Posts Tagged ‘palmares’

Veritabilul derby Poli -„U” are un X după 44 ani, şi tot în octombrie!

Octombrie 22, 2010

Aseară, 22 octombrie 2010, s-a repetat pentru prima dată de la inaugurarea duelului Politehnica – Universitatea în elită ca rivalele studenţeşti să-şi împartă punctele pe Bega. Într-un derby sub semnul tradiţiei, unicul fapt netradiţional era remiza.

Dar ca şi în 2 octombrie 1966, în prima ediţie de campionat în care grupările din Timişoara şi Cluj trecuseră de la aceeaşi denumire, Ştiinţa, la cele actuale, şi acum a fost egal: 2-2. Atunci a fost 1-1, noua Politehnica încheind ultima sezonul, pe 14, şi retrogradând pentru câţiva ani buni. Ca o coincidenţă, numai atunci s-au mai întâlnit în octombrie! Iar de la reluarea duelului, în 1973-1974, n-a mai fost urmă de egal la Timişoara între cele două…

După ce cu neruşinare ni s-a împuiat capul despre falsul derby Dinamo – Steaua, de fapt o faţetă evidentă a imposturii ce a generat tragedia postbelică românească, Poli Timişoara – „U” Cluj s-a prezentat ca un veritabil duel de tradiţie al fotbalului nostru, în fond una dintre cele mai longevive încleştări din arena carpatină şi totodată cu un iz cândva demn, dat de trecutul dizident al celor două grupări fost „studenţeşti”. Lucrurile s-au mai schimbat dar nostalgia altor vremuri dă o notă aparte acestui joc bănăţeano-transilvan.

„50.000 oameni la Poli – U în Divizia B” remarca www.diviziasport.ro , siteul online al Radio Timişoara, adăugând un clişeu de arhivă de la acel joc de 4-1 în favoarea Timişoarei, în primăvara lui 1984, important în economia luptei pentru repromovare. Alb-violeţii aveau să revină atunci în elită.

Interesant, ultimii ani buni n-au găsit Universitatea în elită, aşa încât consemnăm un unic 3-0 în 5 aprilie 2008, pe „Dan Păltinişanu” din Timişoara, precedentul duel Poli – „U” pe Bega datând din 3 mai 1997: tot 4-1.

În ordine cronologică, iată meciurile jucate în prima ligă sub actuala lor denumire la Timişoara între bănăţeni şi „Şepcile Roşii” în ultimele peste patru decenii, pornind chiar de la acel 1-1 în octombrie ´66…

2 octombrie 1966….. 1-1

9 septembrie 1973… 1-0

26 martie 1975…….. 0-2

28 martie 1976…….. 2-0

Etapa a 24-a, în 1979-´80… 2-0

7 martie 1981………. 3-2

20 martie 1982…….. 2-0

27 aprilie 1986…….. 1-2

28 noiembrie 1987.. 1-0

25 martie 1990…….. 4-1

9 decembrie 1990…. 4-0

7 noiembrie 1992…. 0-1

18 decembrie 1993.. 1-0

Etapa a 23-a, în returul 1995-´96… 2-0

La unele dintre cele mai bune clasări ale poliştilor, în 1976 respectiv în ´91, locurile 5 şi 4, alb-violeţii au învins la zero nişte alb-negri care aveau să încheie acele ediţii pe locul 18, ultimul. Memorabil este şi un alt 4-1, cel din martie 1990, într-unul dintre primele jocuri după lovitura de stat globalistă din România, când Timofte II semna o dublă.

Nou-promovata „U”, venită pe Bega de pe un loc superior concitadinei campioane CFR, i-a barat Timişoarei calea spre primul loc, rămas Galaţiului. De ceea ce i-a fost frică lui Cosmin Contra, Poli n-a scăpat. Când îi era lumea mai dragă, şi într-un duel în general de „1”, gazda pe val s-a înecat în faţa unui club ce nu mai remizase pe Bega din 2 octombrie 1966.

Anunțuri

„Mai bine la Beirut decât să împartă cu Liverpool!”

Septembrie 16, 2010

"Anfield a fost casa lui Everton FC din 1884 în 1892. Primul ei joc aici a fost în 27 septembrie 1884, un 5-0 cu Earlstown FC", e scris pe placheta înmânată de rivala albastră Everton clubului vecin Liverpool FC, şi care e expusă în muzeul de la Anfield al "Cormoranilor".

Deşi constrânse financiar în ultimii ani, Liverpool FC şi Everton nu pot depăşi ascuţişul rivalităţii lor locale pentru a se uni în ridicarea unei noi arene „comune”, în ciuda faptului că „albaştrii” au jucat 8 ani pe teren propriu la Anfield Road, în secolul XIX. „Mai bine la Beirut decât să împartă cu Liverpool”, e explicaţia jurnalistului Paul Wilson vizavi de dogmatismul favoriţilor săi, Everton, de a rămâne de sine stătători, de cealaltă parte a parcului Stanley. Căci da, Goodison şi Anfield sunt despărţite doar de o întindere verde…

Mai mult, în vremuri demult apuse, cele două rivale din Liverpool şi-au împărţit şi… hârtia programului de meci, având unul comun timp de peste trei decenii, după cum relevă un panou explicativ de pe frontul stradal al arenei Goodison Park.

"Unicul program oficial editat cu împuternicirea lui Everton şi Liverpool" e scris pe panoul turului istoric al lui Goodison, menţionând că rivalele au avut un program de meci la comun din 1904 şi până în 1935!

Şi tot în periplul istoric de la Goodison Park e prezentată o fotografie de grup a suporterilor celor două rivale, pozând fericiţi împreună după un 1-1 pe acea arenă între „Caramele” şi „Cormorani”, în 1948, în faţa unei asistenţe record de 78.299 spectatori. Remarcabil în clişeu e spiritul deschis, voios, al fanilor rivalelor, acea camaraderie a breslei iubitorilor de fotbal, fără aere ori rivalităţi prost înţelese. Oamenii erau nevoiaşi, mult mai în nevoi decât în zilele noastre, însă mai uşori la suflet, mai bogaţi la inimă, neînvrăjbiţi sau cu aroganţa tembelă din zilele noastre. Erau uniţi de pasiunea pentru fotbal. De fapt, atât în Liverpool cât şi în Manchester chibiţii de fotbal, deşi ţineau cu una dintre echipe, obişnuiau în anii postbelici să meargă la meciurile de-acasă ale ambelor cluburi, parcă într-o solidaritate locală.

Cu naturaleţe şi bun simţ, fanii de-atădată ai rivalelor locale nu erau încă învrăjbiţi şi segregaţi pe criterii gen tricouri colorate la purtător... Pur şi simplu iubeau fotbalul

Aşadar rivalele şi-au împărţit cândva Anfieldul iar ulterior programul de meci, fanii având largheţea sufletească să facă front comun pentru bezele fotografice. Au trecut doar 60 de ani şi realitatea e alta… Iar Liverpool, fie şi de va defila în Grupa K a Stelei, tot în Europa League va evolua, ca şi anul trecut, când era redirecţionată din Liga Campionilor, handicap faţă de marile rivale United, Chelsea ori Arsenal ce o trage în jos în acest fotbal devenit ultracomercial, al mileniului III.

Chiar şi aşa însă, cele două din Liverpool nu se pot pune de acord în privinţa unui… „Stanley Park” comun, cu consecinţele de rigoare, de ce explicându-mi Paul Wilson…  

Aşadar Everton a incasat un croseu teribil în 2009, guvernul britanic blocand proiectul „albastrilor” de a demara construirea unui nou stadion, in orasul satelit Kirkby. Vechiul Goodison Park e demodat si incorsetat de sirurile de case din zona, ce nu-i permit extinderea, in vreme ce arena de la Kirkby ar fi putut constitui un nou inceput pentru gruparea detinuta de Bill Kenwright.

Liverpool, la rândul ei, pare acum a se lovi cu atat mai mult de aspectul financiar, complicat in urma „retrogradării” în UEFA Europa League, în tentativa ridicării trâmbiţatului Stanley Park.

Lasand la o parte ca ambele cluburi ar avea nevoie stringenta de o crestere a veniturilor din vanzarea de bilete, pentru a tine pasul la acest capitol cu Manchester United si Arsenal, care si-au extins respectiv reconstruit arenele, problema a devenit cu atat mai arzatoare cu cat zilele trecute conurbatia Liverpool si-a inaintat laolalta cu alte 14 orase din Albion aplicatia si dovada de creditare in vederea gazduirii Campionatului Mondial din 2018, a carei candidatura Anglia si-a lansat-o.

Conform dosarului celor din Liverpool, orasul ar propune ca arene gazda atat preconizatul Stanley Park, viitor stadion cu 60.000 locuri al „Cormoranilor”, dar a carui constructie a fost amanata datorita turbulentelor financiare si stramtorarii creditarii, cat si amintitul stadion din Kirkby, devenit la ora actuala un proiect mort in fasa. Cu alte cuvinte, la cum stau lucrurile, Liverpool ar putea ramane pe dinafara daca Albionul ar castiga intr-adevar dreptul de organizare al C.M. din 2018. O eventualitate deprimanta pentru cluburile locale si ale lor numerosi simpatizanti.

