Posts Tagged ‘profit’

De la gentilul Bobby Moore trecut-au decenii

Octombrie 30, 2010

John Pilger, remarcabil jurnalist australian, vine cu inca un editorial savuros… Plecand de la un interviu realizat in alte vremuri cu Bobby Moore, ajunge la cele 5 miliarde bagate in World Cup de statul sud-african si 4 scoase fara impozit pe venit de profitoarele corporatii, un istoric exemplificat al pervertirii lumii sportului.

http://www.johnpilger.com/page.asp?partid=587

Editorialul lui Pilger, altfel deloc un ziarist de sport, e oglinda fidela a realitatii lumii arenelor.

„Nu vor să lucreze, râvnind la bani mulţi cu efort minim”

Septembrie 20, 2010

Cu un fost fotbalist, actualmente investitor privat în infrastructura sportivă, despre corupţia din fotbal, despre metehne de mentalitate, despre perspectivele „sumbre” şi despre un vis poate nu atât de îndepărtat de a fi reimplicat în sportul rege…

În preajma intrării, fotografia de grup a Politehnicii Timişoara în sezonul 1988-1989. Suntem pe Aleea Ripensia dar nu la arena „Dan Păltinişanu”, ci peste drum de stadion, în cocheta bază cu sală polivalentă „Banu Sport”, parte a grupului Banu Invest. Pe celălalt perete, alte clişee de arhivă, cu CFR-ul aceloraşi vremuri. Iar în toate se regăseşte Daniel Banu, fotbalistul de altădată, „marcator la toate nivelurile, de la Promoţie în sus”, după cum îşi aminteşte actualul investitor.

Ceea ce a câştigat pe de-o parte, prin facilităţile oferite sportului de masă la baza Banu Sport, inclusiv minifotbalului, cât şi prin crearea unei tradiţii a organizării Internaţionalelor de Badminton ca parte a circuitului european, Timişoara a pierdut pe de altă parte, e evident, prin neimplicarea în fotbalul „mare” a unui fost truditor „în iarbă” ce şi-a dovedit apoi abilitatea managerială în sfera afacerilor, atât de căutată, atât de necesară. Spunând „ştiu cum se face”, Daniel Banu nu s-a gândit doar la afaceri, ci la fotbalul ca afacere.  

Banu a făcut sport de performanţă iar de-atunci munceşte cu succes în lumea afacerilor, sudoarea încercărilor ambelor domenii conferindu-i statutul de opinant avizat. Finanţarea FC Timişoara din banul public şi de către un unic investitor de pe alte meleaguri e o temă de actualitate, ce dă de gândit, aşa încât un fost fotbalist ce a generat milioane la primul pas major ca întreprinzător, napolitanele Joe, ar avea o explicaţie la neimplicarea mediului de afaceri local în fotbalul divizionar timişorean.

Corupţia şi neprofitabilitatea fotbalului românesc, în această ordine, sunt în opinia fostului atacant handicapurile care îi ţin la distanţă pe oamenii de afaceri ce şi-au făurit un renume de investitori corecţi: „Prin asocierea cu un fotbal corupt, nu e chip să ai un nume serios, sugestive fiind interviurile de după jocuri, învăluite într-un climat de scandal şi suspiciuni, pe fundaluri cu numele celor care-au <băgat> bani. Acei sponsori practic îşi fac antireclamă. Iar o altă problemă e că investitorul nu-şi poate permite să iasă în pierdere. Dacă <bagă> bani în fotbal, o face cu un anumit interes, iar principalul scop este să aibă profit, în plus capitalul de imagine câştigat în sport servindu-i să deschidă uşile altor afaceri”.

