Posts Tagged ‘Everton – FC Liverpool’

O altfel de avancronică Everton – Liverpool

Octombrie 17, 2010

Aşa cum am semnat în Fotbal vest, o avancronică inedită a derbyului, de la faţa locului…

EXCLUSIV DIN LIVERPOOL: GOODISON şi ANFIELD… Blestem? Fără titlu de la dărâmarea Boot Room

Duminică, pe „Goodison”, e derbyul local Everton – Liverpool, unul trist, al locurilor 17-18. Pentru a desluşi mai multe, am păşit cu aparatul foto în culise la Anfield.

Din centrul urbei, trecând şi pe lângă parcul Everton, de pe ale cărui coclauri ţi se desfăşoară la picioare oraşul, cu portul şi eolienele din estuarul lui Mersey, autobuzul 17 te duce spre zona nord-estică printre case tot mai mici, vechi şi chiar nelocuite, cu ferestre „bătute în cuie”, până la poarta „Paisley Gateway” din faţa peluzei The Kop.

Intrare unde cu mâinile larg deschise veghează şi Bill Shankly, pe soclul cu înscrisul „He made people happy”, <el a făcut oamenii fericiţi>, statuie de la care porneşte turul arenei şi muzeului celui mai aureolat club britanic. Steve, venerabilul ghid, ne deschide „Sala Legendelor”, una jur-împrejur cu pozele eroilor. Callaghan. Cele mai multe jocuri. 857. Rush. Goluri. 346. Neal. Cel mai decorat. Şi cu peste 400 meciuri la rând! Souness. Nu cel mai bun dar – conform amfitrionului nostru – cel mai influent din vestiar. Abia la retragere, alde Gerrard ori Jamie îşi vor face loc pe pereţi. La fel şi Benitez, pe un rând al managerilor inclusiv cu Paisley, cu 14 trofee în 9 ani, dintre care trei C.C.E., şi cu Houllier, cel cu 5 cupe într-o ediţie.

„Mai bine la Beirut decât la comun cu Liverpool!”

De la clişee cu jucători şi antrenori, la tablouri în rame aurite ale fondatorilor… Ne priveşte sever “King” John Houlding, producător de bere, consilier şi primar în Liverpool, ba chiar parlamentar, care a ajutat-o pe Everton pe când puţini o făceau, în vremurile cu “albaştrii” jucând încă pe Anfield Road, şi care i-a constituit pe “Cormorani” odată ce “Caramelele” s-au mutat de-acolo, chiar ducându-i în doar 9 ani la titlul naţional. De fapt, o altă dovadă a întrepătrunderii istoriei iniţiale a cluburilor am văzut în preajma portretului lui Houlding… „Anfield a fost casa lui Everton FC din 1884 în 1892. Primul ei joc aici a fost în 27 septembrie 1884, un 5-0 cu Earlstown FC”, e scris pe placheta înmânată de rivala albastră Everton clubului vecin Liverpool FC, şi care e expusă în muzeul de la Anfield al „Cormoranilor”.

Mai mult, în vremuri demult apuse, cele două rivale din Liverpool şi-au împărţit şi… hârtia programului de meci, având unul comun timp de peste trei decenii, după cum relevă un panou explicativ de pe frontul stradal al arenei Goodison Park: „Unicul program oficial editat cu împuternicirea lui Everton şi Liverpool”, e scris pe panoul turului istoric al lui Goodison, menţionând că rivalele au avut un program de meci la comun din 1904 şi până în 1935!

Şi tot în periplul istoric de la Goodison Park e prezentată o fotografie de grup a suporterilor celor două rivale, pozând fericiţi împreună după un 1-1 pe acea arenă între „Caramele” şi „Cormorani”, în 1948, în faţa unei asistenţe record de 78.299 spectatori. Remarcabil în clişeu e spiritul deschis, voios, al fanilor rivalelor, acea camaraderie a breslei iubitorilor de fotbal, fără aere ori rivalităţi prost înţelese. Oamenii erau nevoiaşi, mult mai strâmtoraţi decât în zilele noastre, însă mai uşori la suflet, mai bogaţi la inimă, neînvrăjbiţi ori infatuaţi. Erau uniţi de pasiunea pentru fotbal. De fapt, în anii postbelici, chibiţii din Liverpool cât şi din Manchester, deşi ţineau cu una dintre echipe, obişnuiau să meargă la meciurile de-acasă ale ambelor cluburi, parcă într-o solidaritate locală.