In aceste conditii, intrebarea vine de la sine… Liverpool, incotro? Si aici nu e vorba doar de „Rosii”, ci si de „Caramele” si de orasul port in general.

Goodison are aceeaşi problemă ca şi Anfield... O arenă învechită, sufocată de şiruri la fel de vechi de case. Fără scăpare... Sau?

Istoria, cu înaintaşi ca Dixie Dean goleador cu capul, e mândria lui EVERTON, dar realitatea forţată de globalismul fără scrupule impus de alde Roman sau Emirates ori Etihad o împing pe făloasa Everton la apă. Înoţi cu curentul sau te cureţi... O problemă de moralitate, ce ar schimba la o adică albia istorică a grupării înfiinţate în 1878...

In martie 2007, la ora dialogului cu Paul Wilson, ziarist localnic semnand editoriale in duminicalul londonez The Observer, un fel de supliment de weekend al cunoscutului cotidian stangist The Guardian, conducerea lui Everton n-ar fi agreat deloc o eventuala impartire a unui nou stadion cu rivala Liverpool.

Wilson, fan Everton, imi explica cum stateau lucrurile: „Nici vorba ca suporterii ori clubul sa fi dorit asa ceva si, oricum, Liverpool nu s-ar fi sinchisit nici ea. Marea majoritate a fanilor n-ar fi fost de-acord, chiar in conditiile in care Goodison Park este si el invechit, unica varianta fiind mutarea inafara orasului, la Kirkby, parte a unui complex comercial. La fel, linia oficiala a clubului e ca mai bine ar juca la Beirut, decat sa imparta cu Liverpool. Opinez ca solutia cea mai practica ar fi fost ca Everton sa se mute tocmai la Anfield Road, care inca e un stadion bun, incat te doare sufletul ca va fi demolat, decat sa ridice si ea o arena abstractizata, dar asta nu se poate intampla nici intr-un milion de ani. Pe de alta parte, stiindu-i pe americani intreprinzatori cum sunt, m-as fi asteptat ca noii investitori de la Liverpool sa faca un ban din impartirea Stanley Park cu Everton. Dar n-au fost interesati.”

Ei bine, doi ani si jumatate mai tarziu, lucrurile sunt incremenite cel putin in privinta impartirii stadionului. Insa cu o mentiune. Daca Liverpool FC ramane ferm pe pozitie, reiterand cu fermitate ca nu doreste construirea la comun a noii arene, Everton Liverpool s-a sucit brusc in urma esuarii proiectului de la Kirkby, cel putin la nivelul conducerii clubului, batand saua sa priceapa iapa ca i-ar surade mutarea intr-un stadion municipal. Asa cum se practica in nordul Italiei de exemplu. Ar fi insa o premiera in Albion.

De la Gary Lineker, adus la Goodison,...

... şi până la Rooney, pe panoul din dreapta, format şi lansat aici, EVERTON a avut mereu meseriaşi, cum s-a văzut şi în recentul 3-3 cu United. Dar deficitul financiar nu i-a permis să fie cu adevărat mare în ultimele două decenii...

Si oare ar fi Liverpool dispusa, in conditiile constrangerilor financiare, sa renunte la linia sa traditionala si sa devina o pioniera in insula, impartind arena cu clubul considerat mai mic, desi atragand mai multi suporteri localnici? Extrem de putin probabil, desi – lasand mandria la o parte – o logica de ordin geografic ar sugera o reevaluare a prioritatilor.

E bine stiut ca Anfield Road si Goodison Park sunt despartite doar de o intindere verde, Stanley Park, o pajiste avand si un lac in preajma arenei lui Everton. In Liverpool, un oras destul de intins, ambele stadioane sunt amplasate asadar in acelasi cartier, fapt ce ar sugera o unire a fortelor, daca barierele traditiei si rivalitatii n-ar sta in cale.

Insa Liverpool, care doreste inadins sa-si pastreze suprematia in oras, stie ca in plan financiar Everton ar fi mai interesata de o asemenea reuniune a fortelor, datorita capacitatii si mai reduse a arenei Goodison Park, incet-incet o adevarata relicva a fotbalului englez. Ca istoric, Goodison e fantastic. Insa realist vorbind, stadionul cu o biserica intr-un colt al sau numai pretabil fotbalului din 2010 nu mai este…

Asta pe cand Liverpool, proiectand noul Stanley Park aproximativ pe locul lui Anfield Road, oarecum rotit si putin deplasat, ar ramane suverana in zona.

Totusi, grijile lui Liverpool se ingroasa, proiectul deja contramandat fiind franat nu doar de lipsa creditarii pentru demararea constructiei, Cuiul lui Pepelea pentru americani, ci de-acum si de pierderile financiare rezultate din eliminarea din Liga Campionilor. In aceste conditii, o clasare de la locul 5 in jos la finele actualei editii de Premier League, echivalenta cu necalificarea in Champions League, ar complica si mai mult situatia, implicit decalajul fata de triunghiul fruntaselor fiind in pericol sa se mareasca simtitor.

În sezonul 2008-2009, Liverpool incasa 23,2 milioane euro din prezenta in Champions League, opt milioane venind din optimea cu Real, spulberata cu 5-0, si sfertul de finala pierdut in fata lui Chelsea. Acum, scurtcircuitata in grupa, Liverpool a ramas cu o gaura in buzunar. Deloc placut, tinand cont de datoriile de sute de milioane ale clubului, renegociate vara trecuta, dar cu scadenta la ora Mondialului sud-african, o situatie noua pentru „Rosii”, condusi vreme de decenii cu mare precautie financiara, nicicand pe… rosu.

Everton, desi nu e imprumutata masiv la banci, n-a adus profit si este unicul club „cu firma” care realmente jongleaza pe un fir de ata, nepermitandu-si vreun lux banesc.

Albastra placă istorică menţionează că biserica din colţul nord-vestic al lui Goodison Park a fondat Everton Football Club. De-atunci, lăcaşul de cult şi casele enoriaşilor, plasate peste îngustele drumuri de tribune, au rămas încremenite în timp, nepermiţând lărgirea arenei lui Everton. Care a tot pierdut teren în plan financiar...

Clişee de pe Goodison Park care certifică faptul că Everton a fost fondată în 1878 drept St. Domingo FC, pe lângă biserica locului, jucând pe Stanley Park...

Liverpoolul fotbalistic n-a fost de decenii bune sub nori atat de sumbri si amenintatori. Problema stadioanelor si implicit a candidaturii orasului in cazul reusitei insularilor de a obtine dreptul de gazduire peste opt ani amplifica grijile suporterilor, dezamagiti de imposibilitatea cresterii veniturilor cluburilor si mai recent de rezultatele negative.

In plan economic, orasul Liverpool n-o duce pe roze iar sugrumarea creditarii si implicit a investitiilor in infrastructura fotbalistica nu-i ajuta deloc cauza. Vechile stadioane sunt amplasate intr-o intinsa zona rezidentiala, cu case insa modeste si multe dintre ele abandonate, cu grilaje la geamuri, intregi strazi fiind chiar parasite si in decadere. Este asteptat buldozerul. Cam aceasta este realitate in preajma parcului Stanley si cat rezultatele bune au curs iar planurile cu americani bogati si potentiale noi stadioane au fost trambitate sus si tare, lacunele majore au fost date uitarii. Dar evenimentele recente au aratat pericolul in care se regaseste orasul fotbalistic Liverpool, intr-o imagine de ansamblu a jocului in Albion.

Anfield Road e încorsetat în spatele tribunei principale de un şir de case părăsite. Mai tot cartierul e aşa...

Celălalt capăt al şirului de case, dinspre peluza Kop, aceeaşi părăsire... GAS OFF.

E de prisos asadar sa mai reamintim ca ultimul titlu national al „Cormoranilor” dateaza din 1990 iar al „Caramelelor” din ’87. Iar ultimele trofee, din 2006 pentru Liverpool, Cupa Angliei la penaltyuri, respectiv din ’95 pentru Everton. Tot FA Cup. Cate n-au strans alde Manchester United, Chelsea ori Arsenal de-atunci, e motiv de depresie puternica pe Mersey…

Până şi „Slavă ţie Studenţie” cade pradă intereselor?

August 2, 2010

În ŞUTURI ÎN ZID am pomenit de soarta recentă a Universităţii Cluj, denaturată în 2010 de cai troieni dinamovişti în oraşul de sub Feleac, după 9 decenii de mândră nedeterminare a alb-negrilor…

Ce-i oare mai frumos decât să fii suferit de departe cele mai multe eşecuri din istoria primei ligi, 637, şi să continui totuşi să lupţi „în iarbă” şi să răguşeşti în peluze? Ce-i oare mai grozav decât să-ţi fii conservat tradiţia datând din septembrie 1919, rezistând multor retrogradări iar acum unei a doua strămutări departe de casă? Alţii ar fi aruncat poate prosopul sau ar fi cumpărat locuri ori fuzionat, căci e la modă.

