doar în Piaţa Hercules, vechi şi impozante Băi Sulfuroase ori palate ca Hotelul Decebal îmi spun că edificii mult mai importante decât stadionul sunt cu Sabia lui Damocles deasupra capului. Şi cu buruieni şi pomişori înălţându-se dintre crăpături, din ferestrele oarbe. Degradare dar şi regenerare. În preajmă, „Hotel Ferdinand”, la 3 stele, e cu autocar german la scară şi nemţi de vârsta a treia sporovăind animat, iar mai încolo, una din puzderia de noi pensiuni e cu Pullman unguresc şi pensionari maghiari…  

E evident, a reconstitui întocmai lepădatele perle arhitectonice necesită meseriaşi cu suflet şi răbdare precum şi costuri uriaşe pentru migala detaliului, dar cât ar putea cere o vopsea nouă la teren, un anunţ şi o acţiune de selecţie pentru copii din zonă ori cazarea, masa şi indemnizaţia de efort a vreunui nou recrut la „Hercules”, aidoma echipierilor născuţi prin Orşova, Craiova sau aiurea!?

E poate sugestiv că momentan nu se refac ditamai clădirile simbol ale Băilor ci o mai abordabilă „Vila Elisabeta”, mai restrânsă, în stil rococco II, fostă şi viitoare Casă de Cultură, ce a găzduit-o în primăvara lui 1887 pe împărăteasa Elisabeta, renumită Sissy care a botezat în acele zile fiica unui cioban localnic, Veta, dăruindu-i un inel cu piatră de rubin rămas urmaşilor acesteia. Dacă feţe regeşti au apreciat binecuvântările locului, îmi spun că s-o găsi şi-un investitor să se înmoaie la pitoresc amplasata arenă şi să scoată piatra preţioasă pentru „Hercules”. N-ar fi o căruţă de galbeni.

Nu de alta dar pe malurile Cernei se construieşte în draci, semn că bani ar fi, deşi unele părăsite hoteluri „socialiste” speră încă în picioare. E drept, fotbalul românesc în întregul său şi-a stricat imaginea, şi doar cu integritate, autodisciplină şi seriozitate ar putea oameni din fenomen să-şi mai atragă simpatizanţi, însă cu atâta potenţial în jur ar aduce drept rea voinţă ca vopseaua să nu recapete luciu.

Mai continui pe Cerna în sus şi aud pe la mese de grădiniţa de copii care pe zi ce trece aduce însă tot mai mult cu un hotel, de blocul de locuinţe sociale care aduce şi el încet-încet cu altceva inclusiv cu lift, de „Apollo” trecut din mână-n mână, de acaparări până şi de izvoare minerale, care nu pot fi decât ale Băilor, şi de alte bizarerii.

Şi dus pe gânduri, ajung la kilometrul 7 în amonte, la barajul lacului Cerna, dominat de splendid amplasata bază Hidroelectrica, unde hotelul cu piscină în aer liber are apendice un teren multisport cu instalaţie de nocturnă şi cu drum de acces asfaltat pe culme. Câtă distincţie, mai ales că bitumul proaspăt al căilor spre baraj e zgârcit turnat doar cât să satisfacă amplasamentul, nu întreaga zonă…   

Lacul de acumulare Cerna, kilometrul 7

  Şi-mi torc în barbă, iată un alt potenţial investitor în echipă. Sau într-un „Hercules” regenerat drept pepinieră. Orice, dar faceţi oameni buni ceva, că e de unde! Şi nu continuaţi pe fundătura „Toată lumea să trăiască / Numai noi să nu murim!” A, şi să fim bine înţeleşi… Nu sunt de părere că autorităţile locale, oriunde în ţara asta, ar trebui „să se implice” şi să „sprijine” clubul oraşului, ceea ce constituie o fază fumată, din vremurile când Mitică Dragomir îşi făcea rodajul la Scorniceşti, şi într-o totală contradicţie cu actualul neo-liberalism wild-west din viaţa socială, însă deplâng neimplicarea cu toate pânzele sus în fotbalul românesc a unor oameni de afaceri de-ai locului. Cărora – şi aici ar trebui să intervină rolul autorităţilor! – bine-ar fi să li se sugereze, să fie îndrumaţi şi „stimulaţi”. Spre sport, teren, fotbal, „Hercules”.