Înţelegător, Banu a salutat efortul depus peste drum, la FC Timişoara: „Au pus mult suflet, şi Marian Iancu, în locul investitorilor localnici, şi reprezentanţii autorităţilor locale. Bune intenţii sunt! Însă dacă şi cât din banul public se pretează pentru acest club, raportat procentual, e o problemă mai complexă. În orice caz, interesant, întrebaţi fiind, pătimaşii ţi-ar zice că ar prefera o echipă tare unor investiţii în spaţiul civic, în cele din urmă totul depinzând însă de numărul celor veniţi la meciuri…” 

Neprofitabilitatea acestui altfel foarte popular sport e însă influenţată direct de murdăria în care a fost cu impunitate târât de păstorii jocului şi clica lor de învârtiţi „băieţi deştepţi”. Daniel Banu identifică şi alte crestături ale faliei dintre investitorul trudind în propria afacere şi mediul fotbalistic stricat: „În afara faptului că aduce ceva oameni la stadion, atâţia câţi aduce, fotbalul nu atrage super contracte de publicitate, statul nefiind implicit de acord să încurajeze o activitate non-profit, de unde şi absenţa unor facilităţi fiscale pentru investitori. Ca o altă problemă în fotbal, calitatea umană poate fi de cea mai joasă speţă, mai exact mercenariatul câştigând teren. Nu poţi ajunge fotbalist, indiferent de calităţi şi talentul avut, dacă mentalitatea e învechită!”

Fără îndoială, fotbalistul mileniului III e un răsfăţat al sorţii iar unii aspiranţi nu-şi merită statutul profesionist, cauzalitatea fiind una mai adâncă, şi de natură socială, după cum compară Banu cu discernământ: „Lumea nu mai prea vrea să lucreze, râvnind la bani mulţi, cu cât mai puţin efort. Jucam cu-n papuc de-un fel şi-un papuc de altul, nu pe nocturnă ci la 30 grade, mâncam cartofi, n-aveam apă caldă după antrenamente prin mocirlă, mulţumindu-ne cu o butelie şi-un televizor color. Acum, unii muncitori nu câştigă toată viaţa cât de-un contract anual, şi tu ce faci? N-ai rezultate, te dai la o parte, nu te încadrezi la efort. Văd şi aud la pătimaşii care vin aici după meci, cu bani cât de-o bere, şi plâng de supărare pentru băieţii ăştia, care au bani cu găleata. Dar conştiinţă pauză…”

Dezavantajul Timişoarei în această piaţă liberalizată a fotbalului e că nu şi-a depăşit prin performanţe consolidante condiţia de simplă haltă, de trambulină de lansare spre alte cluburi, găsindu-se astfel câte-un rătăcit ce trăgea de contract cu aprovizionări nocturne de altfel de „butelii”, în aşteptarea telefonului salvator. Ar fi însă tineri pretendenţi de-ai locului?

„Am senzaţia că perspectiva e sumbră. Pe de-o parte, baza fotbalului local a fost spulberată de moartea cluburilor de pe lângă unităţi productive, cu tot cu echipele lor de juniori. Iau exemplul CFR-ului, unde-am jucat. Dacă nu mai ai şine de tren, şi normal, nu mai ai nici fotbal. Dar nu e singura tradiţie care a murit în Timişoara, din păcate… Pe de altă parte, le găsesc o mare vină părinţilor, care forţează copiii la o vârstă la care să poată fi valorificaţi pe bani. Şi-atunci dau o şpagă antrenorului, să-l ia acolo, să <reuşească> deja la 15-17 ani. Nu se orientează spre performanţă, spre educaţia moral-volitivă ce induce conştientizarea necesităţii unui program ordonat, ale cărui roade să fie culese după 20 ani. Iar într-un spectru social mai larg alunecăm chiar pe panta modelării unor generaţii tot mai nepregătite, în pericol să se <taie> la 20 ani şi să dispară din sfera performanţei. Parcă n-ar mai avea oasele călite ori vână pentru antrenamente…”

La care Daniel Banu îşi aminteşte spusele lui „Cici” Manolache, şi antrenorul de-atădată invocând legile naturii: „Cine nu rezistă, piere!” Şi-atunci ce-i de făcut? Niciodată contactat ori consultat pentru un potenţial coacţionariat în fotbalul divizionar timişorean, Banu are însă ideile sale. „Am şi eu un vis, să iau un club, să-l <aduc> încet-încet. Dacă aş avea bani şi timp, n-aş sta pe gânduri, dar la parametrii impuşi de mine, cu seriozitate, şi în limitele legii. Aş selecţiona copii de 14-15 ani, le-aş impune un regim cazon, conştientizându-i că rodul atingerii adevăratei maturităţi sportive le poate fi la îndemână, sub forma unui viitor contract. Le-aş spune <Vă poate aduce 4-500.000 euro, banii voştri, faceţi ce vreţi după aceea, dar trageţi ăştia zece ani spre binele vostru şi la 9 în pat…> Iar banii ar trece din contul meu în contul lor în raport cu performanţa atinsă. Aş face-o însă mai degrabă acasă, în Ciacova, investind într-un stadion cu nocturnă, decât la un fost club cu nume din oraş…”