N-a fost însă cazul în jumătatea alb-neagră a Clujului, din care s-ar putea găsi simpatizanţi de ocazie ai Timişoarei, cu ocazia vizitei de peste câteva zile a CFR-ului campion. Din mia aia de fani deplasaţi în iunie la Lupeni, pentru a asista la repetarea promovării în elită reuşită în 2007 de Universitatea lui Falub. Sau dintre cei 4.500 suporteri ai „Şepcilor roşii” ce-au dominat arena plină ochi din Alba Iulia, la redebutul cu 1-2 contra Stelei. Ori fie şi dintre cei doar 300 de iubitori ai lui „U” ce şi-au luat abonament anual pentru sezonul cu jocuri „acasă” în cetatea înscăunării lui Mihai Viteazul.

E drept, orice promovare stârneşte o emulaţie iar un prim pas contra Stelei sporeşte interesul, însă pasiunea pentru cândva prima echipă a Clujului e o stare de spirit şi o pildă demnă de urmat. În fond, e în sângele alb-negrilor. În mai 1920, pentru primul joc al Universităţii, pierdut cu 1-3 la Arad în faţa Gloriei, 80 de suporteri s-au deplasat cu trenul din Dealul Feleacului până pe malul Mureşului. Iar firul continuităţii clubului alb-negrilor s-a păstrat intact în ciuda celor 5 ani petrecuţi în exil la Sibiu, între 1940 şi ´45, ca unică soluţie de supravieţuire în competiţie în urma Dictatului de la Viena ce rupea Transilvania, sau a retrogradărilor la rând până în <C>, în 2000, după nefastul mariaj cu final previzibil cu Banca Dacia Felix.

S-ar putea să supăr dar, comparativ cu farsa din 2002 a Timişoarei, retrogradată în liga a treia însă reinstalată în aceeaşi vară în elită, „U” nu şi-a pătat până deunăzi blazonul, ci l-a adus pe Ioan Ovidiu Sabău şi a repromovat imediat „în iarbă”. Desigur, mândrilor alb-negri nu le-a căzut bine să sufere din 1999 şi până-n 2007 departe de prima ligă dar nici n-au lăsat o tradiţie cu doar doi ani de <B> într-o perioadă „de elită” 1946-´76 să fie întinată cu mâini întinse şi profit nemeritat.

Poate li se „trăgea” de la vorbele rostite de Iuliu Haţieganu, fondatorul clubului, în 1932, la lansarea la apă a Universităţii în campionatul României: „Scopul nostru nu este de a crea campioni, ci oameni sănătoşi. Nu record, ci armonie; nu ură ci camaraderie; nu victorie personală ci victoria naţiunii; nu speculă, ci jertfă”. Bine zis! Am avea nevoie de mulţi Haţieganu în Liga 1 şi în zilele noastre în general…

Ori poate li se „trage” de la tăria acumulată în deceniile de obositor pelerinaj. Acum la Alba Iulia, anul trecut pe „Clujana”, o arenă abia renovată şi extinsă la 2.000 locuri, pe care mai jucaseră în trecut, din ´36, Dermata şi chiar CFR, timp de 6 sezoane. Dar nu şi „U”. Care a fost practic evacuată de pe vechea „potcoavă” inaugurată în 1961 şi redenumită „Ion Moina” după aşa zisa revoluţie, cu păcăleala din partea Consiliului Judeţean de sistare în 2005 a renovării sale. Degeaba o omologa Direcţia de Licenţieri a FRF în 2007, căci era vorba de un provizorat stânjenitor. Cu doar 7.600 locuri la „principală” şi peluză.

Iar „U” a rămas cu atât mai demnă în faţa ascensiunii pe schele şi peste noapte a de-acum dublei campioane CFR. Mă întreb cum ar fi înghiţit poliştii un asemenea scenariu, cu CFR eclipsându-i în Timişoara!? De neimaginat.

Ei bine, Universitatea a suferit dar nu şi-a pierdut sufletul, atât de preţios şi, se vede la alţii, greu de recuperat. Şi poate că „U” va dansa numai un sezon în Cetate dar „doar” vicecampioana din 1933, la debut, în urma Ripensiei, şi câştigătoarea unei unice Cupe a României, în ´65, cu Sepsi şi Cosmoc antrenori, poate întreţine flacăra imnului <Slavă ţie, Studenţie>.

Nu zău dar într-un fotbal în care Olanda a degenerat de la Frumoasa Portocală a anilor ´70 la karate-kid într-o finală de Mondial iar inventatoarea Anglia a conservat minimul în faţa Sloveniei cu 3 minute de cinism la colţul terenului, un club plimbat cu cortul peste… graniţe şi cu liftul între ligi putea fi mândru că e intact şi cu 4.500 de susţinători „acasă” dar în deplasare într-o ţară lovită de o aşa zisă însă prefabricată criză. Şi nu-mi cântaţi că e vorba de fani gata de cafteală, căci fiecare pădure are vreascurile ei iar orice exagerare e deliciul presei, lovitura venind în schimb de la oameni nesănătoşi, asta apropo de crezul lui Haţieganu, care au deturnat simbolul „U” pe linii „dinamoviste”, drept „căpuşă” în coasta CFR-ului…

Cinic e faptul că „U” a fost ţinută până în ultima clipă pe jar cu gazul pe foc aruncat de Jandarmerie cum că până şi arena „gazdă” din Alba Iulia nu s-ar preta Ligii 1 şi e amânată de anulări şi incompatibilităţi în încurcături cu comisii şi licitaţii legate de viitorul ei stadion. Un club cu 3 titluri naţionale la tineret şi 8 la juniori ar fi meritat să-şi savureze cel de-al zecelea demn veac de existenţă şi nu să servească intereselor lui Dinamo cu Walter tot aşa cum a fost proptită şi ridicată de nicăieri o concitadină acum campioană.

0-2… Deseori in fata dar mai mereu pierzator

Martie 23, 2010

De la un avans de 21 puncte in ianuarie, la doar trei acum. O istorie familiara. Parca o pecete a „albilor” ce in toamna au aniversat 90 de ani de existenta. Intrebarea e daca Leeds United isi va pastra pozitia secunda si va promova automat in esalonul doi sau, respectand traditia, se va alege din nou cu buza umflata, ratand de putin obiectivul.

Old Trafford a amutit in primul meci pe 2010 la acel 0-1 cu Leeds. De-atunci insa "albilor" nu le-a mers deloc...

Luni seara, pe Elland Road, „albii” au clacat cu 2-0 in fata principalei urmaritoare, Millwall Londra, ce a punctat prin Morison in minutul 11 si rezerva Batt spre final, deznodamant ce ascute lupta pentru ravnitul loc 2. Leeds are acum 71 puncte iar Millwall 68 si un golaveraj usor inferior, cu noua etape inaintea incheierii ligii a treia.

Ce s-a intamplat cu Leeds de la acel uluitor succes pe Old Trafford, in 3 ianuarie, 1-0 in fata campioanei Manchester United, ce se vedea eliminata din Cupa Angliei? Greu de zis dar trupa lui Simon Grayson a mai adunat doar 4 victorii in 13 jocuri de campionat, in contrast „Leii” de la Millwall recuperand teren cu 10 succese in ultimele 12 aparitii.

Ca un facut, Leeds n-a contat tocmai acum pe golgeterul Jermaine Beckford, cu 21 reusite in liga la activ si marcator al golului calificant pe Old Trafford, lui alaturandu-i-se in sala de tratament, deja dupa 8 minute scurse in jocul de luni, fundasul mereu bandajat la cap Patrick Kisnorbo, australian care s-ar putea sa rateze inclusiv Cupa Mondiala. In disperare de cauza, s-a apelat la septarul scotian Dickov, care in aceasta toamna va implini 38 ani, o alternativa ce sugereaza ca Leeds intra stramtorata pe linia dreapta a finalului de sezon.

Desigur, promovarea se joaca, doar Norwich City parand a se fi desprins in castigatoare a Coca Cola League One, insa echipele ce vin din spate, cu aplomb, pot „lua fata” la impartirea premiilor. Plasate cu un punct in urma lui Millwall, londoneza Charlton si Swindon Town inca trag si ele nadejde la de-acum accesibilul loc doi. Leeds a lasat usa larg deschisa…

Iar traditia spune ca „albii” sunt mai mereu in fata dar atat de des irosind oportunitati. Mai exact, de la retrogradarea din elita, in 2004, Leeds a pierdut baraje de promovare in ultimele trei campanii la rand in care s-a regasit implicata in lupta pentru ascensiune. In 2006, in finala play-off de accedere in Premier League, favorita Leeds a fost spulberata de Watford Londra cu 3-0. Retrogradata intre timp, in 2007, in esalonul trei, Leeds a cedat de-atunci in play-off, atat in 2008, 0-1 cu Doncaster United in finala de pe noul Wembley, cat si anul trecut, tocmai in fata lui Millwall, in semifinala tur retur. 1-0 pentru „Leii” galezului Kenny Jackett in Londra si 1-1 pe Elland Road.