Nu-i nici o problemă dacă potenţialii investitori în club nu cred în minunile din nimic gen Vaslui sau Urziceni, oraşe care şi-au recroit un nume în ţară pe seama unui sport ce nu le-aduseseră bucurii peste ani, însă ceva mai multă iniţiativă şi cutezanţă ar fi de dorit, dacă nu în încropirea unui „Hercules” care să tragă la promovarea în <C>, atunci măcar pentru creşterea unor tineri promiţători.

Cine ridică mânuşa? Căci cred că vântul promiţător al schimbării nu va ocoli complet fotbalul şi că s-ar găsi între licitatorii atracţiilor Băilor şi nişte iubitori ai jocului.

Băile Herculane, o minunăţie. Îşi va recăpăta oare ştaiful de odinioară?

Galerie foto (I): Ruină şi regenerare la Băile Herculane, spanioli şi japonezi la Hercules Maraton

Iunie 30, 2010

Acasă la Hercules, contrastul între măreţia de altădată, căzută în decrepitudine, şi noul gen de microturism e poate mai izbitor ca oriunde altundeva în ţară...

La ora decontului, în nişte zile fierbinţi pentru viaţa Băilor Herculane, care pare a se dezbăra de încremenirea degradantă din „perioada Armaş”, am dat o raită cu clişee ale palatelor în ruină, cu incursiuni în trecut şi istorie, cu poze din natură, cu întrebări despre ce-i este rezervat acestei staţiuni şi cu devieri spre sport, mai exact pomenind de Maratonul Hercules… .

Apele Cernei, învolburate şi agitate, parcă mai umflate ca niciodată, sunt "inima" Herculanelor...

... tot aşa cum izvoarele, unele din păcate dezafectate, sunt simbol al Băilor...

... pe când măreţia de altădată e pe ici pe colo readusă încet la standardele antebelice, cum e cazul Vilei Elisabeta...

...însă nu toate palatele, cum ar fi fostul Hotel Decebal, sunt la fel de norocoase. Întrebarea e, când le-o veni oare rândul... Sau sunt într-adevăr foarte greu de reconstruit conform planurilor iniţiale, datorită costurilor care ar implica regenerarea minuţioasă, în detaliu, a vechilor edificii...

Un proiect pare-se totuşi că a demarat. La Vila Elisabeta, care are istoria ei. Şi oaspeţii de seamă de altădată...

Băile Herculane s-a întors la oile sale. La contrastul între ruină şi nou, între arhitectura de altădată şi oferta modernă de cazare, pensiunea. Am avut noroc să rulez pe strada de pe malul vestic al Cernei, unul mai puţin circulat, peste apele râului de „buricul” staţiunii balneoclimaterice, şi să dau de excelenta ofertă în raportul calitate/preţ, ghidându-mă în alegerea mea după mottoul afişului publicitar… „O alegere înţeleaptă!”

Chiar aşa! Iar cazându-mă acolo, am călcat implicit pe urmele unor participanţi la Maratonul Hercules, care a strâns la mijlocul lunii mai în probele de maraton şi „semi” 249 participanţi, de la tineri şi până la veteranul de 71 ani Dimitrie Felea, de la timişoreni, majoritatea, 85 la număr, onorând iniţiativa organizatorilor concitadini de la C.S. Alternative TM, şi până la străini inclusiv din Spania, Franţa şi chiar Japonia.

Pensiunea a fost plină, până în mansardă, de alergătorii care au luat în piept platourile şi urcuşurile ce domină Herculanele, cu 138 înscrişi la proba mamut de peste 36 kilometri, iar aşteptările sunt ca şi mai mulţi îndrăzneţi să revină la anul. Aşadar Herculanele e conectat, măcar o dată pe an, şi la alte „oi”, mai sportive… La Maratonul montan dar şi la concursurile de căţărări pe stâncăria din amonte şi aval… Herculanele nu e deci doar recuperare şi refacere, ci şi consum de energie.