Până atunci, ne strângem mâinile, Daniel Banu întorcându-se în oaza de normalitate a investiţiei sale în sportul local. Sub al cărei acoperiş tocmai se antrena o junioară cu medalii europene la gât, transpirând lângă fileu, cu paleta şi fluturaşul, într-o disciplină deloc „simplă”, ba mult mai complexă şi istovitoare decât ar putea fi percepută la prima vedere, mai ales din infatuata bătătură a fotbalului: „Badmintonul e un sport nobil dar fără expunere şi chiar destul de scump…”

În fine, iată un link către http://www.banusport.ro/

 

Traficul londonez dă o bandă rutieră Olimpiadei 2012

Iulie 28, 2010

Ar mai fi doi ani până la startul Jocurilor Olimpice de la Londra şi iată că „familia olimpică” a obţinut o mare victorie prin decizia de a îi fi repartizată o bandă exclusivă în aglomeratul trafic din capitală, sportivi, mass-media, greţoase VIPuri ori oficiali având dreptul să folosească pentru sine anumite tronsoane de drum.

Zona Isle of Dogs a districtului financiar Canary Wharf din Docklands e precedentul proiect major de dezvoltare urbană din Londra, tot în estul capitalei, urmând să fie zonă de trecere spre Satul Olimpic, dinspre reşedinţa oficială CIO din centru, de pe Park Lane, atât pentru banda specială cât şi în maratoanele Olimpiadei. Vederea, de pe Greenwich la Meridianul 0...

Circulaţia londoneză e şi-aşa gâtuită de tradiţia de a rezerva banda de lângă trotuar exclusiv autobuzelor roşii ale transportului în comun, plus taximetrelor şi bicicletelor, aşa încât o altă concesie făcută acum Comitetului Internaţional Olimpic va îngreuna şi mai mult viaţa localnicilor. Cel mai bine ar fi să-şi ia o vacanţă de vară pe timpul Jocurilor Olimpice.

Pe aceeaşi temă, probele de maraton, marş, ciclism şi triatlon, care prin excelenţă se desfăşoară în spaţii publice, şi pe drumuri ale tuturora, ar putea fi reprogramate în zile de sâmbătă ori duminică, pentru a nu bloca peste săptămână rutina zilnică londoneză, atât de dependentă în plan logistic, economic şi financiar de arterele metropolei. Nu toate probele vor putea fi însă reprogramate sau mutate în locuri mai puţin aglomerate, aşa încât se anunţă un coşmar organizatoric, mai ales în condiţiile în care asemenea probe nu „au intrare”, participarea publicului fiind liberă, de pe margini.

Noul Stadion Olimpic, a cărui pistă a fost inaugurată şi testată de Michael Johnson, o fi el de înalte standarde, pentru care au furnicărit inclusiv constructori români, iar parcul olimpic din estul în general degradat al Londrei o avea avantajul spaţiilor largi, mai puţin congestionate, însă capitala britanică drept locaţie modernă a Jocurilor este mult prea aglomerată şi inconvenabilă.

Iar prin concesia făcută C.I.O. se crează o segregaţie evidentă şi periculoasă în spaţiul public între purtătorii de ecusoane şi omul de rând, cu atât mai nedreaptă cu cât pentru respectivele artere, cu tot cu întreţinerea lor permanentă, au plătit doar localnicii, şi nu o caravană ce campează pentru o lună, în toată gloria sa, şi apoi lasă în urmă papelitos duse de vânt.

Dar acestea sunt zorile Noii Ordini Mondiale, cu o falie creată între privilegiaţi şi restul majorităţii, decizia fiind de natură a obişnui omul de rând cu ideea restrângerii drepturilor şi posibilităţilor sale. Totul pentru Marea Afacere, totul pentru Profit şi Imagine, totul pentru Corporatism, cât mai puţin, incremental dar cert, pentru „turmă”. Vine ca Expresul Japonez, doar că nu-l vedem noi, lipiţi cu nasul de ecrane PC, iPod, iPhone, GPS şi alte satanisme. „i” de la persoana întâi singular, nu de la „noi”. Trist dar adevărat. 