Mai mult, esecurile la baraj sunt simptomatice pentru Leeds, obisnuita parca de-a lungul istoriei sa se impiedice la ultimul obstacol. Astfel, trupa din Yorkshire are in palmares finalele pierdute in Cupa Oraselor Targuri, in 1967, in Cupa Cupelor, in ’73, si Cupa Campionilor Europeni, in ’75, sezon in care pierdea la potou si campionatul si Cupa Angliei. Si asta nu-i totul… Leeds pierdea si in semifinale cruciale, atat in 1966, in Cupa Oraselor Targuri, si in ’70, in C.C.E., cat si mai recent, in 2000 in Cupa UEFA si un an mai tarziu in Liga Campionilor, contra Valenciei.

La cat de mult a fost „in fata”, Leeds a acumulat la urma urmei o zestre relativ subtire, cu trei titluri nationale, in 1969, ’74 si ’92, unice triumfuri in Cupa Angliei si Cupa Ligii, in 1972 respectiv ’68, si doua trofee ale Cupei Oraselor Targuri, in ’68 si ’71.

Dupa 14 ani in elita, intre 1990 si 2004, veniti in urma a opt sezoane petrecute neasteptat in Division 2, Leeds United cauta cu disperare ruta directa spre inaltimile vremurilor de altadata. Insa cu esecuri acasa aidoma celui de luni, in fata contracandidatei Millwall, favorita cu un pedigree mult peste nivelul ligii a treia nu-si face insa deloc favoruri. Se anunta un finis demn de urmarit…

Nu-i de-ajuns sa castigi Cupa cu ambele din Liverpool

Decembrie 15, 2009

A fost amanat de doua ori dar a meritat asteptarea. Reprogramat pe un alt teren, un joc din turul secund al Cupei Angliei a oferit scorul record al acestei faze a competitiei.

Turul doi al F.A. Cup, derulat in ultimul weekend din noiembrie, si reunind in cele 20 de dispute cluburi de la esalonul trei in jos, a oferit 11 inclestari decise la un gol diferenta si alte sase ce au necesitat rejucari in urma remizelor din meciurile initiale.

O partida insa, cea dintre Stockport County si Torquay United, a tot cazut prada suprafetei de joc imbibata cu apa a arenei Edgeley Park. In imposibilitatea de a mai risca o reprogramare, din moment ce turul trei, programat in primul weekend din 2010, vine imediat dupa programul incarcat de sarbatori, cele doua s-au luat si au jucat pe teren neutru, intr-un caz aparte din istoricul competitiei.

County n-a beneficiat asadar de avantajul terenului propriu, conferit conform tragerii la sorti, ci a facut onorurile de gazda pe Moss Road din Macclesfield, nu departe de Stockport, tot acolo, in conurbatia Greater Manchester. Unde Torquay, venita de pe malul sudic al insulei, a eliminat-o fara discutii, cu un 4-0 conturat inclusiv de hat-trickul lui Benyon.

Torquay, locul 19 in liga a patra, campionat in care o zdrobise in weekend cu 5-0 pe Darlington, o lanterna rosie parca deja desprinsa in retrogradata in fotbalul Non-League, a castigat la pas si in F.A. Cup, in fata codasei ligii a treia, Stockport.

De unde ca nu-i suficient sa fi castigat Cupa Angliei ca jucator atat cu Liverpool cat si cu concitadina Everton, pentru a pune pe roate o campanie cat de cat onorabila in competitia K.O. de pe banca suspinelor. Gary Ablett este unicul fotbalist ce a cucerit trofeul cu ambele rivale de pe Mersey insa a inghitit galusca in ultimul meci al turului doi.

Ablett, nascut in Liverpool si devenit „Cormoran” in 1983, castiga titlul national cu trupa de la Anfield in ’88, cand ajungea si pe Wembley, in finala Cupei Angliei, pierduta surprinzator cu 1-0 in fata lui Wimbledon. Un an mai tarziu, Liverpool nu mai rata ocazia, castigand cu 3-2 ultimul act tocmai in fata lui Everton. In 1990, Ablett devenea din nou campion in Albion, dupa care, tocmai pe cand se infipsese in centrul liniei defensive a „Cormoranilor”, mai mult titular decat jucatorul de umplutura pe post de fundas stanga, a fost cedat pe treisferturi de milion lire sterline concitadinei Everton. Se intampla in ianuarie ’92.

Ei bine, in mai 1995 Ablett avea sa castige Cupa Angliei si cu „Caramelele”, 1-0 in finala de pe Wembley cu Manchester United. Peste ani, 2009 l-a regasit parasind banca tehnica a rezervelor lui Liverpool in favoarea preluarii trupei de liga a treia Stockport.

In urma verdictului Stockport – Torquay 0-4, a fost definitivat tabloul complet al turului III al competitiei, programat in 2 si 3 ianuarie 2010. Iata-l…

Accrington Stanley – Gillingham, Aston Villa – Blackburn Rovers, Blackpool – Ipswich, Bolton Wanderers – Lincoln City, Brentford – Doncaster, Bristol City – Cardiff City, Everton – Carlisle United, Fulham – Swindon, Huddersfield – West Brom, Leicester – Swansea, MK Dons – Burnley, Middlesbrough – Manchester City, Millwall – Derby, Nottingham Forest – Birmingham City, Plymouth – Newcastle, Portsmouth – Coventry, Preston North End – Colchester, Reading – Liverpool, Scunthorpe – Barnsley, Sheffield Wednesday – Crystal Palace, Southampton – Luton, Stoke City – York City, Sunderland – Barrow, Torquay – Brighton, Tottenham – Peterborough, Wigan – Hull (toate sambata 2 ianuarie) si Chelsea – Watford, Manchester United – Leeds United, Notts County – Forest Green, Sheffield United – QPR, Tranmere Rovers – Wolverhampton si West Ham – Arsenal.  

Din totalul celor 32 dispute, am scos in evidenta cele trei intre cluburi din Premier League si cele 7 jocuri intre formatii din liga a doua. Alte 5 meciuri opun echipe din esalonul de elita celor din Championship, liga a doua. Cele mai dezechilibrate dispute par a fi Sunderland – Barrow, oaspetii ocupand locul 16 in liga a cincea, Stoke City – York City, vizitatorii fiind pe pozitia a treia in acelasi esalon Blue Square Premier Conference, si Bolton – Lincoln, cu oaspetii chinuindu-se pe locul 22 in esalonul patru.

Cat despre Torquay, calificata cu 4-0 pe teren neutru, va primi vizita lui Gustavo Poyet si Maurizio Tarrico, cu a lor Brighton & Hove Albion.

Anglia, pe podiumul favoritelor la Mondial

Decembrie 5, 2009

Casele de pariuri londoneze au micsorat cotele Angliei la cateva minute dupa incheierea tragerii la sorti a grupelor turneului final al Mondialului sud-african. Cap de serie in Grupa C, care s-a conturat drept abordabila in urma extragerii din urna a Statelor Unite, Algeriei si Sloveniei, fiind catalogata drept usoara de comentatori si „deloc rea” de catre selectionerul Fabio Capello, Albionul este acum creditat cu 5/1 sanse la cucerirea Cupei Mondiale de catre analistii de la Ladbrokes, de la 6/1 inaintea evenimentului desfasurat aseara in Africa de Sud, urmand Spania dar devansand Brazilia pe podiumul favoritelor la castigarea trofeului.

Fara doar si poate, comparativ mai ales cu Germania si Brazilia dar si cu Argentina, capi de serie carora li s-au repartizat cativa adversari competitivi in grupele D, G respectiv B, Anglia a iesit multumita de la tragerea la sorti iar traditia fiind de partea ei in privinta calificarilor din grupele turneelor finale, este de asteptat ca insularii sa confirme statutul de cap de serie.

Cuvantul de ordine in grupe a fost mereu precautia, din 1982 incoace, cand Anglia revenea la turneul final dupa doua absente la rand in anii ’70, insularii reusind performanta de a primi un unic gol in 4 din cele sase prime faze ale Mondialului, exceptiile consemnandu-se in 1998 si 2006, cand Romania respectiv Suedia le-a marcat un al doilea gol, in ultimul minut, prin Petrescu respectiv Larsson. Absolut remarcabil ca Albionul a reusit la ultimele 6 turnee finale sa nu primeasca gol in fiecare doua din cele 3 jocuri din grupe.

Iar cu Capello la timona, prin definitie si excelenta un strateg exponent al betonului armat italian, e de asteptat ca Anglia sa-si croiasca din nou cu mare grija drumul din grupe.