Mai puţine cluburi, de fotbal să zicem, aleg în zilele noastre Herculanele, şi asta nu pentru că ionizarea e mai „subţire” ca altădată, platoul Coronini fiind tot acolo, aşteptându-le cu ale sale 4 hectare, ci pentru că recuperarea la efort lasă de dorit, condiţiile oferite la Hotel Roman, un expert în domeniu în alte vremuri, nemaifiind la standardele ce pot fi lesne găsite prin alte părţi. Poli e zilele astea în Slovenia, Poli care era nelipsită de la Herculane, de la Roman…

Dar ghirlandele de beculeţe de pe frontispiciul Romanului, pregătite pentru noaptea de Revelion, cu mesajul „La Mulţi Ani 2000!”, spun multe despre împietrirea în timp a unor edificii altădată marcante pentru Herculane. Unele s-au afundat, pe când pensiunile turistice au început să ia faţa, magnetizând inclusiv alergători, fie ei şi amatori…

Herculanele se regenerează sub aceleaşi coordonate: Cerna care se prăvăleşte printre stânci spre Dunăre, apele geotermale şi ale sale izvoare, adevărată sursă de sănătate. Profitând de existenţa acestor bogăţii naturale, oferta turistică în schimbare îşi caută şi ea o nouă albie.

În Piaţa Hercules, acolo unde Hotelul Ferdinand este una dintre foarte rarele excepţii de ofertă de cazare într-o veche clădire „clasică” a staţiunii, un autocar nemţesc îşi aşteaptă la bord excursioniştii germani de vârsta a treia ce sporovăiesc animaţi în faţa intrării. E o rara avis, înconjurată de şi mai impunătoare clădiri în paragină şi ruină, e o oază de regenerare în vechiul Herculane istoric. Din preajmă, un microbuz îşi preia clienţii pentru croaziera de câteva ore pe Dunăre, cu punct de reper Orşova fluvială, şi staţiunea pare animată.

Una dintre clădirile "pulbere"... Fără geamuri la ferestre, cu bălării ieşind prin acoperiş, cu cochilii de încăperi. E vechiul Hotel Decebal, la frontul stradal...

Peste râu, Băile Sulfuroase aveau până şi un arc peste calea de acces la intrarea în clădire, probabil pentru protecţia celor sosiţi pe patru roţi. De la grandoare la decadenţă. Statuile cu zeităţi antice plâng. Îmi dau lacrimile...

Un alt exemplu de paragină. Frontispiciul cu motto în latină rezistă încă, adăugându-i-se pe faţadă o modernă cruce luminoasă...

Pare idilic. Parcul e într-adevăr întreţinut dar peisajul e urâţit de ruina clădirilor. Pe unele sunt lipite mesaje ce îndeamnă la sesizarea actelor repetate de sustragere de materiale din interiorul acestor dărăpănături "regale"...

Am intrat în Uniune, nu-i aşa? Steaguri străine în parc, şi mai multe vechi clădiri părăsite... Trist dar adevărat

Nu totul este însă căzut în paragină. Am citit panoul informativ în privinţa Vilei Elisabeta şi viitorul sună bine pentru Casa Orăşenească de Cultură… Deci: clădirea de pe strada Cerna 5-7 datează din 1875, figurează pe Lista Monumentelor Istorice Protejate (2004) şi a fost ridicată de către Guvernatorul băilor, Carol Tatartzi, în stilul rococco II, având o factură asimetrică, fiind construită din două corpuri de clădire unite printr-o terasă circulabilă şi cu un turn cu ceas accesibil pe o scară nodală.

Deşi concepută ca locuinţă, vila a adăpostit după 1848 sediile bibliotecii orăşeneşti Nicolae Stoica de Haţeg, la parter, şi al Casei Orăşeneşti de Cultură, la etaj.

Vila îşi trage numele de la vizita pentru câteva zile, în primăvara lui 1887, a celebrei împărătese Elisabeta, cunoscută şi sub numele de Sissy, însoţită în această călătorie „în Ungaria de Sud, la Herkulesbad” de Sarpita Majlah, care i-a ţinut companie în peregrinările prin galeriile staţiunii şi prin sălbăticia înconjurătoare, plimbări ce-au inspirat-o să traducă poezii din limba maghiarp ori sp recitească Heine.