De fapt tendinţele exclusiviste şi dictatoriale, restricitive şi patronante ale C.I.O. sunt la fel de terorizante şi „ceauşiste” ca ale „verişoarelor” din lumea de exemplu a fotbalului, a finanţelor, a armamentului şi economiei de război, şi în general a imperialismului-corporatist de tip neo-liberal anglo-saxon.

BBC Panorama dezvaluie „Diavolul” pe rosu aprins

Iunie 8, 2010

Sambata e debutul Anglia - SUA in sudul Africii, insa BBC a pus degetul pe rana "acasa", in insula

Panorama e un traditional reportaj investigativ de televiziune al corporatiei de difuzare britanice. Iar in saptamana startului Cupei Mondiale s-a luat de fotbal, mai exact de datoriile dezvaluite a fi de fapt de peste un miliard lire sterline al vicecampioanei Manchester United. E groasa la Old Trafford…

Fanii au adoptat verde-auriul lui Newton Heath, "samburele" lui United din secolul XIX, in spirit de fronda fata de datoriile si creditele cu care clanul Glazer a acaparat si impovarat tripla campioana a Europei

Ronaldo a fost cedat unei rivale pe 80 milioane si n-a fost inlocuit cu o vedeta de acelasi calibru, preturile biletelor si nu numai la Old Trafford s-au balonat cu o treime, a rasuflat in presa ca datoriile si creditele contractate de familia Glazer bateau spre un miliard lire sterline, care conform ultimelor dezvaluiri de televiziune au si trecut pragul, s-a clarificat ca United, cu toate profiturile sale generate de „talentul din iarba”, abia rasufla sa-si achite dobanzile la datorii, si care de-acum vor creste la cota de 16,5%, si e tot mai clar ca un anume ceva e profund gresit in planul clanului Glazer, mai ales in ideea ca UEFA e chitita sa se ia la tranta si chiar sa faca sicane majore cluburilor care se intind mai mult decat le permite plapuma. A se citi sa nu achizitioneze peste posibilitatile veniturilor generate. Boala generala in Albion dar se pare mai ales la Old Trafford, de cand cu Malcolm Glazer si fiii.

Intr-o forma de protest, fanii care n-au dezertat acum deja cativa ani buni la „dizidenta” FC United of Manchester, creata ca un raspuns spiritual si non-comercial la liberalismul corporatist ca o bula de sapun al Glazerilor, s-au luat de dupa umeri si au arborat la Old Trafford galben-auriul unor zile de inceput ale clubului, mai senine si pe baze mai sanatoase, fara grotescul impovararii actuale.

Glazerii au inghitit in sec la meciurile jucate in 2010 intr-un stadion inundat de vechile culori, asociate cu un spirit curat al fotbalului ca joc si nu afacere, fanii aratandu-si puterea pe care totusi o au. Boicotul ultim si absolut ar fi probabil incetarea achizitionarii de bilete, abonamente si produse ale „instalatiei de muls” atasate de Glazer culorilor negru-alb-rosu. Nu se va ajunge probabil acolo dar indiferent de rezultatele echipei lui Sir Alex Ferguson, la Manchester United se anunta cel putin un an pe carbuni incinsi.

Declinul subit al rivalei vecine Liverpool FC, sfarsita pe 7, fara un stadion nou, de-acum si fara antrenor si incarcata de datorii cu dobanda, e un avertisment ca nimeni, oricat de colos ar fi, nu e scutit in intercorelarea financiara actuala, de potentiale puternice seisme. Remember Leeds United, semifinalista de Champions League acum un deceniu, pentru a intelege ce se alege cand cheltui mai mult decat iti poti permite cu adevarat…

LOVE UNITED pe rosu, HATE GLAZER pe negru nu mai e doar un afis ratacit in Manchester. E o stare de spirit in tribunele de la Old Trafford si subiect sub lupa intr-unul din cele mai urmarite reportaje TV ale postului de stat BBC

De fapt, cat de corporatist si americanizat, cat de alienat de comunitatea locala si internationalizat a devenit clubul cu 18 titluri nationale ale Albionului poate fi lesne vazut si in Africa de Sud, sub bagheta italianului, unde de cand cu forfaitul lui Rio au ramas la ordine de la United doar talismanicul Rooney si probabil rezerva Carrick. Doar atat, United, pentru Anglia!? Trebuie ca Sir Matt Busby se rasuceste in mormant.