Altele sunt însă vremurile şi, deşi constrânse financiar în ultimii ani, Liverpool FC şi Everton nu pot depăşi ascuţişul rivalităţii lor locale pentru a se uni în ridicarea unei noi arene „comune”, în ciuda faptului că „albaştrii” au jucat acei 8 ani pe teren propriu la Anfield Road, în secolul XIX! „Mai bine la Beirut decât să împartă cu Liverpool”, mi-a explicat jurnalistul Paul Wilson, de la The Guardian, vizavi de dogmatismul favoriţilor săi, Everton, de a rămâne de sine stătători, de cealaltă parte a parcului Stanley. Căci da, Goodison şi Anfield sunt despărţite doar de o întindere verde…

De la pluşul sălii conducătorilor, în „ţarcul Directorilor”, din centrul vechii tribune principale, cu scaune încă de lemn, datând din 1906, şi unde iau loc de la staruri gen Daniel Craig, alias 007, până la loviţi ca Harry Kewell, care, conform lui Steve, „şi-a cam petrecut anii aici”. Iar bancheta capitonată a lui John Lesley Handley, dispărut la doar 27 ani, conform plăcuţei memoriale, sigur a fost preluată de alt fan de vază, la asemenea cerere. Din ţarcul vecin comentează fostul vârf John Aldridge, pentru popularul post local Radio City, camerele fiind postate deasupra, parcă agăţate de acoperiş. Doar Alan Green, mai marele BBC Radio 5, vorbeşte din înaltul tribunei opuse, a doua, cea cu numele şi sigla noului sponsor, Standard Chartered, americani pe asigurări. Acel înalt de tribună a fost adăugat în 1992, la centenarul clubului, când a şi primit numele Centenary. Acolo sunt şi cele doar 30 „boxe” executive, un unic „brâu” sub balcon, comparativ cu 130 la Arsenal ori 200 la United, diferenţă pe care Steve o adaugă problemelor lui Liverpool.

Păi? Ei bine, angajatul clubului mi-a explicat că şi dacă ar începe acum construcţia noului Anfield, perpendicular pe actualul şi chiar în spatele peluzei opuse Kopului, şi tot ar lua 4 ani, răstimp în care capacitatea de doar 45.522 va mări handicapul faţă de rivale prospere. Alţi 20.000 sunt refuzaţi bilete meci de meci iar aproape 90.000 sunt pe liste de aşteptare pentru abonamente.

Degeaba are Liverpool cele mai multe titluri, 18, şi Cupe ale Campionilor Europeni, 5, dacă nu mai are bani să ţină pasul cu campioanele actuale. Americanii s-au dovedit a fi „o frână” iar clubul are „disperată nevoie” de finanţele altcuiva. Steve a adăugat că abia atunci vor fi dărâmate deplorabilele case părăsite, înconjurate cu sârmă ghimpată, chiar de dedesubtul tribunei principale, pentru ridicarea noii arene! Puţine mai sunt apartamentele locuite, cu „This Is Anfield” în geam, de pe nişte străzi pe care va intra buldozerul. Cine şi când va investi?

Coborâm din nou sub tribună, în mica sală de conferinţe de presă cu fundal identic celui de la complexul de pregătire Melwood, asta pentru „derută”. Pe perete, clişeul aerian post-Istanbul, din centru, de lângă The Cavern, unde se lansau The Beatles, cu un autobuz etajat asaltat de 1,5 milioane fani…

De-aici se intra cândva în faimoasa Boot Room, unde juniorii curăţau bocancii starurilor iar mai apoi alde Shankly, Paisley ori Fagan ţineau sfatul tactic de taină. Steve a pomenit de blestemul dărâmării „camerei”, moment din care, din 1990, Liverpool n-a mai cucerit titlul naţional. Câştigat în premieră în 1901, când cu „King” Houlding.

E drept, Rafa a recreat o mai mică Boot Room, lângă vestiar, dar degeaba… În vestiarul acum al lui Roy, HOME TEAM DRESSING ROOM, cel mai mic şi modest din Premier League, cu tâlc restrâns pentru forjarea coeziunii, apărarea stă după uşă la stânga, cu tricourile frumos înşirate de la Reina şi 2 G Johnson încolo, şi anume Carragher, Agger, Skrtel, Kyrgiakos, Fabio Aurelio, mijlocaşii pe alt perete, cu Gerrard luându-i sub aripi pe Poulsen şi Cole, iar atacanţii la un al treilea, Babel, Torres, Kuyt, Ngog, găselniţă a lui Shankly pentru a evita grupuleţele şi a comunica între ei, pe compartimente. Am numărat 8 limbi, Steve glumind că de lecţii de engleză au nevoie localnicii cu accent „Scousers”, Stevie şi Jamie…

„În vară a fost revopsit şi dotat cu un nou uscător de păr, pentru Reina, în rest însă fiind doar 7 duşuri şi peretele opus, cel al rezervelor, cu un vechi clişeu al lui Shankly vorbindu-le băieţilor chiar în acest loc. Dar vestiarul e izolat fonic, spre deosebire de cel al oaspeţilor, mai mare însă mai răcoros şi în care se aude zgomotul paşilor, al tumultului tribunei”, explică Steve. Presiunea psihologică se amplifică la ieşirea din vestiare, în restrânsul spaţiu al interviurilor TV, cu reclame modificabile în funcţie de competiţie, de exemplu Barclays, Adidas, Standard Chartered şi BBC Sport pentru Premier League, hol revărsându-se pe treptele coborânde spre teren, cu THIS IS ANFIELD deasupra, <Acesta e Anfield>, şi nu… „Welcome”. Loc unde a răsunat recent în Europa League şi pentru Steaua „You´ll Never Walk Alone”, dintr-un difuzor.