In principiu, ar ramane de vazut cu care calificata din grupa D vor da piept englezii in optimi, dintre Germania, Ghana si Serbia, adversare ce s-ar putea dovedi nuci tari in faza knock-out, analisti de prim rang din presa londoneza plasand din start „Panzerele” in fotoliul de lider si avertizand implicit Anglia sa evite locul 2 in grupa. Insa pana atunci, grupa C le-a adus oponentii doriti.

Intrebarea e daca Albionul va iesi imaculat din grupa sau va repeta figura ca la fiecare 12 ani sa se califice sifonat. Pe platourile mexicane, in ’86, Anglia regretatului Sir Bobby Robson pornea la drum cu un esec, 0-1 cu Portugalia, nedezmeticindu-se nici in al doilea joc, 0-0 cu Maroc, abia hat-trickul lui Gary Lineker contra Poloniei scuturand blazarea si aducand calificarea.

Iar in 1998, la Coupe du Monde, stim bine cum Dan Petrescu a avut ultimul cuvant de spus in fata trupei lui Glenn Hoddle, 2-1 in cel de-al doilea meci din grupa, dupa ce insularii dispusesera initial cu 2-0 de Tunisia.

Infrangerile cu Portugalia si Romania ar fi insa exceptiile care confirma regula ca Anglia se descurca in grupele Campionatului Mondial, doar succesiunea 1986, 1998, 2010 dandu-le ocazia unor carcotasi ca mine sa faca speculatii.

Ca Anglia poate fi foarte multumita cu rezultatul tragerii la sorti ar putea-o sugera si o alta privire in trecut, la adversarele din grupa Mondialului asiatic din 2002, cand insularii au trebuit sa-si croiasca drum dintre Suedia, Argentina si Nigeria. A fost un patrulater piatra de moara, din care englezii au navigat insa cu un 1-1 cu scandinavii, fiind egalati de Alexandersson, razbunandu-se cu 1-0 pe sud-americani si remizand alb cu africanii. 

Si cand le-a fost insa mai usor, peste 4 ani, la Mondialul din Germania, 1-0 cu Paraguay si un 2-0 conturat abia in ultimele sapte minute, cu Trinidad&Tobago, englezii tot au risipit puncte in grupa, fiind egalati la doi de scandinavi.

Cu alte cuvinte, Anglia mereu s-a calificat dar cedand de fiecare data puncte, cum a fost cazul si la Italia Novanta, cand s-a vazut nevoita sa transeze ultimul joc, cu Egipt, dupa ce fusese tinuta in sah de Irlanda si Olanda. Doar in 1982, la Mondialul spaniol, venit dupa doua absente neasteptate ale Albionului, trupa lui Greenwood a defilat in grupa, cu trei succese. Si apropo de acel turneu final iberic, acolo Algeria lui Madjer pornea la drum cu un 2-1 contra Germaniei Federale, insa Algeria de astazi, calificata la baraj in dauna Egiptului, este mult mai mult o necunoscuta decat in acele vremuri, cel putin din punctul de vedere al insularilor, care n-au intalnit-o niciodata, macar intr-un joc amical…

Insa cum Anglia va debuta contra Statelor Unite, n-ar trebui s-o ingrijoreze faptul ca algerienii nu erau invinsi nici la startul Mondialului mexican, unde egalau prin Zidane la unu Irlanda de Nord.

Intrebarea e daca va gasi cineva ac de cojocul Angliei: nord-americanii, adversari incomozi si cu atat mai mult pentru „verisorii” insulari, ori bine organizata Slovenie? Dupa cum s-a descotorosit insa Capello in grupa preliminara de adversare din spatiul ex-sovietic si cum baietii lui Kek s-ar putea „stinge” pana la ora celei de-a treia dispute, balanta inclina in favoarea alesei bookmakerilor.

Cert e, in baza rezultatelor Albionului in grupe din ’86 incoace, cand Lineker zdrobea Polonia cu un hat-trick, ca insularii n-au mai castigat de atunci cu nationale europene, remizand de 4 ori cu exponente ale stilului anglo-saxon.

Mult mai bine s-au descurcat insa cu africanii, neprimind nici un gol si invingand in trei din patru cazuri: 0-0 cu Maroc in 1986, 1-0 cu egiptenii in ’90, 2-0 cu Tunisia in grupa din care a facut parte si Romania la Coupe du Monde si 0-0 cu Nigeria, in Asia. Si procentaj suta la suta cu nationalele din continentul american, 2-0 cu Columbia in Franta, 1-0 din penaltyul lui Beckham contra Argentinei, in Asia, un alt 1-0 dintr-o lovitura libera a aceluiasi Beckham, in debutul primului joc al campaniei, cu Paraguay, si imediat un 2-0 contra caraibienilor din Trinidad & Tobago.  

Daca bookmakerii spun insa ca sansele Albionului la titlu au crescut subit dupa extragerea bilelor din urna, trebuie ca stiu ei ceva, si toate aceste consideratii statistice bazandu-se pe traditia precedentelor editii pot fi aruncate pe fereastra. Totusi, analistii caselor de pariuri au recunoscut castigurile financiare substantiale obtinute la celelalte turnee finale de pe urma mizelor jucate mai mult cu sufletul decat cu mintea de catre chibitii insulari, de unde ca ar putea fi suspectati acum de un usor cinism prin cresterea sanselor Albionului, cotata de vineri noapte chiar peste Brazilia la castigarea titlului, aruncand poate o mica momeala in lumina deznodamantului tragerii la sorti. „Ne e teama ca vom iesi in pierdere de data asta” s-au grabit sa opineze, sugerand ca miscorarea cotelor le vor atenua platile facute nu putinilor fani pe care ii stimuleaza sa mearga pe mana Angliei.

In aceeasi nota, in editorialul suplimentului special editat de un mare cotidian londonez in dimineata imediat urmatoare tragerii la sorti, preambulul articolului a caracterizat Grupa C drept „o simpla croaziera ce duce la cel putin un loc in semifinale”, traseul lui Rooney si compania urmand sa atinga haltele Serbia, in optimi, Franta, in sferturi, Brazilia, intre ultimele patru, si Spania. Este totusi doar un exercitiu al imaginatiei, din moment ce acelasi autor, cu cateva zile inainte, alcatuind o echipa fantastica a ultimului deceniu in Premier League, l-a selectionat pe Steve Gerrard pe post de fundas dreapta.

Mingea e rotunda si frumosul joc ne poate lasa dusi pe val… Startul, peste o jumatate de an. Cam pe-atunci, cand loturile vor fi conturate, cand vom stii cine e in forma si cine ar putea rata vreun meci-doua din cauza accidentarilor ori a lipsei prospetimii, vom putea specula intr-o mai mare masura in lumina aspectelor tehnico-tactice si a caracteristicilor selectionatelor.

Pentru moment, la cald, cotele de pariuri si probabilitatile date de statistici si traditie pot tine loc de speculatii.

Alba-neagra cu sufletele polistilor?

Octombrie 14, 2009

FC Timisoara nu s-a ridicat in plan logistic la inaltimea momentului oferit de calificarea in Europa League, o optiune paguboasa transformand o potentiala sarbatoare fotbalistica a intregii urbe intr-un fiasco in urma caruia ma tem de eventuale repercusiuni si la vizitele unor multiple cuceritoare ale continentului, Anderlecht si Ajax, si ma intreb daca nu cumva inimile de polisti cu sange alb-violet sunt confundate de unii cu niste banale portofele.

Cu totii avem dreptul sa ne refugiem in vise si iluzii, fie ele si desarte. E un deliciu in jocul vietii de a ne desfata cand si cand cu luxul fantasmelor, ceea ce imi imaginam si de un dram speranta si in “Amintiri despre viitor”, o inchipuire publicata in ultima editie dinaintea Craciunului din anul 2000, in pagina a noua, de “puzzle”, a Fotbal Vest din acel 19 decembrie, si care este rememorata la finele acestor randuri…

Pe-atunci, cu Poli in Divizia B, am visat nebuneste cu ochii deschisi la viitorul de peste un deceniu al fotbalului de-aici. A fost un joc al imaginatiei.

Visul s-a intrupat si, dupa ce anul trecut, in 2 octombrie, Poli pierdea fara macar un punct smuls lui Partizan Beograd trenul grupelor Cupei UEFA, iata ca anul 2009 i-a adus in cale Timisoarei detinatoarea la zi a acelui trofeu cazut prada istoriei.