Rege puscarias, Gers plouati spre Bucuresti

Noiembrie 2, 2009

Mass-media engleza a luat foc denuntand cearta cu legea a unui atacant din Premier League iar Marlon King a sfarsit la Stalpul Infamiei. Nu mai are ce cauta in fotbal, este verdictul la ordinea zilei, azvarlit cu bolovani colturosi din aproape toate directiile, mai putin doua.

Regele King a cazut de pe tron cu ultima nelegiuire dintr-un sir de fapte reprobabile comise intr-o cariera de plimbaret profesionist prin primele divizii din Albion. I-a crapat buza si i-a turtit nasul unei tinere, la o iesire hibernala intr-un bar de noapte londonez, pentru simplul motiv ca respectiva ii refuzase avansurile. Initial agresiv doar pe cale verbala, deja un fapt cotidian normal in Regatul Unit si nu numai, regele King s-a zdrobsit la tanara, intreband-o daca stie cumva cine este Maria Sa. „Stii cine sunt eu? Sunt un milionar. Oricum nu esti in liga mea!”

Intr-adevar, regele King era in Premier League, ultima oara la Wigan Athletic, care riscase sa-l achizitioneze, platindu-i 35.000 lire saptamanal. Tanara sigur nu era in Premier League. Marlon a fost insa demis de club, contractul anulat, iar soarta sa aduce cu cea a lui Mutu, imediat dupa extirparea la care era supus de Chelsea. Un paria nu doar fotbalistic, ci si social.

Evident, e jalnic ce-a facut tatal a trei copii, un individ bine platit, activand intr-o industrie ce se doreste a fi un exemplu de fair-play, dar de fapt pe zi ce trece tot mai slinoasa. Insa toti se inghesuie acum sa infiereze actiunea sa initiala, ce i-a adus trimiterea dupa gratii, pentru 18 luni. Nimeni n-a pus deloc sub semnul intrebarii cauzele, radacinile acestei triste stari de fapt.

King s-a deconspirat prin felul in care s-a autodefinit. Drept un – atentie! – milionar si nu un sportiv profesionist. Omul Marlon s-a identificat asadar cu banii pe care i-a castigat din fotbal si nu cu profesia pe care a ales s-o practice ori, mai simplu, cu eul sau ca fiinta umana. Eul sau a fost alterat si degradat la stadiul de suma cu sase zerouri iar exemplul sau e elocvent pentru societatea materialist-consumerista, obsedata de castig si parvenire, in care ne ducem zilele. Radacina raului, a atitudinii sale profund inumane, sfidatoare si lipsite de demnitate, sta tocmai in perceptia sa sifonata despre sine. King e un caz trist.  

As extinde problema, opinand ca la baza destulor actiuni reprobabile de pe teren si dinafara lui sta si aruncarea cu geamantanul cu bani in directia unor oameni cu un anumit nivel, nu prea inalt, de educatie si civilizatie. Sportivii profesionisti nu trebuie neaparat catalogati drept inculti ori needucati dar cu certitudine veniturile lor, comparativ cu ale cadrelor universitare sa zicem ori ale altor categorii socio-profesionale, sunt invers proportionale cu gradul de educatie si anii petrecuti cu „burta pe carte”. Fotbalistii sunt recipientii unor sume fabuloase pentru omul de rand, care sume insa nu le folosesc intru slefuirea lor educational-culturala, ci le abuzeaza aidoma oricarui „consumator fericit” din zilele noastre, pe nimicuri care sa le certifice in proprii ochi si ai „cetatii” un anumit statut social. 