În 28 aprilie primeşte aici vizita Reginei Carmen Sylva, Elisabeta, soţia lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, apoi Sissy călătorind în 13 mai spre Sinaia iar apoi la Viena.

Sissy a fost naşă la botezul fiicei unui cioban, Veta, numită astfel în onoarea împărătesei, şi căruia i-a dăruit un inel cu piatră de rubin rămasă în familia urmaşilor acestuia.

Interesantă poveste. Cu feţe împărăteşti. În preajma Vilei, bustul poetului naţional, şi nu departe un hotel interbelic refăcut de la intrare şi până la acoperişul de un roşu aprins. „Cerna”. Flancat de lăcaşul ortodox de cult. Şi verdeaţă pretutindeni, plus izvoare. Domogled ori Neptun, numerotate. În funcţie de afecţiuni. „De ochi”. Totul s-a făcut cu mult suflet. Dar ce-a mai rămas din oameni?

Mihai Eminescu, 1850-1889. "Nu spera şi nu ai teamă / Ce e val ca valul trece / De te-ndeamnă, de te cheamă / Tu rămâi la toate rece"

"Cerna" sub Prolasul carstic, un hotel din anii treizeci. În care poţi sta şi pe 40 RON / noapte...

Biserica ortodoxă, amplasată în aval, la începutul zonei centrale de vechi clădiri impunătoare

Sunt vorbe că viitorii proprietari ai clădirilor vor reabilita în timp structurile. Mai multe sunt în Piaţa Hercules, pe ambele părţi ale squarului… Datând chiar din 1811. Două secole! Să vină… nemţii.

http://www.romanialibera.ro/actualitate/transilvania/se-destrama-imperiul-lui-armas-192076.html

Cât vor rezista oare clădirile ridicate în noul mileniu? Două secole!?! N-aş prea crede.

Pe latura vestică a pieţei, ceea ce a fiinţat drept "Hotel Apollo", nu mai are pe frontispiciu îndemnul Trăiască Republica Populară Română.

Sute de camere fără locatari, ale unui stăpân care acum plăteşte...

Frumuseţi arhitectonice. Îşi vor regăsi farmecul de altădată?

Totuşi, în susul pieţei, biserica romano-catolică e şi ea bine mersi

BAILE HERCULANE. Îmi aduce aminte de ceasul floral de la Bega...

 Multe de văzut, şi mai multe de zis. Hotelurile „socialiste”, nişte zgârieturi în peisajul minunat al Băilor, au fost la rândul lor neglijate, unele închizându-şi recepţiile. Ce se va alege şi de ele?

Farmecul vechilor Băi a fost oarecum ştirbit de roşieticul mastodonţilor socialişti, deveniţi şi ei pietre de moară în anii degradării staţiunii. Care le va fi soarta?

Opinez că un foarte sugestiv obiectiv în privinţa farmecului unic al „perlei” Herculane e poarta sa de… fier, Gara din sudul staţiunii. Parcă pentru a-mi confirma importanţa sa strategică, Gara a primit la ora raitei noastre acceleratul Bucureşti – Timişoara, pe peron coborând numeroşi amatori de băi. Peronul cu bolta înverzită, iedera, termometrul companiei Kecskemeti Timişoara, indicând precis peste atâtea decenii, ca de altfel cele două ceasuri Paul Garnier Paris, cel de pe peron şi cel din sala principală, cu ghişeul de bilete, iată repere ale unui punct feroviar remarcabil…

Şi încă un ceas Paul Garnier în incinta sălii principale a Gării

****** Aici, câteva alte trimiteri spre legături la una alta. La Maratonul Hercules, aşa cum este promovat pe pagina organizatorilor, inclusiv cu pozele podiumurilor întrecerii din luna mai, http://www.alternativetm.ro/herculesmaraton , la cum a fost reliefat concursul în mass-media: http://www.romanialibera.ro/actualitate/fapt-divers/miscarea-de-sanatate-2010-la-hercules-maraton-187521.html

Ziua 106. Pe plaja la Atlantic

Aprilie 7, 2009

M-au trezit razele soarelui, furisandu-se piezis. Liniste si pace, doar pescarusii readucandu-ma cu picioarele pe pamant, ca sunt aproape de tarmul sudic al Albionului. De fapt, pescarusi de uscat, aclimatizati cu Tamisa la Londra, zboara si gangura si in zonele centrale ale metropolei. Dar nu, cu siguranta, in aceasta duminica sunt in alta parte. La Bournemouth, un oras cam cat Arad, amplasat intr-un golf cam la mijlocul lungimii „talpii” iepurasului care e insula britanica.