Si absolut remarcabil, FC Timisoara i-a eliminat pe ucrainieni, facandu-si cadou aducerea pe malurile Begai a cremei Beneluxului, Anderlecht cea cu Cupa Cupelor si Cupa UEFA in palmares, plus Ajax cu C1 + C2 + C3 in cabinet. Se anunta a fi un festin al Banatului, un punct culminant rar si pretios dintr-un periplu european mai lung ca niciodata. Un moment demn de savurat cu sampanie…

Dar sansa a fost spulberata, visul a fost destramat cu o nonsalanta nechibzuinta. Cu un “pachet”. Suporterii patimasi pentru alb-violet au fost buni cand au ragusit scandand in diferitele lor luari de pozitie prin oras pentru numele, culorile, palmaresul si spre binele lui Poli, dar n-au mai fost la fel de buni, fiind nu rasplatiti pentru loialitatea lor ci tradati, cand a venit vremea jocurilor de pe “Dan Paltinisanu” din Europa League. Cum adica “pachet” si nu bilete de meci!?! Goliciunea arenei a spus totul intr-un moment, cel al meciului contra acestui obsesiv nume Dinamo, ce se anunta unul de slefuire a onoarei si mandriei incercatului club.

Dar “pachetul”, si normal, n-a fost inghitit iar rezultatul s-a vazut atat in teren cat si in navala prin tribunele goale a fanaticilor oaspetei. Oare isi vor calca pe mandrie, dupa un 0-3 acasa si imediat apoi introduse mai scumpe bilete pentru un singur meci, cei insultati si franati cu acel “pachet”? Lasati-ne sa visam si sa ne vedem visul cu ochii!

Nu fortificati “Dan Paltinisanu” cu “pachete” ci deschideti-i sufletul, sa se umple cu zeci de mii intr-un glas ce-l inaltau pe Tata Mare impotriva Celticului! Plang, sangerand lovit de un “pachet”…

Si-acum, “Amintiri despre viitor”, asa cum era publicat in 19 decembrie 2000, in Fotbal Vest…

AMINTIRI DESPRE VIITOR

O, ce zi mare pentru fotbalul din vestul tarii! Wilhelm, fanul alb-violetilor nascut in zilele Revolutiei, si-a lasat masina electrica “Mercedes” la etajul trei al parcarii stadionului “Dan Paltinisanu”. Forfota se face déjà resimtita… nu mai sunt nici 30 minute pana la meciul echipei sale de-o viata, Poli, cu AS Roma, in faza a doua a grupelor Cupei UEFA.

Ambitia avuta de italianul Claudio Zambon la sosirea sa la Timisoara, in anul 2000, ca polistii sa joace in cupele europene cu giallo-rossi romani, devenise realitate. Cum timp mai avea, a intrat in restaurantul cu specific mexican din luxosul lant de magazine din jurul arenei, visat de Mircea Pascu inca din anii ’90.

Telefonul mobil chiar a zbarnait. Noutati primite prin serviciul de e-mail. In derbyurile Diviziei D Ilfov, Vascoza Bucuresti – Steaua Bucuresti 3-2 si Dinamo Bucuresti – Avantul Chirnogi 1-1. Nu mai sunt bilete la partida din aceeasi seara, din Cupa Europei de sud-est, programata in nocturna pe stadionul UMT, intre alb-negri si Aris Salonic. Ar fi fost ceva sa vada la lucru in aceeasi zi doua dintre echipele timisorene de Liga Nationala. Dar important e ca Poli sa invinga…

A iesit din supermarket, s-a strecurat printre autocarele double-decker aduse de domnul Diminescu de la Karlsruhe, l-a vazut prin placa de plexiglas ce inconjoara zona vestiarelor pe Puiu Preda cautand cu infrigurare ceva pe palierul de la etajul II al minihotelului polist si si-a facut loc printre fani, introducand cartela de abonat in casa de marcat de la intrare.

Pe stadion, cu greu a ajuns la locul sau traditional, 35, randul J, sectorul H. Toata suflarea asteapta cu sufletul la gura fluierul de start. La statia de amplificare, la finele prezentarii echipelor, s-a anuntat rezultatul meciului restanta din Liga Nationala, Politehnica Iasi – CFR Timisoara, feroviarii urmand sa revina seara in oras, cu cursa charter.

Peste 90 de minute, bucuria era desavarsita. Paul Codrea, revenit in tara dupa cei 4 ani petrecuti la Real Madrid, a dejucat pasul la offside al italienilor si a marcat unicul gol, in minutul 77. Suspansul a fost maxim, pentru ca protestele oaspetilor l-au determinat pe centralul olandez sa apeleze la verdictul reluarilor video. Ca o usurare, pe uriasa tabela electronica din Curva Sud, literele galbene mari de-o schioapa pulsau vestea cea buna: GOL VALABIL. Imediat, e inscris si numarul de spectatori prezenti: 59.721.

Ferice de ei dar si detinatorii de telefoane mobile si cei conectati la internet avusesera ocazia sa vizioneze jocul. Che sera, sera! Dupa meci, in uriasul pub rezervat exclusiv suporterilor alb-violeti, se vorbeste intr-una despre marea victorie… Frumos 17 martie 2011 pentru fotbalul din vestul tarii!

  • Desi unele personaje sunt reale, evenimentele poarta amprenta fictiunii. La ultima aparitie din acest an, mi-am permis un artificiu despre fotbalul mileniului III.

Ziua 158. Burnley, de pe Wembley in Premier League

Mai 28, 2009

Incredibil dar adevarat, sosirea subapreciatei si parca demodatei Burnley Football Club in Premier League a devenit fapt implinit in calduroasa ultima zi de luni din mai 2009. Dupa 33 de ani, o dubla fosta campioana a Albionului a revenit la masa bogatilor.

Istoria indelungata a clubului, traditia sa, alinierea visiniu-albastrilor intre fondatoarele Football League, ce participau la prima editie de campionat din istoria fotbalului, sunt tot atatea motive, si mai seminificative decat reculul din ultimele decenii, cand The Clarets nu doar s-au zbatut sa ramana in fotbalul profesionist al ligii a IV-a dar si sa fiinteze, pentru a saluta cu toate onorurile elevarea reprezentantei celei mai mici localitati din elita intr-o competitie cosmopolita, la care parca nu s-ar preta.

Visiniii din Burnley au adus cu ei pe Wembley aproape 40.000 suporteri. In potcoava estica a arenei a fost o mare visinie. Si cand te gandesti ca oraselul n-are nici 75.000 locuitori...

Visiniii din Burnley au adus cu ei pe Wembley aproape 40.000 suporteri. In potcoava estica a arenei a fost o mare visinie. Si cand te gandesti ca oraselul n-are nici 75.000 locuitori...

Dar tocmai in caracterul aparte al clubului si comunitatii ce-o reprezinta, cu un pronuntat iz localnic, sta frumusetea povestii acestei promovari si a redobandirii unui statut de invidiat. Intr-o competitie in care cluburile sunt cumparate ca in lumea afacerilor de nord-americani, rusi ori arabi, ascensiunea lui Burnley cu conducatori localnici la carma si un corp tehnic fara veleitati ori vreun buget mamut este poate cel mai frumos triumf al fotbalului de data recenta in Premier League.

Cu o zi inainte, alti visinii albastri, de la Scunthorpe, din alt orasel din nordul Angliei, promovau in urma unei finale de play-off, pe Wembley. A fost ca un semn… Din nou, sfidand asteptarile, Burnley F.C. a invins-o cu 1-0 pe Sheffield United tot asa cum in semifinale trecea cu victorii in dubla mansa, fara sa incaseze gol, de prim-divizionara pana in 2008 Reading F.C.

Fanii lui Sheffield s-ar putea declara dezamagiti de deznodamantul final, dupa ce trasesera la promovarea directa, in lupta cu Birmingham City, pana spre finalul campaniei. Dar ultimul act de pe Wembley le-a dovedit cine e de departe echipa mai valoroasa, mai sudata, mai abila. Burnley…

Odata promovati si reveniti de pe Wembley cu picioarele pe pamant, in orasel, The Clarets au purces la o scurta parada avand drept puncte de referinta stadionul clubului, Turf Moor, folosit neintrerupt pana in zilele noastre inca din deceniul noua al secolului al nouasprezecelea, precum si primaria localitatii. Parca tot Burnleyul iesise in strada. Fericire absoluta!

Iar odata sampania bauta, bonomul presedinte Barry Kilby a pus punctul pe i. Burnley Football Club va ramane un club adevarat, servind comunitatea locala si avand drept principal reper radacinile-i adanci in viata urbei, si nu o „afacere”, cum se dovedesc a fi, pe zi ce trece, tot mai multe grupari din elita. Kilby a promis ca Burnley isi va pastra valorile traditionale, va conserva etosul clubului si nu va sucomba presiunii majoritatii. Iar avalansa de 60 milioane, generate din drepturile de televizare si alte contracte castigate prin promovare, nu le va lua capul de pe umeri…

Kilby va pastra status-quo la nivel operational iar Owen Coyle, antrenorul „minune”, va continua ascensiunea inceputa cu „Visiniii”. Intr-adevar, se cer intariri, mai ales in linia ofensiva, dar structura compacta a lotului, cu doar 23 jucatori folositi in campania de promovare, isi va pastra aura familiala, de camaraderie. Ascultandu-l pe marcatorul Wade Elliott la putine minute dupa decernarea trofeului invingatoarei finalei, amintindu-si de zilele sale in amatorism ori de colegii si prietenii intalniti in traiectoria carierei sale, am avut o mostra de bun simt, chibzuinta, intelepciune, picioare pe pamant, profesionalism.