Doldora de bani peste noapte, pentru abilitatea de a lovi mingea si a alerga, deci cu egoul umflat la maxim, unii isi pierd capul. Banul e afrodisiac puternic. Iar pe un fond educational subred, asemenea descindere in paradisul bancnotelor ii face sa creada ca totul li se cuvine. Inclusiv sufletul unor semeni de-ai lor. Unii sunt mai egali decat altii, in opinia unor fotbalisti profesionisti. Sunt de fapt doar rezultatul lacomiei, avaritiei din societatea moderna, ce extirpeaza sinele, dezumanizeaza, si ii transforma pe multi in simpli automatoni confundandu-se cu sumele pe care le incaseaza ori bunurile ce le detin. De acolo si pana la a crede ca li se cuvine si servitudinea neconditionata a unei alte fiinte umane, iata, a mai fost doar o fraza. Si niste lovituri.

Totusi, in aceasta cascada de oprobiu gazetaresc, doua capete limpezi au catat mai departe. Dupa cele 18 luni, spune mereu sfatosul Arsene Wenger, un intelept dandu-si cu parerea in mai toate cazurile, King ar trebui curtat de cluburile ce-i considera drept utile serviciile. Gordon Taylor l-a dublat, spunand ca breasla jucatorilor, Professional Footballers’ Association, il va asista si indruma in reabilitarea dupa serviciul de penitenta. Doua luari de pozitie de bun simt, care sugereaza ca unii ar fi trebuit sa gandeasca de doua ori inainte de a arunca piatra in directia regelui puscarias.

Exista oare agresori provenind din alte categorii sociale carora li s-a interzis dupa ispasirea pedepsei sa revina in breasla? De ce ar fi fotbalul mai alb ca albul, sa nu mai reprimeasca in teren un jucator ce sfarsise in spatele gratiilor pentru un atac fizic savarsit noaptea intr-un stabiliment din oras? De ce sa i se ia borcanul cu miere, fotbalul in cazul lui King, cand altora, in pozitii de forta si putere, nu li se interzice deloc continuarea carierelor, ba din contra, ajung sa „zboare si mai sus”, chiar si dupa decizii ori initiative soldate chiar cu pierderi de vieti omenesti? Cate asemenea cazuri nu sunt printre noi. Sau mai bine zis undeva mult deasupra noastra, sus, intr-o… alta liga.

Lacrimi dupa gratii, stropi mari si grei in iarba. Glasgow Rangers va descinde plouata la Bucuresti, si la propriu si la figurat. Desi in avantaj la pauza, gratie golului lui Davis pe Tannadice Park din Dundee, Gers s-a vazut nevoita sa inghita in sec in deplasarea la United, cand arbitrul a anuntat abandonarea jocului datorita inundarii suprafetei de joc. A plouat cu caini si pisici in Scotia si avantajul de 1-0 a fost scufundat. Rejucare, la o data ulterioara.

Faza s-a petrecut duminica, inaintea meciului din UEFA Champions League cu Unirea Urziceni, de la Bucuresti. Neplacere deloc convenabila in incercarea albastrilor de a surmonta starea de spirit zdruncinata de ultimele rezultate. Unirea i-a umilit, 4-1 pe Ibrox, dupa care Hibernian a descins in Glasgow si a egalat in ultimele clipe: 1-1. Ca tacamul sa fie complet, aceeasi Hibernian a marcat golurile succesului din weekend contra lui Aberdeen in minutele 88 si 90, cu care a depasit-o pe Rangers in clasament.

In plus, situatia financiara a Gersilor s-a subrezit atat de mult, incat se vorbeste inclusiv de intrarea clubului in administratie. Dar incurcate sunt caile vietii si tocmai asemenea circumstante pot starni leul ranit sa se zbarleasca fioros, intr-o tresarire de orgoliu. Unu ix doi.

La apa sunt si finantele Wembleyului, si apoi va las. Un stadion national dat in functiune mult mai tarziu decat limita de livrare si cu bugetul lucrarilor mult depasit, se relansase practic cu stangul, estimarile amintind de anul 2014 drept punct de cotitura, de trecere de la deficit la profit. Ei bine, pentru al doilea an la rand suma deficitului operational inaintea platii taxelor trece de 20 milioane lire si administratorii se tem de intrarea la apa si imposibilitatea de a plati dobanzile pe imprumuturile facute la banca, daca abonamentele pe unul sau mai multi ani la lojele stadionului nu vor fi reinnoite de clienti.

Ca mai toate din poleita lume moderna, Wembleyul „da” minunat la televizor dar aparentele inseala.