Fitness First Bournemouth Bay Half-Marathon incepe la zece si primele semne sunt bune. Asadar soare. Placut. Chiar caldut. Dar o usoara adiere… Vom alerga oare impotriva brizei marine? Aceasta este intrebarea. Caci, asa cum dezvaluie si numele concursului, inafara de Fitness First, care sponsorizeaza cursa, facand reclama lantului de centre de recreere, cuvantul Bay, adica golf, dezvaluie locul de desfasurare. Pe faleza, de-a lungul plajei la Atlantic. Pitoresc!

Lapte, fulgi de grau si porumb, o pruna uscata si o felie de citrice, o paine prajita cu gem de capsuni si doua pahare cu suc de portocale si pe-aici ti-e drumul. Cu geanta in spinare si aparatul foto la indemana. Trei baieti, la misto, stateau undeva, intr-un colt de strada, tolaniti pe scaune. Imi ureaza noroc. „Tara?” Dupa echipamentul din dotare, peste ani le-am dat si altora senzatia ca ar fi Spania. Zic. „Aaaaaaaaaa, Dan Petrescu!” Chiar asa. „Clubul?” Imi spune de West Ham. La care il felicit pentru golul lui Tomkins. Dam mana. Cu stanga. In dreapta e tigara. In mana mea dreapta, aparatul. Peste drum…

A fost odata o biserica. E acum bar, club de noapte. Zona West Cliff, un platou cu povarnis spre mare, e in vestul orasului, spre localitatea litorala vecina, Poole, extrem de afluenta, unde marea face o "scorbura", cu insulite.

A fost odata o biserica. E acum bar, club de noapte. Zona West Cliff, un platou cu povarnis spre mare, e in vestul orasului, spre localitatea litorala vecina, Poole, extrem de afluenta, unde marea face o "scorbura", cu insulite.

Sunt aproape de start dar mai opresc oleaca. Acum imi permit, nu si in timpul semimaratonului. Peisajul se „deschide” brusc, cu albastrul marin izbind dintre contururile caselor si cu un balon propulsat pe cer, undeva spre centrul orasului…

Un balon numit delectare. Cer senin, soare si marea, deloc agitata. Sa tot vezi lumea de sus...

Un balon numit delectare. Cer senin, soare si marea, deloc agitata. Sa tot vezi lumea de sus...

Continui spre locul de start, un urias ponton „intrand” in mare, si cu o cladire gen Casino la capatul sau, Theatre Pier, iar balonul imi iese din nou in cale. Isi incheiase survolajul. Pe moment…

Din inaltimi, la sol. La rand, alti pasageri...

Din inaltimi, la sol. La rand, alti pasageri...

Li se da drumul alergatorilor in cursa de 10 kilometri si copiilor, in Fun Run. Pe 1 kilometru. Mai am timp de un cliseu, unde vom incheia cam peste o ora si jumatate. Finish. Parca se incalzeste pe minut ce trece si briza se inteteste. Dar imi zic ca tine doar de ambianta. Atmosfera conteaza. Tot mai multi privitori, pe margini. Ciorchine la barele amplasate pentru a delimita traseul. Cursele de alergari sunt treburi serioase aici in Insula, cu tot dichisul…

Un balon dar bun, deasupra liniei de sosire. De la semimaratonul din Bristol imi amintesc de cuvintele si focul de pistol la start al legendarului Steve Ovett si de puzderia de baloane, pe cer.

Un balon dar bun, deasupra liniei de sosire. De la semimaratonul din Bristol imi amintesc de cuvintele si focul de pistol la start al legendarului Steve Ovett si de puzderia de baloane, pe cer.