Stoke City si Hull City, promovate anul trecut in urma campioanei diviziei, West Brom, au rezistat neasteptat in elita. Deci se poate! Supravietuirea lor da sperante uneia ca Burnley si e semn ca nu trebuie sa fii neaparat mare si tare pentru a-ti apara sansele pana la capat. De fapt, prin prisma jocului prestat de Burnley, unii opineaza ca The Clarets ar fi mai pregatiti sa faca fata rigorilor crescute ale elitei decat Birmingham City, promovata automat de pe locul 2, o deja complexata de sindromul A-B-B-A.

Burnley, revenita dupa 33 ani, n-are decat de castigat… Acestea ar fi niste prime consideratii pe marginea promovarii unei echipe putin cunoscute in peisajul recent al fotbalului englez dar care, de fapt, are in spate o istorie cel putin la fel de semnificativa ca si Rovers, vecina din orasul Blackburn, situat la o scurta plimbare cu autobuzul, si care a spart unica data de la lansarea Premier League in 1992 suprematia la titlu a favoritelor Man United, Arsenal si Chelsea. Iar daca Blackburn a reusit nu doar sa promoveze, si tot la baraj, ci sa si castige campionatul, atunci Burnley, cel putin in ochii sustinatorilor ei, era obligata de concurenta sa forteze marele salt. La brat cu rivala Rovers, ce o spulbera la Turf Moor in acea prima editie din 1888-1889, Burnley s-a aflat inca de la inceputuri pe meterezele unei competitii remodelate sub numele Premier League, asta pe cand actualele grupari in voga, Man United, Arsenal, Chelsea ori Liverpool, au stralucit atunci prin absenta.

Burnley si promovarea ei au facut un imens bine fotbalului englez, invadat la varf de comercialism, mercantilism, corporatism si desfranare financiara. Burnley e antiteza pozitiva a tot ceea ce permeaza fotbalul cu puterea banului si basmul ascensiunii Visiniilor trebuie perceput in acest context. Iar pentru a indeparta orice dubii, Kilby a admis cu calm ca The Clarets vor ramane loiali inghesuitului Turf Moor, cu toate inconvenientele gazduirii unor jocuri cu urias potential de incasari pe o arena veche de peste 125 ani, sugerand totodata ca destulor prim-divizionare nu le va surade sa descinda in atmosfera partizana de pe un stadion transpus parca dintr-o alta epoca.

Pentru o dupa-amiaza de vis, fanii Visiniilor au savurat triumful in "buricul" fotbalului englez, pe Wembley. Desi pe Turf Moor nu-si permit luxul de a se lafai in spatiu, suporterii The Clarets au dreptul sa spere la cateva scalpuri...

Pentru o dupa-amiaza de vis, fanii Visiniilor au savurat triumful in "buricul" fotbalului englez, pe Wembley. Desi pe Turf Moor nu-si permit luxul de a se lafai in spatiu, suporterii The Clarets au dreptul sa spere la cateva scalpuri...

Telespectatorii romani au avut ocazia sa vizioneze un crampei de Turf Moor si Burnley in returul semifinalei Cupei Ligii, cand Visiniii au intors deficitul de 1-4 de la Londra, cu un neverosimil 3-0 contra lui Spurs. Asadar se poate, chiar si in dauna unor reprezentante in Cupa UEFA. Burnley, atat de privita de sus, atat de neinsemnata, dar de fapt cu un suflet atat de mare, cu un blazon glorios, cu un sambure tinand de valorile initiale ale jocului in Albion mult mai nealterat decat mai renumite tartore.

Pentru conformitate, insirui numele eroilor de pe Wembley, cu mentiunea ca revin curand cu alte clisee sesizate la finala… Asadar: Jensen – Duff, Carlisle, Caldwell, Kalvenes, Elliott, Alexander, McCann (Gudjonsson), Blake (Eagles), Thompson (Rodriguez), Paterson. Iar numele Carlisle ma imboldeste sa fac o comparatie, cu QPR. Masivul fundas mulatru, desemnat jucator al finalei, evoluase candva pentru QPR. In nesfarsitul du-te vino de jucatori si antrenori de la Rangers, perpetuat cu si mai mult sarg de cand cu preluarea londonezei de catre „miliardari”, Carlisle a constituit si el o… suma cu multe zerouri, o… afacere. In vreme ce QPR, cu potentul triumvirat Mittal-Ecclestone-Briatore, a tusit in incercarea esuata de a prinde barajul, Burnley cu Carlisle in restransul lot, migalos constituit, a ajuns in elita. Este diferenta dintre oamenii adevarati de fotbal, cu pasiunea pentru joc in suflet si cu o intelegere aprofundata a legilor sale nescrise, si arivistii intr-un sport pe care nu-l inteleg cu adevarat si nu-l apreciaza la adevarata valoare, folosindu-l in schimb doar drept vehicul al pomparii faimei si intereselor personale.

De la A la Z, de la fiecare pasa in teren si pana la fiecare cuvant rostit de antrenorul Coyle ori presedintele Kilby, Burnley a dovedit cu prisosinta ca pana si in aceste zile de un cumplit mercenariat mai e loc si pentru „buturugi mici” veritabile. Cine indrazneste, reuseste. Cutezatorii Visinii nu pot fi decat aplaudati la scena deschisa.

Nu mai e nevoie sa ne frecam la ochi, caci in calendarul competitional pe 2009-2010 vor exista jocurile Burnley – Manchester United si Burnley – Chelsea. Burnley, intregind la opt numarul prim-divizionarelor din nord-vestul industrial. Cate doua din Manchester si Liverpool, plus Bolton Wanderers, Wigan Athletic, Blackburn Rovers… The Clarets, la mai mare…

Ziua 118. Wembley, teatrul semifinalelor

Aprilie 19, 2009

Termenul de livrare a fost depasit binisor, cu minusurile financiare de rigoare. „Toata afacerea a fost un adevarat fiasco” e parerea impartasita de englezul de rand relativ la reconstructia „noului” Wembley. Taraganarile n-au dat bine la imagine iar una dintre competitiile etalon ale sportului insular vaduvite de intarzieri a fost tocmai Cupa Angliei, nevoita cativa ani sa se plimbe provizoriu cu cortul tocmai la Cardiff, in Tara Galilor.

Abia in 19 mai 2007, cu ocazia finalei F.A. Cup dintre Chelsea si Manchester United, adjudecata de londonezi in prelungiri prin golul lui Drogba din minutul 116, prestigiosul trofeu a fost disputat la el „acasa”, pe noul Wembley. De-atunci, lucrurile au reintrat in normal si pana si semifinalele celei mai vechi competitii din istoria fotbalului s-au intors in nord-vestul Londrei.

In acest final de saptamana, alte doua jocuri pentru accederea in finala actualei editii sunt gazduite de Wembley iar parerile in privinta disputarii semifinalelor pe acelasi stadion ce gazduieste si ultimul act sunt impartite. Cei de moda veche opineaza ca astfel e stirbita aura finalei, care ar fi devalorizata de deciderea finalistelor pe aceeasi arena, pe cand practicii, cu gandul la avantajele de ratiuni economico-financiare, tuna si fulgera ca de cand cu Wembleyul redeschis nu e loc mai potrivit pentru semifinale.

Pe undeva, e clar ca la interesul enorm manifestat in jurul penultimelor acte, numai capacitatea noii arene ar face fata cu suficiente locuri. Anul trecut de exemplu, cu ocazia primelor partide semifinale pe Wembley din anul 2000 incoace, un total de peste 166.000 spectatori au asistat la meciuri. 83.584 la disputa Portsmouth – West Bromwich Albion, 1-0, decisa de Kanu, care avea sa inscrie si unicul gol al finalei, si 82.752 la cea dintre Cardiff City si Barnsley. Iar daca notam ca trei dintre semifinaliste au fost divizionare secunde, argumentul cererii crescande de bilete e cu atat mai veridic. Comparativ, la precedentele semifinale gazduite pe Wembley, in anul 2000, „doar” 62.828 spectatori au asistat la remiza alba dintre Aston Villa si Bolton, decisa cu 4-1 la lovituri de departajare, in favoarea celor din Birmingham, respectiv 73.876 la jocul Chelsea – Newcastle, 2-1.