Iar în infernul de-afară se regăsesc doar maxim 3.000 fani oaspeţi, în colţul stânga jos al peluzei opuse Kopului, numai 1.900 în cazul vizitatoarei de la descinderea mea, Albionul lui Tamaş, delimitaţi de chibiţii gazdei printr-o neagră husă despărţitoare mutabilă în funcţie de asistenţă.

Turul, trecând pe la băncile de rezervă cu câte 21 locuri pe 4 rânduri, se încheie în peluza The Kop, neacoperită până în 1928 şi cândva înghesuind şi 28.000 fani, drept cea mai mare din ţară. „A fost groaznic, eram ca sardelele, 3 în picioare pe aria unui scaun din zilele noastre. Am crescut în colţul din dreapta sus…”, spune Steve, care plătea a 20-a parte dintr-o liră de azi pentru bilet. O mică secţiune din două rânduri, cu tot cu o gradenă originală de susţinere, sunt salvate şi expuse în muzeu, în faţa unui panoramic reluând la nesfârşit momentul Istanbul…

La 0-1 cu Norwich, în ´94, fanii şi-au luat cărămizi drept amintire, pentru grădina de-acasă, când peluza în picioare a spus adio iar Kop s-a restrâns la 12.000 „scoici” pe 76 rânduri. Doar atmosfera cu „You´ll never walk alone” nu s-a schimbat, Kop trăgându-şi numele de la dealul de observaţie disputat în Războiul Burilor din Africa de Sud, în 1900, cu olandezii, când au pierit 300 ostaşi din Liverpool.

Alte locuri esenţiale, de suflet, ar fi mozaicul cu numele celor 96 pieriţi la Hillsborough, de la intrarea în muzeul cu vitrinele trofeelor, fani comemoraţi permanent, cu lumânări şi jerbe, şi la „Memorialul” dinafara arenei, din spatele Centenary Stand, de la celebra poartă „You´ll never walk alone”, a lui Shankly, inaugurată de soţia sa, Nessie, în 26 august ´82, la opt ani după ce Bill preda ştafeta. Sunt nume de rude, tată şi fiu, fraţi, surori… Iar pentru dreptatea lor încă se luptă, steaguri relevante ale organizaţiilor fanilor, „Hillsborough Justice Campaign”, de dezvelire a adevărului sufocat de Poliţie şi denaturat de scandalagiul londonez The Sun, fiind arborate vizavi de Kop, la pubul The Park. Care e flancat de barul „Al 12-lea jucător”… Iar pe flamura cu flacăra unui chibrit şi o balanţă stă scris „Încă nu s-a făcut dreptate” şi 96 – JUSTICE FOR ALL.

Sunt doi Brown. 18 şi 25 ani. Doi Glover. 27 şi 20. Chiar 3 Harrisoni: 15, 27, 31. Doi Hewitt. 17 şi 16 ani… Howard şi Rimmer, taţi şi fii. Gerald Baron Snr, cel mai vârstnic, la 67 ani. Şi Jon-Paul Gilhooley, verişorul lui Stevie G, cel mai fraged, la 10 anişori. Şi un masterand în ştiinţă, Jones, unul dintre cei 78 sub 30 de ani. Şi poate cel mai cumplit, surorile Hicks, Sarah Louise (19) şi Victoria Jane (15), din cele şapte fete pierite, şi ale căror părinţi, şi ei atunci la faţa locului, au înfierat cinismul autorităţilor într-un recent documentar investigativ televizat. În memoria lor, în muzeu, o pictură din partea branşei scandinave a fanilor clubului, cu clasicul clişeu cu peluza post-tragedie, inundată de eşarfe, flori, jerbe… 

De fapt, memoria fanilor şi a lui Shankly te urmăresc ca o umbră la Anfield, şi în muzeul având drept intrare o veche poartă originală de acces din lemn roşu cu însemnul „Spion Kop – bilete anuale”, acolo regăsindu-se şi cărticica „The Little Red Book”, cu „gândurile” lui Bill…

„Liverbird”, pasărea cormoran simbol al clubului şi urbei, de pe clădirea etalon de la ţărm, vrea să rămână stoică în zona Anfield, dar pe o arenă nouă, mare, unică şansă pentru Liverpool să-şi împrospăteze gloriosul palmares.

Anunțuri