 Intram in tarcuri. Cei sub o ora si jumatate, in fata. Cei ce se asteapta „sa scoata” sub o ora si treisferturi, mai apoi. Si tot asa. Sunt in primul tarc. Un motociclist isi face loc printre noi. Va deschide partia. Zece. Start. Parca deodata se lasa linistea… Doar pasi. Si bineinteles valurile si pescarusii. Catam spre vest, spre West Cliff. Aha, stancaraie pe care trebuie sa o urcam! Dar macar suntem cu vantul. Ceea ce implica faptul ca majoritatea cursei, cand ne vom intoarce pe faleza spre est, vom fi cu briza in fata. Da bine la ten dar incetineste ritmul. In viata nu le poti avea pe toate…

Si urcam. In fata mea, un mesaj simpatic. Cate tricouri, atatea inscriptii, mesaje ori reclame. Pe albastru sta scris „Eu alerg asa ca tu poti vorbi”. Intr-adevar, I’m doing the running, altii dau cu papagalul si uite-asa se scrie istoria. Iar acum, la final, dau cu penelul.

Cu penelul a dat chiar pe acest povarnis si Robert Louis Stevenson, cand a scris Dr Jekyll si Mr Hyde, cum m-am documentat din istoria locului. Cu semnificatii. E impadurit dar la un moment dat, cand valea secata se „inchide”, ne vom intoarce la vale, spre mare. Oceanul sub ochii nostri. Zburdam. Dar odata ajunsi inapoi la plaja si intorcandu-ne spre est, vrajmasul nostru vantul isi intra in rol. Ne va tine companie pana dupa mila 8, cand vom ajunge la extremitatea estica a traseului.

West Cliff are un funicular dar noua nu ni-l trebuie, e inca "devreme" in cursa. Bun ar fi spre final...

West Cliff are un funicular dar noua nu ni-l trebuie, e inca "devreme" in cursa. Bun ar fi spre final...

Cand ajungem inapoi la pontonul principal, lume luminata ne incurajeaza. Bairam in toata regula! Parca e Turul Frantei. Si e tot mai cald. Multi pe sezlong, in fata cabanelor de lemn, una dupa alta, pe toata lungimea falezei.  Altii nu se sinchisesc, doar absorb soarele. Prin stanga noastra „curg” alergatorii curselor din deschidere, sprintand spre sosire. Larma…

Ilustrata de la malul marii. Dar nu din valuri. Nici macar degetul...

Ilustrata de la malul marii. Dar nu din valuri. Nici macar degetul...

O portiune lunga, cu vantul in fata, e dificila in plan psihologic. Capatul golfului parca nu se mai apropie. Fata Morgana. Dar ca toate cele lumesti, nimic din cele rele nu tine la nesfarsit, asa cum nici binele nu e infinit. Sus. Jos. Sus. Jos. Si stim ca la capatul golfului, la povarnisul East Cliff, trebuie din nou sa ne cataram, pentru intoarcerea spre finish. Asaltul final…

 

Litoralul tot litoral e, oriunde in lume. Temperatura?

Litoralul tot litoral e, oriunde in lume. Temperatura?

Priveliste spre est... Theatre Pier, "magnetul" din Bournemouth

Priveliste spre est... Theatre Pier, "magnetul" din Bournemouth

La a doua statie de apa unul cu care am tras umar la umar imi indica sa ma indrept spre mesele din stanga. El tine dreapta. Dar un altul imi taie calea si-si ia paharul din fata nasului meu. Se scuza. Ori doi. Tot acolo sunt. O rupere de ritm a monotoniei. In rest, pasii nostri, soarele si briza.

Unii alearga, altii iau iarasi balonul. Optzeci de zi... a, pardon, juma' de ora deasupra orasului.

Unii alearga, altii iau iarasi balonul. Optzeci de zi... a, pardon, juma' de ora deasupra orasului.

East Cliff are povarnisul mai lin. Mai putina lume, semn ca ne-am cam departat de centru. Semn bun. Mai departe nu mai alergam, ci cale-ntoarsa…

Un hotel la tarm si acelasi obsesiv balon.

Un hotel la tarm si acelasi obsesiv balon.