Este in traditia Cupei Angliei ca finalele sa se desfasoare pe Wembley, cu tot covorul rosu de rigoare, nu mai putin decat 66 ultime acte, incluzand rejucarile, fiind gazduite pe marea arena londoneza. Figura cu semifinalele a prins contur abia in 1991, insa, atentie, cu ocazia unui derby nord-londonez, intre Tottenham si Arsenal, transat de Spurs cu 3-1 gratie unei lovituri libere de senzatie a pe-atunci junelui Paul Gascoigne, deja in minutul 5, plus a „dublei” lui Gary Lineker, pentru „Tunari” replicand Alan Smith, mai apoi marcator al unicului gol intr-o finala de Cupa Cupelor. Acea semifinala pe Wembley, in premiera, atragea 77.893 spectatori, pe cand cealalta semifinala a respectivei editii, intre Nottingham Forest si o alta londoneza, West Ham, adjudecata de „Padurari” cu 4-0, printre marcatori figurand Roy Keane si Stuart Pearce, nu s-a disputat in capitala poate tocmai in ideea ca visiniu-albastrii „Ciocanari” sunt din metropola. Considerent de care nu s-a mai tinut seama apoi, de exemplu in anul 2000, la amintitul Chelsea – Newcastle.

Odata precedentul creat, in 1991, alte semifinale au fost organizate pe Wembley. Ambele in 1993, cu Arsenal luandu-si revansa prin Tony Adams, 1-0 cu Spurs, in fata a 76.263 spectatori, si Wednesday calificandu-se gratie lui Chris Waddle si Mark Bright, 2-1 in derbyul orasului Sheffield, cu United. Discutand cu un fan al lui Sheffield United prezent cu acea ocazie pe Wembley, in multimea de 75.364 spectatori sositi din „orasul otelului”, suporterul mi-a marturisit ca a fost cea mai minunata propaganda pentru urbea sa, un prilej de nedisimulata mandrie. Cu alte cuvinte, o alegere inspirata de a oferi scena Wembleyului la doua cluburi care, deseori in umbra unor mai puternice cluburi, nu le strica deloc nitica reclama in plus.

Un an mai tarziu, in 1994, dupa ce Mark Hughes a egalat in ultimele secunde ale unui dezechilibrat derby al conurbatiei Greater Manchester, intre campioana nationala United si Oldham Athletic, ce tocmai retrogradase din Premier League, rejucarea semifinalei de 1-1 gazduita de Wembley a avut loc taman inapoi „acasa”, la Manchester, dar pe arena lui City, Maine Road. N-au mai fost 56.399 spectatori, ca pe Wembley, si nici 1-1, favorita calificandu-se la pas, cu 4-1. Si despre cealalta semifinala din ’94 s-ar putea aminti o vorba, si anume ca londoneza Chelsea, evoluand pe Wembley, in oras, a avut asadar nu doar avantajul esalonului superior in fata lui Luton Town, triumfand cu 2-0 gratie „dublei” lui Gavin Peacock.

Comparativ cu vechimea competitiei, din 1871 incoace, se intampla abia acum, in 18 aprilie 2009, ca Wembleyul sa gazduiasca pentru doar a zecea oara o semifinala de Cupa Angliei, cea intre londonezele Arsenal si Chelsea. „Tunarii”, cu 5 semifinale la activ, dintre care patru castigate, din 2001 incoace, de cand F.A. Cup a „plecat cu cortul” in Tara Galilor, pe Millennium, ori aiurea, iar Chelsea cu trei, dintre care doua victorioase.

Parcurgand asistentele inregistrate la semifinalele gazduite de-atunci in general pe Old Trafford din Manchester si Villa Park din Birmingham, de altfel arena cu cele mai multe penultime acte in portofoliu, e evident avantajul oferit de Wembley. Doar 39.939 spectatori au asistat pe Villa Park la semifinala din 2004 Man United – Arsenal, 1-0, altfel un derby cu casele inchise, respectiv 36.147 cu doi ani inainte, la un derby sud-vest londonez, Chelsea – Fulham 1-0, dar stramutat la Birmingham. Pana si in 2005, cand Cardifful a gazduit, singura data, nu doar finale, ci si semifinalele, „doar” 52.000 spectatori au fost prezenti la jocul Arsenal – Blackburn, 3-0, si 69.000 la Man United – Newcastle United, 4-1.

Duminica, in cealalta semifinala, Man United, mereu invingatoare in penultimul act, de trei ori, de cand cu demolarea vechiului Wembley, fata in fata cu Everton Liverpool, care se intoarce pe marea scena dupa 14 ani, mai exact de la finala victorioasa cu 1-0 in fata acelorasi „Diavoli rosii”. Dintr-o extrema in alta… Dupa ce anul trecut Wembleyul primea vizita a trei cluburi din Championship, strecurate pana in semifinalele F.A. Cup, acum e randul a trei forte din „careul cu asi”, nici Everton nefiind de lepadat, mereu acolo, in fata, tintind in campionat un loc de Cupa UEFA.

Fara indoiala, la cat a pierdut financiar prin intarzierea lucrarilor, Wembley si The Football Association n-au avut alta varianta decat de a gazdui cat mai multe evenimente de la inaugurarea stadionului, incluzand semifinalele ce aduc venituri substantiale, in conditiile in care tot ceea ce se comercializeaza in „burta” arenei e mai mult decat piperat, copios de scump. Ia-ti un carnat si simte-te mai sarac, ti-ar spune vanzatorul.

Nici lojele n-au un procentaj integral de ocupare, in conditiile in care pretul anual al inchirierii, de minim 74.880 lire sterline, urca si pana la exorbitantul 296.400 lire. In Londra sunt oameni si corporatii cu dare de mana dar climatul de afaceri are si el problemele sale in actuala asa zisa criza, iar cum perioadele contractelor sunt de trei, 5, 7 ori zece ani, nu toate firmele s-ar arunca sa semneze inchirieri pe un deceniu. Precautie. In atare situatie, Wembley tremura dupa venituri pe care altfel le-ar fi luat de bune, sigure, si foarte avantajoase financiar, nesiguranta facandu-i pe administratori sa marseze pe evenimente populare, gen Cupa Angliei, unde biletele s-ar duce ca painea calda.

Pentru conformitate, iata ce a fost de vazut in semifinalele difuzate in direct in Romania pe SportKlub TV… Sambata, dupa ce Fabregas si Terry au inmanat buchete de flori membrilor Hillsborough Support Group, prezenti la joc intru comemorarea fanilor lui Liverpool morti la semifinala de acum 20 de ani, Arsenal si Chelsea au smuls glia Wembleyului. Gazonul, de o calitate inferioara celui de pe vechea arena, a lasat de dorit, fostul selectioner Graham Taylor remarcand pe buna dreptate in interventia sa radiofonica pe BBC Five Live ca gazduirea altor evenimente, non-fotbalistice, tot din nevoia de a strange capital, vine in detrimentul calitatii suprafetei de joc. Dar a fost totusi spectacol, in teren si in tribune, unde o asistenta de 88.103 spectatori n-ar fi incaput, oricum ai lua-o, in nici o arena de club din insula. Prin prisma unui asemenea numar si a atmosferei create, Wembleyul isi merita calitatea de gazda, fie si a semifinalelor…

Theo Walcott, servit de Gibbs, a marcat in minutul 18 pentru Arsenal, cu concursul lui Ashley Cole, care a „pus” mana la reluarea din careu, iar Malouda, gasit pe stanga de Lampard, cu o minge lunga, l-a intors pe interior pe Eboue si l-a batut la coltul scurt pe Fabianski: 1-1 la pauza. Spre final, in minutul 84, o alta minge lunga „marca Lampard” l-a deschis pe Didier Drogba, care, sprintand de langa Silvestre, l-a depasit pe polonez, iesit derutat, si a marcat cu stangul: 2-1. Chelsea in finala din 30 mai, inapoi pe Wembley.

Arsenal: Fabianski – Eboue, Toure, Silvestre, Gibbs – Diaby – Walcott, Fabregas / cpt, Denilson, van Persie – Adebayor. Au mai intrat, spre final, Arshavin, Bendtner si Nasri. Desi cu doar 2 jucatori englezi, Wenger a folosit totusi mai… multi autohtoni decat o facea in ultima vreme. Dupa esec, s-a aratat neplacut surprins de calitatea modesta a gazonului de pe Wembley.

Chelsea: Cech – Ivanovic, Alex, Terry / cpt, A Cole – Essien – Anelka (81, Kalou), Ballack, Lampard, Malouda – Drogba.

Peste nici 24 de ore, din nou Wembley in gateala amfitrionului, primind 88.181 spectatori. Man United – Everton. Campioana incepand cu Foster – Rafael Da Silva, Ferdinand, Vidic, Fabio Da Silva – Gibson, Welbeck, Anderson, Park – Tevez, Macheda, iar „Caramelele” cu Howard – Hibbert, Lescott, Jagielka, Baines – Osman, Neville, Fellaini, Pienaar – Cahill, Saha. Everton, echipa cu cele mai mici sanse la cucerirea trofeului dintre semifinaliste, a aliniat cei mai multi fotbalisti englezi, sase, incluzand o intreaga linie defensiva. De cealalta parte, Ferguson a apelat nu foarte surprinzator la cativa tineri dintre rezerve…

Si a fost nimic la nimic. 0-0 pana la loviturile de departajare. Cand Everton a dat lovitura, 4-2, calificandu-se in finala cu Chelsea. Doua „albastre” pentru un trofeu…