Intr-adevar, portiunea finala ne protejeaza fortele subtiate. In coborare lina iar vantul e cu noi. Ce-am vrea mai mult? O linie de sosire. Care, dupa aproape o ora si jumatate, ni se iveste in fata. Din nou lume luminata. Si certitudinea, pe ultimul kilometru, ca „intru in prima suta”. Indiciul mi l-a dat o fetita, care exersa numaratoarea. Am trecut vreo trei prin dreptul ei, unul dupa altul, si ea-si calcula in barba. Eightyeight, eightynine, ninety. Bun. Asa o fi? Dar mai conteaza?

Finish. O ora si 28 de minute. La fel incheiam si in Timisoara, la pusta, fara vant, printre ai mei. Niste sticle cu apa, o medalie, un tricou de la British Heart Foundation. Asociatie caritabila implicata in strangerea de fonduri. Asemenea evenimente sunt mana cereasca pentru fundatii. Oamenii au suflet pentru cei incercati de boli cardiace si nu numai. Efortul e gata. Recuperare. Gal-gal. Apa. Batoane de ciocolata. Iam-iam. Un ins inalt in scaunul ambulantei. Masca de oxigen. Un altul fara masca si nu la fel de alb ca varul, dar tot inconjurat de „Paramedics”. St John’s Ambulance. Nu-i de joaca. Deshidratare. Imi spun ca pentru primul semimaraton al anului am venit mai bine decat ma asteptam.

Am alergat de la Anul Nou incoace pe tot soiul de distante. Mi-am incercat fortele pe 3 kilometri, pe cinci, la contracronometru individual in panta, pe 10 kilometri pe asfalt, pe 10K pe iarba, pe 10 mile si la Handicap, cursa de 6,97 kilometri. Primul concurs de „semi”…

E timpul pentru niste fotografii din Bournemouth. Pitoresc, inverzit, atractiv. Sau macar in preajma plajei. A, da, si e oras universitar. Fete asiatice. Piata agroalimentara de duminica. Dar si produse naturiste. Pare raiul pe pamant. Si nici un norisor. Ma indepartez de larma cursei si constat ca la un pas de ocean mai exista si alte ape, curgatoare.

Tot asa, pe vreo doua mile, curgand spre mare...

Tot asa, pe vreo doua mile, curgand spre mare...

Vegetatie abundenta, primavara in floare. 5 aprilie...

Vegetatie abundenta, primavara in floare. 5 aprilie...

Bournemouth nu face exceptie... Un memorial de razboi si o explicatie. In jurul Canalului Manecii s-au dat lupte grele. Iar nu departe pe coasta sudica, mai spre vest, Plymouthul de exemplu a fost "lovit" crunt. Poate ca statiunea litorala a scapat gratie caracterului ei non-strategic. Dar eroi de-ai locului si-au gasit si ei sfarsitul, pe alte plaje...

Bournemouth nu face exceptie... Un memorial de razboi si o explicatie. In jurul Canalului Manecii s-au dat lupte grele. Iar nu departe pe coasta sudica, mai spre vest, Plymouthul de exemplu a fost "lovit" crunt. Poate ca statiunea litorala a scapat gratie caracterului ei non-strategic. Dar eroi de-ai locului si-au gasit si ei sfarsitul, pe alte plaje...

Am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea-sa. La plaja, la Atlantic, in varianta cursiva. Iar duminica ne-a oferit si un crampei elvetian la mare. Guggl 2000. Galben-negri si foarte simpatici. Au strans pe buna dreptate lumea…

O orchestra si niste arii cunoscute...

O orchestra si niste arii cunoscute...

La final, rezultatul oficial al cursei si o constatare, in saptamana dinaintea Pastelui protestant. Toate atractiile Bournemouthului au magnetizat publicul, mai putin un anumit asezamant, tot acolo, in centru. Asta ca sa-mi readuca picioarele pe pamant, in ce lume patrundem in forta. Pentru o ora si jumatate, luat cu ale mele, mai ca uitasem.

http://www.chiptiming.co.uk/pdf/0405_BBRHM.pdf

Tipic locului, semeata...

Tipic locului, semeata...